când politica manipulează semantica

Zilele trecute s-a dat în buclă o declarație a lui Trump, interpretată de presă în sensul c-ar fi sugerat combaterea coronavirusului prin injectarea dezinfectanților domestici în corp. Deși exprimarea președintelui american a fost clar nefericită în acel context, nu trebuie să fii trumpist ca să înțelegi că omul n-a spus totuși chiar așa ceva. Ajunge un pic de engleză.

Trump s-a întrebat doar dacă, așa cum un dezinfectant domestic distruge virusul într-un minut, nu s-ar putea face ceva de felul ăsta („something like that)” și cu coronavirusul ajuns în corpul uman.

Iată cuvintele președintelui american: „And then I see the disinfectant where it knocks it out in a minute. One minute! And is there a way we can do something like that, by injection inside or almost a cleaning?”

Repet, exprimarea este complet stângace, dar n-a spus „dezinfectant”, nici „injectarea sa în corp”, iar prin expresia something like that s-a gândit probabil la un produs biologic care să neutralizeze virusul asemenea unui dezinfectant.

Pentru cei care nu știu deloc engleză, „something like that” este o expresie banală și înseamnă „ceva de felul acesta”, „ceva asemănător”. Nicidecum „același lucru” sau „ceva identic”.

She works for a bank or something like that – Lucrează pentru o bancă sau ceva de felul ăsta. „Ceva de felul ăsta” poate fi o agenție, o cooperativă de credit etc., dar nu tot o bancă.

În fine, ceea ce vreau să vă arăt este cum a tradus presa românească declarația lui Trump. Observați în exemplele de mai jos cum toate publicațiile au evitat traducerea corectă a expresiei „something like that”, ceva de felul ăsta / ceva asemănător, simțind că semantica ei este de natură să nuanțeze cuvintele președintelui și, astfel, știrea să-și piardă din efectul persiflant scontat. 

Încă o dată, cuvintele lui Trump: „Înțeleg că dezinfectantul distruge virusul într-un minut. Un singur minut! Există oare o modalitate să facem ceva de felul ăsta, prin injectare în corp sau ca o curățare (a organismului)?”

Ziare.com: „Văd că dezinfectantul îl distruge într-un minut. Un minut. Există vreo cale să putem face asta, prin injectare sau aproape o curățare?”

Libertatea: „Văd că dezinfectantul îl omoară (pe virus) într-un minut. Există oare o cale de a face ceva, să injectăm în interior sau să fie ca o curățare?”

Digi24.ro: „Văd că dezinfectantul îl poate elimina (n.r. coronavirusul) într-un minut. Un minut. Există o modalitate prin care am putea face asta, prin injectarea în corp sau altă modalitate de curățare?”

G4media.ro: „Şi apoi văd dezinfectantul care îl distruge într-un minut. Un minut. Este vreun mijloc prin care putem face ceva, prin injectarea în interior sau printr-un fel de curăţare?” 

And the Razzie goes to Mediafax: „Deci, înţeleg că dezinfectantul omoară bacilul într-un minut. Un singur minut. N-am putea face un studiu pentru a vedea dacă injecţiile cu dezinfectant au acelaşi efect?”

Dacă nu vreți să primiți în cap injecții cu dezinfectant, faceți efortul să citiți știrile direct la sursă.

un tangou de neuitat

În fiecare an de „Paștile blajinilor” îmi amintesc de întâlnirea cu cerșetorul-profesor de franceză și de povestea de mai jos. Am scris-o mai demult pe blogul meu, iar anul trecut a apărut în volumul Cartea întâmplărilor de la Editura Humanitas. Pe bunicul de pe tată îl chema tot Ioan și a fost preot în satul Andrieșeni din județul Iași. 

Aveam 20 de ani, îmi dădusem demisia de la ziar și eram pe drumuri. Contra unei șpăgi cât jumătate din ultimul meu salariu de reporter îmi aranjasem o cameră în căminul facultății de medicină. Ca să mă întrețin, dădeam meditații de anatomie unor studenți arabi cărora le spusesem că sunt medic stagiar venit de la Brașov. Într-o zi m-a întrebat unul cum se face anamneza în cazurile de urgență, n-am știut să-i răspund și am improvizat ceva din Platon, dar până la urmă arabii și-au dat seama că i-am mințit și mi-am luat o bătaie soră cu moartea.

După ce-am zăcut în cameră două nopți, a treia zi m-am dus la biserica studențească din campus, să capăt ceva de pomană. Era în Duminica blajinilor, când morții se uită pe apa sâmbetei după coji de ouă roșii. Terminați cu poveștile astea, a zis preotul la predică. La sfârșitul slujbei, femeile din biserică au împărțit de mâncare. Mi-au dat și mie o pungă cu drob, ouă roșii, cozonac și o sticlă de vin.

Întorcându-mă în cameră m-am pus la masă, când a bătut cineva la ușă. M-am temut să nu fie arabii și m-am înarmat  într-o mână cu sticla de vin, dar în prag stătea un cerșetor bătrân, cât se poate de pașnic. Un cocoșat îmbrăcat cu un parpalac zoios de sub care i se vedeau doar vârfurile roase ale ghetelor.

Nu te supăra, domnul meu, a zis cocoșatul. Avea un aer foarte ceremonios, parcă era agent de vânzări. A scos dintr-o pungă o bucată de pâine și mi-a întins-o. Domnul meu, am bucata asta de pâine, da’ nu pot s-o mănânc goală, parcă nu se duce pe gât. N-ai ceva să pun lângă ea?

Și a încremenit privindu-mă țintă în ochi, cu bucata de pâine întinsă spre mine ca și cum el îmi oferea de pomană.

Cum ai intrat aici, m-am mirat, e un cămin studențesc. Aici mi s-a făcut foame, a ridicat din umeri.

Am vrut să-i dau un ou roșu și să scap de el. Dar când să-l alung, mi-am amintit că sunt lucruri pe care pur și simplu nu se cade să le faci unui om. De exemplu, să-i închizi ușa-n nas unui flămând și apoi să te pui la masă. Poate că și bătaia pe care o luasem mă făcea să mă simt solidar cu orice suferință. Așa că i-am spus cerșetorului să intre și l-am anunțat că o să mâncăm împreună. N-am mare lucru, l-am prevenit.

Atât a așteptat. A băgat pâinea în pungă și s-a strecurat în cameră, stârnind un val de miasme care mi-a întors stomacul pe dos. Mă rugam în gând să nu aibă păduchi sau vreo boală molipsitoare. Lasă parpalacul pe tine, i-am spus preventiv. Eram totuși mulțumit că făceam un lucru bun, dar cerșetorul nu părea mirat, ca și cum toată ziua, pe unde umbla, era așteptat cu masa pusă. A cuprins cu ochiul tot ce era înainte și s-a oprit la sticla cu vin.

I-am turnat un pahar, mi-am turnat unul și mie. Vin de oameni necăjiți, subțire și acru, din poamă culeasă înainte de vreme. De sufletul lui bunelu’, i-am zis. Bodaproste, a  dat el paharul peste cap. Apoi l-a pus pe marginea mesei, scuturându-se de acreala băuturii. A fost om bun, a oftat el, servindu-se cu cozonac. De unde știi, am zâmbit eu, doar nu l-ai cunoscut. Nu, domnul meu, dar așa se face când primești de pomană, se spune un cuvânt bun despre răposat. A fost preot, zic. De unde ești? De la țară, zice, dintr-un sat. Și ce faci la oraș? Ce să fac, cerșesc, nu-mi ajunge pensia. Aveam un autobuz la două, da’ l-am pierdut, următorul e abia diseară. 

Așa deci, ai pensie. Da’ ce-ai lucrat, ce-ai fost la viața ta? Profesor de franceză, zice. 

Nici nu s-a uitat la mine. A întins în muștar o felie de drob și a îndesat-o în gură printre gingiile știrbe. Spusese „profesor de franceză” firesc, ca un om obișnuit să repete asta de sute de ori. L-am crezut pe loc. Voiam totuși să-l aud spunând ceva în franceză. Să mă las pe spătarul scaunului cu gura căscată, ca la o secvență genială de ciné-verité. Și mai știi franceză? Am fost profesor, ți-am spus. 

Căutam în minte ceva ce l-aș fi putut întreba, însă nu-mi veneau în cap decât niște versuri pe care uneori le recitam singur prin casă. Mi-am dat seama că eram deja ridicol, dar m-am străduit să le pronunț cât mai corect.

Dacă ai fost profesor de franceză, spune-mi cine-a scris asta, les sanglots longs des violons de l’automne blessent mon coeur d’une langueur monotone.

Verlaine, domnul meu, a răspuns pe loc. Și a continuat poezia, în timp ce se concentra să decojească un ou, tout suffocant et blême, quand sonne l’heure, je me souviens des jours anciens et je pleure. 

Cum ai ajuns în situația asta, zic. Ce cauți, după ce te uiți? Niște sare, dacă se poate. I-am pus sare în față. Își muia degetele în gură și ciugulea cu ele firimiturile de gălbenuș care cădeau pe masă.

Din cauza băuturii, zice. De fapt, ca să-ți spun drept, am probleme cu capul. Ce fel de probleme? Probleme. Și flutură mâna în dreptul tâmplei. De la un tangou de-al lui Gică Petrescu. L-am auzit într-o dimineață, când trebuia să mă duc la școală. Mă învârteam prin casă, mă îmbrăcasem, făcusem o cafea. Am auzit dintr-odată la difuzor, și acum transmitem un tangou de neuitat cu iubitul nostru cântăreț Gică Petrescu. Am început să plâng. N-am mai vrut să mă duc nicăieri. Mi s-a făcut frică și m-am băgat sub plapumă. După-amiază m-am apucat de băut și de-atunci nu m-am mai oprit. Domnul meu, se mai poate un pahar de vin?

Am mai turnat câte un pahar și i-am împins în față o felie de cozonac. Era vorba despre o femeie, nu? O iubită care te părăsise. A clătinat din cap, dezamăgit ca un profesor de răspunsul prost al elevului său. Eram sigur c-ai să te gândești la asta, ești tânăr, dar nu sunt femeile cel mai important lucru pe lumea asta. Atunci? Despre ce era tangoul acela?

A golit paharul și a făcut semn spre felia de cozonac. Mulțumesc frumos, dar nu mai merge. Pot s-o iau cu mine? I-am împachetat-o într-o foaie de ziar. Am mai luat o felie de drob și un ou roșu și i le-am învelit în altă foaie. Cerșetorul le-a băgat în pungă și s-a ridicat să plece. 

De sufletul lui bunelu’, am zis în urma lui. Dumnezeu să-l ierte, a răspuns el. S-a oprit în ușa deschisă, întorcându-se spre mine, ca și cum își amintise ceva. M-am gândit că mai voia un pahar cu vin. 

Când eram copil, zice, în timpul războiului, m-a prins un bombardament pe stradă. Un om m-a apucat de mână și m-a tras într-o scară de bloc. Ne-am lipit de perete, lângă alți oameni care tremurau ca și noi. Un bătrân făcuse pe el. Plângea și repeta întruna să-l iertăm. În urma noastră a intrat un infirm în cârje. S-a oprit înaintea omului care mă ținea de mână și i-a strigat, părinte, ieși afară, fugi unde vezi cu ochii, aici o să fie iadul pe pământ. Omul m-a tras după el, am alergat dincolo de șosea, pe câmpul din față, și ne-am aruncat în iarbă. Mi se părea că printre explozii îl auzeam pe bătrân plângând și cerându-și iertare, până ce șuierul unei bombe i-a înghițit bocetul. Când s-a terminat, omul care încă mă strângea de mână a ridicat fruntea din iarbă și mi-a șoptit: acela n-a fost un infirm.

A fost un înger, am zis eu. De unde știi, s-a mirat cerșetorul. Aș fi putut să-i răspund, de la omul care te-a ținut de mână, dar uneori e mai bine să lași lucrurile în aer. Din povești, am zis. Numai în povești îngerii se arată sub chipul unui infirm. Sau al unui cerșetor, domnul meu, a râs el.

Știa că n-aș fi vrut să-i strâng mâna murdară, plină de microbi. A făcut o piruetă în ușă și legănându-se în parpalacul lui s-a pierdut în întunericul din hol.

Toma și trecerea noastră

E un pic interpretabil obiectul necredinței lui Toma. Pentru că apostolii nu-i spun „a înviat Domnul!” și nici el nu le răspunde „nu cred că a înviat Domnul!”. 

Apostolii îi spun doar atât: „L-am văzut pe Domnul!” (Ioan 20,25). Și Toma le răspunde cu cuvintele binecunoscute: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (La urma urmei și celorlalți apostoli Domnul însuși le arătase „mâinile şi coasta Sa”, deci am putea spune că Toma nu cere decât aceeași încredințare – Ioan 20,20!)

Ce anume așadar nu crede Toma?

Să ne amintim că suntem duminică seara, când toată lumea deja aflase că mormântul e gol. Asta era o certitudine: mormântul era gol, doar trupul Domnului era de negăsit: „Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.” (Luca 24,24)

Sunt deci două registre în care poate fi înțeleasă îndoiala lui Toma atunci când apostolii îi spun „l-am văzut pe Domnul”:

1. Nu vă cred că l-ați văzut, nu era el. Poate vi s-a părut, poate erați beți. Mormântul lui e gol, adevărat, „dar pe El nu l-a văzut” nimeni. Nu se știe unde este. Poate vi s-a arătat un impostor. Poate vrea cineva să ne înșele, dar cu mine nu-i merge: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui etc.”.

2. (mai puțin probabil). Nu vă cred că l-ați văzut, nu aveați cum, Domnul e bun mort. E adevărat, mormântul lui e gol, nu știu de ce, dar El sigur e mort. Iar eu n-am să cred că a înviat, „Dacă nu voi vedea în mâinile lui etc.”.

Nici a doua arătare a Domnului nu mi se pare că lămurește prea mult lucrurile cu privire la obiectul îndoielii lui Toma, pentru că Domnul nu-i spune explicit: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut că am înviat din morți”.

Ci doar: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”

Fericiți cei ce nu M-au văzut înviat, dar cred în cuvântul apostolilor Mei: „L-am văzut pe Domnul!” 

Mie mi se pare că în toată această poveste cu Toma, și mai ales în cuvintele care o încheie, avem momentul simbolic când Domnul predă Evangheliei taina învierii Sale. Toma este martorul primei și celei mai intense predici apostolice despre Înviere („l-am văzut pe Domnul!”), iar îndoiala sa este tensiunea firească a trecerii de la „vreau să văd cu ochii mei” la credința în cuvântul Evangheliei.

despre ritual și credință, câteva precizări la articolul de ieri

Ieri după-amiază m-a sunat un episcop și mi-a spus, foarte simplu: „M-am gândit că ai nevoie să-ți spun asta: mi-a plăcut textul tău și-ți mulțumesc că l-ai scris. Cu un bemol, – a adăugat el -, la ironia despre părintele Patriarh, că prea au tras toți în el zilele astea.” Îi mulțumesc părintelui episcop, chiar aveam nevoie de un telefon (iar bemolul mi-l asum cu ascultare, că altfel nu era mai nimic ironic în cuvintele mele, ci, dimpotrivă, aprecierea justeții unor învățături, dar care mi s-au părut tardive în context).

Tot ieri m-a sunat din țară și un prieten drag, un pic dezamăgit de articolul meu: „Știi că evanghelicii îl șeruiesc în cascadă pe paginile lor?” Dragul meu, i-am răspuns, evanghelicii ăștia sunt așa un neam încâlcit, că șeruiesc când le place ceva și din Vasile cel Mare, și din Ioan Gură de Aur, și din Filocalii, dar mai ales, dacă vrei suspiciune maximă, șeruiesc tot timpul din Sfânta Scriptură.” Altfel, mă simt onorat că textele mele sunt împărtășite și de alte confesiuni, amintindu-le însă tuturor, cu prudență, versul pe care eu mi-l iau din Eminescu, pentru că nu sunt latinist: Non idem est si duo dicunt idem.

Cât despre dezamăgirea prietenului meu, – și tocmai de aceea m-am gândit să scriu aceste rânduri în completarea textului de ieri -, el doar se temea că articolul meu, sumar și cam plin de metafore, ar putea fi răstălmăcit (și instrumentat împotriva mea, cum s-a întâmplat cu altele) ca o dezicere subtilă de cultul și ritualurile Bisericii mele, de liturghia de la altar și, dacă nu cumva, de tot corpul ei văzut.

Mai înainte de orice altceva, dacă tot veni vorba de „deziceri”, ca lucrurile să fie clare în ce mă privește și să nu le mai caute nimeni printre rânduri: mă dezic explicit de orice comensualism al Bisericii cu puterea politică, de orice „acord” cu polițiști și cu primari care să ne aducă lumină sau sfinte moaște, de orice instrumentare din interiorul Bisericii în scop politic sau economic, ca și de orice activism ideologic în numele ei și de orice fanatism, formalism, fățărnicie, taxe pe slujbe, clericalism cu moț și analfabetism funcțional cu diplomă de preot. 

Nu neg însă că textul meu poate fi citit de bodyguarzii Bisericii și în cheia „dezicerii”, dar un doctor bun și blând de la un etaj mai sus va observa că toate „manevrele” mele nu urmăresc decât să aducă un pic de aer proaspăt în plămânii unui bolnav ținut prea mult pe respirație artificială.

Trecând mai departe, mi s-a reproșat expresia „captivitatea ritualică a religiei”.

Dacă eu sau altcineva astăzi ar fi scris cuvintele „Litera (Scripturii) ucide!”, am fi fost linșați virtual, până să ajungem în fața consistoriului. Din fericire le-a scris apostolul Pavel, nu pentru că s-ar fi dezis de litera Scripturii, ci pentru că a vrut să ne conducă la „duhul care face viu”, iar pentru asta două mii de ani de exegeză biblică îi sunt recunoscători.

Dar nu doar litera Scripturii ucide, ci orice literă care nu trece mai departe la „duhul care face viu”: și litera ritualului, și litera canoanelor, și litera rugăciunii, ba chiar, vai!, și litera unei liturghii recitate artistic ca libretul unui spectacol istoric de costume, muzică și lumini.

Omul devine conștiința limbajului său și sărăcește sau se îmbogățește odată cu cuvintele care îl vorbesc.

De exemplu, ne rugăm – și asta e normal – pentru episcopii noștri, pentru „cinstita preoțime și cea întru Hristos diaconime”, pentru conducători și „mai-marii orașelor și ai satelor”, pentru armata țării, pentru ctitorii și donatorii bisericilor etc., dar nici măcar o singură dată nu spunem într-o slujbă: pentru părinții noștri, pentru copiii noștri, pentru frații și surorile de acasă, pentru soți și soții, pentru nașii de botez și de cununie, pentru profesorii care ne-au învățat carte, pentru doctorii care ne-au vindecat și pentru toți binefăcătorii noștri. La fel, nu-mi amintesc să fi auzit în mod obișnuit la liturghiile din parohii, acolo unde preotul are posibilitatea să adauge ectenii: ne rugăm pentru Ion și Maria de la noi din parohie, care sunt bolnavi în spital, sau ne rugăm pentru necazul lui Gheorghe, să-i ajute Domnul, sau ne rugăm pentru tinerii din sat care-și caută de lucru prin străinătate etc.

Simpla trecere de la un limbaj impersonal și universalist (poporul, lumea, țara) la limbajul identității concrete a aproapelui înseamnă deja o trezire, o zguduire a conștiinței, o ridicare în ritual a unei vieți domestice în care ne petrecem cel mai mult timp.

Asta în legătură cu litera, ca exemplu. Dar dacă cineva ar intra în mijlocul unui ritual, o slujbă, un acatist, un pelerinaj la moaște, un botez, o cununie, și l-ar întrerupe întrebându-i pe oameni „de ce ați venit aici? ce așteptări aveți?”, oare ce răspunsuri credeți că ar primi?

Eu obișnuiesc să-i întreb pe părinții care vin să-și boteze un copil: de ce vreți să-l botezați? Și ei rămân muți la această întrebare. Păi, pentru că așa trebuie, așa se face, așa e bine. Și nu li-l botez până nu mă întâlnesc cu ei de cel puțin câteva ori, la biserică, dar și în casa lor, pentru cateheză, pentru rugăciune, pentru citirea unei pagini sau două din Evanghelii, pentru o cină la care să discutăm ca niște prieteni despre credință, biserică și tot ce vor ei să se lămurească și să mă întrebe. Ce șansă avem în Biserică să facem din botezul fiecărui copil și o „reactualizare” a botezului părinților lui și a legăturii lor cu Hristos și Biserica! 

Au fost și care mi-au spus în față: deci asta înseamnă să-mi botez copilul? să devin eu însumi credincios, să mă rog, să postesc, să vin la liturghie, să citesc Biblia? – mulțumesc, nu mai vreau să-l botez. Dar și pentru acești oameni am fost fericit, pentru că au plecat din biserică un pic mai cinstiți față de conștiința lor.

În Biserică rămân doar cei care-și spun cu adevărat: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.” (Ioan 6,68)

De aceea, un punct de plecare pentru înțelegerea expresiilor „captivitatea ritualică a religiei” și „drumul de la religie la credință” cred că ar putea fi să ne răspundem sincer la câteva întrebări:

Câți dintre credincioșii noștri care vin astăzi la biserică în mod constant mai sunt conștienți de botezul lor și de semnificațiile acestuia? Câți citesc Evangheliile și meditează la ele sau încearcă să le găsească rosturi în viața de zi cu zi?

Câți ar putea numi viața unui singur sfânt de care se simt inspirați și în ce fel? Unde este primul lor gând la bucurie, ca și la încercare și necaz? în ce-și pun ei speranța în mod real? pentru cine și pentru ce trăiesc?

Dacă ar fi să spună pe loc care le este cea mai mare și mai mare dorință, câți ar vorbi despre mântuire, despre viața de veci sau despre dobândirea Duhului Sfânt? Dar pentru copiii lor, ce-și doresc oare cel mai mult? Și în ce împrejurări într-o zi își aduc aminte de Hristos sau de câte ori pun toate gândurile și neliniștile lor în „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”?

Câți nu pleacă din biserici cu „paști” și „lumină”, ca de a doua zi viețile lor să fie exact la fel de cenușii, luminate doar de licărul unei speranțe într-un salariu mai bun, un câștig la loto sau un prieten mai căpătuit decât ei.

Și câte întrebări nu s-ar mai putea pune, – dar ce observăm la toate: răspunsurile lor nu pot fi date în cadrul unui ritual asumat în mod mecanic, ci numai în exercițiul personal și cel mai intim al credinței, acolo unde „cuvântul lui Dumnezeu viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12).

Aceste răspunsuri (Sfinții Părinți le numeau „adevărata filosofie”) ne arată exact unde suntem pe drumul dintre religie și credință, dar ne mai arată încă ceva: fără această sfântă filosofie, fără căutările vii ale credinței, trezite prin Evanghelie și cateheze, prin întâlniri cu oameni duhovnicești, nu cu funcționari bisericești, prin introspecție și efort personal, prin rugăciunea aceea din inimă și care se face într-o clipă vorbire cu Dumnezeu, fără aceste și atâtea alte căutări vii ale credinței, deci, ritualul rămâne doar un mormânt frumos împodobit, din care încercăm în zadar să înviem.

semnul Bisericii călătoare

De la Ierusalim la Emaus erau 60 de stadii, adică ceva mai puțin de 12 kilometri (Luca 24,13-35). Dar în duminica învierii Domnului drumul acesta se va face distanța nesfârșită dintre instituția credinței și împărăția cea vie a lui Dumnezeu.

Este aceeași distanță dintre religie și credință, pe care cei mai mulți credincioși, din păcate ținuți în captivitatea ritualică a religiei chiar de preoții lor care în aceste zile se pozează pe facebook în posturi dramatice, nu o vor străbate niciodată. 

De aici și sentimentul general de insecuritate, de sfârșitul lumii, de dezorientare spirituală: unde să te mai duci, unde să-l mai găsești pe Dumnezeu, atunci când toate drumurile tale au fost în afară și n-ai fost învățat să călătorești înlăuntrul tău. 

M-am uitat ieri la slujba „Luminii de la Ierusalim”. Am cea mai deplină convingere (despre care scriam aici în urmă cu doi ani)  că nu e altceva decât ritualul aducerii luminii de la o candelă aprinsă zi și noapte pe sfântul mormânt, așa cum îl descrie pelerina Egeria în secolul al 4-lea. Dar ce vreau să spun: nicio tensiune mistică în slujba de ieri, nicio expresie a vreunei credințe trăite în preajma unui mister, doar câțiva clerici derutați că trebuie să „performeze” în absența blițurilor și a publicului obișnuit (unul nici nu se putea dezlipi de smartfonul său). Sesiunea de poze cu „lumina sfântă” a durat la sfârșit mai mult decât slujba propriu-zisă.

Iată de ce ne-a smerit Dumnezeu, despărțindu-ne de credincioși: ca să ne arate ce actori buni eram atunci când jucam cu sălile pline.

Patriarhul Daniel vorbește în disperare de cauză de  calea mistică, de „împărtășirea cu Hristos în alte moduri”, de „experiența sfinților”, de cuvântul cel viu al lui Dumnezeu din Scripturi, și citează, cred că pentru prima dată în predicile sale, din Marcu Ascetul, Maxim Mărturisitorul și părintele Cleopa, dar cuvintele sale, deși atât de adevărate, se izbesc ca în zid de îndoiala credincioșilor: nu poți să le ceri unor oameni învățați cu tramvaiul curajul unui salt în gol cu parașuta.

Ceea ce s-a întâmplat pe drumul Emausului este dovada cea mai bună că Biserica nu trebuia să fie încă o religie a Ierusalimului, ci o cină euharistică la sfârșitul unei călătorii inițiatice. De ce nu s-a întâmplat asta, până la urmă, și de ce au ajuns bisericile instituții aprobate de stat și cu funcționari plătiți pe post de preot e o altă discuție, despre depersonalizarea credinței și reconstrucția ei într-un cadru public (proces inevitabil prin care trece orice religie), dar și despre ispita puterii,  lăcomie, vanitate și slavă lumească. Nimic nou despre oameni, cum ar spune Ecleziastul.

La Ierusalim, ucenicii au așteptat până în ultima clipă, ca niște buni iudei ce erau (iar Iuda Iscarioteanul nu făcea excepție!), instituționalizarea credinței lor: ei au crezut că Hristos se va proclama rege, îi va alunga pe romani și se va apuca să le împartă mitre și funcții în regatul mesianic nou instaurat.

Credința instituționalizată se aseamănă cu puterea politică și funcționează tot pe bază de ideologie și lozinci, imagine publică și centre simbolice, activiști și manifestări de autoritate și, mai ales, validare populară. Și corupe la fel de mult ca puterea politică.

Întrebării lui Pilat din Pont, „Ce este adevărul?”, căreia Iisus n-a răspuns, i-ar putea răspunde astăzi urmașii lui Caiafa cu un singur cuvânt: depinde. De aceea, să-i credeți pe sfinți, pentru că ei au avut constanța adevărului, dar să nu-i credeți pe teologii de birou sau, și mai bine, să nu vă intereseze prea mult teologia lor, pentru că în gura lor ea nu-i decât o altă captivitate babilonică a credinței.

Trădarea lui Iuda are doar pretextul unui câștig financiar: în realitate, Iuda este funcționarul onest al unei puteri religioase pe care o vrea materializată într-o instituție de stat, după chipul și asemănarea stăpânirilor omenești. Iar când acestei perspective i se opun umilința și blândețea Slujitorului, sărăcia și refuzul puterii lumești, jertfa și exemplul „spălării picioarelor”, Iuda se simte el însuși trădat – și se răzbună. (Un gest pripit, aș spune: până la urmă „spălarea picioarelor” a rămas doar un ritual frumos pe afișul din Joia Mare, iar mirul se vinde tot pe bani, cu diferența că săracii îl cumpără, nu-l primesc gratuit.)

Dar Ierusalimul a fost o mare dezamăgire pentru toți apostolii lui Iisus, iar acest lucru îl spun cei doi ucenici care, în ziua Învierii, merg abătuți spre Emaus: „Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel” (Luca 24,21). 

Când Scripturile tocmai se împlineau sub ochii lor și când toate se umpluseră de lumină, când Hristos cel înviat biruise moartea și iadul (și poate fi biruință mai importantă pentru destinul omului?), ei se simt înfrânți și dezamăgiți de capitularea de la Ierusalim: „Iar noi nădăjduiam că…”

Cam tot așa se aud și astăzi tânguieli de huhurezi în poduri părăsite: e cel mai trist Paști din istoria Bisericii! Dar, – „Paștile! Paștile Domnului!”-, Paștile nu sunt ale noastre, ca să fie triste sau vesele după conjuncturi omenești, chiar și cele mai tragice. Asurziți de jelanii de babe la priveghi de mort, nu-l mai aude nimeni pe Ioan Gură de Aur în dimineața Învierii: „Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăția cea de obște. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte!” Și pot fi plâns mai mare, sau tânguire, sau teamă?

Nu în izolare, dar nici în fundul pământului dacă eram și Paștile tot nu puteau fi triste, pentru că sunt „veselia cea veșnică” a învierii lui Hristos, mântuirea lumii, omorârea morții, „sărbătoare a sărbătorilor și praznic al praznicelor”, cum am cântat în ziua Învierii. Paștile în felul acesta sunt chiar mai mult și decât Liturghia la care n-au putut ajunge credincioșii, – căci oare nu spunem noi la Liturghie „dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtășim cu tine în ziua cea neînserată a împărăției Tale”? Și nu este altă zi mai neînserată ca ziua Învierii Domnului.

Așadar, revenind, situația părea fără ieșire: ucenicii se risipiseră ca potârnichile, romanii patrulau pe străzi, Ierusalimul era pierdut, noroc de câteva voluntare care mai duceau lumina pe la case. 

Drumul spre Emaus este momentul simbolic când se petrec sfârșitul religiei și totodată apropierea împărăției lui Dumnezeu „care este înlăuntrul vostru” (apropiere vestită de Ioan Botezătorul și de Mântuitorul însuși, fără ca vorbele lor să fie înțelese, atunci ca și acum). Acest drum pune începutul unei Biserici călătoare, care nu-și mai așteaptă credincioșii să-i treacă pragul cu pomelnice și jertfe, ci iese ea însăși în căutarea lor, să le abată gândurile de la împărății religioase și să le deschidă inimile pentru împărăția lui Hristos cel înviat și euharistic.

Pe drumul Emausului, o dată cu îndepărtarea de centrul puterii politice și religioase, cei doi ucenici se întâlnesc cu Străinul și cu o înțelegere nouă a Scripturilor, „începând de la Moise și de la toți profeții”.

Dar în Străinul care le iese în drum ei tot nu-l recunosc pe Hristos, pentru că mințile lor nu se pot înstrăina de instituțiile simbolice: un templu, un regat triumfător, o tradiție religioasă etc. Pentru că sunt prizonierii unor conținuturi tactile și vizuale, un mormânt gol nu le spune nimic despre puterea nevăzută: „Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.” (Luca 24,24)

Ei nu văd Lumina, pentru că au nevoie de ritualul unei lumini.

De aceea Hristos „se face că merge mai departe”, pentru că el are de ajuns la inima lor. Abia atunci când este „rugat stăruitor” să intre în taina unei case (inima omului), El se face cina euharistică a celor doi călători, care îl recunosc în sfârșit. Și în aceeași clipă devine nevăzut: prezența sa vizibilă nu mai este necesară, pentru că El s-a mutat prin euharistie în conștiințele comesenilor săi.

Drumul Emausului este semnul profetic al acestor zile că Biserica trebuie să redevină călătoare și înstrăinată, predicatoare a Evangheliei, nu a regatelor mesianice, interpretă a profețiilor, hristoforă până în intimitatea casei și mesei credincioșilor ei. Lăsați pomelnicele online de mari rugători universali ce v-ați descoperit peste noapte, pozele regizate și binecuvântările de pe dealuri și ieșiți de pe facebook în căutarea oamenilor vii și slujirea singurătății lor reale, mai gravă decât izolarea din aceste zile. Mergeți în casele lor nu doar de Crăciun și de Bobotează, faceți biserică și euharistie și „spațiu public” al credinței nu doar în spatele zidurilor, ci din fiecare întâlnire cu ei, catehizați-i și arătați-le din timp drumul Emausului, nu doar ritualurile Ierusalimului.

Mi-e teamă însă că acest semn nu va fi înțeles și că vom rămâne mai departe în captivitatea Ierusalimului, de unde vom aștepta să ne vină o dată pe an avioanele cu lumină luată dintr-un mormânt gol.

Hristos a înviat!