ce să-i spun copilului meu despre moarte

DSCF3550

O mamă mă întreabă: „Ce să-i spun copilului meu despre moarte, cum să-i vorbesc? dar răspunde-mi te rog ca pentru un copil, nu ca pentru tine”.

Nu ca pentru mine?! Dar ce crezi tu, că despre moarte eu nu-mi vorbesc mie ca unui copil? Nu sunt nici eu decât un copil în fața morții. Poate că ai o părere prea bună despre preoți și teologie, dar nu-i pune să-i vorbească unui copil despre moarte.

Despre moarte nu poți vorbi decât cu gândurile și cuvintele unui copil care a cunoscut până la vârsta lui doar dragostea și nimic din legăturile mincinoase ale lumii adulților.

Spune-i că moartea e un somn, ultimul somn din care ne vom trezi într-o zi ca să nu mai adormim niciodată. Spune-i că atunci nu va mai fi nici somnul obligatoriu de după-amiază, nici n-o să mai audă când i-e lumea mai dragă, e târziu, du-te la culcare. 

Spune-i că primii care s-au trezit din acest ultim somn au fost o fetiță (Marcu 5,22-43), un băiat (Luca 7,11-16) și un prieten de-al lui Iisus, pe care-l chema Lazăr (Ioan 11,1-45). Chiar, știai că, după ce a înviat din morți, Lazăr a mâncat restul vieții lui numai dulciuri? S-a îndopat numai cu prăjituri. Serios, scrie asta în „Viața” lui. Lucrul acesta o să-i pară tare simpatic copilului tău.

Spune-i că până și fiul lui Dumnezeu a adormit acest ultim somn și că s-a trezit singur a treia zi, s-a grăbit pentru ca El să fie primul care să ne trezească pe fiecare. O să se întâmple asta într-o seară, când grijile zilei s-au dus, ai terminat temele, ai terminat cu obligațiile, poți să te bucuri și să te joci fără grijă.

Ei, și acum surpriza cea mai mare: seara aceea nu se va mai sfârși niciodată! Se vor trezi din somn și mama, și tata, și bunicii, și toți cei dragi, și toți prietenii, ba chiar se vor trezi și toți cățeii și toate pisicile și toți iepurii și toate vrăbiuțele și va începe în cameră o veselie și o hârjoană cum n-au mai fost, pentru că nimeni nu se va mai uita la ceas și nu ne va mai trimite la culcare. Și Moș Nicolae va împărți întruna daruri, și Moș Crăciun va cânta toată seara colinde și ne va citi povești, iar Domnul nostru Iisus Hristos va fi cu noi în cameră și va pune masa pentru toți. Spune-i copilului tău că la masa aceea nu va mai fi mâncare „sănătoasă”, supe și legume imposibile, ci doar pâine caldă și vin roșu din care va putea bea și el, pentru că acela va fi un vin nou (Matei 26,29), care nu va mai face rău nimănui.

Și vom sta cu toți la masă și mai zi copilului tău că nimeni n-o să-i mai spună să facă liniște, să vorbească încet, să se poarte frumos, sau că nu e treaba lui ce vorbesc cei mari, pentru că toți cei mari vor fi atunci copii ca și ei. Iar în seara aceea nesfârșită cei mari își vor cere iertare de la cei mici și vor da în mintea lor.

Spune-i copilului tău să trăiască viața aceasta pe pământ frumos și sănătos, ca să fie pregătit și odihnit și să nu-i fie somn în seara aceea care nu se va mai sfârși niciodată.

Spune toate acestea copilului tău și, din când în când, mai scrie-mi și mie și adu-mi aminte ce ți-am spus pentru el și ce trebuie să cred și eu despre moarte.

Acest articol a fost publicat în Jurnal scoțian. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

31 de răspunsuri la ce să-i spun copilului meu despre moarte

  1. Ionela zice:

    E de citit de 100 de ori acest text si de pus la pastrare… Cat de frumos ati scris… i-au dat lacrimile copilului din mine… Multumesc!

  2. hmilaur zice:

    Multumim frumos, parinte!

  3. mihaela iacovache zice:

    Cat de minunate cuvinte ! Regret ca nu am le-am avut atunci cand nepotul meu ,pe vremea aceea in varsta de sase ani ,m-a intrebat de ce mor oamenii . Era dupa ce o pierduse pe cealalta bunica . Am incercat sa ii spun ceva ,dar el m-a oprit si mi-a spus : lasa ,este prea greu .
    Multumesc din nou si Doamne ajuta-ne sa avem un raspuns bun inaintea Ta si inaintea oamenilor !

  4. cristi zice:

    am plâns

  5. Maria zice:

    am ras cu lacrimi! De citit Viata St Lazar…Sa ne traiti, Parinte!

  6. Razvan zice:

    n-ar fi mai cinstit sa le spunem copiilor ca de fapt habar n-avem ce e dupa moarte? ca putem sa credem ce vrem, dar de STIUT NU STIM! sa avem curajul sa le spunem inca de mici ca oamenii mari nu stiu foarte multe lucruri. putem sa ii mintim cat de frumos ne pricepem, folosind cu succes (poate) instrumentele religiei (oricare ar fi ea), imaginatia ori credinta personala oricare ar fi ea. cu toate astea, mai devreme sau mai tarziu, acei copii pe care i-am infasurat in imagini luminoase si idilice vor descoperi ca Mos Craciun nu exista, ca e doar o poveste. si dupa ce te-a prins un copil cu minciuna, mai poti sa ii vinzi viziunea lumii de apoi a religiei ca altceva decat o alta poveste? putem de la inceput sa spunem copiilor ca NU STIM! ca nici religiile si nici stiintele nu ne dau un raspuns clar.
    poate ca la asemenea intrebari, noi adultii ar fi bine sa luam exemplul acelui copil, nepotelulul Mihaelei ce comenteaza mai sus, si sa le zicem: „lasa, e prea greu”. si atat.

    • Ioan-Florin zice:

      Răzvan, așa ați înțeles, că eu îl mint pe copil?? Și doar am spus că vorbesc despre asta „ca pentru mine”. Sigur că Moș Crăciun cântând colinde e o imagine a sfinților, ca și „camera” etc., dar dincolo de micile simboluri eu cred cuvânt cu cuvânt în ce-am scris acolo.
      Dar dvs. puteți să spuneți copilului ce vreți.

  7. mihaela iacovache zice:

    Poate acum ar merge aceasta „gluma” : La ora de desen, un copil desena un îngeras ! Vine profesorul și-i zice:
    – Ce desenezi acolo ?
    – Un îngeraș !
    – Cu trei aripi !? Îngerii au 2 aripi .Unde ai mai văzut îngeraș cu trei aripi, copilule ?
    – Dar dumneavoastră unde ați văzut îngeraș cu două aripi ?
    Pentru Razvan vreau sa adaug , atunci cand am avut discutia cu nepotul ,el a continuat : -Lasa ca stiu eu ca voi ,cei mari ,ma mintiti….

  8. Viorica Nişcov zice:

    Excelentă idee, fermecător text! Mulțumiri călduroase, Părinte! Sâ fiți binecuvântat!

    • Ioan-Florin zice:

      vă mulțumesc și eu. Vă rămăsesem dator cu un răspuns, dar n-am mai apucat să-l scriu, sunt tot pe drumuri zilele astea.

      • Viorica Nişcov zice:

        Părinte, banuiesc cât sunteți de hărțuit si mă minunez că in aceste condiții mai găsiti ragazul și generozitatea de a ține acest blog și de a răspunde unor nèînvățați ca mine. Eu pun uneori întrebări retorice, alteori ca să incerc sa-mi lămuresc singura unele obscuritați, poate datorate și unor traduceri mai puțin inpirate. Va multumesc pentru tot si nu-mi sunteți dator cu niciun răspuns. N-as vrea să vs mai apese și această obligație.

  9. Gabriela zice:

    Foarte frumos spus, Părinte! Vă mulțumim. Pentru cine crede în veșnicia sufletului… pentru cine CREDE cu Adevărat în Hristos, va primi cuvântul dumneavoastră cu Pace, ca un copil. Pentru restul.., tot PACE, sunt liberi să considere cum vor, atunci când toate vor fi descoperite… vor vedea. Cu recunoștință…

  10. Gabriel zice:

    Povești de adormit copii pentru oamenii mari

    Dragă Părinte,

    După ce v-am citit piesa care a înduioșat, văd, nu puțini
    cititori, am simțit nevoia să vă scriu, în replică, un text sub titlul de
    mai sus. Vă mărturisesc de la bun început că mi-a fost greu să
    asociez un discurs pe care l-am resimțit – iertați-mă, Părinte, nu
    vreau să sune jignitor – kitsch, cu un om pe care-l știu bun și
    frumos la suflet și la minte, dar care aici vorbește, cum ar spune
    neamțul, „krum“. Și l-am resimțit așa pentru că e îmbrăcat în hainele
    adevărului năzărit. Mi s-a părut nepotrivit să vorbiți despre
    fantasme, închipuiri, dorințe și speranțe folosind siguranța omului
    de știință care își întemeiază discursul pe un experiment. În curând,
    mi-am zis, o să faceți ca reporterul din schița lui Caragiale: o să ne
    spuneți „ce gândește suveranul“. O să vă aventurați să ne spuneți
    „ce gândește Dumnezeu“. Mi-e imposibil, citindu-vă, să nu-mi pun
    întrebarea, cum de ați reușit, în viață fiind, să dați o raită prin
    camera nemuririi, ca să ne spuneți, ca un adevărat reporter al
    transcendenței, cum ne vom juca acolo cu toții, cu părinți, bunicuți,
    cu iepurași, pisicuțe și cățeluși. Chiar credeți că aleasa haină a
    preoției ne dă drepul să fantasmăm așa?

    Și, iarăși, îmi zic: ce discurs lipsit de bărbăție ne propuneți!
    Oare nu s-ar cuveni să pornim de la tot ce se poate spune
    deocamdată pertinent despre om? Anume că, murind, putrezește,
    bietul de el, ca tot ce-i biologic? Și ceea ce e cu atât mai teribil cu
    cât este singura jivină care știe că i se întâmplă asta. Desigur, nu e
    plăcut și nu ne convine să știm așa ceva. Dar nu noi am ales să fim
    singurii muritori dotați cu conștiința finitudinii noastre. Siguranța
    cu care vorbiți despre ceea ce nimeni nu știe, ignorând ceea ce
    deocamdată știm, e stupefiantă! De ce să-i băgăm copilului nostru
    în cap un basm cu care să se mintă apoi toată viața? E intelectual
    neonest să facem asta, trecându-i unui prunc drept adevăr ceea ce e
    doar închipuire binevoitoare și, în final – iarăși zic, deocamdată –
    pură minciună.

    Aici e ceea ce am numit rătăcirea dumneavoastră. Am o idee
    prea înaltă despre creștinism și despre impactul lui moral asupra
    omenirii ca să-l reduc la nașterea unei gloate care se minte-n grup
    și care se leagănă duios pe propriile fantasme travestite în
    adevăruri absolute. Părinte, poate ar fi fost mai bine (sau mai
    cinstit) să ne spuneți așa:

    „Puneți mâna și faceți binele aici, pe pământ, și mai lăsați-
    mă-n pace cu nombrilismul vostru de cerșetori de mântuire! «Eu,
    eu, eu! Eu mor! Eu voi să fiu mântuit! Chiar și cu prețul amăgirii.
    Minte-mă, deci, frumos!» Dar ascultă, omule, de mă întrebi, am să-
    ți spun că ai să te mântui cu adevărat dacă vei închide ochii
    împăcat că, în trecerea prin viață, ai slujit binele cum ai putut mai
    bine. Spune-i atunci copilului tău așa: «Copilul meu drag, ne-am
    născut muritori, și tot ce putem face ca să dăm un sens trecerii
    noastre pe-aici e să facem bine pe lume. Cât mai mult bine putem:
    nouă, semenilor noștri, părinților și bunicilor noștri, cațelușilor,
    pisicuțelor, iepurașilor și vrăbiuțelor. Și atunci, dragul meu, vom
    muri împăcați. Dacă o fi să fie, vom vedea după aia ce va mai fi.»
    Asta e tot ce pot eu să-ți spun de la înălțimea harului adjudecat“.

    Lăsați, așadar, cățelușii și vrăbioarele cu care vom reînvia
    laolaltă. Să ne ocupăm deocamdată de cățelușii și vrăbioarele de
    aici. Dumnezeu nu ne-a făcut să creștem și să devenim ființe
    raționale ca să dăm, ca oameni mari, în mintea copiilor. Nu mai
    exaltați infantilismul, nu mai amestecați frumoasa puritate a
    copilului cu starea firesc-matură a minții de om mare. Căci dacă
    era pe-așa, Dumnezeu ne făcea copii și ne lăsa copii până la
    moarte. A educa un copil nu înseamnă a-l lăsa la mintea lui de
    copil, a-i perpetua indefinit vârsta basmelor, ci a-l pregăti treptat
    pentru vârsta de om mare. Poți fi OK și ca om mare, dacă-ți
    petreci viața ținându-te bine în șa de partea binelui care se cere
    făcut pe lume. Nu cred că ceea ce faceți dumneavoastră acum este
    bine, Părinte, pentru că, brutal spus, vorbind așa, nu facem decât să
    idiotizăm lumea amăgind-o. Vă spun toate astea cu speranța
    (deșartă?) că aș putea dialoga cu un om care are în traistă, după
    cum se pare, toate adevărurile lumii de aici și de dincolo.

    • Ioan-Florin zice:

      Dragă domnule Profesor,

      Sunteți necruțător cu povestea mea și prea necruțător cu povestașul, un preot care săptămâna trecută tocmai a îngropat un copil.

      Îmi pare rău că nu mi-am scris textul mai devreme, ca să aflu de la Dvs. „bărbăția” ce-mi lipsește și cum anume ar fi trebuit să vorbesc despre necesitatea faptelor bune unei mame care voia să se arunce în groapa săpată pentru pruncul ei. Ce păcat totuși că băiețelul ei n-a apucat să facă prea multe fapte bune pe lume.

      Dvs. numiți „rătăcire” povestea mea despre moarte și aproape mă somați să mă dezic de ea, în numele „unei idei prea înalte” pe care spuneți că o aveți despre creștinism și „impactul lui moral asupra omenirii”.

      Dar felul în care citiți textul meu și acuzațiile pe care mi le aduceți mă fac să mă întreb dacă în această „idee prea înaltă” intră și credința Dvs. în Evanghelie, și în ce măsură. Sau dacă acest glorios creștinism profesat de Dvs. mai îngăduie unui preot să amintească din învățăturile Mântuitorului și altceva decât lecția faptelor bune, pe care v-ați însușit-o mai bine, se pare, decât pe cea mistică a credinței.

      Altfel – și ca să vă întorc complimentul – nu pot să înțeleg cum unui spirit ca al Dvs., înzestrat de obicei cu atâta subtilitate hermeneutică și exersat în procedeele „transtextualității”, i-a scăpat din lectura textului meu toate aluziile evanghelice, pe care le-ar recunoaște imediat și cel mai slab pregătit seminarist.

      Recitiți, vă rog, textul meu și, dincolo de stilistica lui copilăroasă asumată, având în vedere că până la urmă mă adresam unui copil, arătați-mi mai exact unde ați detectat în el „fantasme” și, vai, „pură minciună”. Nu vorbește, oare, Mântuitorul despre moarte ca despre somn? Nu ne va pregăti fiecăruia „cămară” în cer, la vremea de apoi (Ioan 14, 2)? Și oare nu este împărăția cerurilor un ospăț (Matei 22,2), la care vom sta la masă cu sfinții lui Dumnezeu (Matei 8,11) și ne vom împărtăși cu toții din „vinul cel nou” (Matei 26,29)? Și nu știm, din Scripturi, că ziua Domnului începe cu seara (Facerea 1,5), de unde și imaginea ultimei zile ca a unei seri care nu se va sfârși niciodată?

      Vedeți, domnule Profesor, e destul unui preot să citească Scripturile ca să spună ceva despre moarte, nu-i nevoie să facă reportaje „în camera nemuririi”, cum prea repede mă ironizați, iar „siguranța” mea, care vă intrigă atât de mult, nu este cea a experimentelor științifice, desigur, ci a unei credințe pe care v-o doresc și Dvs., nu pentru că aș fi un fanatic, ci pentru că vă iubesc prea mult ca să-mi fie indiferent dacă veți face sau nu (și) experiența ei.

      V-a deranjat atât de mult că am invitat în împărăția cerurilor cățeii și pisicile? Mai mult decât slăbiciunea mea pentru sensibilitățile copiilor, cu care, sunt sigur, nici Dvs. nu sunteți atât de aspru pe cât vă arătați aici, este și aceasta o învățătură a Sfinților Părinți, despre restabilirea întregii creații odată cu mântuirea omului. E o credință pe care o veți găsi în alegoriile biblice despre reîntemeierea paradisului sau măcar în acest verset simplu din Psalmi: „Dumnezeule, tu vei mântui și oameni, și animale” (36,5).

      Domnule Profesor, recitesc comentariul Dvs. și chiar nu înțeleg ce aveți să-mi reproșați, aproape pe tonul insultei, referitor la un singur text de câteva rânduri, scris, repet, cu gândul la un copil, despre care mama lui îmi spunea că are coșmaruri despre moarte. Iertați-mă, dar, dimpotrivă, găsesc că recomandarea Dvs. de a-i vorbi unui copil despre „slujirea binelui”, atunci când îi moare mama sau cățelul, este complet ridicolă. În prezența morții, oamenii au nevoie de preoți și de „poveștile” lor, nu de profesori de morală. Conștiința morții este dincolo de problema faptelor în viața aceasta chiar și pentru un adult, nu doar pentru un copil și vă reamintesc că la mormântul lui Lazăr, Mântuitorul a plâns. Am trecut de mai multe ori prin Biblie și, în afară de înviere, n-am găsit nimic semnificativ despre moarte.

      Așadar, cu ce am „amăgit” eu lumea, domnule Profesor? Dacă credința mea este o amăgire, fiți dezamăgit nu de mine, ci de Evanghelia în care cred. Și lăsați, vă rog, povestașul să spună celor care cred în poveștile lui: „Cel puțin, asta-i ce-am aflat eu”.

    • Simona zice:

      Pai de unde stiti ca povestea parintelui nu este adevarata?

    • Un ratacit printre straini zice:

      Cunoscându-l bine pe Florescu, pot afirma ca nu este nici pe departe un preot exemplar. Pot, de asemenea, spune ca e infantil în abordarea subiectului, ca a dat în mintea copiilor si ca ceea ce scrie nu e pentru adulti. E ratacit, asa cum spuneti d-voastra, Gabriel. Nu are nici un pic de barbatie în atitudinea lui în fata mortii, asa cum afirmati. Referirea la animale prezente în viata de apoi e cât se poate de nepotrivita înaltimii teologice la care ne cheama ideea de mântuire. Fantezia lui nu are nimic de a face cu realitatea lumii în care traieste.
      Cred ca o buna parte din aceste defecte provine din faptul ca l-a citit pe Saint-Exupéry, ca-l iubeste pe Francisc, ca a nascut doua fete mereu ratacite pe caile vietii, ca se ocupa de copii orfani de ani buni de zile în loc sa produca teologie de calitate, ca-si iroseste darul preotiei prin a scrie texte citite de mii de infantili în loc sa se ocupe de cele duhovnicesti, proprii celor maturi la cap.
      Calugar fiind, preot fiind, cu un doctorat în teologie, înca nu am ajuns la masura acestui Florescu, desi mi-as dori. Postarea d-voastra, Gabriel, ma face sa constientizez si mai mult munca pe care o am de depus ca sa ajung si eu într-o buna zi, un copil. V-as multumi, dar prefer sa ma duc sa ma culc cu mintea la irationalitatea acestei povesti despre tot si despre nimic.

      • Ciprian zice:

        Eu nu cunosc viața Părintelui. Cred ca este a treia oară când intru aici doar trimis de un amic.

        Hristos Domnul și Dumnezeul nostru nu a venit ca sa facem doctorate in teologie și ca sa ajungem la înălțimi teologice, ci a avenit conform Evanghelii de la înfricoșătoarea judecată tocmai sa facă ceea ce îl acuzați dv pe Părinte ca face: are grija de orfani.
        Înțeleg ca ar trebuii sa facă cugetări înalte ca dv. in loc sa fie tatăl pământesc pentru cei care nu au unul?

        Ma îndoiesc însă ca ați inteles prea multe din Teologia făcută/studiata. Nu cred și nădăjduiesc ca este o gluma – de dulce – ca sunteți Ieromonah. Îmi permit sa va citez recomandarea lui Goethe: sa aruncam o privire in cărți și doua in viața.

    • Andy Mihai zice:

      Uneori m-am întrebat de unde vine apetența asta a românului pentru scabros. Cum reușește el să-și impună viziunea sinistră asupra lucrurilor găsind, de pildă, denumiri abjecte pentru flori. Căci știm că florile sunt un simbol al frumosului în orice cultură… oare mai sunt și alții care să-și „boteze” atât de „mișcător” păpădia?… Citind rechizitoriul necruțător de mai sus, îmi dau seama că suntem iremediabil bolnavi și ne irită până la spume frumosul și orice text sensibil. Milițienii moralei sunt la post.

  11. Cristina Tudose Chelariu zice:

    O scriere de apreciat! Va multumesc.

  12. Mari zice:

    Ați văzut filmul „Dimineața care nu se va sfârși”? Acolo moare o mama departe de copilul ei după o viață pe care nu și-ar dori-o nimeni. Merită văzut pentru cine nu l-a văzut și revăzut pentru cine l-a văzut deja. Moartea – o invitație la ceai cu Dumnezeu

  13. valer7 zice:

    Și tu ai dreptate, Ioan-Florin! Și tu ai dreptate, Gabriel! Și tu ai dreptate, rătăcitorule!
    Next level! Să vorbim acum despre pace.

  14. Radu Delacrucea zice:

    Doamne ajuta părinte Ioan .Iertați si Dumnezeu sa va ierte. Cand ne mai dati un cuvant de folos, despre post ,despre biserica si virus ?

  15. Andy Mihai zice:

    Nec plus ultra.

Lăsați un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s