Kusturița la Edinburgh

kusturica copy

Pe la începutul anului am fost chemat acasă la o familie de țigani căreia îi murise un copilaș în maternitate. Nu știusem până atunci de existența lor, nu veniseră la biserică și nici nu mă mai căutaseră vreodată. Amărâți, necăjiți, cu casa plină de copii și altfel nici de unele. Voiau acum să vorbim despre înmormântare, dar am fost foarte mirat să aflu că pruncul le murise cu vreo trei săptămâni în urmă.

De ce nu m-ați chemat la spital, i-am întrebat, măcar să-i fi citit copilului o rugăciune. N-o mai fost timp, părințele, a ridicat femeia din umeri, o murit chiar după ce l-am născut. Da’ i-o citit popa de la spital. 

Ce popă, zic, ce i-a citit? Un popă de la spital. Nu știm ce i-o citit, că nu înțelegem engleză. Da’ după ce i-o citit, popa o făcut așa cu mâinile, că adică zboară sărăcuțul, și-atâta i-o fost. O venit niște femei din spital, niște asistente, și mi l-o dat în brațe. Mai apoi o chemat o fată ca să ne traducă, să facem actele.

Bine, am insistat eu, dar de ce nu m-ați sunat a doua zi? Vă aduceam o lumânare, o cruce, îi făceam o slujbă de pomenire. Ar fi fost bine, părințele, da’ a doua zi am plecat cu toții în concediu.

Zic, ați înnebunit, cum adică ați plecat în concediu? Așa cum auziți, părințele, ne-am dus la munte. Femeile acelea de la spital, asistentele, tare miloase, ne-o întrebat dacă n-am vrea să luăm copilașul și să mergem o săptămână la munte, că cică are spitalul o cabană a lui. Nu știm ce cabană, ce știm noi. O zis că să mai stăm cu el, să mai stea și băieții noștri, să ne mai treacă jalea.

Cum să luați copilașul, măi femeie? Voi vorbiți de copilașul mort? 

De el zicem, părințele. Și noi ne-am mirat, cum să luăm copilașul. Da’ asistentele o luat copilașul, l-o gătit cu hăinuțe noi și l-o pus într-un legănel care avea dedesubt, cum să vă zic, un fel de frigider. Ne-o zis să stăm fără grijă pentru el. Apoi o chemat o mașină și ne-o luat pe toți, și pe băieții de acasă, și-am plecat în concediu la cabană. Tare frumos o mai fost. Ăștia micii s-or jucat toată ziua, cât o mai alergat prin cabana aceea, pe-afară, prin pădure, să vedeți cum cădeau seara frânți, nici mâncare nu le mai trebuia, că aveam acolo și mâncare, tot de la ei, de la spital.

Și ce-ați făcut cu copilașul? Unde îl țineați? 

Păi nu v-am zis că avea un legănel? Îl luau băieții peste tot, și în excursie, și la pescuit, doar că seara, după ce se uitau cu toții la film, venea o doamnă asistentă și-l ducea peste noapte într-o cămăruță la rece. Dar dimineață ni-l aducea înapoi. Doamna avea grijă de toate, să-i dea Dumnezeu sănătate, le aducea la băieți prăjituri, le-o dat și o bicicletă, și tot își cerea scuze, că nu-i chiar ca la hotel, că nu-i ca în concediu, dar noi i-am zis, adică i-o zis fata care ne traducea: doamnă, stați liniștită, nu știm cum e în concediu, că n-am fost niciodată, dar aici e bine, mulțumim frumos.

Pe „asistentele miloase” le-am cunoscut la înmormântarea copilașului. Stăteam de vorbă cu ele și tot nu eram sigur că nu visez. Erau voluntare la maternitatea de la Royal Infirmary, cel mai mare spital din Edinburgh, și făceau parte din echipa de suport psihologic pentru mamele care-și pierd copiii la naștere. Serviciul acesta al spitalului este, desigur, gratuit, sau mai bine zis suportat de fundațiile umanitare care se ocupă cu astfel de cazuri.

La sfârșitul slujbei, pentru că cimitirul era la marginea orașului și începuse o ploaie rece, m-am oferit să le duc acasă cu mașina. Mi-au arătat niște sacoșe burdușite, cu care veniseră la înmormântare: mulțumim, nu mergem acasă, ne ducem la părinți, am cumpărat niște dulciuri și jucării pentru ceilalți copilași ai lor.

49 thoughts on “Kusturița la Edinburgh

  1. Fantasmagorică și incredibilă istorie! Nu știi dacă să râzi sau să plângi Curat Kusturița, Părinte! .

  2. Multumim, parinte!

    Dar ce Kusturitza, de data asta realitatea bate de departe fictiunea, nu exista comparatie!

  3. Chiar nu contează ce au înțeles părinții, sau dacă e o ficțiune ori nu.
    Ca ateu ce sînt, mă rog pentru sănătatea celor care s-au gîndit că așa ceva se poate.
    Oricît am fi de perpetuu-alienați, se pare că utopia lui rabi Ieșua încă e vie și produce efecte vindecătoare.
    Șalom.

    • Asta e, de fapt. Pentru noi este o poveste horror, așa cum pentru mine personal e la fel de horror să pozezi morții în sicriu, dar uite că oamenii aceia n-aveau chiar deloc acest sentiment și mi-au povestit totul cu o mare încântare.

  4. Doamne ajuta, parinte! Imi umpleti sufletul de bucurie de cate ori va citesc! Multumesc lui Dumnezeu ca mi v-a descoperit! Hristos a inviat!

  5. Întâmplarea mi se pare extraordinara si demna de povestit. Titlul postarii destul de neinspirat.
    Oricum, multumesc pentru împartasania povestii.

  6. @Un rătăcit…
    Titlul postării chiar este inspirat și face trimitere la o situație similară din filmul lui Kusturica, “Pisica albă, pisica neagră”, unde un mort (apoi un al doilea)e ținut în pod, la gheață, ca să nu strice o nuntă… Din fericire, viața bate filmul, în film cei doi “morți” își revin…

    @pr. Ioan
    Șocantă poveste…
    Nu vreau să polemizez cu un lingvist redutabil, dar numele regizorului sârb este Emir Kusturica. Nu știu de ce ați optat pentru grafia Kusturița… Nu e ca și cum am scrie Geon Lennon?…

    • Știu eu ce-a vrut să zică Rătăcitul, îl cunosc atât de bine că știu ce zice și dacă pune doar o virgulă. Voia să spună că e o poveste tragică, nu trebuia să fac din ea un „film”.
      În Serbia sunt folosite ambele grafii, chirilică și latină (adaptată), avem deci „Кустурица” sau dacă vrem „Kusturica”, cu precizarea dacă mai e nevoie că „c”-ul din Kusturica se citește tot „ț”. Dar alfabetul oficial în Serbia este cel chirilic, așa că eu nu fac decât să transliterez Кустурица, Kusturița. Exemplul cu „Geon Lennon” nu e bun, pentru că eu n-am făcut o transcriere fonetică, ci am transliterat ц printr-o literă cu aceeași valoare fonetică în limba română, ț. Acesta este, desigur pe cât se poate, principiul transliterării numelor proprii dintr-un alt alfabet decât cel latin. De aceea scriem Șostakovici și nu Shostakovich, Zviaghințev și nu Zviagintsev, Milorad Pavici, și nu Pavic, cum văd uneori (nici măcar cu „ć”) sau Goran Bregovici.

      • Părinte Ioan, mulțumesc mult pentru precizări. M-am gândit că eu că ar fi vorba de transliterare. Ca fan – să zic așa – am fost puțin uimit, în sensul că mai peste tot în limba română apare scris Kusturica (site-uri, bloguri, wiki, coperți de DVD sau carte). În fine, EK este o persoană foarte interesantă și ,în plus, în caz că nu știați, este convertit de la Islam la Ortodoxie.

        De la islam la Ortodoxie: Emir Nemanja Kusturica


        Gânduri bune din Timișoara!

  7. Noi oamenii avem aceasta abilitate de a “normaliza” situații extreme, absurde, horror ( război , închisoare) lockdown Covid 19 , ce ne ajuta sa supraviețuim. Firescul devine nefiresc și nefirescul devine firesc.. Ma intriga, pe lingă multe altele, partea pragmatica a poveștii. Totul a fost atit de perfect organizat . Hmmm.. întortocheate sunt Căile Domnului dar niciodată nu am crezut ca una va duce la un concediu cu un prun mort in leganel.

    • „Totul a fost atit de perfect organizat .”
      după ce-am auzit povestea asta, am căutat și eu, de curiozitate, să aflu mai multe despre aceste fundații. Sunt vreo 3-4 care colaborează cu spitalul din poveste. Am citit despre ele, serviciile lor etc. – numai o singură „broșură” de prezentare are peste 200 de pagini! Sigur că în principiu ele se conformează cererii „clientului”, iar unele familii n-au nevoie de aceste servicii și nu stau de vorbă cu voluntarii. Pe mine m-a impresionat și atenția pe care o primesc ritualurile de înmormântare în funcție de religia fiecăruia. O dată m-a contactat direct spitalul, după ce mama le-a spus că este creștin-ortodoxă, ea nici nu știa numărul meu de telefon. E un sistem care încearcă să facă tot ce se poate pentru a ușura o suferință, uneori lucruri care ni se par aiurea, nepotrivite etc., dar e mult de povestit.

  8. Parinte 🙂 ce parabola faina! Nu vreau sa imi fac un obicei din a comenta fiecare postare…in definitiv, suntem pe blogul unuia care stie foarte bine ce scrie si care iata ca a devenit (cu acceptul d-voastra) si un blog al unora care isi dau cu parerea (ma autoinclud)…Am citit si am recitit aceasta postare (a se citi: m-am golit de prejudecati pentru a face putin loc unei judecati lucide) si imi venea mereu in minte versetul „Lasă morții să-și îngroape pe morții lor” (Lc. 9, 10), dar, nu gaseam conexiunea valida. Pentru ca aici este povestea unor oameni foarte vii si a pruncului lor adormit…Nu este nimic despre moarte…Hmmm… poate tocmai de aceea…niste oameni care au ca unica bogatie doar Iubirea, au privilegiul de a petrece un timp de calitate cu cel adormit (oferit anume de niste oameni care isi poarta crucea urmandu-L) pentru a pregusta dimpreuna insamantarea intru inviere…Parinte, accept in acest extraordinar context ca si Kusturita ar fi vrut sa fie la Edinburgh. Dar mai stiu ca si Mangaietorul sufla cu putere acolo! Amin.

  9. Și eu găsesc titlul potrivit. Nu mi se pare grotescă persiflarea morții. Ține cumva și de cultura rromilor. Dar nu numai a lor. Mi se pare că e o întâmplare mai aproape de Pateric. Lipsește Simeon cel Nebun din ea. Așa cum e, rămâne o oglindă.

      • Zău …? 🙂
        Well, dincolo de tentațiunea perpetuă a cioranismului peren :-), n-aș dzîce c’ ar hi chiar așa.
        Imho.

  10. Cinstit va spun, am ramas traznita! E halucinant si ma gandesc ca pare mai degeaba o fictiune din proza Sud America… E nefiresc oameni buni, asistenta psihologica nu poate sa fabrice sau sa experimenteze ritualuri necunoscuti vreunei culturi, folosind corpul neinsufletit al copilului. Psihologica e despre sufletul viilor, nu corpul mortilor. Nu se poate obiectiva o simtire, ca sa lucrezi cu ea, sa o rationalizezi si sa o integrezi, folosind un decedat ca pe un obiect, sau mai rau, ca pe o pseudo-fiinta. Cum poate fi asta legal?! Moral?! Crestineste?!
    E macabru, te rog frumos parinte, iertare, as vrea sa fie pacatul meu ca te banui de fantezii… te rog, spune-ne ca nu e adevarat.

    • Depinde ce citește și cum citește fiecare. Serviciul funerar descris pare că pornește de la o intenție bună: o acomodare psihologică plăcută a celor rămași, cu ideea decesului unei persoane dragi. E un altfel fel de “rămas bun”. Cine trăiește în Vest, poate că înțelege mai bine abordarea pentru că face parte dintr-un fenomen mai larg și mai complex: transumanismul. Ține de modul în care omul secular contemporan înțelege viața, suferința, moartea. Ceea ce mie mi se pare discutabil dar nu neapărat condamnabil, e relativismul religios și chiar moral al familiei. Ea e parte a unei comunități care, din ce se observă, are calitatea teribilă de a identifica sau a se pune în calea nișelor cu oportunități, oriunde. Însă oportunismul nu este nici pe de parte o problemă izolată și nici etnică. El bântuie subteranele naturii umane demult. Pe de altă parte, nu știu dacă ați avut ocazia de a asista la înmormântări în comunitatea rromă. Oamenii aceștia chiar trăiesc experiența morții într-un mod particular care bate orice fantezie și orice scenariu de film. Tragi-comic, dacă vreți. Însă, la o privire mai atentă, nu-i atât de diferită, de extremă sau de scandaloasă comparativ cu a celorlalte comunități. Doar nuanțele, accentele și magnitudinea diferă. Toate comunitățile și culturile încearcă să fenteze moartea, într-un fel sau altul și toți își petrec morții și îi respectă în felul lor. Până la urmă e bine că povestea s-a încheiat cumva în ograda Bisericii. Iar dacă facem apel la instanțele morale ale creștinsmului ortodox vis-a-vis de astfel situații, cred că cei ce consideră ortodocși au destule aspecte la care merită să reflecteze. Unele frizează ateismul, altele păgânismul, în orice caz destulă ignoranță în raport cu învățăturile Bisericii. Nu poți să spui față de un decedat că “a trecut în neființă” și să te mai consideri creștin. Nu poți să pui deasupra Panahidei tot felul de ritualuri și superstiții locale pseudo-creștine care nu au nici o legătură cu învățătura Bisericii despre moarte. Nici cheltuielile enorme, ipocrite și fără noimă. Cui folosesc cinstirile mincinoase postmortem dacă cel plecat n-a avut parte de respectul cuvenit în viață? Iar dacă unii transformă oricum Parastasul în Nuntă, Botez ori banchet, nu-i mai cinstit să fie și mortul lor prezent la bucuria comună? Și-atunci nu-s mai autentici frații rromi în ale lor decât creștinii de fațadă dintre care cel dintâi sunt eu?

      • Multumesc pentru raspunsul amplu (si scuze pentru typos din raspunsul meu initial, programul de corectura are ideile lui). Am trait in UK cam cinci ani, acum in Canada de vreo alti sapte, niciodata nu am auzit ceva atat de neverosimil, cat sunt eu de psiholog. Intradevar, nu cunosc obiceiurile din cultura respectiva, dar am in vedere ca orice cultura e in continua facere: va rog sa va ganditi cum aceasta interventie de suport psihologic contribuie la viitoarele obiceiuri.
        Raman in uimire si va reamintesc o vorba romaneasca despre drumul pavat cu bune intentii, care uneori duce la intuneric.
        Daca parintele a scris o parabola si nu o relatare reala, asta poate fi o alta discutie, poate porni de la idea de a soca, spre ce final…?! E o intrebare retorica desigur, raspunsul e doar la parinte.

        • Carmen
          Dacă v-ați fi uitat un pic peste comentariile celelalte, ați fi văzut c-am spus foarte clar că este o poveste reală, ba chiar am dat și câteva detalii. Nu mi-aș permite să fac „parabole” din moartea unui copil și nici nu e în stilul meu să-mi șochez cititorii mai mult decât îi șochează buna realitate de zi cu zi.

          Dacă intrați pe pagina de net a spitalului Royal Infirmary, veți găsi acolo o secțiune specială dedicată acestor fundații, cu linkuri la siteurile lor și la broșurile lor de „servicii”, unele cu mai mult de 200 de pagini, cum am spus într-un comentariu mai sus.

          Cât despre faptul că este posibil așa ceva, cititorul „un nimeni” are mai sus o posibilă explicație care ține de un fel de nou cult al morții în societățile occidentale, pe care l-am observat și eu. Mă mir că spuneți c-ați locuit 5 ani în UK și totuși nu l-ați observat. Aici în Scoția este, de exemplu, și obiceiul îngropării cenușii în natură, desigur în anumite locuri, sau al unor cimitire în natură în care nu găsești niciun semn, nicio piatră, iar morții au la cap doar copaci – închipuiți-vă că am nimerit odată, cu bicicleta, venind peste dealuri, într-o astfel de „pădure”, simțeam că-i ceva straniu în jurul meu, dar n-am înțeles ce până n-am ajuns la poarta principală.

          Am spus însă mai sus și insist pe faptul că totul este până la urmă la latitudinea familiei, iar ritualurile religioase tradiționale, atunci când sunt solicitate, sunt respectate cu sfințenie de firmele de pompe funebre. Inclusiv organizarea de parastase, pomeniri etc. pentru cei care solicită acest lucru.

          Sigur că oamenii bine plasați în culturi religioase tradiționale, un creștin, un musulman, un evreu de exemplu, nu vor accepta niciodată un scenariu de tipul celui din povestea mea, dar iată că sunt alții care nu-l găsesc nepotrivit, dimpotrivă. Și nu e vorba doar de cultura romă, ca să-l contrazic aici pe „un nimeni”. E vorba, am observat, de oameni complet secularizați, dar care vor totuși să dea morții lor un „sens”, un simbol. E plin aici de companii de pompe funebre care oferă la cerere înmormântări pur „laice”, la fantezia familiei celui decedat.

          Vă întrebați cum poate fi „legal, moral și creștinește”. Legal, habar n-am să mă pronunț. Dar moral și creștinește n-au ce căuta în discuția asta, pentru că e totuși o lume care, în limitele legii, își stabilește singură ce e moral în fanteziile lor sau dacă au nevoie de religie.
          Faptul că povestesc despre această lume nu înseamnă că sunt de acord cu ea.

          În fine, mai lungesc doar un pic discuția, pentru că, iarăși, m-am mirat să văd un psiholog vorbind despre „ritualuri necunoscute vreunei culturi, folosind corpul neinsufletit”. Nu știu cât cunoașteți dvs despre ritualurile de înmormântare din zonele rurale ale României, poate ați trăit la oraș. Dar eu am fost preot de țară și vă asigur că orice occidental ar fi șocat să vadă unele ritualuri populare de la înmormântările românești. Așa cum dvs. sunteți șocată de povestea mea – pe bună dreptate! așa sunt și eu! -, un străin ar fi la fel de șocat să vadă mortul pus pe masa din casă timp de 3 zile, în timp ce femeile amestecă sarmalele cu mâinile cu care îl mângâie de bun rămas, sau să vadă „glumele la mort” din unele zone ale țării, sau sania de lemn pe care este dus mortul la groapă inclusiv vara și caii biciuiți ca să o tragă pe ulițele satului, sau ritualul atât de elaborat al pomenilor, punților și podurilor etc. etc. Sigur că noi găsim un anume simbolism în toate acestea, dar martorii externi vor fi la fel de șocați cum suntem noi în fața unui tip de cultură occidentală care, nemaiavând forme simbolice, apelează la improvizații și fantezii.
          Ziceți proză sud-americană?? Macondo e până la urmă și un sat românesc de la capătul lumii, și Royal Infirmary, și Serbia lui Kusturița etc.

          • “Și nu e vorba doar de cultura romă, ca să-l contrazic aici pe ‘un nimeni.'”
            Nu cred că era ceva de contrazis. Cred că am scris totuși altceva chiar în primul meu comentariu pe subiect. Recitiți:
            “Nu mi se pare grotescă persiflarea morții. Ține cumva și de cultura rromilor. Dar nu numai a lor.”
            Am avut în vedere și cultura seculară.

          • Cunoasterea mea despre ritualurile legate de moarte si reintegrare in natura este mai degraba limitata. In UK mama a trecut la cele vesnice intr-un nursing home unde am petrecut timp mult, aproape zi de zi, un an si jumatate. Niciodata, dar niciodata, nu am vazut sau auzit ceva atat de tulburator…
            Multe obiceiuri din cele cunoscute imi par indecente, dar le pot intelege mecanismele psihologice de integrare.
            Ce ati scris aici insa m-a surprins, nu am putut sa absorb informatia ca pe un simplu fapt . Recitind comentariile mi-am depasit stupoarea, voi reflecta la felul in care am reactionat, e mereu de invatat despre oameni, pornind mai ales cu mine insami.
            Multumesc pentru lamurire, trebuie sa imi retrag banuielile cu dubla parere de rau: odata ca nu am crezut in realitatea celor scrise si imi cer iertare pentru neincredere, a doua oara pentru chiar acea realitate, care acum imi este cunoscuta.

          • Dar chiar n-aveți de ce să vă cereți iertare! A fost o reacție normală, cred că și eu aș fi avut-o. Totuși nu trebuie să rămâneți cu impresia că așa ceva se practică pe scară largă în UK. Cred că eu un fenomen marginal, limitat. Eu am scris despre el pentru că acum, anul acesta, l-am întâlnit prima dată dus la această extremă.

          • @P.Ioan-Florin. Chiar și așa, am picat un test cu mine însumi. O iau de la capăt.

        • @Carmen. Scriam despre simțul oportunităților al rromilor. Serviciul funerar pomenit (dacă e real și există, — și am sentimentul că da, iar dacă facem o căutare pe google vom avea surpriza de a găsi servicii similare cu o complexitate mai mare) stă și el pe bucla oportunismului economic: cu siguranță e un bussiness care și-a găsit nișa lui. Dar are o filozofie în spate, cea a transumanismului. Acesta e un curent mai larg de gândire seculară, preocupat în esență de augmentarea datului biologic uman prin intervenții de natură tehnologică dar nu numai. Această umbrelă largă acoperă arii controversate precum: controlul drepturilor reproductive, tehnologii reproductive, design reproductiv, eugenie pe bază de compasiune, vaccinuri și tratamente experimentale, diversitate și identitate, incluziune, parenting, augmentare tehnologică radicală, tehnologii legate de prezervarea cadavrelor și multe altele. Iată-ne într-adevăr în mijlocul unei mari provocări spirituale și morale cum bine sesizați, pe care foarte puțini o identifică. Un tăvălug greu de oprit, din categoria pe care ați menționat-o, cea a bunelor intenții….
          Cât despre histrionismul incurabil al rromilor, găsiți cu siguranță clipuri cu înmormântările lor pe internet. Când histrionismul se întâlnește cu trnansumanismul, iese o poveste de viață electrizantă și șocantă, precum cea împărtășită de Părintele Ioan aici. O fi bine? O fi rău? Natura umană e o taină de necuprins, în toate direcțiile. Iar Postmodernismul pulverizator ai căror martor încă îi suntem, reflectă aceasta cu prisosință. Ce urmează? Să citim semnele timpurilor…
          Ps. În ce parte a Canadei v-ați așezat? Dacă vi se pare o curiozitate excesivă, nu e nevoie să răspundeți.

          • woooow! în ce lume trăiți și limba pe care o vorbiți care e? și sufletul e-n versul acela „castelul tău de gheață l-am cucerit, Gândire”? mă întreb și eu… căci altfel cine ar face o oportunitate din moartea copilului său….

          • @cristi. Ștți cum e, uneori te pălește chestia aceea a lui Caragiale “Simț enorm și vâz monstruos.”

          • pt un nimeni: cred că, citind fe-a dreptul și printre cuvinte, am convingerea că de mult n-am văzut un text mai rasist ca al dvs doar că e foarte mișto ambalat!

  11. Imi place ca nu sunteti zgarcit cu explicatiile. Asa este, vine lumea peste noi cu bune, cu mai putin bune si cu unele pe care nici nu stiu sa le categorisesc. Multumesc de ghidare, sunt teme care ma preocupa, uneori insa ma limitez la cat pot duce…
    Suntem, eu si sotul, in Montreal. Canada e o tara foarte cumsecade, am ajuns aici pentru profesia sotului, acum vad ca ne lungim.
    Baietii ne sunt in UK, unde lucrurile merg cum probabil stiti. Dar nu simt ca ne-am asezat, niciunii.

    • Multă sănătate și tot binele de la Dumnezeu pentru Dvs. și familie. Toată “cumsecădenia” pe mapamond e doar vârful unui aisberg. Pescuiți “la adânc” dacă vi se face dor de pescuit. Cât despre patrii, creștinul nu are cetate pe pământ.

  12. Daca pentru occidentali suportul psihologic reprezinta negarea evidenta a mortii, printr-o atitudine complet halucinatorie si proiectii retard infantile, inseamna ca anumite personaje de pe la noi care critica vehement valorile acestor societati asa zis civilizate sunt destul de aproape de adevar. Mult mai aproape decat as fi crezut. Ajutor psihologic inseamna pana la urma acceptarea impacata a inevitabilului, smerenie in fata necunoscutului, a destinului, a tainelor vietii si nu incurajarea unor comportamente complet dezaxate (in sensul ca se abat grav de la axa existentiala fireasca).

Leave a reply to Ioan-Florin Cancel reply