cel mai neomenesc cuvânt din Evanghelie

lepadare

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie.”

„Să se lepede de sine” e cel mai greu cuvânt din Evanghelii, mai greu decât „să-și ia crucea”. E pur și simplu neomenesc – pentru că mai degrabă poți să-ți dai viața de o mie de ori decât să te lepezi de tine o singură dată. 

Omul crede în sine însuși mai mult decât în orice altceva pe lumea asta, pentru că lumea începe și sfârșește cu el. Să se lepede de sine ar însemna să se gândească la sine ca la altcineva, ca la un străin (în mod rațional, mă refer, nu schizofrenic).

Or așa ceva este de neîndurat. Sunt infinit mai suportabile sărăcia, singurătatea, boala și orice altă nefericire atâta vreme cât omul se află în controlul sinelui său, al voinței, gândurilor și judecăților sale. Și invers, omul n-ar primi nici cea mai mare comoară, nici chiar viața veșnică (cum s-a întâmplat în Paradis) dacă i s-ar cere să se lepede de sine, să devină pentru totdeauna propriul lui străin. 

De aceea, porunca de a lua crucea vine după lepădarea de sine, pentru că crucea este mai întâi înstrăinarea de tine însuți, momentul rațional în care devii pentru tine altcineva. Așa a fost cu Hristos, spune Pavel, „care în chipul lui Dumnezeu fiind (…) s-a golit de Sine, luând chipul unui rob, făcându-se asemenea oamenilor” (Filipeni 2,6.7).

Hristos care se face altcineva este modelul lepădării de sine. Când era înfometat, putea să prefacă pietrele în pâine, când n-avea unde să-și plece capul putea să aibă un palat, când era pe cruce putea să se dea jos, dar de fiecare dată el se leapădă de sine însuși, pentru a duce crucea noastră, a străinului.

Repet, lepădarea de sine este cel mai neomenesc cuvânt, de aceea el nu este dat tuturor, ci se spune: „Cine vrea să vină după Mine…”. Cine nu vrea, o să facă din pietre pâine cu care să se sature singur. Dar cine vrea să flămânzească de sine, o să-i sature pe alții și așa se va face iubire. Calea adevăratei iubiri este lepădarea de sine.

Îi aud oftând pe oamenii necăjiți: asta e crucea mea, părinte, ce să fac. Dar nu asta e crucea ta, le spun. Astea sunt necazuri, boli, dureri, roagă-te ca să treacă mai repede. Crucea ta o să fie când ai să duci nenorocirea altuia, nu pe a ta. Crucea nu este să fii tu bolnav, ci să îngrijești un bolnav. Crucea nu este să rabzi pentru tine, ci pentru altul. Pe crucea ta porți întotdeauna pe altcineva.

Iar dacă mă întreabă vreun tânăr care e crucea lui, îl avertizez: crucea ta o să fie când ai să cunoști o fată frumoasă și ai să te îndrăgostești de ea.

Acest articol a fost publicat în Jurnal scoțian. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

18 răspunsuri la cel mai neomenesc cuvânt din Evanghelie

  1. Mihai-Radu zice:

    Și când rabzi pentru tine, de fapt te inveti sa rabzi asa cum ai rabda pentru altul, si s-ar putea chiar sa rabzi pentru un stramos al tau care ti-a transmis genetic niste slabiciuni.

    • Ioan-Florin zice:

      Cum adică rabzi pentru el?? rabzi de pe urma lui, mai degrabă. Plus că unde mai este liberul arbitru, ca să aibă valoare răbdarea?

      • Mihai-Radu zice:

        Este vorba de incluziunea mulțimilor, mulțimea momentelor când rabzi de pe urma cuiva, se include în mulțimea momentelor când rabzi pentru cineva.
        Liberul arbitru apare în modul cum interpretăm o durere care a căzut peste noi, și aici avem modelele celor doi tâlhari de pe cruce, suntem liberi fie să ne-o asumăm, să o luăm ca o lecție de viață, fie să ne răzvrătim, să negăm orice responsabilitate am avea.

  2. Mihai-Radu zice:

    SFANTUL SERAFIM DE SAROV: Dobandeste pacea si mii de oameni din jurul tau se vor mantui!
    E suficient deci sa te lupti cu propriile neputinte.

  3. Viorica Nișcov zice:

    E tulburător comentariul dvs. Părinte! Deci „lepădarea de sine“ e tot una cu renunțarea în chip absolut la egocentrismul care ne e propriu și la concentrarea pe suferințele aproapelui, din compasiune și – supremă dăruire – din iubire. Într-o ordine oarecum apropiată este și afirmația stranie a Mântuitorului „cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa“ (Marcu, 8, 35), recomandare, probabil doar aparent, de neînțeles, sibilinică. Derutant este aici centrul acestei apoftegme, cuvântul „suflet“. Să fie oare o traducere greșită ca în cazul „Tatălui Nostru“, precum ne-ați spus („greșiților noștri“ în loc de „datornicilor noștri“). Vă mulțumesc călduros pentru aceste atât de necesare explicații! Scriptura abundă în pasaje greu inteligibile, poate și limba, e drept, plină de farmecul vetustității, dar sintactic adesea greoaie să fie nu o dată o piatră de încercare.

    • Ioan-Florin zice:

      „concentrarea pe suferințele aproapelui, din compasiune”
      Nu doar pe suferințele, ci și pe bucuriile lui care, devenind și ale tale, se fac și ele o lepădare de sine.
      Iar fragmentul de care spuneți îl înțeleg așa: „cine va voi să-și scape sufletul [altfel decât prin Evanghelie] îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa“. Dar aveți dreptate cu polisemia termenului grecesc, poate însemna foarte bine și „viață”.

  4. Hadarag zice:

    exista un cuvant lung in limba sanscrita: „sarvakarmaphalatiaga” care reda excelent de bine idea lui Hristos, de fapt trairea lui: „a sacrifica fructul propriei actiuni”… Dar NU inseamna a nu te bucura, a nu vibra, a nu trai din plin viata! A nu fi fericit, a nu gusta deliciile acestei incredibil de frumoasa viata daruita-ne noua din dragostea Creatorului nostru si manifestata deplin, desavarsit in Hristos! Nu!! A te lepada de tine, a renunta la tine inseamna a dobandi, a avea acel tip de constiinta in care reusesti sa-ti traiesti prezentul ca si cum ai fi in eternitate… Sa traiesti dincolo de discursul moral! Un equilibrio „beyond” de nebunie… De altfel, Fericitul Augustin o spunea destul de bine; „iubeste si fa ce vrei!” Martirii credintei noastre, crestinii nostri adevarati, ca nu stau aicea eu sa fac o lista.., ei bine, au fost cei mai fericiti oameni. Cu crucea pe spate. Batjocoriti, pedespiti pe nedrept., abandonati in puscarii jegoase sa moara si si batuti in fiecare zi… deci cu cat mai mut NOI care ducem o viata linistita, normala, cu cat mai mult nu ar trebui sa ne bucuram de viata, sa o respiram efectiv, sa multumim si sa ne veselim?! Viata e un dar si e un har, ne-a fost data ca sa ne bucuram de ea, nu sa o lepadam ad litteram… Si calugarul in pustietatile sale ca si omul de rand, ca si mine de exemplu.., are datoria sa fie fie fericit! Crestinul, daca nu e fericit, nu e crestin! Iar mesajul lui Isus in asta consta: fii un om integral! Deplin! Pt. ca ai SENS! Pt ca esti votat eternitatii! Pt. ca esti pruncul Domnului celui Viu…, pt ca ai cum!.. Prin urmare, simpatice Domn pe care nu te cunosc dar cu care tare mi-ar place sa stau la niste „teologhiseli” mai acatarii., , accentul in asa zisa „lepadari de sine” nu este pus peste jale si peste imperfectiunea noastra umana ci pe constiinta.., peste a vedea, peste a sti, peste a fi, a trai, a vibra, a fi vii in lumina intentiei Creatorului nostru… Aproapele, vine de la sine. E clar ca fara, nu te realizezi, nu esti! Dar vine pur si simplu, atunci cand int-adevar ai muncit cu tine insuti si te-ai vazut mizerabil si sfant in acelasi timp.., ai vazut ce esti si ai priceput ca atunci „in illo tempore” ai gresit., ai picat, ai fost neascultator…En fin, pe scurt, mi-a placut textul, multumiri. Si sa ne mai trimiteti!! Doamne ajuta!!! Fr. constantin din detroit, Michigan State, USA.

    • Ioan-Florin zice:

      „Crestinul, daca nu e fericit, nu e crestin! ”
      Da, dar numai dacă împarte fericirea cu altcineva, cu aproapele. Ca și suferința de care ziceam. Și fericirea creștină e lepădare de sine.

      • Hadarag Constantin zice:

        Da, Parinte, este „lepadare de sine”, asa cum ziceti, si chiar ca nu suna urat!! Nici macar in versiunea greaca… Cu toate cele cate implica! Si intentia mea nu este sa fiu polemic., Doamne fere-ma.., ca doara si eu imi vreau mantuirea.., nu?! Doar o subliniere, o nuanta fundamentala in privinta aproapelui: eu sunt convins (pt ca n-am inventat eu nimic.., m-au invatat Maestrii acestei lumi – si nu neaparat crestini!), sunt convins suta la suta ca fara cunoasterea de SINE, acest mare in general „necunoscut”, (Sinele), nu exista „aproape”, nu exista „vecin”, nu exista un raport de condiviziune, de impartasire, de comuniune! Ca pana si bunul simt te intreaba: ce sa imparti daca nu te stii?! Deci, idea este sa te cunosti. Sa te stii. Sa te accepti asa cum esti si sa vrei sa devii mai bun. Sa te imbunatatesti! Si acolo unde tu nu mai poti, sa-l lasi pe Domnul sa te ajute!! Caci „ceea ce este imposibil la om, este posibil la D-zeu!”. In privinta aceasta, de altfel, Sfantul Ioan al Crucii, in „Urcarea la Muntele Carmel) ca de altfel si ceilalti doi mari ai secolului 16 spaniol, mai ales Ignazio di Loyola, a spus-o bine: dupa „purificarile active” vin cele pasive… D-zeu intervine ca nu-i lenes! Ca nu te lasa el asa cu una cu doua, nu?! Cand el vorbeste despre „nada de nada”, cred ca va amintiti, nu?! Omul gata, si-a facut partea! A facut tot ce-a putut! Dar inca nu este mantuit! Nu este salvat! Numai EL, D-zeu, te alege si te culege, te dezmiarda!! Iti da suflul acela izbavitor de toate. Doctorul cel fara de arginti. Creatorul! Clar ca Isus a avut si a folosit un limbaj socant, dur, transant., EL., Creatorul eternitatii impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant.., cum credem noi in credinta noastra, EL.., nu a avut timp sa stea la povesti cum stam noi…, (desi a fost si EL un vorbaret de numa’!) Dar El a fost rapid, ca meteoritul ala care a ucis dinozaurii, tzac-pac., veni, vidi, vici -surad! – Paradoxul, metafora, alegoria etc au fost uneltele lui de convingere., in general., iar limba aramaica se presteaza bine de tot la asemenea „povesti” (ca si greaca de altfel)., si sa nu uitam un lucru.., pe noi LIMBA ne vorbeste, nu noi vorbim limba! (cfr. Wittgenstein!)., noi ne ajutam de ea pt a ne intelege. Pt a ne cunoaste. Deci e de intrat in suflul sintaxei, in duhul cuvintelor. Cum a creat D-zeu „multi-universul” cum spunem noi acu’ mai recent.., ca suntem evoluati, nu?! Cum spunem? A creat D-zeu cu CUVANTUL!! Si ne-a creat si a creat bine de tot! Si noi, fiintele umane suntem coroana creatiei Sale… (surad..).Si a vazut D-zeu ca totul e bine. Etc. Etc Etc. Exista in Aristotel o distinctie buna de tot intre „Dynamis” si „energheias”, unde „dynamis” inseamna „in potenta”, ceva care poate deveni, se poate implini, poate ajunge la apogeu, la desavarsire in timp ce „energheias” este ceva deja in act. Si suna si bine: „energhias”, energie, in act! O ghinda, de exemplu, este un stejar in potentza, un stejar in schimb este o ghinda in ACT!. Ei asadara.., ce am pierdut noi, in drama aia cosmica cum o numesc unii teologi, este relatiunea INTIMA cu Creatorul nostru.. Nu se stie ce-a fost, nimeni nu stie.., palavra cu Eva care-a muscat din mar e dar una simpatica.., o chichitza in imaginatia colectiva.., in general avem avem doar mituri, mitologii, legende, povesti! Dar ceva important s-a pierdut! Ce?!? Armonia din principiu, legatura profunda cu noi insine si cu Domnul nostru… (reusesc sa transmit idea?!). deci numai daca te reintorci la tine insuti, asa cum fiecare poate in sinceritatea sa, numai atunci incepi, incet, incet sa-ti cunosti aproapele! Altminteri poti fi un om bun.., da, majoritatea sunt buni, dar nu in lumina Duhului lui D-zeu! Personal, o sa insist mereu pe acest aspect.., cunoasterea de sine! Daca te cunosti pe tine insuti, il cunosti pe D-zeu! Potente, vero?! Si probabil iti ia o viata si si mai mult… Origen a avut de exemplu, daca va amintiti, asa zisa „teorie” a Apokatasis-ului, adica la urma urmei, Dumnezeu ne mantuieste pe toti: probail de la Ioan s-a inspirat „ut unum sint”, ca toti sa devina UNA…, rugaciunea regeasca a lui Hristos.., dar stim bine prin ce-a trecut, saracutul de el.., ii stim istoria nu?! En fin, m-am lungit prea mult, conclud: lepadarea de sine este cunoastere de SINE! Cunoasterea de sine este cunoasterea de D-zeu. „Aproapele” vine si el. Imediat ce te cunosti pe tine… Si nu glumesc… Pa la toata lumea! Si asteptam noua predica a Parintelui Florin cu tot dragul. Pt ca vad bine…, stie el ce stie…
        Fr. constantin, Detroit, Mi State, USA

  5. Lucian Postu zice:

    Dom’ părinte, da di ci fata ‘ceea di cari dzîși la urmî tre’ s’ hie niapărat frumoasî ?
    Eu serios întreb.

    • Ioan-Florin zice:

      ca să fie crucea mai grea 🙂 .

      • Lucian Postu zice:

        Măi, măi … da’ gravitațional te-i făcut ‘mnetali 🙂 . Sparii un ghet băiet cu frumușața …

        • Adi Vasluianu zice:

          O fi crucea moldovana mai grea? Mi se pare ca nu esti chiar atat de moldovean precum scrii.
          Poate ma insel, dar intrezaresc o falsa smerenie la adapostul graiului MD. Daca m-am inselat, iertare frate!

          • Lucian Postu zice:

            Iertat s’ hii, cetățene opinator & întrezăritor :-). Pentru detalii suplimentare & confirmatoare, contactați gazda ( dom’ părinte Florin, adica ).

  6. Angelica zice:

    Parinte, cand ati plecat din tara, de buna voie, a cui cruce ati purtat-o? Jurnal scotian: ”Cum să explici că pleci pentru că pur și simplu te-ai săturat să mai trăiești într-un loc guvernat de fatalitate, unde lucrurile plutesc haotic și imprevizibil, ca într-o stare de imponderabilitate. Nu știi unde și cum le vei afla a doua zi. De ce plecăm? De lehamite. Nu căutăm pământul unde să curgă lapte și miere, ci o țară în care să regăsim așezarea firească a lucrurilor.”

Lăsați un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s