drumul. o poveste din Hebride*

1 Apus de soare in Hebride

Dacă m-ar întreba cineva ce-mi place cel mai mult și mai mult pe lumea asta, aș răspunde fără ezitare: drumurile, frate, nu există promisiune mai mare ca drumul și împlinire mai deplină ca a călătorului. Singurul meu regret e că nu le pot urma pe toate, „drumul pe care n-am apucat”, ca în celebra poezie a lui Robert Frost.

De aceea personajul meu preferat din poveștile cu Făt-Frumos e calul. Mi-ar plăcea să țin odată o conferință despre calul lui Făt-Frumos, dar de obicei oamenii cheamă preoții să le spună lucruri serioase, nu să le povestească basme.

Făt-Frumos e viteaz, neînfricat, deștept, dar, nu știu dacă ați observat, numai calul știe drumul. Ține-te bine, stăpâne, mai avem un hop și ajungem în țara lui tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Te și enervează cum toată gloria și toate fetele frumoase se duc la Făt-Frumos, iar calul primește o traistă cu ovăz și o bătaie pe grumaz: mersi, prietene.

Dar cu calul se mai întâmplă ceva, și de fapt asta mi-l face cel mai simpatic: cal bătrân, el știe că țara lui tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte nici măcar nu există și că orice dumbravă din care sar iepurași drăgălași e o vale a plângerii. Țara după care tânjește stăpânu-său nu-i hat cu împărățiile omenești și nici drum de cal, ci însăși grădina cea veșnic fericită a Inorogului, la care se ajunge pe drumul încercării credinței și al lepădării de sine, al înstrăinării de cele lumești și al cultivării virtuților, de aceea calul îi oferă lui Făt-Frumos tocmai acest drum inițiatic, sub pretextul însoțirii lui în căutarea țării iluzorii.

Dar am zis că nu se cade unui preot să povestească basme, așa c-ar fi cazul să mă întorc la credință.

Credința Sfântului Brendan a fost drumul. Brendan a fost un călugăr irlandez și mare navigator, pe la începutul secolului al 6-lea, când călugării trăiau în chilii, nu în hoteluri și încă nu inventaseră șampania. Am vrut să-l pun hramul parohiei mele misionare de la Edinburgh și să-mi iau ca armoarii o barcă, dar pe urmă am visat-o pe Sfânta Triduana, iar eu nu rezist unei fete care mi se arată în vis (tot o călătoare și ea, o imigrantă de origine greacă).

Brendan era chiar starețul mânăstirii și ar fi avut toate condițiile să rămână pentru restul vieții în chilia lui și să copieze de 300 de ori Noul Testament, dar nimic nu se pune cu cheful de drum al călugărilor celți.

Un alt călător i-ar fi povestit într-o zi că, undeva în Hebride, există Insula Paradisului, și Brendan l-a crezut pe loc. Și-a îmbarcat ucenicii într-o curach, o barcă făcută din piei de vită întinse pe arcuri de lemn, și au plecat pe mare în căutarea ei, vreme de zece ani, navigând din insulă în insulă și din aventură în aventură.

Multă vreme s-a crezut că asta e o legendă, până când un renumit explorator din secolul 20, Tim Severin, și-a făcut o ambarcațiune identică, folosind numai instrumente și tehnici din timpul călugărului irlandez, și a ajuns cu ea din Irlanda până pe coasta Canadei. Unii cred că și asta e o legendă.

Dar ce mi-a plăcut este că Brendan face din barca lui biserică: navigatorii se roagă la ceasurile rânduite, țin posturile și sărbătorile, slujesc Liturghia, citesc Scripturile și duc o viață duhovnicească.

Evident că drumul e presărat cu primejdii, dar și cu minuni nemaivăzute: o insulă pe care-i întâmpină un câine misterios, un ostrov al păsărilor care cântă psalmi, o altă insulă pe care fac Paștile și care se dovedește a fi spinarea unui pește uriaș (Iasconius) etc. Pe o stâncă din ocean descoperă o arătare sălbatică îmbrăcată în zdrențe, gata să fie înghițită de valuri: e „preanefericitul Iuda”, care în fiecare duminică este eliberat din iad, în cinstea Învierii Domnului, și lăsat câteva ore pe stâncă, să se pocăiască în vuietul mării.

Până la urmă Brendan ajunge pe Insula Paradisului, sau cel puțin așa le spune ucenicilor, dar un sfânt îi cere să se întoarcă înapoi: Acesta este pământul pe care îl cauți, dar acum nu poți rămâne cu noi, întoarce-te la frații tăi și mori în pace. Dumnezeu te-a lăsat să ajungi până aici, pentru că mai degrabă a vrut să-ți arate mulțimea de taine a oceanului Său.

De ce zic că-l iubesc atât de mult pe Sfântul Brendan: bănuiesc c-a știut de la bun început că nu exista nicio Insulă a Paradisului, dar, precum calul lui Făt-Frumos, a găsit în această poveste pretextul unei pedagogii duhovnicești a înstrăinării, a nesfârșitei peregrinări pe un drum al credinței prin „oceanul de taine” al lui Dumnezeu. Scopul drumului este pregătirea, căutarea, cunoașterea, exercițiul ascetic, iar la capătul lui nu se află insula, ci Împărăția.

Într-un alt colț de lume, cam în aceeași perioadă, doar un pic mai târziu, povestea se repetă. Mai aveți chef de un remake?

INSULA IONA

O mânăstire înfloritoare din deșertul Egiptului este distrusă de atacurile păgânilor. Sfintele odoare sunt jefuite, biserica profanată, mulți călugări uciși, iar cei care scapă sunt pe cale să-și piardă credința: unde este Dumnezeul nostru? unde sunt făgăduințele sale? unde îi sunt minunile și puterea? E cel mai trist Paște din viața lor. Sună cunoscut, și nici lumina de la Ierusalim nu începuse încă să se pogoare.

Moment în care intervine un bătrânel providențial, genul pe care-l rogi să rămână în cameră când ai musafiri la masă, și le spune: Fraților, e doar un semn că trebuie să ne cărăm de-aici, iar Domnul, să știți, mi-a descoperit drumul spre grădina raiului. Cine vrea să vină cu mine, să se pregătească.

Speranța renaște în toți și se pun în mișcare. Dar drumul e lung și sunt din nou atacați, din nou jefuiți, din nou omorâți, practic nu se schimbă nimic, însă acum nu se mai plânge nimeni și toate încercările sunt primite cu credință: ei știu că până la urmă vor scăpa în grădina raiului. Rugăciunea se face și mai puternică, răbdarea și mai mare, se înmulțesc exemplele de jertfă și de dragoste frățească, iar când bătrânul este să moară, cu ultimele puteri urcă pe un deal, asemenea lui Moise la marginea Țării Sfinte, și le arată ucenicilor în zare: țineți-o tot așa, dragii mei, grădina raiului e în direcția aceea.

Uneori când ți se pare că nu mai vezi drumul, e de-ajuns să schimbi doar rutina și să păstrezi direcția.

3 Loch Shiel Acharacle

Acum doi ani, inspirat de povestea Sfântului Brendan, am plecat și eu în Hebride, într-un pelerinaj de unul singur cu cortul și caiacul. Scoția are o rețea întinsă de canale navigabile, iar printre fiordurile adânci de pe coasta de vest, pe care scoțienii le numesc cu același cuvânt loch ca și pentru lac, poți naviga săptămâni la rând.

De la Glenfinnan, centrul lacustru al ultimei rebeliuni scoțiene împotriva englezilor la 1745 (dar astăzi celebru mai degrabă pentru viaductul care apare în filmul Harry Potter), am coborât de-a lungul lui Loch Shiel, până la vărsarea apelor sale în estuarul Moidart, apoi, lăsând în urmă insula Eilean Shona, faimoasa Neverland a lui Peter Pan (azi proprietatea obscenului miliardar Richard Branson care, lovit de criză, cerșește ajutorul statului britanic, după ce și-a mutat toate averile în paradisuri fiscale), am ieșit în Atlantic și am vâslit spre Eigg și Rum, pe care probabil le vizitase și Brendan, pentru că erau pe traseele misionarilor celți, de unde m-am lăsat să plutesc la întâmplare printre puzderia de insulițe fără nume de pe coasta interioară a Hebridelor.

Întins în caiac sub cerul oceanului, nu m-am simțit niciodată mai aproape de facerea lumii: o particulă de conștiință alunecând într-o coajă pe nesfârșitele ape primordiale ale creației.

În ziua a patra mă îndreptam spre nord, când mi-a explodat jumătate de punte, probabil din cauza greutății (duceam cu mine provizii pentru o săptămână). Nu era nicio primejdie, caiacul meu inflatabil și ranforsat pe cadre de aluminiu plutea mai departe, dar cu greu mai puteam să-i controlez direcția.

M-am lăsat dus de curenți spre cel mai apropiat mal, coasta pustie a unei peninsule, complet dezamăgit că pelerinajul meu se încheiase atât de repede (și puțin supărat pe lipsa de cooperare a Sfântului Brendan, căruia i-l dedicasem). Problema acum era să găsesc un mijloc de transport până la Glenfinnan, de unde să-mi recuperez mașina și să mă întorc înapoi ca să-mi iau caiacul și tot calabalâcul. Dar pe coasta de nord-vest a Scoției satele sunt rare și în unele locuri abia dacă vine un autobuz pe zi. Mai ușor găsești o barcă decât o mașină.

Uitându-mă pe hartă, am descoperit în apropierea locului în care eșuasem, la câțiva kilometri dacă o luam de-a dreptul peste câmpiile fermierilor, un punct marcat cu o cruce neagră și legenda „church”. Ce noroc, m-am gândit, o biserică în pustietatea asta. Poate mă ajută pastorul cu niște informații. Pastorii scoțieni sunt niște oameni foarte drăguți, fac tot felul de glume la slujbe și la sfârșit îți oferă gratis cafea și sendvișuri.

Când am ajuns la poartă am văzut destul de mirat o casă obișnuită și o magazie de lemne în curte. A ieșit o femeie înfofolită în capot, i-am zis un pic încurcat că aș vrea să mă închin în biserică și ea mi-a indicat magazia.

În pragul magaziei am crezut că m-a lovit subit darul vederii la distanță: aveam în fața ochilor un paraclis ortodox parcă desprins din schiturile Neamțului. Mirosea a tămâie proaspăt arsă, pereții de lemn erau de sus până jos acoperiți de icoane, iar dincolo de catapeteasmă se vedea masa sfântului altar cu evanghelia și crucea pe ea.

Între timp a apărut și părintele, săltând în anteriu, vesel și rotofei ca un Santa Claus din reclamele de iarnă: un preot scoțian, am aflat, care ținea de Biserica rusă din exil. Parohia lui se întindea cât Hebridele și, dacă vă întrebați câți ortodocși lăsase bunul Dumnezeu în acest colț de lume, ei bine, uneori avea la liturghie și zece enoriași.

M-a primit ca Avraam pe Sfânta Treime la stejarul din Mamvri: îndată a pus la cuptor o friptură de vită, iar soția lui, privind lung la hanoracul mozolit de pe mine, mi-a spus de mai multe ori: dacă vreți, puteți să faceți un duș.

Când am ajuns la vinul de Rioja, chiar m-am bucurat că pelerinajul meu eșuase în felul acesta și mi-am amintit de replica bătrânei din Pocăința lui Tenghiz Abuladze: „La ce bun un drum care nu duce la biserică?”

5 Insula Skye

Mașina poștei a acceptat să mă ducă până la Fort William, după ce părintele Chris îl asigurase pe șofer că, în pofida înfățișării mele de vagabond, eram un foarte respectat minister of religion din Edinburgh. Povestea mea îi trezise atenția șoferului, oricum plictisit de un drum pe care trebuia să-l facă în fiecare zi.

– Ați avut noroc, a clătinat el din cap. Pastorul de pe Skye era să se înece nu demult. Și el mare amator de caiac. L-au prins curenții lângă Kyleakin și l-au răsturnat în apă, noroc că un pescar a fost pe fază și l-a salvat. Dar călugărul ăsta de care povestiți…

– Sfântul Brendan.

– Așa, Brendan. N-a lăsat nicio hartă? Un desen, ceva. Mă gândesc că o hartă v-ar fi ajutat.

– La ce bun? Insula Paradisului e invenția lui, nu există.

– Ciudată poveste, să pui oamenii degeaba pe drum. Asta-mi amintește de-un fermier de la noi, din Raasay, unul Calum. Eu sunt de loc din insula Raasay. Calum ăsta locuia în Arnish, un cătun dinspre capătul insulei, și era foarte enervat că drumul de mașină nu ajungea până în satul lui. Pornea de la feribot și se oprea în parcare la castelul Brochel. S-a certat cu primăria, a făcut petiții la guvern, degeaba, drumul nu era o investiție rentabilă. A încercat să-l tempereze nevastă-sa, i-au spus și vecinii: la ce bun, Calum, oricum lumea se mută la oraș, nu mai avem ce face în Arnish, o să ne mutăm cu toții până la urmă sau o să crăpăm de foame între timp. Dar tipul nu s-a lăsat. A cumpărat un manual de topografie și s-a apucat să-și facă drumul de unul singur. Trei kilometri de drum de mașină, tăiat prin munte doar cu o lopată, un târnăcop și o roabă. Drumul lui Calum, așa i-a rămas numele. Când l-a terminat după 10 ani, era singurul care mai locuia în Arnish. Păi n-a avut dreptate nevastă-sa?

Aș fi vrut să-i răspund că se înșeală și că, din punctul meu de vedere, Calum pe drumul lui a ajuns cel mai departe dintre toți călătorii, asemenea legendarului Widsith, he who among men had travelled most in the world, dar ar fi însemnat să intru cu un factor poștal într-o discuție complicată despre alegorie, recursivitate simbolică și mise en abyme și deja ne apropiam de Fort William.

* Cu vreo doi ani în urmă am primit un călduros mesaj de salut din partea doamnei Dana Gonț, jurnalist la Digi 24, împreună cu invitația de a scrie o poveste pentru blogul ei personal, intitulat „Oameni, locuri și povești” (pe care vă invit să-l vizitați aici, nu doar pentru calitatea textelor, ci mai ales dacă vă e dor să redescoperiți în lumea cenușie din jur banalitatea cotidiană a eleganței). Textul meu de mai sus reprezintă așadar îndeplinirea unei promisiuni. Îi mulțumesc doamnei Dana Gonț atât pentru invitație, cât și pentru cuvintele generoase în care a făcut prezentarea mea.

Acest articol a fost publicat în Jurnal scoțian. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

42 de răspunsuri la drumul. o poveste din Hebride*

  1. Constantin Urma zice:

    Parinte, inca o insula mioritica – cel putin dupa numarul de oi: https://www.cbsnews.com/news/60-minutes-the-isle-of-eigg/

    • Ioan-Florin zice:

      Chiar că mioritică, dar cu ciobani mai prevăzători.Când am acostat ca să-mi pun cortul o noapte, m-a întâmpinat fata unui fermier, cu o pușcă de vânătoare în spate și mi-a spus să mă car de pe pământul lor că nu-i camping acolo.

  2. mihaela iacovache zice:

    Hristos a inviat ! Buna dimineata ,parinte ! Multumesc inca odata pentru ca mi-ati incalzit inima ! Dimineata nu am obiceiul sa dechid laptopul,astazi am facut-o . Iubesc calatoriile si povestile chiar si la varsta asta ( periculoasa pentru societatea actuala) . Pentru ca nu am mai iesit din casa de doua luni ,visele mele au devenit calatorii . Calatoria din noaptea asta era tot pe o insula ( ieri am vorbit la telefon cu prietena mea despre Uvertura Hebridele ) ,Cautam o manastire ,am ajuns intr-o pestera unde erau mormantul Sfantului Efrem cel Nou. Cum va spuneam ,nu deschid laptopul ,dar acum am facit-o si am gasit in mailul de azi rugaciunea catre Sfantul Efrem cel Nou a PS Macarie si povestea dumneavoastra adevarata.

    • mihaela iacovache zice:

      Cred ca povestile sunt vise mai lungi ,memoarate, iar visele sunt povestile neterminate. Si mai cred ca ,pentru credinciosi ,calatoria este esentiala. La inceputul Bibliei avem calatoria lui Avraam, iar la sfarsit calatoria spre Emaus. Sfantul Brendan m-a facut sa ma gandesc din nou la Sfanta Nina , la curajul ei si la drumul strabatut de ea. Pacat ca nu avem un „jurnal” al acelei calatorii. Drum bun si binecuvantat ,parinte !

    • Ioan-Florin zice:

      Vă mulțumesc și eu și mă bucur că v-am scos măcar un pic la drum.

  3. Evghenios88 zice:

    Părinte, sunteți pe drumul cel bun … și vă invidiez !

  4. Trebuie să uit textul ăsta și să vă evit blogul, părinte. Am fost tot timpul încântat de pofta mea de a nu călători deloc, de a nu vizita nimic. Acu, mă visez cu barca printre insule și la povești cu bărboși rotofei. Sper să-mi treacă.

    Hristos a înviat!

  5. Catalin B. zice:

    După cum știți (sunt sigur) unii oameni sunt tot timpul dornici de povești, indiferent de vârstă. Să fie semn al curăției copilărești?
    Deseori am avut surpriza ca ei să nu‐și amintească nimic din ce s-a spus în predică, dar să rețină absolut fidel povestea/snoava/întâmplarea din pateric auzită în timpul predicii. Îmi era chiar ciudă…

  6. Cristinel Frangulea zice:

    Frumos periplu,religios și literar.Asa am aflat amănunte la cele discutate cu Dvs în 2018 la Edimburgh.

    • Ioan-Florin zice:

      M-am gândit și eu la seara aceea frumoasă și la tot ce mi-ați povestit despre vapoare și navigație. Vă mulțumesc din suflet pentru cartea lui Tim Severin pe care mi-ați trimis-o prin Cristina!

  7. Părinte, dacă vreți, data viitoare venim și eu și Raveca, dacă ne primiți. Până atunci o învăț să se dea pe bicicletă.

  8. inistea zice:

    Frumoasă tare povestea, sau poveștile unite într-una singură. Aș fi vrut să mai continue, dar cum s-a terminat pur și simplu, a trebuit să mă mulțumesc să o recitesc de două și trei ori, și așa m-am simțit împlinit și folosit. Mulțumesc frumos!

  9. Lucian Postu zice:

    Well, dom’ Florin, ci s’ zîc …? Dac-ar hi ș’ creștinismul ceva la fel ca poveștili tăli, zău c’ m-aș converti.
    ” Dar n-a fost, n-a fost așa „, cum zice alt povestitor.

    • Ioan-Florin zice:

      Well, atunci convertește-te la creștinismul meu.

      • Lucian Postu zice:

        Man, la povestismul tău îs deja convertit, demultișor. Legat de creștinismul tău, îi oleac’ mai complicat & mai simplu : deși simpatizez cu calea ta de zece ori mai mult decît ar fi posibil cu cea a caiafilor daniel-ciobotici, empatizez mai mult cu înțelesurile nete ale lui rabi Ieșua, dincolo de contradicțiile poveștii lui oficiale din Noul Testament. Iar rabi Ieșua a fost un revoluționar, dincolo de toată tactica lui aproape înduioșătoare și dincolo de ultra-utopismul lui. Deși pot părea iacobin, cred că orice cale care nu e revoluționară nu e cu totul calea lui rabi Ieșua. Rabi Ieșua înseamnă revoluție. Și cred că, după 2000 de ani, cine vrea să-i urmeze într-adevăr calea poate despărți utopia contra-productivă de chirurgia necesară, igienică și re-fondatoare.
        Scuzaț’ excesiva & nostima apodictăreală, da’ ăsta e unul dintre efectele lui rabi Ieșua asupra mea :-).
        Șalom.

        • Ioan-Florin zice:

          Păi Iisus fără „utopia” lui e Che Guevara, de ce să ne mai referim la El? mergem direct pe calea revoluției, nu că n-ar fi necesară. Dar cea mai mare problemă a revoluției e revoluționarul însuși, pentru că revoluția îl învață niște lozinci, dar în realitate nu schimbă nimic în el, îl lasă la fel de corupt. Aveau dreptate comuniștii când spuneau că revoluția nu se termină niciodată, să fim vigilenți. E doar o rotație de sistem, nu o îmbunătățire de conținuturi individuale. De asta nu s-a jucat Iisus de-a revoluția și republica mesianică, pentru că nici chiar el n-ar fi putut să le înfăptuiască. În schimb, El n-a propus o „utopie”, cum crezi tu, de fapt n-a propus nimic, el doar ne-a reamintit că suntem liberi indiferent de regimurile politice și că trebuie să fim mai buni. Nu cumva asta e cea mai reușită revoluție? cu tot cu procentul ei de deturnări, falsificări etc.

          • Lucian Postu zice:

            Hm … Dacă a da dl Mendeleev :-), poate oi scrie un fel de carte despre rabi Ieșua. A s’ț’ z’c acolo mai multi :-).

          • Lucian Postu zice:

            Da’, totuș’, nu-s chiar așa sărman cu văzduhul ca s’l confund pi rabi Ieșua cu v’un proto-Che Guevara. Măcar fink rabi Ieșua n-o omorît pi nimini.
            K altzî’ o omorît cu milioanele în numele lui, asta e din categoria revoluțiilor neanderthaliene de care zici

  10. Părinte Ioan Florin, să mă iertați, articolul dumneavoastră nu este o poveste, ci mai degrabă este o lecție, o cateheza, despre cum este să te lași în voia lui Dumnezeu, sau cum este să trăiești cu Dumnezeu, sau cum este să călătorești cu Dumnezeu. Evangheliile de la un capăt la altul Îl arată pe Domnul pe cale. Pe calea spre Emaus li se descoperă lui Luca și Cleopa, pe calea Damascului I se arata lui Pavel care își deschide ușa inimii, pe cale îi vindecă pe leproși, pe femeia cu curgere de sânge, pe cale învie morții, pe cale îl pescuiește pe vameșul Matei. Pe drum fiind, nu mai suntem în zona noastră de confort, în casnicul nostru pe care îl posedam, suntem în câmp deschis, într-un loc care nu mai este al nostru, suntem goi de ceea ce ne place să spunem că este al nostru, că pisedam. Da, în călătorie suntem în trecere dintr-un loc în altul, suntem în pascalie, este tocmai Paștele în care sufletul nostru se pregătește să se întâlnească cu Domnul! Și nu tot pe cale era și Fecioară Maria, căutând un loc, când sa-L nască pe Domnul? El s-a născut tot pe cale, parcă din mers!!! Viața noastră este tot o călătorie pe care nu o legăm de oameni și de locuri ci numai de Domnul. Asta am înțeles eu, părinte Ioan Florin din această poveste a dumneavoastră și din multe altele pe care ni le-ați spus. Am înțeles că dumneavoastră călătoriți de mult cu Domnul!! Învățați-ne mai departe, părinte, cum să ajungem și noi în luntrea dumneavoastră!! Amin!!

    • Ioan-Florin zice:

      nu în luntrea mea trebuie să ajungeți Dvs., ci în barca Lui! Și chiar că eu n-am nimic de învățat pe alții, sunt cuvintele Lui care ne învață pe toți, doar să le ascultăm cu inima nu doar cu urechea.

  11. Carmen zice:

    Ma apuca asa un dor de Scotia… nu se poate zbura, stau aici pe partea celalta a Atlanticului si mi se lungesc ochii printre nori si randuri. A mai fost o sora (seculara) catolica Marguerite Bourgeoys venita din Franta la Montreal (atunci Ville Marie) pe la 1650, care a fondat invatamantul pentru sarmanii copii din colonie. A trait 80 de ani si a calatorit de mai multe ori peste Atlantic, cu nave ca dupa timpurile acelea, ca sa aduca recunoasteri si sprijin in colonie. A fost canonizata mult, mult mai tarziu, dar va dati seama, sa treci Atlanticul, parca de sase ori sapte ori, asta e uimitor. Ati fost pe Iona, va cunoasteti cu Fratele Seraphim, poate. Noi am ajuns acolo de doua ori. Suntem mici, fara masina si ferryboat nu ajungem nicaieri. Dar Dumnezeu inainte altii au trecut mari si tari…

  12. cristi1407 zice:

    Admirabil acest Har pe care il aveti, de a spune atat de mult in cuvinte putine…si bucuria pelerinului este cu adevarat Fericire atunci cand impletind cuvintele cu emotii vii si sincere, il faci partas calatoriei chiar si pe aproapele (indepartat 🙂 ) aflat comod in fotoliul de acasa. Multumiri!

  13. un nimeni zice:

    Minunat text, minunate povestiri! Până la urmă călătoria din afară duce înlăuntru unde cu adevărat se poate afla locul căutat. O spune și Hristos: „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Dar este calea cea mai lungă, căci calea de la simțuri la inimă sau de la patimi la virtuți lungă este. Mai mereu spinoasă și plină de încercări. Nu ușor de găsit e ghidul. Merită străbătută în orice caz. Isihaștii, sfinții o cunoșteau. Și poate nu numai ei.

    • cristi1407 zice:

      acest admirabil Un Nimeni! 🙂 doar atat comentez…

      • un nimeni zice:

        Ei, doar un prost care își dă cu părerea cest „un nimeni”.

        • Ioan-Florin zice:

          smerenia cea mai mare este când știi să primești o laudă, nu când o negi!

          • un nimeni zice:

            Pentru omenitate, cea mai mare smerenie care s-a descoperit a fost Întruparea, Răstignirea și Învierea lui Domnului. Din ea izvorăște cea mai mare smerenie dată omului: jertfa până la sânge pentru Dumnezeu și pentru aproapele.

            Acum, prihănirea de sine este o lucrare strâmtă și fină, firească în tradiția niptică dar uitată și străină omului contemporan, chiar botezat fiind. Dacă cineva o practică, e văzută cel mult ca smintire. Mândria și copiii ei, părerea de sine, închipuirea de sine dar și toate patimile în general nu pot fi biruite decât prin ocărârea de sine care este una din cele două expresii maximale ale smereniei. Cealaltă este doxologia care poate fi practicată alternativ în momentele de deznădejde. Personal, mă aflu încă în zona în care nimic nu funcționează mai grozav pentru tămăduirea stării mele căzute (și care este cu adevărat o realitate) decât prihănirea de sine. S-ar putea crede că și asta ar fi o formă de mândrie. Și poate deveni astfel pentru cineva care o lucrează cu așteptări de la cei din jur sau pentru beneficii, fie ele și ultrafine. Nu am astfel de așteptări. Defapt mint, am una, dar nu de la oameni prin lauda lor ci prin ocara lor, iar de la Dumnezeu să-mi așeze astfel în inimă taina pocăinței. Lauda oamenilor nu aduce nimic bun, pentru că mai devreme sau mai târziu hrănește inevitabil una din formele mândriei. Pentru cel deznădăjduit, un cuvânt bun poate ridica și întări într-adevăr dar un potop de cuvinte bune îl scufundă în mândrie. Când cineva sesizează pericolul mândriei, nu are mijloace de tămăduire decât acestea două: prihănirea de sine și doxologia.

            Nu mai aduc aici citate patristice în favoarea subiectului pentru că negreșit voi derapa spre zona mândriei.

            Dacă vedeți pe cineva ocărându-se pe sine și nu e deznădăjduit, bucurați-vă mai degrabă pentru el căci poate se va învecina cu pocăința.

            Iertați-mă că vă dezamăgesc cu răspunsul meu. Slavă Domnului pentru toate!

          • un nimeni zice:

            Am recitit comentariul meu anterior și am realizat că luat de val am omis nuanțarea unor termeni. De asemenea, s-ar putea dovedi o mare greșeală strategică din partea mea comentarea acestor realități delicate aici. Noaptea e un sfetnic bun. Smerenia absolută e Hristos și Jertfa Lui, modelul de smerenie pentru tot omul. De asemeni am scris că prihănirea de sine și doxologia sunt cele două expresii maximale ale smereniei cu care poate fi tămăduită mândria. Dar smerenia este în același timp și a) proces asumat și b) obiectiv realizat (virtute), toate gravitând în jurul persoanei care le întrupează, le metabolizează și le manifestă. Mijloacele care aduc fructul smereniei sunt mai multe și ele nu se exclud neapărat. Unele au un caracter involuntar (boala, necazurile de la oameni sau catastrofele naturale). Altele au un caracter voluntar (prihănirea de sine și doxologia) iar Părinții le consideră superioare primelor tocmai datorită caracterului lor și a rezultatului (pocăință mai rapidă și pregustarea mai temeinică a Harului). Categoria aceasta din urmă aduce/reflectă o „carată” în plus la/a fructul/ui aurit care este smerenia.

            Acestea fiind precizate, cuvântul Sf. Voastre „smerenia cea mai mare este când știi să primești o laudă, nu când o negi!” îl înțeleg astfel. Smerenie este atunci când nu primești lauda. Dar smerenie este și atunci când de nu poate fi evitată, o primești cu doxologie (exprimată sau tăcută). Pentru mine, comparativul „cea mai mare smerenie”, în acest context rămâne o speculație.

          • mihaela iacovache zice:

            Hristos a inviat !
            Inecep cu a-mi cere iertare ca intervin cu un comnetariu la raspunsul dumneavoastra. In afara de incantarea de a citi postarile parintelui Ioan , imi place de asemena sa urmaresc comentariile si raspunsurile urmaritorilor . De la inceput am vrut sa va spun ceva legat de nickname-ul ales de dumneavoastra care m-a socat de la inceput,desi banuiesc ca este o dovada de smerenie . Eu cred ca nimeni nu este „un nimeni” si nici nu are dreptul sa se socoteasca asa ,de vreme ce Dumnezeu ne-a facut dupa chipul si asemanarea Sa . In cartea „Partea diavolului” am aflat ca ,in limba engleza, vrajmasul mai este denumit „nobody”. De aceea in lagare omul devenea un numar ,un nimeni ,incercand sa se anihileze amprenta lui Dumnezeu din sufletul lui. Inca odata iertare . Cred ca sunteti un domn,daca erati o doamna ar fi trebuit sa va numiti ” nimenea ” cu accent pe a doua silaba 🙂

          • un nimeni zice:

            @mihaela iacovache. Adevărat a înviat!

            Vă respect părerea dar eu nu folosesc apelativul „un nimeni” nici ca să mă bănuiți de smerenie, nici marșând pe conotațiile negative pe care i le atribuiți. Pentru mine e o tentativă de imersiune într-un proces la capătul căruia nădăjduiesc să pre-gust smerenia lui Hristos. 

            Ați scris că în cartea „Partea diavolului” vrăjmașul e denumit „nobody”. Acesta nu e un indiciu al faptul că demonul ar fi un vid, ci o localizare generică, conceptuală, a categoriei răului, respectiv a vrăjmașului lui Dumnezeu. Translatând termenul la nivelul persoanei umane nu vorbim de o negare a calității personaliste ci de o despărțire a oilor de capre: omul păcatului devine vrăjmașul lui Dumnezeu până la o măsură care uneori, spun unii Părinți, înspăimântă până și pe demoni. Ați pomenit de statutul prizonierilor din lagăre dar s-ar părea că scăpați din vedere două aspecte a) nimeni nu poate să anihileze amprenta lui Dumnezeu din sufletul omului nici în cele mai cumplite circumstanțe, afară de omul însuși (Apără-mă Doamne de mine însumi!) și b) uitați că torționarii erau și ei … oameni, chip al lui Dumnezeu, nu demoni.

            Ați mai scris și că nimeni nu trebuie să se socotească pe sine „un nimeni” întrucât omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Așa este. Omul a fost adus în existență ca o coroană a creației dar a ratat această demnitate prin cădere. La primul cuvânt de îndoială a pierdut arvuna de Har pe care o avea și avem căderea, un eveniment care pune în discuție discernământul omului cu privire la folosirea libertății. Hristos a restabilit demnitatea originară a omului legând firea omenească de cea dumnezeiască în Persoana Sa. Harul revine deplin peste om la Cincizecime dar pleacă la primul semn de păcat și dacă ești botezat. Calea prin care Hristos a tămaduit natura umana a fost una a lepădării de sine, a smereniei absolute, prin care a strălucit dar în același timp a și scandalizat. Ce Dumnezeu adevărat poate fi Acela care alege chinul și moartea de bunăvoie? Se întrebau ironic conaționalii Lui după ce Îl pironiseră pe lemn. Acolo, între Templu, pretoriul roman și Golgota, Împăratul Slavei, în ochii oamenilor cărora le făcuse atâta bine și le descoperise Adevărul, devenise  „Un Nimeni”, demn de dispreț și de moarte. De ce? Pentru ca din ocara Crucii și din piatra cea din capul unghiului lepădată de zidari (Luca 20, 17) să tâșnească neîngrădita și tămăduitoarea Lumină a Învierii.
            Sf. Ap. Pavel rezumă atât de limpede: „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt. Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare. Pentru ca, după cum este scris: „Cel ce se laudă, în Domnul să se laude”. (1 Corinteni 1, 27-31)
            Și atunci ce mai rămâne din „demnitatea” omului și cine este el atât timp cât el nu se altoiește în Hristos? Nimic și nimeni. Fără Hristos, „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu îl voiesc”, spune Sf. Ap. Pavel (Romani 7,19). Deci vrăjmaș, cum sugerați. Acest „nimeni” sunt și eu.

            Pe această Cale a smereniei au mers toți ucenicii Lui și sfinții Lui de peste veacuri.

            Găsiți pe net clipuri cu caracter educațional care pun în contrast numeric realități de la nivel „micro” cu cele de la nivel „macro”. De exemplu: omul raportat la cartier, oraș, provincie, țară, continent, planetă, sistem solar, galaxii, roiuri de galaxii și dincolo de ele. La un moment dat distanța dintre cel mai mic reper și cel mai mare reper cunoscut devine astronomică, pur și simplu conceptual nu poți decât colapsa. Omul raportat la Univers nu este nici măcar cât un fir de praf, este un nimic. Vă puteți imagina ce distanță ontologică colosală este între creat și necreat? O prăpastie de neînchipuit. Cum o traversăm? A traversat-o Hristos până la noi, pentru noi, prin Smerenie, iar noi către El, tot prin smerenie. „Robește-mă Doamne ca să fiu liber” (Petre Țutea). „Cel ce se laudă, în Domnul să se laude”. Iar cel ce se pocăiește să nu uite, că fără Hristos, cu adevărat „un nimeni” este. Iar dacă vine Hristos la el/ea, prin smerenie, din „nimeni” și „nimenea” ridică „hristofori”. Iertați pălăvrăgeala aceasta lungă.

Lăsați un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s