un tangou de neuitat

DSCF1833 copy

În fiecare an de „Paștile blajinilor” îmi amintesc de întâlnirea cu cerșetorul-profesor de franceză și de povestea de mai jos. Am scris-o mai demult pe blogul meu, iar anul trecut a apărut în volumul Cartea întâmplărilor de la Editura Humanitas. Pe bunicul de pe tată îl chema tot Ioan și a fost preot în satul Andrieșeni din județul Iași. 

Un tangou de neuitat 

Aveam 20 de ani, îmi dădusem demisia de la ziar și eram pe drumuri. Contra unei șpăgi cât jumătate din ultimul meu salariu de reporter îmi aranjasem o cameră în căminul facultății de medicină. Ca să mă întrețin, dădeam meditații de anatomie unor studenți arabi cărora le spusesem că sunt medic stagiar venit de la Brașov. Într-o zi m-a întrebat unul cum se face anamneza în cazurile de urgență, n-am știut să-i răspund și am improvizat ceva din Platon, dar până la urmă arabii și-au dat seama că i-am mințit și mi-am luat o bătaie soră cu moartea.

După ce-am zăcut în cameră două nopți, a treia zi m-am dus la biserica studențească din campus, să capăt ceva de pomană. Era în Duminica blajinilor, când morții se uită pe apa sâmbetei după coji de ouă roșii. Terminați cu poveștile astea, a zis preotul la predică. La sfârșitul slujbei, femeile din biserică au împărțit de mâncare. Mi-au dat și mie o pungă cu drob, ouă roșii, cozonac și o sticlă de vin.

Întorcându-mă în cameră m-am pus la masă, când a bătut cineva la ușă. M-am temut să nu fie arabii și m-am înarmat  într-o mână cu sticla de vin, dar în prag stătea un cerșetor bătrân, cât se poate de pașnic. Un cocoșat îmbrăcat cu un parpalac zoios de sub care i se vedeau doar vârfurile roase ale ghetelor.

Nu te supăra, domnul meu, a zis cocoșatul. Avea un aer foarte ceremonios, parcă era agent de vânzări. A scos dintr-o pungă o bucată de pâine și mi-a întins-o. Domnul meu, am bucata asta de pâine, da’ nu pot s-o mănânc goală, parcă nu se duce pe gât. N-ai ceva să pun lângă ea?

Și a încremenit privindu-mă țintă în ochi, cu bucata de pâine întinsă spre mine ca și cum el îmi oferea de pomană.

Cum ai intrat aici, m-am mirat, e un cămin studențesc. Aici mi s-a făcut foame, a ridicat din umeri.

Am vrut să-i dau un ou roșu și să scap de el. Dar când să-l alung, mi-am amintit că sunt lucruri pe care pur și simplu nu se cade să le faci unui om. De exemplu, să-i închizi ușa-n nas unui flămând și apoi să te pui la masă. Poate că și bătaia pe care o luasem mă făcea să mă simt solidar cu orice suferință. Așa că i-am spus cerșetorului să intre și l-am anunțat că o să mâncăm împreună. N-am mare lucru, l-am prevenit.

Atât a așteptat. A băgat pâinea în pungă și s-a strecurat în cameră, stârnind un val de miasme care mi-a întors stomacul pe dos. Mă rugam în gând să nu aibă păduchi sau vreo boală molipsitoare. Lasă parpalacul pe tine, i-am spus preventiv. Eram totuși mulțumit că făceam un lucru bun, dar cerșetorul nu părea mirat, ca și cum toată ziua, pe unde umbla, era așteptat cu masa pusă. A cuprins cu ochiul tot ce era înainte și s-a oprit la sticla cu vin.

I-am turnat un pahar, mi-am turnat unul și mie. Vin de oameni necăjiți, subțire și acru, din poamă culeasă înainte de vreme. De sufletul lui bunelu’, i-am zis. Bodaproste, a  dat el paharul peste cap. Apoi l-a pus pe marginea mesei, scuturându-se de acreala băuturii. A fost om bun, a oftat el, servindu-se cu cozonac. De unde știi, am zâmbit eu, doar nu l-ai cunoscut. Nu, domnul meu, dar așa se face când primești de pomană, se spune un cuvânt bun despre răposat. A fost preot, zic. De unde ești? De la țară, zice, dintr-un sat. Și ce faci la oraș? Ce să fac, cerșesc, nu-mi ajunge pensia. Aveam un autobuz la două, da’ l-am pierdut, următorul e abia diseară. 

Așa deci, ai pensie. Da’ ce-ai lucrat, ce-ai fost la viața ta? Profesor de franceză, zice. 

Nici nu s-a uitat la mine. A întins în muștar o felie de drob și a îndesat-o în gură printre gingiile știrbe. Spusese „profesor de franceză” firesc, ca un om obișnuit să repete asta de sute de ori. L-am crezut pe loc. Voiam totuși să-l aud spunând ceva în franceză. Să mă las pe spătarul scaunului cu gura căscată, ca la o secvență genială de ciné-verité. Și mai știi franceză? Am fost profesor, ți-am spus. 

Căutam în minte ceva ce l-aș fi putut întreba, însă nu-mi veneau în cap decât niște versuri pe care uneori le recitam singur prin casă. Mi-am dat seama că eram deja ridicol, dar m-am străduit să le pronunț cât mai corect.

Dacă ai fost profesor de franceză, spune-mi cine-a scris asta, les sanglots longs des violons de l’automne blessent mon coeur d’une langueur monotone.

Verlaine, domnul meu, a răspuns pe loc. Și a continuat poezia, în timp ce se concentra să decojească un ou, tout suffocant et blême, quand sonne l’heure, je me souviens des jours anciens et je pleure. 

Cum ai ajuns în situația asta, zic. Ce cauți, după ce te uiți? Niște sare, dacă se poate. I-am pus sare în față. Își muia degetele în gură și ciugulea cu ele firimiturile de gălbenuș care cădeau pe masă.

Din cauza băuturii, zice. De fapt, ca să-ți spun drept, am probleme cu capul. Ce fel de probleme? Probleme. Și flutură mâna în dreptul tâmplei. De la un tangou de-al lui Gică Petrescu. L-am auzit într-o dimineață, când trebuia să mă duc la școală. Mă învârteam prin casă, mă îmbrăcasem, făcusem o cafea. Am auzit dintr-odată la difuzor, și acum transmitem un tangou de neuitat cu iubitul nostru cântăreț Gică Petrescu. Am început să plâng. N-am mai vrut să mă duc nicăieri. Mi s-a făcut frică și m-am băgat sub plapumă. După-amiază m-am apucat de băut și de-atunci nu m-am mai oprit. Domnul meu, se mai poate un pahar de vin?

Am mai turnat câte un pahar și i-am împins în față o felie de cozonac. Era vorba despre o femeie, nu? O iubită care te părăsise. A clătinat din cap, dezamăgit ca un profesor de răspunsul prost al elevului său. Eram sigur c-ai să te gândești la asta, ești tânăr, dar nu sunt femeile cel mai important lucru pe lumea asta. Atunci? Despre ce era tangoul acela?

A golit paharul și a făcut semn spre felia de cozonac. Mulțumesc frumos, dar nu mai merge. Pot s-o iau cu mine? I-am împachetat-o într-o foaie de ziar. Am mai luat o felie de drob și un ou roșu și i le-am învelit în altă foaie. Cerșetorul le-a băgat în pungă și s-a ridicat să plece. 

De sufletul lui bunelu’, am zis în urma lui. Dumnezeu să-l ierte, a răspuns el. S-a oprit în ușa deschisă, întorcându-se spre mine, ca și cum își amintise ceva. M-am gândit că mai voia un pahar cu vin. 

Când eram copil, zice, în timpul războiului, m-a prins un bombardament pe stradă. Un om m-a apucat de mână și m-a tras într-o scară de bloc. Ne-am lipit de perete, lângă alți oameni care tremurau ca și noi. Un bătrân făcuse pe el. Plângea și repeta întruna să-l iertăm. În urma noastră a intrat un infirm în cârje. S-a oprit înaintea omului care mă ținea de mână și i-a strigat, părinte, ieși afară, fugi unde vezi cu ochii, aici o să fie iadul pe pământ. Omul m-a tras după el, am alergat dincolo de șosea, pe câmpul din față, și ne-am aruncat în iarbă. Mi se părea că printre explozii îl auzeam pe bătrân plângând și cerându-și iertare, până ce șuierul unei bombe i-a înghițit bocetul. Când s-a terminat, omul care încă mă strângea de mână a ridicat fruntea din iarbă și mi-a șoptit: acela n-a fost un infirm.

A fost un înger, am zis eu. De unde știi, s-a mirat cerșetorul. Aș fi putut să-i răspund, de la omul care te-a ținut de mână, dar uneori e mai bine să lași lucrurile în aer. Din povești, am zis. Numai în povești îngerii se arată sub chipul unui infirm. Sau al unui cerșetor, domnul meu, a râs el.

Știa că n-aș fi vrut să-i strâng mâna murdară, plină de microbi. A făcut o piruetă în ușă și legănându-se în parpalacul lui s-a pierdut în întunericul din hol.

Acest articol a fost publicat în Jurnal scoțian. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

32 de răspunsuri la un tangou de neuitat

  1. Maria zice:

    Ce poveste uluitoare, parintele acela era bunelul dvs?

    • Ioan-Florin zice:

      Da. Știu că e o poveste greu de crezut.

      • Maria zice:

        Ce sa mai zic, am devenit cititoarea blogului ca o penitență pentru ca intr-o vreme de poveste, intr-un targ de poveste, fara sa va stiu, am raspandit vorbe auzite de la alții despre dvs. Iertare va rog si cred ca fara sa stiti ati mai luat vreo cativa ca mine de mana!

      • andrumatei2 zice:

        Mulțumesc că ați republicat această povestire. Anul trecut am citit-o (aproape) degeaba. Nici nu știu cum de am recitit-o acum – poate doar ca să ajung la „cheie”. Mulțumiri și felicitări Mariei pentru clarviziune. Și tot nu înțeleg legătura dintre tangou și episodul din război. Sau nu există nicio legătură, ci doar v-a povestit episodul pentru că și-a „amintit” de bunelul, pomenit înainte și v-a pus „în legătură”? (admițând că, deși cerșetor, nu era și el tot un înger). Cred că am aici aceeași greutate în a gândi pluridimensional ca atunci când comemorăm Paștile Domnului, an de an.

        • Ioan-Florin zice:

          Dar de ce spuneți că „am aici aceeași greutate în a gândi pluridimensional ca atunci când comemorăm Paștile Domnului, an de an.”? Care e greutatea asta legată de Paști?

          • andrumatei2 zice:

            A mea, Părinte: nu ies din timpul meu omenesc, linear, către cele Înalte, cărora nu degeaba li se spune „veșnice”. La fel cu jertfa Mântuitorului, duminică de duminică repetată, la fel ca prima oară, veșnică. Tot așa aici, numai că timpul din povestire pare mai degrabă o buclă. În fine, nu mi-ați răspuns la întrebare (dacă credeți că există un răspuns). Și, dacă rostul bătăii (primite tocmai de la „necredincioși”?!) a fost să vă „înmoaie” („solidar cu orice suferință”), care e rostul tangoului? Și al Căderii copilului salvat odinioară (de Înger)? Sau poate greșesc, și e o cădere inversă…în sus (?)

          • Ioan-Florin zice:

            Vezi un pic mai jos ultimul comentariu al d-nei profesoare Viorica Nișcov, poate vei afla în el și răspunsurile pe care le cauți.

          • andrumatei2 zice:

            Mulțumesc de îndrumare. Comentariul îmi amintește mult de comentariile literare pe textele de școală, făcut cu mare artă (de nota „10 cu felicitări”) și creând paralelisme oglindite în proza fantastică a lui Eliade. Întrebările „mele” sunt reluate sub o formă mai diafană, motiv pentru care răspunsurile devin și mai străvezii (am folosit voit sinonimia). În fine, după ceva chibzuială am conchis că întrebările însele nu erau importante: cu siguranță răspunsurile sunt pe cât de clare, pe atât de inutile pentru cine transcende dincolo de problema „mea” (iată, deci, adevărata întrebare – ce „fac” eu cu această povestire care „îndoaie timpul/timpurile” șamd). Într-un ton mai vioi, mă bucur sincer că v-ați revenit după cafteala de pomină!! Și totuși… persistă un dubiu: care era, domnul meu, Tangoul acela?…

          • Ioan-Florin zice:

            „persistă un dubiu”
            exact ăsta e farmecul unei povești bune!

  2. Gabriela Cecilia zice:

    Hristos a înviat!
    Minunat!!! Ca întotdeauna! Sărut mâna Părinte.

  3. Hristos a înviat, părinte Ioan!
    Am recitit textul cu aceeași emoție ca și prima oară!
    Mulțumesc!

  4. Viorica Nişcov zice:

    Admirabilă istoria, o stiam din volumul dvs., dar e de citit si de rasscitit, din seria povestilor de care nu te saturi niciodata sa le asculti. Pe deasupra adevarata, adica intamplata. Iar dvs., Parinte, sunteti un inegalabil narator! Vă multumesc din toata inima!

    • Ioan-Florin zice:

      Vă mulțumesc și eu. Povestea e atât de adevărată încât e incredibilă, de aceea am ezitat ani la rând să o scriu și chiar am povestit-o foarte rar, doar unor prieteni apropiați. De fapt tot ce scriu aici sunt poveștile mele adevărate, desigur adaptate într-o formă literară, dar nu pot să inventez nimic și de aceea nu voi fi niciodată un scriitor bun.
      Iar povestea din poveste, cea cu copilul și bombardamentul, mi-o spusese bunicul pe când aveam 6-7 ani și era povestea mea favorită „de război”. Îmi amintesc că-l întrebam mirat mai de fiecare dată, știți cum întreabă copiii același lucru când nu-l înțeleg, „dar de ce l-ai luat de mână pe băiatul acela, îl știai?”, iar bunicul, care era foarte sincer, nu o făcea pe eroul ci încerca să-mi explice că a fost un gest inconștient, de panică, aproape ca și cum ar fi spus că în acele clipe el avea nevoie de mâna băiatului acela.

      • Viorica Nișcov zice:

        Îndrăznesc, Părinte, să revin asupra poveștii Dvs. Ceea ce mi se pare fascinant este faptul, întâlnit și în alte situații similare, că voind să relatați ceva petrecut în real, nimeriți, bănuiesc spontan, în anumite forme într-un fel gata pregătite a fi umplute, forme mentale, forme existente poate în limbă, sunt, între altele, acele toposuri literare accesibile povestitorilor exemplari. Aici e „povestea în poveste“, formulă străveche, la fel răsturnarea bruscă de condiție (cerșetorul se dovedește a fi de fapt profesor de franceză), reduplicarea situației existențiale (copilul e salvat de moarte/ devenit adult și cerșetor e salvat de foame). Dincolo de asta, se află ceva și mai adânc: cum s-a nimerit ca cerșetorul să nimerească, tocmai la Dvs.? Și aici e de fapt sâmburele „fabulos“ al poveștii. E întâmplare, hazard sau destin? Fire invizibile par să se țeasă, deodată, între autor și personajul său. Ceea ce proiectează totul într-un plan altitudinal mult mai înalt. Și mai e ceva ce atestă înzestrarea bunului povestitor: faptul că unele lucruri sunt doar sugerate, nespuse anume până la capăt; de pildă, legătura între tangoul lui Gică Petrescu și decăderea profesorului, vecină cu psihoza, rămâne suspendată în gol, invitând cititorul la completare. Peste toată povestirea se simte cumva aburul diafan a ceea ce se siuează într-un Dincolo inaccesibil, e aripa îngerului, cum spuneți atât de frumos.

        Îmi cer scuze, cu siguranță am vorbit prea mult. Vă mulțumesc încă o dată pentru poveste.

  5. Un ratacit printre straini zice:

    E incredibil ce valente noi poate lua aceasta poveste veche în aceste vremuri noi de covid-19 !

  6. Lucian Postu zice:

    Pe podul din Aveuglenon.
    On y danse.
    Acolo șezum și plînsem.

  7. Lucian Postu zice:

    Mais si, sans se laisser charmer,
    Ton oeil sait plonger dans les gouffres …
    🙂

  8. cristi1407 zice:

    Rareori mi-a fost dat ca atunci cand citesc un text sa ii pot percepe mesajul cu mai mult de unul din cele cinci (minim) simturi validate stiintific…dar aici Cred ca le-am folosit pe toate…sa fie oare din smerenia cu care autorul a atins (sau a fost atins de) aceleasi cinci Rani? (marturisesc ca Da, in virtutea unui alt simt :)…Bunul Simt! nevalidat stiintific??)

  9. cristi1407 zice:

    De cand a inceput nebuno-pandemia aceasta, m-am bucurat (daca mai simte cineva la modul real in ultima vreme emotia aceasta) de o libertate zilnica de miscare, macar in limitele unor trasee prestabilite dar nu si temporizate.. As vrea sa marturisesc ca sunt surprins zilnic de acest carnaval inedit, care, desi are un iz cazon (pentru cunoscatorii care au trecut in viata printr-o cazarma), surprinde printr-o dinamica oarecum misterioasa: mai toti purtam manusi (sau ne purtam cu manusi 🙂 ) si suntem mascati 90%dintre noi aproape identic. Nu tu masca de fitze: Versace, Dolce & Gabana, Yves Saint Laurent…si nici macar sport: Nike, Adidas…nu inca…dar, ceea ce observam chiar ignoranti fiind, sunt ochii aproapelui nostru…Acum chiar ne privim in ochi si ne purtam cu manusi…Padre, sa nu spui ca un veritabil tango clasic nu are nevoie de asta…
    Am vazut multi ochi frumosi in ultima vreme…ochi care iti zambesc stralucind parca cu o lumina aproape Taborica…si am intuit sub multe din aceste masti fara firma, oameni care nu se tem de Frica…(eh, figuri de stil…:) ). Ma bucur ca pot spera dimpreuna cu ei! Ca ii pot ingadui, ierta si de ce nu, iubi! Semanam, in sfarsit! Pentru ca ochii aceia sunt razele sufletelor noastre. Mici si timide scantei puse acolo de Doamne… Da, Padre, suntem in toiul unui tango de neuitat! Dar asta o stiti deja! 🙂 Multumim!

  10. Mirona-Ioana Tatu zice:

    „Toate tango-urile sunt despre moarte”. Oare unde am mai auzit sau citit replica asta? Nu știu dacă mă înșeală memoria, dar mi se pare că era chiar din gura cerșetorului – profesor de franceză, într-o versiune mai veche a acestei povestiri. Sau era altă povestire?
    Oricum, eu vă mulțumesc pentru tot ce scrieți. Mă emoționează profund. De fiecare dată.
    Hristos a înviat!

  11. bombardament un băiat zice:

    După ce am citit articolul dumneavoastră, părinte, mi-am adus aminte de zicala care spune : se întâlnește munte cu munte, d’apoi om cu om!!! Părintele Ioan din Andrieseni județul Iași, îi povestește nepotului sau Ioan Florin cu multi ani în urma, o întâmplare adevărată petrecuta în timpul războiului. Bunicul Ioan ii povestește cum a reușit să salveze de la moarte un băiat, într-un bombardament, trăgând-l de mână în iarbă, după indemnul unui infirm. Anii au trecut și dumneavoastră, părinte vă întâlniți de Pastile blajinilor cu acel băiat, acum profesorul de limba franceză – cerșetorul! Părinte, vreau să vă întreb, cum de v-au mai ținut picioarele când în câteva momente ați descoperit față către față pe băiatul din povestea bunicului spusă cu atâția ani în urmă!!! Știți, eu sunt bunică de cinci nepoți, patru băieți și o fetiță, i-am crescut de mici, și de când au început să înțeleagă le-am spus la culcare seară de seară numai povesti adevărate din copilăria părinților lor, a noastră, a bunicilor sau a stabunicilor. Și acum deși sunt mari, nu se culcă până nu le spun o poveste adevărată!!! Povestea dumneavoastră părinte este o certitudine ca peste ani și ei, nepoții mei, vor întâlni pe calea vieții lor, și va rândui Domnul asta, desigur, să întâlnească personaje principale din sutele de povesti adevărate, care le-au fericit serile copilăriei!!! Pe calea vieții nostre – pentru ca viața este o călătorie, și Domnului Îi place să se întâlnească cu noi pe cale, în acțiune, oricare ar fi ea, dar pe cale-, Domnul nu ne părăsește nici o clipă. El călătorește cu noi, dar noi, noi, inima noastră trebuie să fie mereu curată și primenita că să poată sa-L găzduiască numai pe Domnul, să călătorească numai cu Domnul, sa-I spună toate numai Domnului, ca să putem să simțim și noi mereu în inima noastră , precum Luca și Cleopa pe drumul Emaosului : „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și ne talcuia Scripturile”! Amin! \

    • Ioan-Florin zice:

      Ați înțeles foarte bine și povestea, și emoția pe care am trăit-o eu în acele momente. Dar să știți, eu nu m-am mirat niciodată de nimic, după ce am ajuns la credință, eu am primit toate minunile din viața mea ca pe ceva aproape firesc, – de cele mai multe ori minuni ca pentru babe, cum se spune, nimic extraordinar, nimic „teologic” sau mistic – și așa am trăit cu ele, ca într-o casă unde iei aminte de toate, dar nu te mai miri de nimic.
      Îmi amintesc – asta ca să vă mai spun o poveste simplă, pentru că mi-ați scris un mesaj frumos – cum vindeam sticle și borcane când eram student. Și eu și soția mea eram studenți și realmente nu aveam din ce trăi, dacă o dată pe săptămână n-am fi vândut sticlele și borcanele pe care le colectam din boxele de bloc ale vecinilor noștri. Dar într-o duminică dimineață, chioșcul la care mergeam n-a vrut să ne primească marfa, nu mai știu din ce motive. Ne-am așezat pe o bancă în parc, cu sacoșele de sticle după noi, și soția a început să plângă. Mă întrebase de nu știu câte ori în dimineața aceea: sigur nu mai avem niciun ban? Dar portofelul meu era gol și asta văzusem nu o dată, ci de nenumărate ori. Pe banca aceea, cum ea plângea, m-a întrebat încă o dată, ce ne facem, sigur nu mai avem niciun ban? Și atunci, nici eu nu mai știu de ce, am scos încă o dată portofelul, l-am deschis, iar în mijlocul lui era o bancnotă nou-nouță, cât să ne cumpărăm de mâncare zilele următoare. Cam așa era Dumnezeu în viața noastră, cum sunt tata și mama care-ți trimit pachet când ești la cămin și mori de foame.

      • Ancuța Mariana zice:

        Știți, părinte, are dreptate poetul când spune : ” Sunt grei bătrânii de pornit, / Dar de-i pornești sunt grei de-oprit.” Și mă uit că m-am apucat să vă scriu din nou, pentru că cuvintele din răspunsul dumneavoastră la rândurile scrise de mine, au sunat la urechea mea ca cele ale mamei mele în urmă cu 45 de ani :” fetele mele (eram eu și sora mea) astăzi nu mai avem bani nici de pâine”… (tocmai murise tata după doi ani de suferință grea) . Tăcerea care se lăsase peste noi trei a fost risipita de un ciocănit în ușă. Mama a deschis : o vecină venise cu o tavă plină să ne aducă pomană, pentru mama ei: „bogdaproste am auzit pe mama zicând cu vocea stinsă. Dumnezeu să-i primească”. Am mâncat pomană amestecată cu lacrimi. Dumnezeu nu ne lasă, a zis mama într-un târziu!!! Părinte, nu știu de ce, dar simt nevoia să vă spun, că eu nu ajunsesem încă la credință, când am început să iau de atunci încoace, toate minunile ce se savarseau în casa noastră ca pe firescul vieții!! La mine toate s-au derulat invers. La credință și la biserică nu am dus eu pe copiii mei, ci ei ne-au dus pe mine și pe soțul meu, de mână, ca pe copii, ca sa-L întâlnim pe Dumnezeu, pe care altfel Îl simțeam permanent în firescul vieții noastre de familie !!! Părinte, știți de ce vă citesc cu atât de multă bucurie, de multă vreme, articolele? Fiindcă vedeți, nu mai este timp să pierdem timpul, timpul se scurtează, vremurile sunt așa cum sunt, și din acest motiv, avem nevoie, adevărat este, să ni se vorbească despre Dumnezeu, dar și mai multă nevoie avem să ne vorbească sau să ne scrie oameni care sunt deja cu Dumnezeu, care trăiesc cu Dumnezeu, care trăiesc firescul „petrecerii” noastre pământești, (darul primit de noi de la Domnul) cu Domnul . Dumneavoastră sunteți unul dintre aceștia care trăiți firesc și călătoriți oriunde vă duceți, cu Domnul și de aceia El vă deschide, calea, gândul, scrisul, fiecare zi, iar prin astea toate și sufletele noastre, ca să trăim și noi toate cu Domnul, care stă VIU, lângă noi, în noi, sau dacă ne îndepărtăm puțin de El, să ne amintim imediat că telefonul Lui nu sună niciodată ocupat. Să mă iertați, știți mesajului de ieri i-am pus din greșeală titlul :,” bombardament un băiat”, dar numele meu este : Ancuța Mariana. Să mă pomeniți și pe mine cu toată familia mea, parinte…. Sau, dacă stau bine sa mă gândesc, m-ați și pomenit deja, noaptea trecută la ora 1.26, când îmi răspundeați la primul meu mesaj! Vă mulțumesc, părinte! Doamne miluiește!

Lăsați un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s