semnul Bisericii călătoare

De la Ierusalim la Emaus erau 60 de stadii, adică ceva mai puțin de 12 kilometri (Luca 24,13-35). Dar în duminica învierii Domnului drumul acesta se va face distanța nesfârșită dintre instituția credinței și împărăția cea vie a lui Dumnezeu.

Este aceeași distanță dintre religie și credință, pe care cei mai mulți credincioși, din păcate ținuți în captivitatea ritualică a religiei chiar de preoții lor care în aceste zile se pozează pe facebook în posturi dramatice, nu o vor străbate niciodată. 

De aici și sentimentul general de insecuritate, de sfârșitul lumii, de dezorientare spirituală: unde să te mai duci, unde să-l mai găsești pe Dumnezeu, atunci când toate drumurile tale au fost în afară și n-ai fost învățat să călătorești înlăuntrul tău. 

M-am uitat ieri la slujba „Luminii de la Ierusalim”. Am cea mai deplină convingere (despre care scriam aici în urmă cu doi ani)  că nu e altceva decât ritualul aducerii luminii de la o candelă aprinsă zi și noapte pe sfântul mormânt, așa cum îl descrie pelerina Egeria în secolul al 4-lea. Dar ce vreau să spun: nicio tensiune mistică în slujba de ieri, nicio expresie a vreunei credințe trăite în preajma unui mister, doar câțiva clerici derutați că trebuie să „performeze” în absența blițurilor și a publicului obișnuit (unul nici nu se putea dezlipi de smartfonul său). Sesiunea de poze cu „lumina sfântă” a durat la sfârșit mai mult decât slujba propriu-zisă.

Iată de ce ne-a smerit Dumnezeu, despărțindu-ne de credincioși: ca să ne arate ce actori buni eram atunci când jucam cu sălile pline.

Patriarhul Daniel vorbește în disperare de cauză de  calea mistică, de „împărtășirea cu Hristos în alte moduri”, de „experiența sfinților”, de cuvântul cel viu al lui Dumnezeu din Scripturi, și citează, cred că pentru prima dată în predicile sale, din Marcu Ascetul, Maxim Mărturisitorul și părintele Cleopa, dar cuvintele sale, deși atât de adevărate, se izbesc ca în zid de îndoiala credincioșilor: nu poți să le ceri unor oameni învățați cu tramvaiul curajul unui salt în gol cu parașuta.

Ceea ce s-a întâmplat pe drumul Emausului este dovada cea mai bună că Biserica nu trebuia să fie încă o religie a Ierusalimului, ci o cină euharistică la sfârșitul unei călătorii inițiatice. De ce nu s-a întâmplat asta, până la urmă, și de ce au ajuns bisericile instituții aprobate de stat și cu funcționari plătiți pe post de preot e o altă discuție, despre depersonalizarea credinței și reconstrucția ei într-un cadru public (proces inevitabil prin care trece orice religie), dar și despre ispita puterii,  lăcomie, vanitate și slavă lumească. Nimic nou despre oameni, cum ar spune Ecleziastul.

La Ierusalim, ucenicii au așteptat până în ultima clipă, ca niște buni iudei ce erau (iar Iuda Iscarioteanul nu făcea excepție!), instituționalizarea credinței lor: ei au crezut că Hristos se va proclama rege, îi va alunga pe romani și se va apuca să le împartă mitre și funcții în regatul mesianic nou instaurat.

Credința instituționalizată se aseamănă cu puterea politică și funcționează tot pe bază de ideologie și lozinci, imagine publică și centre simbolice, activiști și manifestări de autoritate și, mai ales, validare populară. Și corupe la fel de mult ca puterea politică.

Întrebării lui Pilat din Pont, „Ce este adevărul?”, căreia Iisus n-a răspuns, i-ar putea răspunde astăzi urmașii lui Caiafa cu un singur cuvânt: depinde. De aceea, să-i credeți pe sfinți, pentru că ei au avut constanța adevărului, dar să nu-i credeți pe teologii de birou sau, și mai bine, să nu vă intereseze prea mult teologia lor, pentru că în gura lor ea nu-i decât o altă captivitate babilonică a credinței.

Trădarea lui Iuda are doar pretextul unui câștig financiar: în realitate, Iuda este funcționarul onest al unei puteri religioase pe care o vrea materializată într-o instituție de stat, după chipul și asemănarea stăpânirilor omenești. Iar când acestei perspective i se opun umilința și blândețea Slujitorului, sărăcia și refuzul puterii lumești, jertfa și exemplul „spălării picioarelor”, Iuda se simte el însuși trădat – și se răzbună. (Un gest pripit, aș spune: până la urmă „spălarea picioarelor” a rămas doar un ritual frumos pe afișul din Joia Mare, iar mirul se vinde tot pe bani, cu diferența că săracii îl cumpără, nu-l primesc gratuit.)

Dar Ierusalimul a fost o mare dezamăgire pentru toți apostolii lui Iisus, iar acest lucru îl spun cei doi ucenici care, în ziua Învierii, merg abătuți spre Emaus: „Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel” (Luca 24,21). 

Când Scripturile tocmai se împlineau sub ochii lor și când toate se umpluseră de lumină, când Hristos cel înviat biruise moartea și iadul (și poate fi biruință mai importantă pentru destinul omului?), ei se simt înfrânți și dezamăgiți de capitularea de la Ierusalim: „Iar noi nădăjduiam că…”

Cam tot așa se aud și astăzi tânguieli de huhurezi în poduri părăsite: e cel mai trist Paști din istoria Bisericii! Dar, – „Paștile! Paștile Domnului!”-, Paștile nu sunt ale noastre, ca să fie triste sau vesele după conjuncturi omenești, chiar și cele mai tragice. Asurziți de jelanii de babe la priveghi de mort, nu-l mai aude nimeni pe Ioan Gură de Aur în dimineața Învierii: „Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăția cea de obște. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte!” Și pot fi plâns mai mare, sau tânguire, sau teamă?

Nu în izolare, dar nici în fundul pământului dacă eram și Paștile tot nu puteau fi triste, pentru că sunt „veselia cea veșnică” a învierii lui Hristos, mântuirea lumii, omorârea morții, „sărbătoare a sărbătorilor și praznic al praznicelor”, cum am cântat în ziua Învierii. Paștile în felul acesta sunt chiar mai mult și decât Liturghia la care n-au putut ajunge credincioșii, – căci oare nu spunem noi la Liturghie „dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtășim cu tine în ziua cea neînserată a împărăției Tale”? Și nu este altă zi mai neînserată ca ziua Învierii Domnului.

Așadar, revenind, situația părea fără ieșire: ucenicii se risipiseră ca potârnichile, romanii patrulau pe străzi, Ierusalimul era pierdut, noroc de câteva voluntare care mai duceau lumina pe la case. 

Drumul spre Emaus este momentul simbolic când se petrec sfârșitul religiei și totodată apropierea împărăției lui Dumnezeu „care este înlăuntrul vostru” (apropiere vestită de Ioan Botezătorul și de Mântuitorul însuși, fără ca vorbele lor să fie înțelese, atunci ca și acum). Acest drum pune începutul unei Biserici călătoare, care nu-și mai așteaptă credincioșii să-i treacă pragul cu pomelnice și jertfe, ci iese ea însăși în căutarea lor, să le abată gândurile de la împărății religioase și să le deschidă inimile pentru împărăția lui Hristos cel înviat și euharistic.

Pe drumul Emausului, o dată cu îndepărtarea de centrul puterii politice și religioase, cei doi ucenici se întâlnesc cu Străinul și cu o înțelegere nouă a Scripturilor, „începând de la Moise și de la toți profeții”.

Dar în Străinul care le iese în drum ei tot nu-l recunosc pe Hristos, pentru că mințile lor nu se pot înstrăina de instituțiile simbolice: un templu, un regat triumfător, o tradiție religioasă etc. Pentru că sunt prizonierii unor conținuturi tactile și vizuale, un mormânt gol nu le spune nimic despre puterea nevăzută: „Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.” (Luca 24,24)

Ei nu văd Lumina, pentru că au nevoie de ritualul unei lumini.

De aceea Hristos „se face că merge mai departe”, pentru că el are de ajuns la inima lor. Abia atunci când este „rugat stăruitor” să intre în taina unei case (inima omului), El se face cina euharistică a celor doi călători, care îl recunosc în sfârșit. Și în aceeași clipă devine nevăzut: prezența sa vizibilă nu mai este necesară, pentru că El s-a mutat prin euharistie în conștiințele comesenilor săi.

Drumul Emausului este semnul profetic al acestor zile că Biserica trebuie să redevină călătoare și înstrăinată, predicatoare a Evangheliei, nu a regatelor mesianice, interpretă a profețiilor, hristoforă până în intimitatea casei și mesei credincioșilor ei. Lăsați pomelnicele online de mari rugători universali ce v-ați descoperit peste noapte, pozele regizate și binecuvântările de pe dealuri și ieșiți de pe facebook în căutarea oamenilor vii și slujirea singurătății lor reale, mai gravă decât izolarea din aceste zile. Mergeți în casele lor nu doar de Crăciun și de Bobotează, faceți biserică și euharistie și „spațiu public” al credinței nu doar în spatele zidurilor, ci din fiecare întâlnire cu ei, catehizați-i și arătați-le din timp drumul Emausului, nu doar ritualurile Ierusalimului.

Mi-e teamă însă că acest semn nu va fi înțeles și că vom rămâne mai departe în captivitatea Ierusalimului, de unde vom aștepta să ne vină o dată pe an avioanele cu lumină luată dintr-un mormânt gol.

Hristos a înviat!

Acest articol a fost publicat în Jurnal scoțian. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

59 de răspunsuri la semnul Bisericii călătoare

  1. mihaela iacovache zice:

    Adevarat a inviat ! Multumesc,parinte, pentru aceste cuvinte care mi-au managaiat inima si mi-au sustinut gandurile din acest post petrecut numai in casa-curte ,timp in care am putut sa ma aplec in liniste asupra Bibliei si sa fac cu mai mult spor exercitiul rugaciunii. Azi noapte ,cand am aprins candela la miezul noptii ,dupa ce primisem mesaje de la prietenele care au avut acces la „lumina” si „pasti” ,m-am gandit ca acum suntem doua categorii de crestini : cei la care s-a adus lumina si cei care si-au aprins-o singuri 🙂 .

  2. ecaterina brunet zice:

    Adevarat a inviat, parinte! Sa fiti sanatos si sa pastoriti mai departe si sa ne cuvantati ca sa cunoastem !

  3. Ciprian Popescu zice:

    Adevarat a Înviat !

  4. Adevarat a înviat!

  5. Elena zice:

    Interesant, la fel m-am gandit si eu uitandu-ma la mascarada cu lumina si aducerea ei cu avionul, predica si experesia faciala de lemn a patriarhului, lipsa de orice patrundere spirituala. Dar ce razbate din textul dvs e ca institutia bisericii e o greseala? Ca ar trebui sa nu mai avem biserici construite si preoti angajati?

    • Ioan-Florin zice:

      citiți cu atenție ce am scris eu. „Greșeală”??? Nu, eu doar am zis că o instituție nu e totuna cu drumul și că instituția trebuie să arate drumul, așa cum ar trebui să-l arate ritualul. Ritualul nu e adevărul însuși, cum cred cei mai mulți, inclusiv preoți, ritualul e calea/drumul spre Adevăr. Că n-ar mai trebui să avem preoți angajați? De guverne – cu siguranță. Preoția nu este o meserie, preotul trebuie să-și câștige pâinea dintr-o muncă, iar asta îl va apropia de credincioși, îl va ajuta să-i cunoască mai bine și-l va face mai credibil. Acesta este exemplul preoților din diaspora: marea majoritate muncesc, nu stau în pomenile credincioșilor.

      • Elena zice:

        La urmatoarele idei m-am poticnit:
        „De ce nu s-a întâmplat asta, până la urmă, și de ce au ajuns bisericile instituții aprobate de stat și cu funcționari plătiți pe post de preot e o altă discuție, despre depersonalizarea credinței și reconstrucția ei într-un cadru public (proces inevitabil prin care trece orice religie), dar și despre ispita puterii, lăcomie, vanitate și slavă lumească. ” (..)Credința instituționalizată se aseamănă cu puterea politică și funcționează tot pe bază de ideologie și lozinci, imagine publică și centre simbolice, activiști și manifestări de autoritate și, mai ales, validare populară. Și corupe la fel de mult ca puterea politică.”

        Cum ar fi trebuit sa arate institutia bisericii? Separata de stat? Nefinantata de la buget? Sau la ce va referiti?
        Multumesc!

        • Ioan-Florin zice:

          Elena, cum să-ți spun – și mă bucur că mă întrebi sincer și cu inimă bună, nu poți să refaci într-un articol o istorie de sute de ani sau să propui o soluție magică peste noapte. Dar trebuie să spun ceea ce mi se pare strâmb.E o propunere spre meditație tot ce spun eu.
          Sigur că Biserica ar trebuie să fie separată de stat, – cum să aștepte ea validarea episcopilor și a statutului ei de la un guvern?? Iar despre finanțarea preoților, vezi ce i-am răspuns celeilalte Elene mai sus.

      • un nimeni zice:

        Nu sunt preot și nu sunt în măsură să dau un răspuns fără cusur la acest subiect dar am o opinie creștină care cred că merită adusă în atenție. Preoția este o vocație dar și o muncă în același timp. Nu este ceva nefiresc ca preotul slujitor să trăiască din darurile aduse la Altar. Sf. Ap. Pavel e destul de limpede în acest sens: „Au nu ştiţi că cei ce săvârşesc cele sfinte mănâncă de la templu şi cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot aşa a poruncit şi Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din Evanghelie.” (1 Corinteni 9, 13-14). Asumată integral, preoția este o misiune dificilă care consumă timp, resurse, energii. Nu cred neapărat că prezența sau lipsa unui extra job îl face pe un preot mai credibil în ochii credincioșilor. Sunt multe alte căi prin care un preot poate ajunge la inima enoriașilor. Hărnicia poate fi o calitate dar depinde la ce o inhami. Hristos îi spune Martei că un un singur lucru trebuie. Înainte de orice, viața în Hristos îl face pe un preot și pe orice creștin autentic și în relație cu Dumnezeuși în relație cu semenii. Atât un preot care e preocupat numai cu supraviețuitul din job cât și unul care face din slujirea Altarului numai un job își neglijează și chiar ratează vocația preoțească.

        • Ioan-Florin zice:

          „Nu este ceva nefiresc ca preotul slujitor să trăiască din darurile aduse la Altar”
          Da, aduse de bunăvoie la altar, nu cerute prin taxe pe slujbe!

          • un nimeni zice:

            Desigur, Hristos nu s-a făcut potrivnic zeciuielii decât atunci când e făcută fără milă și dreptate. Dacă zeciuiala rămâne orientativă și nu devine discriminatorie, este utilă. Trăim într-o lume pragmatică și e foarte greu astăzi de evitat abordarea de tip „membership” chiar și în Biserică. Benevolă sau nu, zeciuiala nu este decât umbra milosteniei în timp ce milostenia este fiica cea mare a iubirii. Iar iubirea nu operează cu măsuri, după cum vă osteniți să ne reamintiți pe ici-colo pe acest blog.

      • vasile manole zice:

        wow! revolutionar concept, sau mai de graba evanghelic. intru-totul de acord, cu conditia ca munca preotului sa nu rapeasca pre mult din timpul acestuia, atat de necesar pregatirii slujirii preotesti, si cand spun slujire preoteasca, nu ma gandesc doar la slujbe ci si la studiu biblic, cateheze (adunari) cu credinciosii, si altele.

  6. Luminița zice:

    Adevărat a Înviat Domnul!

  7. Dorel Nicolae zice:

    Adevarat a Inviat !!!! Multumim Parinte pentru lamurirea necuviincioaselor frici. …!!!

  8. stevan v zice:

    Domnule autor, dovediti o lipsa de cultura teologica si istorica teribila. Aveti argumente de doi lei sau uneori false cu totul. Desigur sunt multe de plans, dar ofera tu sfintenie , va sa vina lumea sa se adape la tine…asa in rest, aj dl Liiceanu si Faust etc par buni teologi. Enough.

    • Mihai Man zice:

      Se poate mai la concret va rog ? Sa nu lasam treaba neterminata. Erorile trebuie indreptate.

    • Bogdan zice:

      Hristos a inviat!
      Domnule Stefan, bucurie sa aveti!
      Personal, mi-as dori sa am macar jumatate din cultura teologica si istorica a autorului acestui articol.
      Pt. claritatea mesajului dvs, ar fi bine sa exemplificati ce argumente din articol vi se par „de doi lei” si ce argumente vi se par „false cu totul”.

  9. Razvan Galice zice:

    Adevarat a înviat!

    Ce minunat text, ce bucurie sa-l citesc si sa incerc a-i trai indemnul.

    Multumesc parinte

    Răzvan AMDG

  10. R zice:

    Adevărat a Înviat!
    Știam că așa gândiți despre tot ce se intâmplă acum și vă mulțumesc pentru aceste gânduri împărtășite nouă.
    În plus, aș vrea să semnalez expresia care mi se pare că ofensează auzul și rațiunea zilele acestea: „lumina va fi distribuită”. Distribuită precum un pachet de către curierul prevăzut cu mască și mănuși (să nu se înteleagă că aș avea ceva contra măsurilor de protecție).
    Sărbători liniștite tuturor, cu sănătate și bucurie!

  11. mihaela zice:

    si cum ajungem la biserica din sufletul nostru?? nu e ca atunci cand mama te invata primii pasi? nu e ca atunci cand te uiti la o carte dar daca nu-i stii alfabetul nu ai cum s-o citesti? autorul stie? a scrie frumos dar din ce perspectiva ? ce trairi a avut sau daca le-a avut.. am o colega de generala era implinita si totusi s-a facut maicuta, am intrebat-o de ce ?? am avut chemare raspunsul ei cum adica chemare?? Maicuta Domnului m-a chemat, deci lucrurile sunt mult mai profunde pentru unii dintre noi, iar cei ce le cunosc nu stau sa faca prea multa proza.

    • Ioan-Florin zice:

      Eu nu folosesc expresia „biserica din sufletul nostru”, și nici măcar credința din sufletul nostru, ci sufletul care trebuie să călătorească spre credință dincolo și mai mult decât în ritualuri și biserica de zid. Altfel, biserica e bine unde este ea, dar n-ajunge, dacă și ea însăși prin preoții ei nu ne duce în această călătorie spre Emaus.
      Cât timp dintr-o zi sunteți cu inima la Hristos? de câte ori spuneți în gând „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătoasa? Unde vă este primul gând la încercare și necaz? în ce vă puneți speranța în mod real? pentru ce și cine trăiți? Care vă este cea mai mare dorință, dacă ar fi să răspundeți imediat, fără să stați pe gânduri? Ați citit Evangheliile, ați meditat la ele, vi s-a părut că vă întâlniți cu ele în viața de zi cu zi? Ați putea să-mi numiți viața unui singur sfânt care ați simțit că vă inspiră și în ce fel? Ce credeți despre oameni în general, vă enervează, vă dezamăgesc, sau vă e milă de ei? Ce credeți că este iubirea în mod concret și de câte ori ați purtat și răbdat pe cineva care nu vă era pe plac?
      Și așa mai departe, apropo de primii pași. Deci asta e perspectiva din care „scrie autorul”. Nu „lucrurile sunt profunde”, noi singuri le adâncim sau le tratăm superficial.

  12. agnesD zice:

    Ce scrieti imi aduce lumina si mângâiere. Multumesc.

  13. Valentina zice:

    Adevărat a înviat!

  14. Anton Paraschiva zice:

    Adevărat a înviat!

  15. Maricuț Iuliana zice:

    Adevărat a înviat! Cutremurător articol părinte!O analiză foarte corecta a societății noastre, abvremurilor pe care le trăim… Dureros! Istoria se repetă!.. Iarăși și iarăși și iarăși….și nu învățăm nimic!Din păcate! Domnul să vă ocrotească!

  16. Daniel zice:

    Pandemia asta a ridicat niste probleme pt biserica din care nu stiu cum o sa iasa dupa ce trecem peste ea :
    -s-a permis impartasania bolnavilor acasa la ei dar doar dupa luarea unor masuri de sterilizare a trusei de impartasanie atit inainte cit si dupa .Inainte de virusul asta existau totusi boli ca:SIDA,Tuberculoza rezistenta la medicamente,hepatita A,B,C,D,E etc etc.Cum o sa mai sustina biserica impartasirea cu o singura lingurita ?
    -incinerarea:inainte era mare pacat ,biserica refuza serviciul religios si ameninta cu iadul.Acum am vazut preoti care sustineau ca nu mai e asa un pacat date fiind conditiile.Repet si mai inainte erau boli infectioase :de ce sa nu incinerezi un bolnav de sida de ex daca unul bolnav de covid se poate.
    -pandemia asta a mai aratat un lucru zic eu:citi preoti functionari exista in tara asta:nu cunosc vreo voce autentica a vreunui preot in perioada asta-toti parca erau niste angajati trimisi de sefii lor sa prosteasca lumea.
    -spovedania:mare pacat daca nu o faceai-acum multi spuneau ca o poti face f bine si inaintea lui d-zeu
    Toata prosteala asta cu lumina sfinta si cu impartirea ei de voluntari a parohiei mi s-a parut circul suprem .E o imagine care-mi ramine in minte:o babuta care fuge dupa niste voluntari de astia ,i se taie rasuflarea, aproape se prabuseste,mai sta citeva clipe isi revine si-si reia goana.E f bucuroasa ca a luat ea lumina pina la urma.Trist ,f trist mi s-a parut.Si cred ca de vina este institutia bisericii care asta a bagat oamenilor in cap:ca daca respecta niste ritualuri o sa se mintuiasca.

  17. DanutM zice:

    Multumesc, Parinte. Mi-ati uns sufletul. Ati scris un text cu adevarat profetic.
    Mi-e dor de intilnirile noastre. Pe curind.

  18. Și mie mi-e teamă, părinte.

    Hristos a-nviat!

  19. Constantin din S. zice:

    El vine iar, El vine iar!
    Copii ai Lui ce-L așteptați,
    Cântați, nu plângeți, o, cântați!
    Curând sfârși-v-al nostru-amar,
    El vine iar!

  20. Daniel zice:

    am uitat sa spun ca, de cind a inceput pandemia asta, am asteptat mai multe cuvinte de la dv, parinte.Sunt doar citiva oameni acum la care mai gasesti un cuvint viu:maica Siluana de la Iasi,parintele Teofil Roman acum episcop,parintele Rafail Noica mai ales dar el iese f rar.In rest, poate ma insel eu, dar se mesteca acelasi talas crestin ,moralizator,in care simt ca nu mai este viata.

  21. Simona zice:

    Adevart a Inviat Parinte si multumim,
    M-am uitat si eu pe Youtube la reportajul cu Lumina Sfanta de la Ierusalim din anul asta, la recomandarea unor prieteni care spuneau ca se vede foarte clar cum si ce se intampla. Sicer, eu nu am priceput mare lucru si ma si gandeam ca poate numai mie mi s-a intamplat. Asa ca va multumesc pentru articol.
    Doamne-ajuta si sa ne vedem cu bine,

    Simona (Dundee)

  22. Daniela zice:

    Hristos a înviat !El este Lumina !…Dacă credem in Învierea Sa si mărturisim aceasta de ce mai “căutam pe Cel Viu între cei morți?”….de ce mai căutam lumina in Mormânt când ni s-a confirmat ca mormântul era gol ?…Oare mi se pare sau Biserica a oferit un mare circ și nicidecum mărturisire a credinței :moaște plimbate in toată țara, lumina transportată cu avioane , împărtășanie la fel …

  23. Constantin Prodan zice:

    Hristos a înviat!
    Părinte Florin, sunt foarte multe de discutat despre multele subiecte pe care, cu priceperea sfinției tale, le-ai surprins în text. Nu știu dacă este posibil, dar poate ar bine ca omniprezentele monologuri din Biserică să se transforme in dialog.
    Oricum, dacă citim până la capăt pericopa, vedem că apostolii, după ce s-au împărtășit de Hristos, tot la Ierusalim au simțit nevoia să se ducă. Și aceasta nu de dragul templului ci a comunității. Acolo i-a surprins și Duhul Sfânt, la cina euharistică. Au ințeles ei atunci cuvântul Lui care spunea “pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”.
    Este frumos că, deși mulți vorbesc despre criză, sfinția ta spui că Învierea Domnului este moment de bucurie, și așa cred că este.
    Mulțumim pentru gânduri! Sărbători cu bucurie!

    • Tudor Danes zice:

      DE acord cu transformarea in dialog..aveti vreo idee, propunere cum ar trebui sa se faca aceasta trecere ?

    • Ioan-Florin zice:

      părinte Constantin, tu ești dintre cei care ai făcut drumul Emausului și-i duci și pe mulți credincioși la el, de aceea poți să mergi fără grijă și la Ierusalim!

  24. hmilaur zice:

    Hristos a Înviat! Cred ca Dumnezeu vrea sa ne arate prin criza aceasta, cam care e starea noastra duhovniceasca. Poate suntem la fel de goi duhovniceste ca si bisericile acum.
    Ati prezentat o realitate foarte dureroasa. Nu sunt in masura sa o evaluez. Ceea ce ma doare e
    modul cum e perceput mesajul textului, in anumite cazuri. Sunt persoane care se bucura de faptul ca prezentati o stare jalnica a Bisericii. In adevar e un risc cand abordezi lucruri sensibile, unii se bucura, altii plang. Cred ca riscul cel mai mare e că astfel de texte trezesc patimile in cei care nu pot sa le asume si ajung sa urasca, sa dispretuiasca, sa se bucure in chip rautacios de necazul altuia si astfel se golesc duhovniceste. Sa dea Dumnezeu ca mesajele postate sa fie spre folos sufletesc.

  25. Alexandru Răduț zice:

    Adevărat a Înviat !
    Bucurie și pace tuturor !
    Să stăm uniți cu credință în Domnul și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos ! El este Calea, Adevărul și Viața.

  26. Diana zice:

    Adevarat a inviat!
    Razvratirea nu e de la Dumnezeu, parinte.

  27. un nimeni zice:

    Hristos a înviat! Am urmărit înregistrarea de anul acesta despre venirea luminii sfinte. Precum Sf Voastră, și mie mi s-a părut că cei implicați nu se ridică la măsura tainei presupuse a se desfășura acolo. În ciuda acestei constatări, realitatea fenomenului nu poate fi exclusă mai ales că există mărturii și filmări care atestă manifestări ale acestuia ce nu sunt acoperite de analiza pe care ați făcut-o pe subiect. Există manifestări luminoase spontane, extrem de rapide și greu de explicat rațional, parțial sesizate de participanți dar surprinse de camere, desfășurate în interiorul Bisericii Sf Mormânt paralel cu ceea ce se întâmplă în lăcașul unde intră patriarhul. Pe mine m-a pus pe gânduri acest filmuleț https://youtu.be/xHvUPXzuaLA . Se discută în film și despre cine ar avea interes și cine și-ar risca reputația pentru a susține un fals grosolan perioadă îndelungată de timp. Prima care s-ar păgubi ar fi chiar Biserica Ortodoxă. Dacă e de la draci, la fel de șifonată ar ieși Biserica. Iar dacă nu e un fals, să fim atenți la glasul Domnului către Sf. Ap. Pavel: „Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (Fapte 9, 5). Nu am fost acolo, nu am văzut dar cred că o astfel de poveste trăită la firul ierbii ar oferi o perspectivă mai onestă și mai completă asupra ei.

    • Daniel zice:

      Ce sens ar avea sa faca D-zeu o minune ca asta?Din pacate eu chiar cred ca asa este:unii din Biserica vor sa faca un ban si vand miracole ieftine.In Romania traditia asta cu lumina sfanta adusa de la Ierusalim a fost instituita de Gheorghe Flutur PDL Suceava si apoi preluata de BOR.
      Lumina aprinsa de la chibrit ,de preot in noaptea Invierii mi se pare sfanta pe linga cea de la Ierusalim fiindca nu are mirosul minciunii.Noi nu avem nevoie de minuni de de 2 lei.
      Sunt si alte marturii despre lumina sfanta decit niste filmulete indoielnice.
      https://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/lumina-sfanta-ierusalim-apare-focul-sfant-rai-real-miracolul-sfantul-mormant-1_51825e49053c7dd83f68cac5/index.html

      • un nimeni zice:

        Aș putea creiona un răspuns care oricum vă este la îndemână dar nu cred că sunteți pregătit să-l acceptatți. Personal, dau atenție unor detalii care atestă realitatea fenomenului și care nu au nici o legătură cu comodificarea lui. Orice poate fi comodificat și târât în derizoriu, inclusiv imaginea lui Hristos dar asta nu anulează sau descalifică realitatea lui. Căutați și încercați să discerneți mărturiile pro/contra fenomen și mai ales, dacă vă preocupă, încercați să căpătați o înțelegere întregitoare prin experiment.

  28. Nicusor Panaitescu zice:

    Urare sinceră pentru BOR:
    La cât mai mulți preoți care gândesc, scriu și CRED astfel!

  29. Un ratacit printre straini/calatori zice:

    Adevarat a înviat!
    Nice bike !

  30. Un om nacajit zice:

    Iertati-ma, dar daca tot ati amintit de Rugaciunea Inimii….ma gandeam daca articolul de mai sus e rodul acestei lucrari

  31. Nick zice:

    „Nu, e rodul pocăinței..”. Dati-mi voie sa mă îndoiesc. Pocăința se trăiește discret, in intimitatea sufletului, nu in exprimarea unor utopii, in mediul virtual. Va rog să fiți mai sincer, atunci când scrieți așa ceva… Am citit mai sus că vi se pare că e un teatru ieftin rugăciunile transmise de preoți pe Facebook, dar dvs. totuși va prevalati de acest mediu online pentru transmiterea compilațiilor de idei pe care le expuneți. Mai lăsați critica… Bucurați-vă. Nu așa spune Mântuitorul după Inviere? De ce nu simt bucuria din cuvintele pe care le-ați exprimat?

  32. alinaolimpia zice:

    Adevărat A Înviat!
    Poate că noi nu am ajuns atât de adânc, în inimile noastre, încât să trăim autentic Prezența Lui Hristos. Sau poate că nu-i stă în fire omului sincer să-și închipuie că ceea ce trăiește este ceea ce ar trebui să trăiască. Sau poate… E atâta frângere a inimilor noastre în această căutare a Luminii!
    Eu, una, nu am altă certitudine, în căutările mele, decât aceea că Domnul mă primește așa cum sunt și Se dăruiește și mie (celei care caută și nu știe dacă ceea ce a găsit este Cel Ce Este) în Jertfa Lui Cea de-a Pururea, Întrupat și pentru mine, om nevolnic, în chipul Pâinii și al Vinului, în Sfântul Potir.
    Așa încât, da, nu trebuie să trăim așa și așa, ritualic, formal, instituționalizat… Și lista cu „nu trebuie” poate continua și noi știm. Sau intuim. Însă Biserica rămâne spațiul în care se săvârșește Sfânta Liturghie. Care, la rândul ei, este spațiul și timpul mistic al întâlnirii cu Hristos Răstignit, Mort, Îngropat,
    Înviat, și pentru mine, ca pentru fiecare dintre cei care au crezut.
    Asta face dureroasă discuția. Putem să ne lipsim de multe ritualuri, chiar și de instituții, dar de întâlnirea concretă cu El, Cel Dintâi, Cel Care Este, Care vine Întrupat aici anume pentru mine, ultimul om, care încă nu sunt, dar nădăjduiesc să Fiu, mie mi-a fost și îmi este greu. Și poate multora. Eu așa cred- că nu de ritualuri ducem lipsă, ci de El, aievea. Ce trăim noi, în inimile noastre… Dumnezeu să-Și facă milă! Eu spun și cred că doar umbră a celor Veșnice atinge inimile noastre.
    Iertați-mă!

Lasă un răspuns la Constantin Prodan Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s