Kusturița la Edinburgh

Pe la începutul anului am fost chemat acasă la o familie de țigani căreia îi murise un copilaș în maternitate. Nu știusem până atunci de existența lor, nu veniseră la biserică și nici nu mă mai căutaseră vreodată. Amărâți, necăjiți, cu casa plină de copii și altfel nici de unele. Voiau acum să vorbim despre înmormântare, dar am fost foarte mirat să aflu că pruncul le murise cu vreo trei săptămâni în urmă.

De ce nu m-ați chemat la spital, i-am întrebat, măcar să-i fi citit copilului o rugăciune. N-o mai fost timp, părințele, a ridicat femeia din umeri, o murit chiar după ce l-am născut. Da’ i-o citit popa de la spital. 

Ce popă, zic, ce i-a citit? Un popă de la spital. Nu știm ce i-o citit, că nu înțelegem engleză. Da’ după ce i-o citit, popa o făcut așa cu mâinile, că adică zboară sărăcuțul, și-atâta i-o fost. O venit niște femei din spital, niște asistente, și mi l-o dat în brațe. Mai apoi o chemat o fată ca să ne traducă, să facem actele.

Bine, am insistat eu, dar de ce nu m-ați sunat a doua zi? Vă aduceam o lumânare, o cruce, îi făceam o slujbă de pomenire. Ar fi fost bine, părințele, da’ a doua zi am plecat cu toții în concediu.

Zic, ați înnebunit, cum adică ați plecat în concediu? Așa cum auziți, părințele, ne-am dus la munte. Femeile acelea de la spital, asistentele, tare miloase, ne-o întrebat dacă n-am vrea să luăm copilașul și să mergem o săptămână la munte, că cică are spitalul o cabană a lui. Nu știm ce cabană, ce știm noi. O zis că să mai stăm cu el, să mai stea și băieții noștri, să ne mai treacă jalea.

Cum să luați copilașul, măi femeie? Voi vorbiți de copilașul mort? 

De el zicem, părințele. Și noi ne-am mirat, cum să luăm copilașul. Da’ asistentele o luat copilașul, l-o gătit cu hăinuțe noi și l-o pus într-un legănel care avea dedesubt, cum să vă zic, un fel de frigider. Ne-o zis să stăm fără grijă pentru el. Apoi o chemat o mașină și ne-o luat pe toți, și pe băieții de acasă, și-am plecat în concediu la cabană. Tare frumos o mai fost. Ăștia micii s-or jucat toată ziua, cât o mai alergat prin cabana aceea, pe-afară, prin pădure, să vedeți cum cădeau seara frânți, nici mâncare nu le mai trebuia, că aveam acolo și mâncare, tot de la ei, de la spital.

Și ce-ați făcut cu copilașul? Unde îl țineați? 

Păi nu v-am zis că avea un legănel? Îl luau băieții peste tot, și în excursie, și la pescuit, doar că seara, după ce se uitau cu toții la film, venea o doamnă asistentă și-l ducea peste noapte într-o cămăruță la rece. Dar dimineață ni-l aducea înapoi. Doamna avea grijă de toate, să-i dea Dumnezeu sănătate, le aducea la băieți prăjituri, le-o dat și o bicicletă, și tot își cerea scuze, că nu-i chiar ca la hotel, că nu-i ca în concediu, dar noi i-am zis, adică i-o zis fata care ne traducea: doamnă, stați liniștită, nu știm cum e în concediu, că n-am fost niciodată, dar aici e bine, mulțumim frumos.

Pe „asistentele miloase” le-am cunoscut la înmormântarea copilașului. Stăteam de vorbă cu ele și tot nu eram sigur că nu visez. Erau voluntare la maternitatea de la Royal Infirmary, cel mai mare spital din Edinburgh, și făceau parte din echipa de suport psihologic pentru mamele care-și pierd copiii la naștere. Serviciul acesta al spitalului este, desigur, gratuit, sau mai bine zis suportat de fundațiile umanitare care se ocupă cu astfel de cazuri.

La sfârșitul slujbei, pentru că cimitirul era la marginea orașului și începuse o ploaie rece, m-am oferit să le duc acasă cu mașina. Mi-au arătat niște sacoșe burdușite, cu care veniseră la înmormântare: mulțumim, nu mergem acasă, ne ducem la părinți, am cumpărat niște dulciuri și jucării pentru ceilalți copilași ai lor.