și ea murea

Mântuitorul merge spre casa lui Iair, unde fata acestuia, „ca de 12 ani”, trage să moară (Luca 8,41-56). Pe drum, o femeie bolnavă de 12 ani de o „scurgere de sânge” se atinge pe furiș de haina Lui și se vindecă pe loc.

Dar Mântuitorul nu spune „am simțit o putere ieșind din Mine” (ca în traducerea sinodală), ci literal „am cunoscut o putere etc.” (ἔγνων). Orice act de mântuire al lui Dumnezeu este un act de cunoaștere a celui credincios. Mântuirea este Dumnezeu cunoscându-se din nou în omul care se străduiește să împlinească voia Lui. (De aceea lucrătorii fărădelegilor vor auzi de la El „niciodată nu v-am cunoscut pe voi”, Matei 7,23.)

Un fragment din evanghelie în care se întretaie două drame, comunicându-și ca în oglindă termenii și simbolurile: de-o parte, o fată de 12 ani, de cealaltă parte, o femeie bolnavă de 12 ani; o fată la vârsta primei „impurități”, o femeie ostracizată de legea care o considera „impură”; o fată pe moarte, o femeie ca și moartă; o fată de mâna căreia se va atinge Iisus, o femeie a cărei mână atinge haina lui Iisus; o fată înviată dincolo de ochii lumii, o femeie vindecată pe furiș; o înviere pentru credință („crede numai, și fiica ta se va mântui”), o vindecare prin credință („credința ta te-a mântuit”).

Citiți-le împreună, pare a spune Luca. Suferințele noastre individuale sunt atât de diferite și totuși se pot privi ca în oglindă, își comunică în esență termenii și durerile, își ies în cale și se intersectează până la urmă în singurul drum care le poate duce pe toate la mântuire: Hristos.

Mai suflând un pic praful de pe traducerea sinodală, descoperim și aici geniul literar al scriitorului care găsește „cuvintele potrivite, iar acestea sunt simple”. Un singur cuvânt aduce scena morții iminente a fetei la o tensiune narativă maximă: „Avea numai o fată, ca de doisprezece ani, și ea murea”  (gr. ἀπέθνῃσκεν). 

Fraza rămâne pur și simplu suspendată în aspectul imperfectiv al verbului, căruia îi lipsește orice determinare completivă (murea cu zile, murea în chinuri, murea de o boală etc.). Nu „trăgea să moară”, nu „era pe moarte” (ca în traducerea sinodală), construcții perifrastice banale, ci murea chiar atunci, sub ochii cititorului, care parcă îi vede agonia nesfârșită în acest cuvânt.

E ca diferența dintre scena unei ambulanțe gonind pe străzile unui oraș cu sirenele urlând și scena unui dormitor în care zace un muribund. Personajul din prima scenă moare, cel de-al doilea este pe moarte, asta e diferența pe care o știe orice scriitor bun.

o minune care trece prin rărunchii lui Hristos

Nu-i alta mai frumoasă și mai de folos zăbavă în viața omului decât cetitul Evangheliei, după ce se satură de prostiile de pe facebook.

Așadar, ajuns la poarta cetății Nain, Mântuitorul învie pe fiul mort al unei femei văduve, sub ochii mulțimii care-l ducea la groapă.

Evanghelia tânărului din Nain (Luca 7,11-17) este de o simplitate narativă care te face aproape să ratezi dimensiunea profetică a episodului. Căci de o profeție printre rânduri este vorba în acest text despre o mamă, un fiu („singurul ei născut”), moarte și înviere. Hai, c-am spus aproape totul!

Surprinde din capul locului că Mântuitorul se oprește să facă această minune fără să i-o ceară nimeni, ca în atâtea alte dăți. Doar „văzând” o mamă care-și ducea copilul la groapă. Nu vrea să știe nimic, n-o întreabă nimic pe biata femeie (crezi tu?, vrei tu? etc.) și nici nu găsește potrivit să amintească acum vreo învățătură despre înviere, adormire, credință, viața de apoi etc. (ca la învierea fiicei lui Iair sau a lui Lazăr). Dialogul obișnuit din jurul altor minuni este acum redus la cele două cuvinte, singurele, pe care Domnul i le adresează femeii: „Nu plânge!”. 

Acest plâns pare unica rațiune pentru care vom asista la o minune, – dar în ce fel? oare nu atâția alții își plângeau morții? de ce se oprește Mântuitorul la această femeie care nu-i cere nimic? de ce nu zice și acum „lasă morții să-și îngroape morții lor”? 

Tot ce ne spune Evanghelia este că, „văzând-o”, Mântuitorul „a fost mișcat până în adâncul rărunchilor (ἐσπλαγχνίσθη)”. Aceasta e traducerea literală a verbului grecesc, nu „i s-a făcut milă” (ca în traducerile moderne), expresie lipsită de orice intensitate semantică în acest context și care sugerează mai degrabă o compătimire formală. Rărunchii, măruntaiele (σπλάγχνα) erau pentru semiți sediul afectelor generale și în Scripturi se găsesc expresii precum „rărunchii îndurării lui Dumnezeu” sau „rărunchi de milă” acolo unde în traducerile de azi se citește doar „mila lui Dumnezeu”.  

Dar ce a „văzut” Domnul (și numai El) în femeia aceea și de ce l-a mișcat până în adâncul inimii? Scena de la poarta cetății Nain este ceea ce se cheamă în teologie un typos, o prefigurare, o anticipație profetică: văduva Nainului care-și plânge fiul mort, „singurul ei născut (μονογενής)” (Luca 7,12), este imaginea Fecioarei Maria, văduva lui Iosif, care la poarta unei alte cetăți va plânge curând moartea „singurului ei născut” – „μονογενής” (Ioan 1,14.18; 3,16.18 etc.).

În chipul femeii văduve din Nain Mântuitorul își mângâie cu cuvintele „Nu plânge!” propria sa mamă, iar minunea învierii copilului trebuie să se întâmple și urmează în mod firesc, pentru că și Maria și-a văzut copilul înviat. În drama unei femei simple se insinuează un episod profetic, cu drama sa proprie care răscolește rărunchii lui Hristos.

starețul și soldățelul de plumb

Ce este credința în Dumnezeu, l-am întrebat odată pe starețul Clement. Credința în sine nu e nimic, mi-a răspuns el. Adu-ți aminte că „și dracii cred și se cutremură” (Iacob 2,19). Credința e cel mai înșelător sentiment, pentru că pe toate celelalte poți să le simți foarte clar, bucuria, teama, căința, curajul, ura etc., dar despre credința ta în Dumnezeu nu știi de fapt nimic. De aceea și mulți oameni își spun atât de ușor „am credința în inima mea, nu mai trebuie să fac altceva”. Tu poate crezi că-l iubești pe Dumnezeu, dar în adâncul sufletului tău cel mai mult și mai mult vrei de fapt să câștigi la loto.

De aceea, nu există credință măsurabilă în sine, abstractă, ci doar fapte de credință. Credința e mereu o faptă care te pune la încercare. Ce era credința lui Adam, în Rai? Ascultare de Dumnezeu. Ce-a fost credința Evei, după ce și-a spus „am dobândit om de la Dumnezeu”? Speranță. Care a fost credința poporului ales? Legea lui Moise. Și ce credință ne-a adus Mântuitorul? Dragostea, adică jertfa.

Credința în Dumnezeu este câte ceva din fiecare faptă bună care te pune la încercare în numele Lui: ascultare, speranță, poruncă, dragoste, spirit de jertfă, milă și celelalte. În afara faptelor, așadar, nu există credință, de aceea Iacob mai spune „credința fără fapte este moartă” (2,20).

Totuși, am zis eu, sunt mulți oameni care fac atâtea fapte bune, fără să aibă o credință în Dumnezeu. Foarte bine, a zis el, și vor avea răsplata lor, dar știi care e diferența dintre tine și ei? Tu ești un soldat care știe pentru cine luptă, în timp ce ei sunt soldați care se luptă frumos, dar nu știu nici țara pentru care se luptă, nici pe împăratul ei. Ei luptă de dragul artei militare, a zâmbit starețul. Dar noi ne luptăm cum spune Pavel, „alergăm nu ca la întâmplare, ne luptăm nu ca lovind în aer” (1 Corinteni 9,26).

Am înțeles ce e credința, am zis eu, dar spuneți-mi ce este necredința. De ce spune tatăl acela din Evanghelie „cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9,24)? Cum poți să crezi și să nu crezi în același timp? Eu cred în Dumnezeu și mă străduiesc să fac faptele bune de care ziceți, dar iată că mă încearcă necredința, îndoiala, „răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac” (Romani 7,19). Sunt un soldățel, dar unul de plumb, am oftat eu.

Mai întâi, a zis starețul, trebuie să-ți atrag atenția că tatăl copilului nu spune „ajută necredinței mele”. Din această traducere aproximativă ai putea înțelege chiar că Evanghelia încurajează necredința. De fapt însă, tatăl spune literal „sări în ajutorul (βοήθει μου) necredinței mele”. βοήθει μου era și strigătul soldatului aflat în dificultate pe câmpul de luptă, chemarea în ajutor, – așa cum βοήθεια erau trupele auxiliare, întăririle. 

Tatăl acela care vine la Mântuitorul simte că necredința lui este un câmp de luptă pe care trebuie să ceară ajutor, nu să facă pe eroul. Așa e și credința ta, soldățelule, – a încheiat starețul – un câmp de luptă pe care cea mai mare rușine e să dezertezi, nu să ceri ajutorul.

ce se mai întâmplă în Jormania liberă sezonul 2019*

În ultimul episod, Conducan ajunge la peste 40 la sută în sondaje și Pesedanul e în pragul dezastrului. Cu liderii săi aruncați în pușcărie sau total compromiși, Pesedan este acum pe făraș. Tensiunea plutește în aer. Telespectatorii nu înțeleg totuși de ce conducătorii Pesedan, câți au mai rămas, se poartă atât de prostește. Bine, să ne amintim că n-au strălucit nici în celelalte episoade, dar acum par mai proști ca niciodată. Ce se întâmplă, oare știu ei ceva??

Cei mai îngrijorați sunt însă membrii serviciului Secan (de Informații Telefonice – S.I.T.) și prietenii lor corupți, care controlează și prăduiesc Jormania. Dacă Pesedan va intra în colaps, după cum se pare, vor ajunge cu toții la pușcărie. Cu orice preț au nevoie de o minune. Sau e cazul să apară un erou. Sau mai bine și una, și alta, știut fiind cultul jormanilor pentru minuni și eroi.

Când totul pare pierdut, serviciul Secan face o mutare genială: profită de emoția generală declanșată de o crimă multiplă și-l aruncă în luptă pe căpitanul sub acoperire Cumpan. Cumpan se înscrie în campania prezidențială și promite să-i aducă în fața justiției pe autorii crimei și mai ales să descopere cadavrele.

Telespectatorii mai inteligenți se amuză, nu se poate așa ceva, Cumpan e un impostor penibil, dar mii și mii de jormani cu drept de vot urmăresc filmul cu sufletul la gură. Și din episoadele anterioare știm deja că telespectatorii inteligenți n-au niciodată dreptate.

În ultimele zece minute vine și minunea. Lovitură de teatru! Căpitanul sub acoperire Cumpan rezolvă misterul crimei multiple, cu informații de la Secan, bineînțeles, dar asta nu se mai arată în film. Cumpan devine peste noapte erou național. Ultimele cadre ni-l arată într-o secvență memorabilă dansând cu soția sa în Piața Victoriei, în timp ce Conducan este surprins într-o librărie cumpărând o culegere de fizică.

Ce se va întâmpla în episoadele următoare?? Va fi ales căpitanul Cumpan președintele Jormaniei? Îl va spulbera el pe puternicul Conducan? Va profita Pesedan de acestă lovitură pentru a se regrupa împreună cu membrii Secan în spatele lui Cumpan? Totul este posibil în Jormania liberă, să-i lăsăm pe producători să ne uimească cu imaginația lor.

*în memoria lui Ioan Petru Culianu, profetul Jormaniei libere