cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde

Zice Sfântul Grigore cel Mare că Scriptura crește odată cu cititorii ei, vrând prin aceasta să spună că, deși „cuvântul Domnului rămâne în veac” (1 Petru 1,25), fiecare generație de cititori își găsește în cuvintele Evangheliei o hermeneutică actualizată pe măsura timpurilor ei istorice.

În Duminica Sfintei Cruci din aceste zile, cuvintele Mântuitorului parcă primesc o semnificație nouă, neașteptată, actualizată în contextul pandemiei prin care trecem: „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine-și va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8,35)

De fapt, pentru că grecescul ψυχή înseamnă atât ‘suflet’ cât și ‘viață’, cuvintele Evangheliei pot fi citite și așa: „Cine va vrea să-și salveze viața pentru sine însuși, și-o va pierde, iar cine-și va pierde viața pentru Mine și pentru evanghelie, și-o va salva.”

Pe scurt, orice acțiune egoistă de a-ți salva viața în aceste zile apocaliptice (de la burdușirea cămării cu mâncare și hârtie igienică, fără să-ți pese dacă mai rămâne și celuilalt, și până la iresponsabilitatea de „a te simți bine” ieșind în parc sau la grătare) se va întoarce până la urmă împotriva vieții tale, după cum, dimpotrivă, orice sacrificiu făcut pentru aproapele (căci asta este Evanghelia) va salva și viața lui, și viața ta. Dar este prea târziu pentru cine n-a înțeles până acum acest lucru. Dumnezeu cu mila pentru toți!

În zilele foametei din vremea regelui Ahab, profetul Ilie a fost trimis de Domnul nu la palatul vreunui bogătaș (oare de ce?), ci la căsuța unei văduve din Sarepta Sidonului (vezi 3 Regi 17). Dă-mi ceva să mănânc, i-a cerut Ilie. Mai am doar puțin untdelemn și o mână de făină, i-a răspuns femeia, mă duc să o gătesc pentru mine şi pentru fiul meu şi apoi să mâncăm şi să murim. Totuși femeia, miloasă, și-a rupt de la gură și l-a hrănit mai întâi pe bătrânul profet. Iar după aceea, spune Scriptura, mâna de făină n-a mai scăzut din coșul ei și uleiul nu s-a mai terminat din ulcior, până la sfârșitul foametei.

Cine-și va pune viața pentru Hristos și pentru Evanghelie, acela și-o va salva.

șapte cuvinte înțelepte despre post

L-am întrebat odată pe starețul Clement: „Ce mai e și cu postul acesta? Serios, nu pot să-l înțeleg. Eu mă simt foarte bine când mănânc cartofi prăjiți cu ochiuri. Chiar nu pot să cred că Dumnezeu are nevoie să mănânc 40 de zile numai legume.”

N-are nevoie, așa e, a răspuns starețul, dar poate că tu ai nevoie. Postul este înainte de toate amintire de Dumnezeu. Iată, te trezești dimineața și te repezi să bei o cafea cu lapte, cum am văzut că-ți place, dar îți amintești că este post pentru Dumnezeu și atunci ai s-o bei fără lapte. Sau te enervează soția, dar în loc să te cerți cu ea, îți amintești că e post și atunci o ierți și o pupi. Fiecare mică renunțare la sine este o amintire de Dumnezeu. Când ți-ai mai amintit de El atât de des?

Postul este o lucrare duhovnicească, a continuat starețul. Când ai lucrat tu ceva 40 de zile la rând, cu gândul la Dumnezeu? Mi se pare că nici rugăciunile de dimineață nu te-am văzut azi făcându-le. Dar postul este cea mai ușoară lucrare duhovnicească, în care și trupul și mintea lucrează ceva pentru Dumnezeu.

Postul este ascultare de Biserică, iar prin această Biserică nu înțeleg nici pe slujitorii ei de azi și nici comunicatele ei oficiale, ci casa lui Hristos, a apostolilor Săi, a sfinților părinți și a tuturor drepților până la sfârșitul lumii. Cine iubește și respectă casa părinților lui ascultă de ei și se așează la masa lor după cum l-au învățat aceștia.

Postul, a continuat starețul, așa cu legume cum e el, înseamnă tăierea voii, iar prin aceasta înseamnă că îți predai voința și poftele tale lui Dumnezeu. Iată, Doamne, eu aș fi mâncat azi ciolan cu fasole și l-aș fi înjurat pe vecinul care mi-a luat locul de parcare, dar tai de la mine această voie și pun în locul ei voia străină a postului: am să mănânc doar fasolele și am să-i explic cu frumosul vecinului meu.

Dar postul înseamnă și o pregătire pentru întâlnirea cu Hristos. Cel care postește cu adevărat parcă se pregătește de moarte, te-ai gândit la asta? Mănâncă fierturi de legume, ca pe patul de spital, se împacă cu toți, își cere iertare, se spovedește, se roagă mai mult și așteaptă Trecerea (Paștile) și Învierea. Postul e astfel o anticipare a întâlnirii cu Hristos cel înviat și pregătire a propriei noastre învieri.

Postul mai înseamnă și flămânzire de bună voie împreună cu cei flămânzi cu adevărat, flămânzi de mâncare, de dreptate, de adevăr, de libertate, flămânzi de iubire, ca să poți și tu să auzi împreună cu ei: „Fericiți cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Matei 5,6).

Postul, în fine, e și un pic de jertfă, pentru că nu-s chiar ușoare, fie și doar 40 de zile, flămânzirea, tăierea voii, ascultarea, răbdarea, înfrânarea, gândul la Dumnezeu, iertarea, lucrarea păcii și toate celelalte ale postului. Gândește-te însă că tot anul nu faci decât să-i ceri lui Dumnezeu. Poate că e timpul să-i și dai ceva, pe lângă o garnitură de legume.

Ce să-ți spun, a încheiat starețul, tu ai dreptate în felul tău, n-are nevoie Dumnezeu să mănânci tu legume. Fă mereu toate lucrurile de care ți-am zis și, în rest, poți să mănânci în fiecare zi ochiuri, doar că nu e foarte sănătos.