soluția ieșirii din criză: cateheza euharistică și reinterpretarea modelului pastoral istoric

_CTN2760 copy

O singură pâine, un singur pahar al binecuvântării, un singur trup

1. Nu există niciun simbolism al linguriței de împărtășire în Biserica Ortodoxă, doar dacă nu facem ad-hoc vreun concurs de creații literare. 

Singurul simbolism dogmatic, teologic și pastoral al felului în care ne împărtășim este cel rezumat de Sfântul apostol Pavel în 1 Corinteni 10,16-17, anume că ne împărtășim cu toții, cu sau fără linguriță, „dintr-o singură pâine” și „dintr-un singur pahar al binecuvântării” și astfel suntem „un singur trup”. Amin și cu asta punct.

Asta trebuia să spunem de la bun început în Biserică, de aici trebuia să începem discuția, nu să sărim la lingurițe de plastic sau, de partea cealaltă, la simbolisme închipuite. Dacă exista cel mai mic simbolism teologic al linguriței, atunci nu doar credincioșii, ci și preoții s-ar fi împărtășit tot cu ea.

Nici măcar imaginea cleștelui serafimic din Isaia 6,6-7 nu este un typos al linguriței (hermeneutica sa în cheie liturgică precedă apariția obiectului), iar preoții care se împărtășesc cu mâna și apoi direct din sfântul potir spun aceleași cuvinte, „Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi”: typosul biblic nu este instrumentul în sine, ci conținutul său supra-firesc și intangibil puterii și simțurilor omenești.

2. Dacă suntem totuși în căutarea unui simbolism teologic în gestica liturgică a cuminecării, atunci trebuie să vă anunț cu părere de rău că Biserica s-a despărțit de el acum mai bine de o mie de ani: împărtășirea credincioșilor, mai întâi cu Sfântul Trup oferit în mâna dreaptă și apoi cu Sfântul Sânge, prin sorbire din sfântul potir. Așa cum a făcut Mântuitorul la cina sa euharistică, așa cum s-au împărtășit apostolii, așa cum a primit Biserica și așa cum au slujit Sfinții Părinți din vremea sinoadelor ecumenice. Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare își împărtășeau credincioșii nu cu lingurița, ci punându-le Sfântul Trup în mâna dreaptă și dându-le să soarbă direct din potire.

Tocmai, introducerea linguriței a tăiat legăturile simbolice ale cuminecării cu gestica liturgică de la Cina cea de Taină, dar și cu practica de secole a Bisericii.

„Așa am făcut dintotdeauna și nu s-a întâmplat nimic”

3. Și totuși acest lucru, această inovație a linguriței nu numai că s-a întâmplat, dar până la urmă am primit-o în toată Biserica, deși ea a pus în discuție cele mai profunde semnificații teologice: biblice, patristice etc. Aici am vrut să ajung. 

La faptul că, atunci când este nevoie, necesitatea pastorală a Bisericii poate prevala asupra tradiției sale liturgice și chiar asupra unui simbolism liturgic bine întemeiat, cu o singură condiție, fundamentală: să nu se aducă nici cea mai mică atingere învățăturii dogmatice a Sfinților Părinți.

Astfel, lingurița apare în Biserică dintr-o nevoie pastorală, care nu a putut fi rezolvată altfel: pur și simplu devenise tot mai greu să împărtășești din potire sute de credincioși, plus că, primind Sfântul Trup în mână, unii îl luau acasă, prefigurându-se astfel un bizar cult privat al Euharistiei. 

Dar, din punct de vedere dogmatic, chiar și cu lingurița actul cuminecării rămânea în mod esențial același, neschimbat, pentru că sfânta împărtășanie era luată tot „dintr-o singură pâine” și „dintr-un singur pahar al binecuvântării pe care noi îl binecuvântăm” (1 Corinteni 10,16).

Dacă Biserica ar fi introdus atunci, să zicem, o sută de lingurițe la cuminecarea credincioșilor, sau împărtășirea lor din mâna preotului cu Sfântul Trup înmuiat în Sfântul Sânge, iarăși, nu era nici cea mai mică atingere adusă dogmei comuniunii dintr-o singură pâine și dintr-un singur potir.

Se pune însă acum întrebarea: se află cu adevărat Biserica în fața unei noi necesități pastorale, a unei noi provocări care să pună în discuție modul în care se face cuminecarea credincioșilor? 

image9

4. Desigur, cadrul discuției este în prezent altul decât acum 1000 de ani: atunci a fost o problemă eclezială de ordin intern, în timp ce astăzi pare o problemă artificială, impusă Bisericii atât la presiunea statului, cât și din zona unui activism secularist isteric. Oare numai asta să fie?

În realitate Biserica văzută trăiește prin comunitățile ei în condiții politice, sociale, culturale, iată că și epidemiologice, care se schimbă cu o viteză amețitoare de la o zi la alta. Ne confruntăm în prezent cu o pandemie relativ ușoară, comparativ cu gripa spaniolă, de exemplu -, dar dacă mâine va trebui să facem față, nu zic unei ciume de tip nou, dar unei amenințări permanente la sănătatea noastră? Un asemenea scenariu părea până mai ieri science fiction.

Oamenii călătoresc astăzi în toate părțile lumii sau se mută cu ușurință dintr-un loc în altul, parohia nu mai este, ca pe timpuri, o comunitate închisă, imobilă și aproape izolată din toate punctele de vedere. 

În plus, a apărut un nou tip de conștiință civică, de responsabilitate socială, dar au crescut și așteptările oamenilor de la sistemele de sănătate și de la guverne. Mai ales exercițiul politic democratic schimbă în mod radical raporturile istorice ale Bisericii cu statul: acum nu mai este un Ceaușescu care să ne închidă bisericile, ci un guvern numit în mod democratic și ai cărui susținători se găsesc inclusiv printre membrii Bisericii.

Și nu zic că ar trebui să transferăm în corpul eclezial fricile seculare sau politicile de sănătate publică, dar mi se pare de o îngrijorătoare lipsă de prudență, și mai ales de perspectivă pastorală, argumentul per se „așa am făcut dintotdeauna în biserici și nu s-a întâmplat nimic”. E valabil nu doar în cazul pandemiilor, ci pentru toate noile provocări sociale transferabile la nivel eclezial și care așteaptă din partea ierarhilor și a sinoadelor un răspuns pastoral pe măsură.

Euharistia: „medicamentul nemuririi”, dar nu mediul aseptic al ei

5. Revenind la problemele puse Bisericii de pandemia de coronavirus, nu mă prefac nicio secundă că n-aș ști care e întrebarea esențială, în jurul căreia s-au dus mai toate discuțiile din ultimul timp: ne putem sau nu îmbolnăvi, împărtășindu-ne cu aceeași linguriță la Sfânta Liturghie?

Însă discuția aceasta nu este, așa cum își închipuie o largă majoritate a credincioșilor, greșind amarnic, nici despre credința sau necredința în prezența reală a Domnului în Euharistie, nici despre sfințenia intangibilă a ei. 

Am văzut cu multă tristețe cum un respectabil jurnalist creștin, angajat cu mult entuziasm în apărarea linguriței de împărtășanie, nu știu dacă și cu tot atât de mult discernământ teologic, ajunge după „îndelungi consultări” pe pagina lui de facebook la următoarea împărțire a preoților: „Unii cred că acolo este Hristos Însuși, alții cred că avem de-a face cu un simbol”. 

Eu îl asigur însă (și nu cred că-i cunoaște mai bine decât mine) că până și cel mai păcătos popă ortodox crede în prefacerea reală a sfintelor daruri, afară doar dacă nu și-a pierdut de tot mințile.

Discuția – și poate asta n-a înțeles domnia-sa – nu este așadar despre natura sfintei împărtășanii, ci despre actul liturgic al cuminecării și ceea ce se poate întâmpla (sau nu) în cadrul lui. 

Despre acest ultim aspect nu știu cât ar putea vorbi un jurnalist creștin, dar știu sigur că orice preot are în Liturghierul lui, și nu de azi de ieri, un capitol de îndrumări pastorale intitulat chiar așa: „Neajunsurile ce se pot întâmpla preotului care slujește”. Aceste îndrumări vin din experiența veche a slujitorilor bisericii și sper că nu-și închipuie cineva c-ar fi fost scrise de preoți care nu credeau în prezența reală a lui Hristos în Euharistie.

Ce aflăm din aceste „neajunsuri”, prin care niciun preot nu-și dorește să treacă? De exemplu, că sfânta împărtășanie poate putrezi, dacă nu este păstrată cum trebuie. Nu e nimic smintitor aici (afară doar de neglijența preotului) și mă grăbesc să explic: ceea ce putrezește e materia văzută a sfintei Euharistii, aspectul ei de pâine și vin ca să spun așa, nicidecum Trupul și Sângele Domnului, care sunt însăși „substanța” prefăcută a pâinii și vinului. Altfel spus, împărtășindu-se cineva cu ele, așa mucegăite cum sunt, se împărtășește cu adevărat cu Trupul și Sângele Domnului. (Totuși, Liturghierul îl scutește pe preot de a le consuma în situația când acest lucru este „cu neputință”: „Iar de nu va fi cu putință, să le îngropi sub Sfânta Masă”.)

Un alt exemplu este atunci când în sfânta împărtășanie din potir cade „vreun păianjen sau altă vietate otrăvitoare”. Ce-ar fi fost dacă aceste îndrumări liturgice ar fi fost scrise cu zelul unui jurnalist creștin și nu cu dreapta socotință a Părinților? Probabil ne-ar fi obligat să înghițim „vietatea otrăvitoare” sub amenințarea caterisirii. În schimb, Părinții Liturghierului, sub rezerva că așa ar trebui să facem, dacă am avea atâta credință (să țineți minte această precizare, pentru discuția de mai jos!) îngăduie preoților, „de frică sau pentru greață”, să scoată vietatea din potir, să o incinereze și să-i îngroape cenușa sub sfânta masă.

Sigur că situații de felul de mai sus sunt excepționale în actul liturgic al cuminecării. Le-am amintit însă nu doar pentru modul exemplar în care autoritatea liturgică se coboară la nivelul neputințelor omenești („frica”, „greața”), dar mai ales pentru observația de atât bun simț încât nu e nevoie de prea multă teologie ca să o înțelegi: Euharistia nu este nici mediu aseptic, nici dezinfectant și nici antibiotic.

Euharistia este „medicament”, cum au numit-o Sfinții Părinți, dar al „vieții veșnice” și al „învierii în ziua cea de apoi”, este leac, pentru iertarea păcatelor și mântuirea noastră, dar mai ales este conlocuire cu și în Hristos (Ioan 6,50-56). Sângele lui Hristos pentru asta se varsă, cum s-a spus: „spre iertarea păcatelor”, iar Cel pe care îl chemăm „Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre” ne vindecă trupește nu prin efecte farmaceutice, ci prin aceea că ne curăță mai întâi sufletește.

Așadar, „medicamentul nemuririi”, dar nu mediul aseptic al ei, iar dacă în potirul cu sfânta împărtășanie pot ajunge spori de mucegai, muște și păianjeni veninoși, nu văd de ce n-ar putea ajunge și viruși, mai ales cu o linguriță plimbată din gură în gură. Și nici măcar nu trebuia să așteptăm o pandemie, ca să ne punem problema aceasta. 

image7-4

Strecurăm țânțarul și înghițim cămila

6. Mai rămân câteva clipe la neputințele omenești, pentru că am vorbit mai sus despre „greață” și mi-am amintit că sunt preoți (și mireni) care-i condamnă pe cei care spun că le este greață să primească sfânta împărtășanie cu lingurița comună. Eu sunt uimit de o asemenea judecată aspră, pentru că îngrețoșarea este un instinct cât se poate de omenesc, un fel de afect conform cu firea, cum ar spune Sfinții Părinți (iar în Liturghier, preotului i se atrage atenția să fie curat, pieptănat, spălat pe dinți și pe mâini, din respect pentru Sfintele Taine, dar și ca să nu-i îngrețoșeze („amărască”) cu ceva pe credincioși). 

În acest caz nu-i vorba de îngrețoșarea de Euharistie și Potir, ci de gura foarte posibil nespălată a unui credincios care se împărtășește înaintea celorlalți. De ce facem noi din acest afect natural o sarcină pe care unii nu o pot purta, iar alții, săracii, o poartă nu pentru c-ar vedea în ea cine știe ce dovadă de iubire și comuniune, ci pentru că pur și simplu n-au încotro?

Credința în puterea sfintei Euharistii – eu așa îi învăț pe oameni – nu stă în folosința comună a linguriței de împărtășanie, ci în pregătirea noastră temeinică pentru întâlnirea cu Mântuitorul nostru: dacă am iertat, dacă am iubit, dacă am răbdat, dacă ne-am rugat, dacă n-am bârfit, dacă n-am cerut șpagă la serviciu, dacă n-am dat like la prostiile de pe facebook etc. Dar nu-i așa că mai ușor este să dai zeciuială din izmă, mărar și chimen, decât judecata, mila și credința? Să strecori țânțarul și să înghiți cămila?

Iar dacă vrem să arătăm că nu ne scârbim unii de alții, atunci să mergem să îngrijim bătrâni, să ajutăm bolnavi, să slujim aproapelui.

Nu mă interesează de ce înaintașii noștri n-au simțit la fel atunci când au introdus lingurița în cult, – ori poate că n-au avut de ales. Poate că nici nu erau în biserici atâtea doamne rujate, poate nici de igiena gurii nu le păsa atunci, poate că oamenii nu erau așa sensibili ca cei de azi (dar sensibilitățile s-au schimbat, odată cu lumea), în fine, poate că preoții îi împărtășeau pe credincioși prin „turnare” din linguriță, fără a le atinge limba și buzele.

În ce mă privește, de când sunt preot nu împărtășesc oamenii altfel decât prin „turnare”, așa cum își hrănește pasărea puii -, poftim, mă înscriu și eu la concursul de simbolism liturgic. Abia recent, de când cu toate discuțiile astea, am aflat că la fel procedează și unele mânăstiri din Athos, multe biserici din Grecia, dar și părinții de la Mânăstirea Essex, practică de care sigur n-a fost străin marele lor duhovnic, părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.

În schimb, când merg în spitale să împărtășesc pe cineva – și scriu asta sub ochii cititorilor din parohia mea, care au avut ocazia să vadă acest lucru – caut să ajung mai devreme, ca să mă împărtășesc împreună cu cel muribund sau bolnav, indiferent ce boală ar avea, cu aceeași linguriță și din același pahar în care amestec Sfintele uscate, ca el să simtă și în acest fel comuniunea Bisericii și faptul că nu este singur în suferința lui. Asta o spun pentru cei care și-ar închipui că m-aș teme să nu mă îmbolnăvesc de la sfânta împărtășanie. Iar paraclisul meu temporar, bisericile aici fiind închise, unde slujesc și mă împărtășesc mereu cu toți ai casei, este în casa unei asistente medicale din prima linie în lupta cu coronavirusul.

Gândirea magică

7. Știu, vă duc cu vorba și tot n-am răspuns la întrebarea de la care am plecat. Am stabilit că sfântul potir nu este un mediu aseptic, că pot ajunge în el păianjeni și viruși de pe linguriță, dar n-am zis nimic despre cuminecarea credincioșilor: până la urmă, ne putem sau nu îmbolnăvi împărtășindu-ne cu aceeași linguriță la Sfânta Liturghie?

Dar tot n-am să vă răspund încă, pentru că, mai întâi, aș vrea să reformulez întrebarea: ce ne păzește, de fapt, să nu ne îmbolnăvim atunci când ne împărtășim după un om bolnav? Sau când sărutăm o icoană pe care și-a pus buzele un contagios? Desigur, numai harul lui Dumnezeu, ca răspuns la credința noastră.

Dar Hristos din Euharistie și Hristos din Evanghelie sunt unul și același Hristos, care nu poate face minuni acolo unde nu găsește credință (Matei 13,58; Marcu 6,5). În Evanghelia după Luca 8,43-48, Hristos este „îmbulzit” de o mulțime care se atinge de el în căutarea vindecării. Însuși Hristos era acolo – poate fi o „sfințenie” mai mare? Și totuși, abia atunci când o femeie bolnavă se atinge de El „cu credință”, Domnul spune: „S-a atins cineva de Mine!”. Apostolii încă se miră: „Te îmbulzesc oamenii, și Tu întrebi cine s-a atins de Tine?”

În îmbulzeala celor care vor să-L atingă, istoric sau euharistic, nu se mântuiește nimeni la grămadă: puterea Lui lucrează doar pentru cel ce se apropie în taină și cu cea mai adâncă credință (Luca 8,43-48).

Mediul aseptic n-are nevoie de credință ca să lucreze. Însă mediul sfințeniei are nevoie de participarea credinței noastre.

Credința lucrătoare, credința care vine din cuvântul lui Dumnezeu „ce pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă” (Evrei 4, 12). Credința celui ce se împărtășește, nu a mea, nu a preotului slujitor, nu a duhovnicului. Credința care se face vie și viață prin fapte, care înnoiește și transformă duhovnicește, care se răstignește cu Hristos și înviază împreună cu El pentru împărăția cerurilor cea lăuntrică.

Dacă am înțeles acest lucru și cunoaștem cât de mare este puterea credinței, atunci vă invit nu doar să vă împărtășiți după un bolnav contagios, ci să luați în mână șerpi veninoși și să beți fără frică băuturi otrăvitoare, pentru că aveți această putere: „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma…” (Marcu 16,17-18)

Cum, acestea sunt ale sfinților? Atunci smeriți-vă și lăsați deocamdată sfinților cele ale sfinților. Lăsați-l pe Serafim de Sarov să hrănească urșii, sau pe părinții Patericului să îmblânzească lei, sau pe Francisc din Assisi să îmbrățișeze leproșii. Dar, desigur, chiar și dacă n-aveți credința să faceți nimic din toate acestea, tot vă puteți împărtăși fără probleme după un bolnav contagios.

Nu puneți însă credința voastră asupra aproapelui din Biserică, așa cum nici cel care prinde șarpele veninos cu mâna n-are dreptul să ceară de la voi credința lui.

Unde este, la ce nivel duhovnicesc, la ce trăire, la ce înțelegere, credința celor care se împărtășesc doar la Paști și la Crăciun, după o spovedanie de maximum două minute, pentru că e coadă la părintele de la catedrală? Unde este credința părinților care-și împărtășesc copiii, dar ei înșiși cred că n-au nevoie de sfânta împărtășanie? Unde este credința celor care vin la biserică, dar se îndoiesc de viața veșnică și de împărăția de apoi? Unde este credința celor care nu știu nici măcar Crezul, dar botează, cunună și aprind lumânări ca să le meargă bine în viață? Unde e credința celor care n-au citit în viața lor o pagină din Evanghelie? Din ce „auzire” e ea (Romani 10,17), pentru cei mulți care ajung la slujbă după citirea Evangheliei? Unde e credința celor care aleargă la sfintele moaște, dar acasă leagă șnur roșu la mâna copiilor, scuipă în sân și nu pierd niciodată horoscopul zilei?

Din păcate, aceasta este credința cu care mulți, prea mulți vin la potir pentru a primi Sfintele Taine: credința magică. Credința înțeleasă ca determinism magic care procură un bun sau alungă răul prin adorarea unui obiect (în sens larg). Singurul război duhovnicesc pe care Biserica nu l-a câștigat niciodată pe deplin cu propriii ei credincioși e războiul cu gândirea magică și căruia îi cad victime, de-a valma, și mireni, și preoți, și episcopi.

Poate vă întrebați de ce-i mai împărtășim atunci pe acești oameni, pentru că, totuși, îi împărtășim chiar și pe cei mai neștiutori sau slabi în credință. Îi împărtășim, pentru că Biserica este locul nu de încercare al credinței lor, ci al creșterii lor duhovnicești, prin unirea cu Hristos Domnul. Biserica e locul nu care cheamă la semne și minuni, ci care le pune în mâna Evanghelia și unde conștiințele se confruntă cu poruncile Scripturii, cu dragostea lui Hristos, cu imperativele iubirii aproapelui și lepădării de sine. Poate nu vor ajunge niciodată la măsura sfinților, dar ar fi cel mai mare eșec al pastorației noastre ca ei să nu ajungă măcar la măsura înțelegerii cea dreaptă.

Locul

De ce mă tem cel mai mult

8. Dar simt că deja v-ați pierdut răbdarea și vreți totuși răspunsul la întrebarea care ne-a condus până aici: ne putem sau nu îmbolnăvi, împărtășindu-ne cu aceeași linguriță la Sfânta Liturghie?

Ar fi însă tare dezamăgitor din partea mea să vă mai dau acum un răspuns. Dacă după tot ce am scris până aici mai aveți nevoie de un răspuns tranșant, dacă ați rămas tot la înțelegerea în alb și negru a vieții duhovnicești, înseamnă că mica mea cateheză euharistică a fost un eșec.

Și totuși, cred că soluția ieșirii din această criză se găsește numai în cateheza euharistică și în reinterpretarea modelului pastoral istoric. Pandemia este reală (chiar dacă presa a exagerat dimensiunile ei) și nu se va termina mâine, iar când se va termina nu avem garanția că nu ne paște o altă nenorocire. Soluțiile de azi trebuie gândite în perspectivă.

Că vom rămâne la linguriță și ieșim la război cu guvernul, că ne vom împărtăși credincioșii prin „turnare”, sau prin înmuierea Sfântului Trup în potirul euharistic, moduri care, repet, nu aduc nici cea mai mică atingere dogmei comuniunii noastre dintr-o singură pâine și dintr-un singur potir, dacă Biserica nu vine cât mai repede cu propria ei soluție în problema cuminecării, i se va „recomanda” una din afară, așa cum a fost cazul cu odioasele lingurițe de plastic.

Este știut că atunci când ești atacat, rațiunea paralizează și toate simțurile se concentrează să respingă atacul. De asta mă tem cel mai mult: că ne vom concentra să respingem atacul, pierzând din vedere esențialul. Că ne vom urî adversarii atât de mult, încât mai degrabă ne vom da foc la casă decât să recunoaștem că avem ceva de schimbat la ea. Că, ignoranți, și formaliști, și cu nasul pe sus, nu vom avea smerenia să înțelegem de ce ne-a trimis Dumnezeu această încercare grea.

De două luni de zile, milioane de oameni, unii care n-au călcat niciodată în vreo biserică, s-au trezit că urmăresc cu multă pasiune o discuție despre paști și anafură, despre liturghie și mersul la biserică, despre sfânta împărtășanie și „vesela” ei liturgică. E un pic din atmosfera din Bizanț, când până și precupețele discutau în oraș despre dubla fire a lui Hristos.

De două luni de zile avem ocazia unică a unei cateheze liturgice în masă, iar noi riscăm să terminăm într-un scandal religios, ca ultima sectă din lume. 

Acest articol a fost publicat în Jurnal scoțian. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

205 răspunsuri la soluția ieșirii din criză: cateheza euharistică și reinterpretarea modelului pastoral istoric

  1. nedumeritu' zice:

    Mulțumesc părinte. Știu cât este de greu să fii în răspăr cu casnicii tăi, cu frații tăi. Simt cuvintele tale cum îmi alină puțin mâhnirea. Mă ajută să nu îmi pierd nagejdea. Să nu deznădăjduiesc crezând că sunt singur.
    În același timp îmi întărește părerea (subiectivă) bazată pe ‘practica’ de mulți ani că Hristos lucrează taina Sa de multe ori nu datorită ci tocmai in ciuda rânduielilor noastre tradiționale. Credincios făgăduinței Sale.
    Îți mulțumesc să nu mă știu atât de singur.

    • Ioan-Florin zice:

      Nu vreau să fiu în „răspăr” cu nimeni, textul meu e mai degrabă o invitație la dezbatere, e o opinie a mea și mă interesează orice altă opinie, atâta vreme cât e argumentată teologic – că de formule impresioniste sunt sătul. Și eu vă mulțumesc mult pentru mesaj.

  2. Dorin Micu zice:

    Excelent! Felicitări părintelui Ioan Florin pentru această cateheza de excepție. Bine ar fi să o citească și câțiva episcopi, nemaivorbind de majoritatea preoților și credincioșilor de bună credință (dacă mi se îngăduie acest aparent pleonasm 😊). E totodată o lecție pentru toți profesorii doctori în Teologie de care nu duce deloc lipsă BOR. și care din „neputință, necredinta….” fie au tăcut, fie au bătut câmpii. Așadar, mulțumim părinte. Causa finita. Amin.

    • Ioan-Florin zice:

      Vă mulțumesc. Dar eu chiar aștept dezbaterea.

      • nedumeritu' zice:

        Cred că poate fi o dezbatere doar în înțeles filosofic, cel puțin pentru noi, cei din țară. Adică fără speranța că cele spuse vor fi auzite și dincolo… Nu-mi permit să sper că putem reevalua sobornicitatea comunității bisericești. Va rămâne același in același stil unidirecțional. Poate doar o prigoană mai grea decat cea stanilista să reaseze relația episcopat preotie credincioși pe model apostolic sinodal.
        La nivel practic am văzut că varianta grecească a împărtășirii prin turnare din linguriță este viabilă. Cred că, cu puțină grijă, e metoda ce poate fi adoptată cel mai ușor.

      • Angela Cristescu zice:

        Hristos a Inviat
        Sarut-mana, parinte!
        Va multmesc si ma bucur ca am putut citi aceasta catehaza. Sunt o persoana crescuta exact in perioada ateista cea mai agresiva, deceniul 60, care probabil a lasat urme adanci in mintea mea devreme ce acea definire a slabei credinte de maniera “ unde este credinta celor care vin la bserica dar se indoiesc de viata vesnica si de imparatia dee apoi” ma sfasie. Tare as vrea sa pot vorbi cu dvs. despre aceasta lipsa de credinta, ca si despre toate celelalte.
        Revenind la intrebarea la care incercati sa raspundeti atat de documentat si de logic, umila si neimportanta mea opinie este ca impartasirea este comuniune cu Hristos dar comuniune si intre noi cei ce credem in El si deci, desi probabil foarte dificil, ar fi ideal sa se procedeze prin inmuierea painii sfintite in potir pentru fiecare credincios sau impartasirea prin “turnare” .
        Mi-as dori sa pot vedea si comentariile unor preoti sau prelati la postarea dvs.

        • Ioan-Florin zice:

          Adevărat a înviat Domnul!
          „Tare as vrea sa pot vorbi cu dvs. ”
          Îmi puteți scrie la ioanflorinflorescu@yahoo.com.

        • Maria zice:

          Iubită soră Angela, nu fii sfâșiată căci întotdeauna se întreabă unii pe alții „unde este credința celor ce vin în biserică? „; așa face și părintele care scrie acum căci și el vorbește tot ca lupul moralist despre „alti credinciosi” nu și despre el însuși. ..
          Fii atentă! Domnul Iisus i-a spus Mariei Magdalena „nu Mă atinge” căci natura umană asumată integral de El Însuși este INTOTDEAUNA vulnerabilă! Doctrina Dogma creștină se sprijină pe cele mai grozave paradoxuri, sfinte paradoxuri, dar … „Sus sa avem inimile!” Intru Domnul Hristos vie, intru El murim!
          Adevărat a Inviat!
          Cu dragoste scumpă surioară,
          Maria

  3. Ciprian zice:

    Hristos a Înviat !
    Sa fiți binecuvântat părinte

  4. cristi1407 zice:

    Citindu-va cu multa atentie postarea, m-am regasit la final meditand la cuvintele Parintelui Nicolae Steinhardt : ,,Pe cât este de sigur și de limpede că Domnul a venit să ne mântuiască (<> (In 12, 47)), pe atât este de logic și de rațional a deduce din toate faptele și învățăturile Sale că a venit, cu bună știință și cu tot dinadinsul, să ne scandalizeze.”
    Fiindca intreaga teologie scrisa dupa Inviere pare ca ne propune o perspectiva extrem de complicata a mesajului hristic. Desi mai inainte de a calca moartea, a strivit inaintea lumii atat de multe prejudecati, se pare ca orgoliile eruditilor neofarisei si carturari au avut grija sa le reconstruiasca cu mai multa pricepere…
    Sunt total in asentimentul postarii d-voastra. Si nu intamplator l-am citat pe Steinhardt, fiindca aceasta ,,provocare a linguritei euharistice”, ne duce direct cu gandul la Sfintii nostrii contemporani (martirii inchisorilor perioadei postbelice), care s-au cuminecat cu Hristos in cele mai improvizate moduri, dar, intr-o comuniune desavarsita cu El si intre ei (si chiar si intr-o interconfesionalitate deplina si atat de scandaloasa din punctul unora de vedere).
    Imi pare ca asa cum acceptam in Biserica: lumina electrica, statiile de amplificare, centralele termice, aerul conditionat si tehnologia moderna si le consideram un upgrade necesar, constienti fiind ca ne inchinam unui Dumnezeu atemporal, in acelasi timp confundam Traditia cu noianul de cutume si teologisme babesti care nu sunt defel comune Catehismului ortodox, dar care continua sa fie incurajate si perpetuate devenind sabloanele unei viziuni obtuze si fariseice. Si o spun dintr-o experienta personala bazata pe observarea atenta a vietii interne a mai multor parohii, care ne aminteste de zicala ,,cate bordeie atatea obiceie”…
    Cel mai trist este ca ne centram pe modul de cuminecare dar nu observam ca in parohiile noastre proportia celor care (la modul general) se impartasesc frecvent este cuprinsa inte 5-20 % si in marile sarbatori depaseste cu putin 50%. Comunitatile cu participare deplina sunt foarte putine (exemplu: Miscarea Oastea Domnului), deci Patriarhia poate gasi lejer o alternativa provizorie la ,,lingurita euharistica”.
    Numai ca, asa cum realist ati mai scris cu un curaj admirabil (care ar trebui sa fie in echiparea morala a fiecarui slujitor al Bisericii) : ,, de ce au ajuns bisericile instituții aprobate de stat și cu funcționari plătiți pe post de preot e o altă discuție, despre depersonalizarea credinței și reconstrucția ei într-un cadru public (proces inevitabil prin care trece orice religie)’’ si atunci nu ne miram cand cel care plateste dicteaza sau propune solutii greu de acceptat.
    Inca odata in istoria neamului nostru, se dovedeste ca punem foarte mult accent pe forma in detrimental substantei. Din punctul meu de vedere observatiile d-voastra nu pot fi contrazise de teologii cerebrali. Ceilalti ar trebui sa comenteze acolo unde nu au niciodata curajul de a scrie/spune ceva!
    Hristos in mijlocul nostru!

    • Ioan-Florin zice:

      Este și va fi!
      Mulțumesc pentru comentariu. De ce nu, opinia mea poate fi contrazisă, îmbunătățită etc. dar așa cum spuneam, cu argumente.
      (O sugestie de editare: nu mai folosiți parantezele unghiulare de tipul ăsta < , pentru că anulează automat conținutul lor; nu știu de ce, poate ne explică un informatician.)

      • Tudor Danes zice:

        Poate nu e vorba de parantezele acestea () ci de aceste simboluri „” care intr-adevar sunt tratate special de WP.

      • cristi1407 zice:

        Multumesc si eu atat pentru ingaduinta de a va opri asupra parerilor mele, cat si pentru amabilitatea de a le posta de fiecare data. Cu siguranta opinia d-voastra va fi contrazisa (ca de aceea sunteti acum in Scotia si nu aici ! Istoria cu profetii neapreciati in tara lor este pentru vecie…) si v-ati asumat deja atatea ,,derapaje” de la niste tipare aproape absurde tocmai fiindca aduceti Adevarul ca dovada (deci argumentele contestatarilor ar trebui sa aiba suport evanghelic incontestabil). In ce priveste sugestia editarii si eu am fost surprins ca mi-a disparut citatul 🙂 , deci obligatoriu am sa renunt la obicei 🙂 !

        • Ioan-Florin zice:

          E absolut normal (și foarte sănătos pentru orice dezbatere!) ca opinia mea să fie contrazisă, respinsă, completată etc., dar mă deranjează foarte mult atunci când e răstălmăcită sau citată trunchiat. În rest, nu înțeleg ce-i în capul celor care mă fac „preot modernist”, „tefelist”, „reformator” etc. De exemplu, eu scriu și strig de doi-trei ani că nu e normal să aducem lumina de la Ieruslaim cu avioanele, ci să ținem tradiția veche, caut pentru asta mărturii în Sfinții Părinți, citez din cărțile noastre de cult etc. – și cuiva îi miroase a „reformă”! De tot râsul. Sau acum, în articol – propun modelul pastoral istoric al Bisericii, dar sunt „preot modernist”. Serios, ce e în capul unora? Sau să fie atât de orbiți de convingerile lor încât să-și piardă orice discernământ, orice bun simț?

  5. Lucian Postu zice:

    Man, o să încep cu sfîrșitul, ca ultimul ateu afurisit ce îs 🙂 : și secta lui rabi Ieșua a fost ultima sectă din lume, ‘nainte de a ajunge printre religiile cele dintîi. Numeric. Avea el o vorbă cu poarta cea strîmtă, care nu cred că-i mare, geometric, cum ar veni.
    A’ doile’, tare mă tem că ortodoxia romîneză, alături de altele, nu-i pregătită încă nici de o mică reformă, dar’mite de una neo-lutheriană. Alde Nae Ionescu, Dan Puric, T. Baconschi & Co, ca să nu mai zic de ierarhi, rămîn farurile cu lumină plumburie ale tribului.
    Keep walking, or’cum, rabi Ieșua votează ( și botează ) cu tine. Iar asta, ca să nu sară zeloții, nu-i o ironie.

  6. Dan zice:

    Impartasirea cu lingurita nu tine de nicio dogma a bisericii ortodoxe.Totusi se practica in felul asta de atita timp si nu se poate trece asa usor peste asta si fiecare mica schimbare a traditiei ar produce mare tulburare in biserica.Ce spui tu padre e perfect adevarat, dar lumea nu e pregatita sa primeasca cuvintele tale.
    Din punctul meu de vedere solutia ar fi alta:biserica sa sustina ce a sustinut intotdeauna ,impartasania cu lingurita, ca nu te poti imbolnavi etc.Daca ar admite ca te poti imbolnavi atunci e grav, ca boli infectioase existau si inainte de virusul asta. si problema trebuia rezolvata demult.Nici pe tine padre nu te-am vazut batindu-ti capul sa rezolvi problema linguritei inainte de pandemie.
    Dar biserica ar trebui sa spuna asa:statul ne recomanda(obliga?) sa facem asa,cultul nostru spune altceva ,noi ca biserica ne supunem autoritati statului si nu ne mai impartasim nici noi credinciosii ,nici noi preotii pina cind nu ni se da voie.E o rusine pt biserica ca nu i-a impartasit pe credinciosi dar preotii au continuat sa se impartaseasca.In sfirsit sper ca m-am facut inteles:biserica nu trebuia sa preia mesajul statului si sa incerce sa l explice religios asa cum a facut ea prin tot soiul de preoti vedeta trimisi pe internet.M-a intristat mult spectacolul oferit de ei incercind s-o intoarca in fel si chip in functie de ordinele primite de la sefii lor .

    • Ioan-Florin zice:

      De acord cu tine parțial. Pentru că altfel Biserica este foarte vie, tradiția este dinamică, iar cel mai vie a fost când erau „tulburări”. Plus că acum este un moment special pentru o discuție catehetică, asta încerc să spun. Nu e ca și cum totul mergea ok și vine cineva cu o schimbare. Acum oamenii cred că vor să înțeleagă și sunt mai dispuși să asculte. Cum să ne îndoim de puterea catehezei, de eficiența ei?!
      Și discuția Bisericii la nivel public nici nu trebuie să fie de tipul cum spui, „ne putem sau nu ne putem îmbolnăvi”. Nici nu trebuie să vorbească despre asta.
      De acord aici:„ biserica nu trebuia sa preia mesajul statului”. S-a întâmplat asta pentru că nu l-a articulat clar pe al ei, în situația de criză.

    • Ioan-Florin zice:

      „Nici pe tine padre nu te-am vazut batindu-ti capul sa rezolvi problema linguritei inainte de pandemie.”
      „să rezolv”?? 🙂 Dar uite aici, din locușorul meu: „În ce mă privește, de când sunt preot nu împărtășesc oamenii altfel decât prin „turnare”, așa cum își hrănește pasărea puii etc. etc.”, vezi în text. Sau doar nu crezi că m-am gândit aseară la toate lucrurile despre care vorbesc.

      • Dan zice:

        🙂 bine ,padre, tu te referi la faptul ca ai rezolvat practic problema linguritei inainte de izbucnirea pandemiei ,eu m-am referit la faptul ca acum este prima data (cel putin de cind sunt eu pe blogul asta) in care vad o pozitionare in cuvint scris.
        Mi a placut mult faptul ca te impartasesti si tu odata cu bolnavii indiferent de boala ca sa nu se simta parasiti.Asta da greutate cuvintelor tale.

  7. Doru zice:

    Aţi dus un gând până la sfârşit, cum ar spune I.D. Sârbu, ceea ce nu e nici puţin înaltul şi nici uşor urcuşul …

  8. Dan Daniel zice:

    Materialul postat este cristal clear!

    Bine argumentat, excelent dozat, făra incongruențe dogmatice, liturgice, pastorale sau de structură a înțelegerii general umane.

    Este, făra a excede structura și redactarea, o formulare de tip ostensibil, un manifest al înțelegerii si transpunerii în actualitate a teologiei libertății în Hristos pe care Parinții Bisericii o dețineau, ființial, și se străduiau sa o comunice metaistoric.

    Organic vorbind, nu ar fi trebuit sa ajungem – în prezentul continuu pe care il parcurgem de vreun mileniu încoace – la situații similare acesteia, impardonabile, care sugerează o fundătură sau, poate, cine știe, o nesfâșită stradă cu sens unic?!

    Acesta este doar un exemplu, minor dealtfel, de identificare punctuală, a unei probleme, oricum infimă, creată de nefericita transformare a Creștinismului în Creștinătate!

    Problema rămâne deschisă și doar timpul și/sau
    înțelepciunea duhovniceasca vor determina dacă Ecclesia are – aici, acum, sempitern, – pentru toți si pentru toate, capacitatea reală de a gera(sic!) corect sensul și orientarea spre unirea cu Cel „în care s-au îmbrăcat”, Hristos Domnul, aici, acum, sempitern.

    • elenapascali zice:

      Cred ca ati pus punctul pe “i” cu aceasta formulare succinta: “transformarea creștinismului in creștinătate”’

    • Ioan-Florin zice:

      „Capacitatea reală”, „sensul și orientarea” – toate acestea există deja în Biserică! – în învățătura Părinților și în liturghia ei. Nu avem decât să ne „înnoim” periodic cu hainele bune-bunuțe pe care le avem în dulap și pe care nu le-am mai purtat de mult sau în unele cazuri niciodată.
      De acord cu asta: „nefericita transformare a Creștinismului în Creștinătate”.

      • Dan Andrei Daniel zice:

        „Capacitatea reala” actuală este, irefragabil, in stare larvară.

        Biserica este implicată, cu un elan stahanovist, în perpetua deschidere, coordonare și verificare a nenumăratelor „șantiere și/sau simple ziduri” perfect inutile pentru existența viitoare a Creștinătații și, generalmente, în administrarea materială și în recuperarea coordonata, integrală, a proprietaților și eterna lor augmentare.

        Pe de altă parte , vorbind despre Biserică, exprimarea mea era centrată, de facto, pe cuvântul „corect”…sensul și orientarea….

        Însă atunci când sensul existenței ecclesiale este definit și centrat, ca în orice „Basileia” dealtfel, în actualitatea imediată, prioritar, pe imuabila problematică a celor trei P-uri:

        – Proprietăți
        – Putere
        – Pecunia (Banul, pentru cei care nu s-au împrietenit cu latina)

        …atunci este foarte greu să gerezi – să administrezi, pentru fi explicit – in nomine Christi, întrucât aceasta ține de aspectele profunde, extramateriale ale existenței iar Hristos Domnul, definit in Creștinismul primar drept „Autobasileía”, este nu doar cel care ne asigurase în Ioan 18, 36/b că
        „împărăţia Mea nu este de aici” ci și faptul ca Evanghelia Sa vizeaza instaurarea unei alte Impărății, Spirituale prin excelență, Biserica – Basileía tou Theoú – ca anticipare a ceea ce va fi în perspectiva Eshatonului, Basileía ton ouranón, respectiv, Împărăția Cerurilor.

        „Iar peste toate acestea”, atârnă, implacabil, „sabia lui Damocles”, versetul din Mt.6,21: „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”.

        Vă cer scuze, padre, pentru aspectul tehnic al exprimării, pentru stilul ușor calofil dar și pentru detaliile teologice prea des uzitate.

        Erau/sunt, necesare!

  9. agnesD zice:

    Merita citit cu atentie si fara prejudecati.

  10. Angelica zice:

    Parinte, daca slujeati in tara in aceasta perioada, cum ati fi procedat? In cazul in care ierarhul dvs. nu v-ar fi impartasit punctul de vedere, ce ati fi facut, ce le-ati fi spus fiilor dvs. duhovnicesti?

    • Ioan-Florin zice:

      „In cazul in care ierarhul dvs. nu v-ar fi impartasit punctul de vedere”
      La ce punct de vedere vă referiți? Eu nu m-am confruntat niciodată cu ierarhi care nu-mi împărtășesc punctele de vedere. 🙂

    • Paul Cătălin Curcă zice:

      Și în diaspora fiind tot de BOR aparții, este un episcop care face parte din sinod.

  11. PASCALI ELENA zice:

    Am citit pe nerăsuflate. Este cristal din punct de vedere logic. Teologic nu-mi dau cu parerea, ca n-am căderea. Este pe sufletul si mintea mea. N-am citit niciodata ceva care sa fie atat de bine documentat si articulat logic, sa faca sens pentru credinicioșii e toate temperaturile ( fierbinți, clasicei, racisori…). Unde este preot acest Om?

  12. Sara zice:

    Mulțumesc părinte! Sunteți singurul din câți cunosc care reușiți să așterneți în cuvinte potrivite, inspirate, venite din inimă și harul preoțesc, o cateheza lămuritoare. Sper să ajungă la cât mai multe inimi, să fie sursă de inspirație pentru cât mai mulți!

  13. Catalin B. zice:

    Doar atât: Sărut mâna!

  14. Simona zice:

    Pâinea și vinul sfințite sunt trupul și sângele Domnului nostru Iisus Hristos deci însuși Dumnezeu care vindeca și sfințește totul . Doar atingerea linguritei de sfânta împărtășanie face lingurița aseptica . Dacă apa și săpunul sau o soluție aseptica omoară virușii cu atât mai mult prezenta lui Dumnezeu.
    Eu înțeleg ca lingurița devine aseptica prin prezenta Mântuitorului și este imposibil sa existe vreun virus sau posibilitatea de transmitere a unei boli prin aceasta lingurița care poarta trupul și sângele Mântuitorului!

    • Ioan-Florin zice:

      „Pâinea și vinul sfințite sunt trupul și sângele Domnului nostru Iisus Hristos deci însuși Dumnezeu care vindeca și sfințește totul ” PERFECT ADEVĂRAT!
      „Doar atingerea linguritei de sfânta împărtășanie face lingurița aseptica ” – dintr-o dată ați trecut de la „sfințește” la „aseptică”.
      Aveți o înțelegere greșită asupra proprietăților sfințeniei. Am dat un exemplu evanghelic în text: Hristos „îmbulzit” de o mulțime care se atinge de el în căutarea vindecării lor (Luca 8,43-48). Însuși Hristos era acolo – poate fi o „sfințenie” mai mare? Și totuși, abia atunci când o femeie bolnavă se atinge de el „cu credință”, abia atunci Domnul spune: „s-a atins cineva de Mine!”. Apostolii încă se miră: „Te îmbulzesc oamenii, și Tu întrebi cine s-a atins de Tine??”
      Mediul aseptic n-are nevoie de credință ca să lucreze. Mediul sfințeniei are nevoie de participarea credinței noastre. Știu că e greu de acceptat asta. Dar aici începe ieșirea din gândirea magică.

      • Simona zice:

        Mulțumesc pentru răspuns.
        Din cat înțeleg eu îmi spune- ți ca Dumnezeu își manifesta puterea in funcție de credință fiecăruia . Sunt de acord.
        Dar in cazul linguritei eu înțeleg pur și simplu ca Dumnezeu sfințește locul in care sta !
        Chiar dacă ar fi plin de microbi sau virusuri dispar ca la o spălare cu apa și săpun .
        Îmi cer iertare nu vreau sa intru in discuții contradictorii.

        • Dan Andrei Daniel zice:

          Hristos este, necondiționat, întotdeauna și pentru toți viață!

          Și nu doar pentru noi, oamenii, ci și pentru orice altă existență vie.

        • Simona zice:

          IPS Teodosie: “ In Sfântul Potir nu poate intra nici Satana ,nici Coronavirus, nu poate intra nici un microb,pentru ca lingurița este sfințită de Hristos,care este in Sfântul Potir”.

          • Dan Andrei Daniel zice:

            Simona,

            Padre Ioan ți-a argumentat, mai jos, explicit, esența existenței și a trăirii creștine, precum și motivația pe care am exprimat-o, anterior, eu însumi.

            George Orwell afirma, subtil, că, „în vremuri ale înşelătoriei universale (evident, adaug eu, și – sau poate mai ales – de natură religioasă și duhovnicească) a spune adevărul este un act revoluţionar!”

            Iar aceasta, indubitabil, în sensul pur, etimologic al cuvântului:

            În latină – revolutio, -ónis, provine din revólvere, -lútum – a învîrti înapoi, în sens invers.

            Creștinul este cel care experiază bucuria vieții și a credinței, dar și cel care își asumă, responsabil și conștient, metánoia.

            (Această paranteză are semnificația unei necesare digresiuni textuale, relativ la acest termen duo-tehnic: în greaca veche, méta, elementul inițial de compunere , înseamnă „după”, „dincolo” în sens de re(trans-)formare, de schimbare a opiniilor, de convertire spirituală și noéo: cuget, concep, din nóos, nûs, opinie, respectiv, nous: minte. Din păcate în Bibliile noastre a fost echivalat – în traducere nefericită și incompletă semantic – prin pocăință, aidoma părinților latini ai Bisericii care sunt responsabili pentru inoportuna echivalare semantică a lui metánoia cu paenitentia, respectiv, penitență sau pocăință. Unicul „protestatar”, eludat de altfel, a fost „părintele (la figurat, dar, se pare, și la propriu, ca preot!) creștinătății apusene”, nimeni altul decât celebrul scriitor bisericesc Tertulian, cel care s-a împotrivit, justificat, traducerii inadecvate a termenului grecesc metanoeo prin latinescul paenitentiam, confirmând, cu retorică de avocat, că, în greacă, metanoia nu are semnificația de „penitență” sau „pocăință” ci pe aceea de schimbare a gândirii. In concreto, „convertire” (din latinescul conversiōn-em, având înțelesul de „schimbare a caracterului”) reprezintă, irefutabil, echivalența semantică adecvată pentru metánoia, in loc de românescul ortodox pocăință).

            Revenind la argumentație, trebuie evidențiat faptul orice creștin – conștient, serios și responsabil de destinul său, asumat în istorie și metaistorie, – prin schimbarea/ înnoirea minții, a perspectivei existențiale, a opiniilor pesonale, a gândirii sale precum și prin opoziția față de valorile dintotdeauna ale lumii, asemenea lui Hristos și Evangheliei Sale, irefutabil, scandalizează!

            Iar aceasta fiindcă el, creștinul, își „învârte”/petrece existența într-un contra-sens față de lume și valorile promovate de către ea și de către „stapânitorul lumii acesteia”.

            Prin urmare, axiomatic vorbind, nu doar în contra-sens dar și în contra-timp prin raportare la existența prezentă, fiind – asemenea lui Iisus Hristos cel înviat, „cu moartea pe moarte călcând” – cel care, de iure et de facto, îsi centrează existența personală cu (contra)timp pe timp călcând!

            Doar astfel, noi toți, transformați – datorită spărturii pe care o facem în vechea conștiință, care astfel se pre-face/re-valorizează, se înnoiește – putem parcurge drumul spre stadiul așteptatei palingenesía (nașterea din nou a lumii) despre care amintesc, expresis verbis, Tit 3,5 dar și Mt. 19,28.

        • Ioan-Florin zice:

          Simona
          „Dar in cazul linguritei eu înțeleg pur și simplu ca Dumnezeu sfințește locul in care sta ! Chiar dacă ar fi plin de microbi sau virusuri dispar ca la o spălare cu apa și săpun ”
          Simona, un preot beat căzut într-un șanț, păcătos, murdar, plin de gânduri desfrânate, mai are harul preoției în el? Are – că așa ne învață la unison toți Sfinții Părinți, și așa cred și eu. Iată că sfințenia lui Dumnezeu poate să stea și într-un recipient murdar. Și murdăria morală a recipientului nu dispare „ca la o spălare cu apă și cu săpun”. Și nici cea fizică 🙂 .
          Dar știi care e apa și săpunul de care vorbești tu, dar nu știi unde să le găsești? Aici: „stropi-mă-vei cu isop și mă vei curăți”. Pocăința. Schimbarea. Despre asta vorbesc.

  15. Carmen zice:

    Iertare, parinte, o umila parere de la o necunoscatoare: indepartarea linguritei in administrarea Sfintei Impartasanii nu cred ca ne-ar face „sa ne bucuram de mai multe drepturi” de la conducatorii nostri. In goana lor nebuna dupa aseptic si in lipsa lor de cunoastere a celor sfinte, „atentia” li s-ar muta pe Sfantul Potir, din care ar trebui sa sorbim toti. Asa ca… e posibil ca restrictiile in viitor sa continue.
    Doamne, miluieste!

    • Ioan-Florin zice:

      Nu trebuie să vă cereți iertare ca să interveniți!!
      În chestiunea linguriței e vorba totuși de o discuție punctuală, nu le-aș amesteca și nu m-aș duce la alte scenarii până n-am argumente. Și cum se spune în adânca înțelepciune populară: una-i una, alta-i alta. 🙂

  16. Pr. Cornel zice:

    Destul de buna conceperea articolului pe puncte, cu suficiente argumente, deși ar fi încă mai multe disponibile. De remarcat îndrumările din Liturghier despre care nimeni nu mai vorbește si probabil mulți clerici nu le-au citit si sigur nimeni nu le-a discutat cumva.
    Așadar soluția propusă ar fi împărtășirea prin turnare.
    Problema este ca se cere o distanța de doi metri fata de persoana primitoare.
    In același impas o sa fim si cu modul in care vom putea oficia botezul, probabil si cununiile.
    Toți cred si spera ca in câteva săptămâni totul va fi ok si nu trebuie schimbat nimic.
    Dacă însă din toamna se asupresc restricțiile datorită revenirii in forța a virusului, sau eventuale mutații, atunci o sa avem probleme tot mai mari.
    Începând de la pietismul promovat instituțional, cel care a îngăduit existenta magazinelor de iconițe brelocuri, de pus la cheile mașinii si iconița-talisman, cu spade si inimioare si alte minuni instantanee, cu pelerinaje cu îmbulzeli la locuri făcătoare de minuni instantanee, dublat, cum ați remarcat, de învățături cum ca, dacă Sf. Serafim a făcut-o, atunci asta e. Nu contează ca nivelul credinței mele si al credincioșilor noștri este unde este. Adică rujul de pe icoane rămâne acolo, nu dispare miraculos. Nu elaborez, poate se înțelege ce scriu.
    E posibil ca așteptam o pronunțare de la Constantinopol, pe o eventuala formulare teologica greceasca si, eventual o dezbatere fără multă consultare, sau vom rămâne fără nici o schimbare, nădăjduind doar in mila Bunului Dumnezeu sa așeze lucrurile cumva fără sa ajungem sa arătam măsura neputinței noastre.

    • Ioan-Florin zice:

      Mulțumesc pentru comentariu, părinte.
      „Așadar soluția propusă ar fi împărtășirea prin turnare.”
      Nu, nu am propus asta în mod explicit.
      „Problema este ca se cere o distanța de doi metri fata de persoana primitoare.
      In același impas o sa fim si cu modul in care vom putea oficia botezul, probabil si cununiile.”
      Ei, asta n-am mai apucat să spun în articolul meu: că nu va trebui să cedăm la toate pretențiile statului. AȘa cum statul nu cere unui stomatolog să scoată măseaua pacientului de la 2 metri, deci acolo unde există o rațiune profesională, putem cere un tratament egal: nu pot să nu mă apropii de credincios.

      • Pr. Cornel zice:

        Dacă nu propuneți aceasta soluție, cu turnarea împărtășaniei, ci doar o discuție in care sa înțelegem ca problema e doar” o pâine si un potir”, atunci foarte simplu pot avea in altar 25 de lingurițe si , pot împărtăși membrii unei familii cu o lingurița, si individual, folosind celelalte, apoi pot purta grija de linguritele folosite, programând între 25 si 50 de persoane pe liturghie la împărtășit, fără nici o grija .Numai ca uite, nu se vrea depărtarea de lingurița unica si restul e doar discuție de dragul jurnalismului.

  17. hmilaur zice:

    Parinte, ati scris in spiritul Parintelui Alexander Schmemann. Întoarcerea la Eucharistie, asa cum ati prezentat este esențial. Multumim pentru cuvânt. Doamne ajuta!

  18. Vasile zice:

    Hristos a înviat! Bun ar fi fost un astfel de articol pe la începutul crizei și venit din partea Sinodului BOR. Poate între timp s-ar fi lămurit lucrurile. Iertați și binecuvântați.

    • Ioan-Florin zice:

      Adevărat a înviat Domnul! Ne-a luat pe toți prin surprindere.

    • Preot Vitalie zice:

      Hristos a Inviat! Parinte sant in totul de acord, cu ceia ce priveste comunicarea cu Hristos, toti dintro paine si dintrun potir. Dar in Euharistie e si impreunareae noastra cu Hristos esre. Adica, ce doresc sa spun. Noi toti santem impruna. Nu degeaba sf. Siluan Athonitul si Sofronie de la Essex, au dezvoltat notiunea, ca toti santem in Adam, dar diferite persoane. Si impartasindune dintrun singur potir, ne comunicam si noi unii cu altii in Hristos. De exemplu eu sat slujitor preot la Moscova, si am ajuns ca nu putem chiar sluji preoti intrun sobor, de teama coronavirusului. Patriarhul Chiril a dat ucaz, sa fie numai un preot la o singura liturghie. Da prin asta ne pazim de molipsire, dar unde este comuniunea? Si iaras in sfanta liturghie, se da sarutul comuniunei, in traditia orthodoxa a ramas numai intre preoti, in traditia copta a ramas din vechime si intre mireni. Sarutul pacii la Paste, unde se duce? Tot timpul ne impartaseam cu preotii si cu slujitorii altarului dintre mireni, si ne imbratiseam cu sarutul pacii la Pasti. Iar acum cum facem? Si nu e vorba crede altarnicul cela sau preotul cela mai mult sau mai putin…, e chestia, ca noi suntem una, si bosla lui e si boala mea, bucuria lui e si bucuria mea. Deaceia si sfintii parinti au randuit sa ne impartasim dinro singura lingurita, ca sa fim una, in Comuniunea cu Hristos si intre noi. Dar nu e cazul, a putrezit, sau este virus in potir sau nu este. In pandemie si in boala, chir si in moarte, trebuie sa fim una in Hristos. Mucenicii au realizat aceasta cale, cand imreuna se duceau la moarte, stiind ca sant in risc, luau masuri de precaute, dar can era nevoie de marturisit pe Hristos, il marturiseau impreuna cu credinta, fara prejudecati pe aceia, care nu aveau credinta destula. Asa ca nu sant deacord c u“ turnarea” din lingurita. Ar fi normal sa lasam ligurita cum a fost, si sa regretam ca credinta ne este slaba, dar cat mai mult sa lucram la catehetica oamenilor, pentru explicatea si mai ales intarirea credintei prin Harul lui Dumnezeu!

      • Ioan-Florin zice:

        Adevărat a înviat Domnul, dragă părinte! Cred sincer că sunteți un preot care vă iubiți tare mult turma și biserica! Să mă pomeniți și pe mine, vă rog! – aș vrea să fiu un credincios în biserica dvs.
        Nu trebuie să renunțăm la slujirea în sobor și la sărutarea păcii. (Doar să nu dăm sărutarea păcii rusește, pe buze 🙂 ) La mine la biserică încă se ține obiceiul, oamenii se îmbrățișează și-și cer iertare, iar „Hristos în mijlocul nostru” eu spun la toată lumea, nu doar la diacon.
        De fapt, eu nici nu zic că trebuie să „renunțăm” la ceva, dacă citiți cu atenție textul meu! Eu zic că trebuie să căutăm să înțelegem credința noastră în DUH și în ADEVĂR (că tot e duminica samarinencii).
        De aceea n-aveți aici dreptate: „sfintii parinti au randuit sa ne impartasim dinro singura lingurita, ca sa fim una”. Care sfânt părinte a zis asta?
        Suntem „una” prin împărtășirea din Sfântul Potir, acolo e unicitatea, cum zice Sfântul Pavel la 1 Corinteni, nu în linguriță, care vreme de 1000 de ani nici n-a existat – ați citit cu atenție prima parte din articolul meu?

  19. Un ratacit printre straini zice:

    Înainte de aparitia crestinatatii, adica pe vremea crestinismului, (bravo @Dan Daniel!) împartasirea facea parte organica din ceea ce se cheama simplu „a sta la masa”. Se pare ca exista o buna-cuviinta între comeseni, o ordine în ceea ce priveste felurile de mâncare si prepararea lor, se povestea, se cânta si, mai ales, cei prezenti aveau constiinta ca-L mâncau pe Cel Rastignit. Ulterior, alexandrinii au început sa vorbeasca despre prezenta, transformare, comuniune, lucruri care s-au transmis cu usurinta generatiilor urmatoare pentru ca erau prezentate sub forma rugaciunii, care la rândul ei s-a strecurat sub forma traditiei pâna la noi. La rândul lor antiohienii si semitii, preocupati de geografia locurilor sfinte pe care le stapâneau, au venit cu argumentarea interpretarii istorice a dramei liturgice. Apoi a venit administratia politica a vremii care a introdus modelul reprezentariii liturgice ierarhice, precum si conceptul validitatii slujirii. Pentru cei care ma vor acuza de blasfemie si lepadare de credinta, recomand Gregory Dix si John P Meier, printre multi altii. Ca sa nu uit de Pavel si de Schmemann, care tocmai a fost mentionat mai sus.

    Mi-a fost dat sa manânc de câteva ori într-un restaurant gastronomic; o experience unica : când ti se aduce mâncarea, ti se spune din ce a fost facuta, cum a fost preparata, în ce ordine trebuie s-o servesti (daca e constituita din mai multe ingrediente servite separat) si cu ce e recomandat s-o acompaniezi în materie de bautura. O adevarata poveste! O atmosfera de sarbatoare! Nu-ti vine sa mai pleci. Iar când totusi te scoli sa pleci, nu-ti vine altceva sa faci decât sa multumesti (euharistie) pentru masa, mai ales celui care te-a invitat si celui care a preparat-o.
    Ma întreb daca nu cumva noua, slujitorilor altarului, nu ne lipsesc tocmai anumite veleitati de bucatar ?! Cred ca aici intervine rolul catehezei : sa-i faca flamânzi si însetati pe fratii cu care stam la masa. Cred ca aici întervine rolul reinterpretarii modelului pastoral istoric : sa povestesti la masa lucruri din viata ta, cum Cel Rastignit ti-a purtat de grija, etc., si sa pregatesti o masa de la care sa nu-ti vina sa te mai ridici.
    Multumesc si pentru postarea asta, tie, celui care mi-ai dat sa manânc mâncare facuta cu mâna ta, cu mâna Mihaelei, impartita cu fetele tale, stropita cu vin amestecat de la parastas si acompaniata de povesti fantastice din lumea reala.

    • Ioan-Florin zice:

      „Pentru cei care ma vor acuza de blasfemie si lepadare de credinta, recomand Gregory Dix si John P Meier, printre multi altii. Ca sa nu uit de Pavel si de Schmemann, care tocmai a fost mentionat mai sus.”
      Uite ai văzut tu ardere pe rug cu argumente bibliografice?? 🙂
      Mulțumesc și eu că mi-ai adus aminte de zilele vechi bune și sfinte.

  20. inistea zice:

    Amin !

  21. Sâmbătă, ora 18,21: cincizeci de mesaje. Mi-e frică să le citesc! Vreau să fie, din nou, anul trecut.

  22. eduard zice:

    Experiența pastorala, dar mai ales meditația evidenta si susținută asupra celor pe care le săvârșește un preot v-a dat un cuvânt cu greutate. Mi-a mers la inima textul PC Voastre. In tara, recursul la Îndrumările din Liturghier pentru statutul real al Sfintei Euharistii – l-am încercat si eu, pe la începutul pandemiei – a fost primit cu amuzament; stăruința cu tăcere si vehementa – cu priviri încețoșate. Asta, probabil, v-ar fi așteptat, ca sa dau răspunsul la o întrebare ce a fost pusa Sfinției voastre – imi cer iertare pentru, probabil, lipsa de eleganta. Tot la fel, a fost primita, cu un soi de trecere sub tăcere, observația ca fiecare Sfânt Altar are, probabil, mai multe lingurițe. Așadar mult clamata unicitate a instrumentului liturgic nu e chiar unicitate. In plus, unele, mai vechi, sunt degradate de timp, ca toate lucrurile vechi, ceea ce arata ca intre sfințenie si devenire nu e un raport care suspenda degradarea, doar si vremuirea a lăsat-o Domnul. Dar va mulțumesc, asa cum au făcut-o si alții înaintea mea, ca datorita articolului PC voastre nu ma mai simt singur; va mulțumesc ca prin precizia exemplara a articolului mi-ati alinat tulburarea ca, poate, sunt eu nebun sau putin in credință de vad lucrurile altfel de cum sunt propovăduite ele îndeobște sub cerul valah.

  23. Pr. Paul zice:

    Hristos a înviat!
    Vreau să vă împărtășesc cu sinceritate cea mai mare nedumerire a mea legată de toată dezbaterea actuală privind modul împărtășirii.

    Cred că Hristos știa atunci la Cina cea de Taină că avea să „instituie” nu doar Euharistia ca Taină ci, de asemenea, în mod indirect avea să „inducă” și PRACTICA primirii acestei Taine, și anume împărtășirea din același Potir – practică de care era conștient că va dăinui ulterior în Biserică două mii de ani (chiar dacă în ultima mie de ani a fost adăugată lingurița).
    Nelămurirea mea este:
    Dacă Hristos știa că prin această practică a împărtășirii ce avea să dăinuie două mii de ani ne-ar fi putut ipotetic periclita câtuși de puțin cu ceva (vorbesc de practica împărtășirii, nu de Însuși Trupul și Sângele Lui!), oare nu ne-ar fi semnalat în mod anume ceva prin care să ne facă atenți astfel încât să nu urmăm timp de două mii de ani o practică prin care „se pot strecura și microbii”?
    Vă îmbrățișez!

    • Ioan-Florin zice:

      Părinte drag, cred că Hristos ne-a lăsat să mai gândim și singuri! (Și chiar asta au făcut mai departe Sfinții Părinți.) Nu ne-a arătat nici cum să facem botezurile, mirungerea sau maslul, nici nu ne-a spus pe față câte firi are etc.

      • Pr. Paul zice:

        Vroiam doar să subliniez faptul că Hristos a îngăduit în mod conștient timp de două mii de ani practica împărtășirii din același Potir (cu sau fără linguriță). Ori, mă gândesc că dacă El considera că în această practică ar exista,
        chiar și ipotetic, cel mai mic risc de a primi odată cu Trupul și Sângele Său vreo ‘infectare’ sau ceva care să ne facă rău, cred că nu ar fi îngăduit această practică! Ar fi lucrat în istoria Bisericii prin pronia Sa pentru a schimba această practică… Nu cred că ne lăsa două mii de ani în această practică și abia acum, prin această pandemie vrea să ne „deschidă ochii” spre a o schimba, pentru că ar prezenta vreun potențial risc de transmitere a vreunei boli (mă refer la PRACTICA Împărtășirii și nu la Trupul și Sângele Său).
        Cred că nu schimbarea în sine e o problemă în Biserică ci cauza/scopul din care/cu care se dorește o schimbare.
        Au existat multe „schimbări” benefice în istoria Bisericii, e drept, însă, cum ziceam mai sus, cred că trebuie verificată foarte bine cauza/scopul care stau în spatele oricărei schimbări. Pot fi și schimbări care nu par să „atace” în mod direct dogma dar să aibă efecte secundare care vor eroda credința și viața Bisericii în timp…

        • Ioan-Florin zice:

          Părinte, Tradiția Bisericii e dinamică, vie, crește, primește mereu din experiențele pastorale ISTORICE și ține doar ceea ce e confirmat prin sobornicitate – singura condiție este să nu aducă atingere învățăturii dogmatice, care e organul vital al Tradiției. De exemplu, episcopii din evanghelie aveau nevastă și copii, iar Pavel laudă acest lucru! Ce să înțelegem, după raționamentul dvs? că Pavel a greșit, că Duhul Sfânt care a insuflat Evanghelia trebuia „să nu îngăduie această practică”?? La fel și cuminecarea, actul ei liturgic s-a schimbat de multe ori, de la masa comună a Evangheliilor, la frângerea pâinii, la rudimentele unei liturghii, la liturghiile din secolele patristice, la celelalte forme de liturghie care n-au fost reținute de Biserică, la împărtășirea cu mai multe potire, sau apoi cu lingurița, sau ca în liturghia iacobită, sau ca la Ioan Gură de Aur etc. Ce trebuia să facă Hristos de fiecare dată?

  24. elenapascali zice:

    „Din păcate, aceasta este credința cu care mulți, prea mulți vin la potir pentru a primi Sfintele Taine: credința magică. Credința înțeleasă ca determinism magic care procură un bun sau alungă răul prin adorarea unui obiect (în sens larg). Singurul război duhovnicesc pe care Biserica nu l-a câștigat niciodată pe deplin cu propriii ei credincioși e războiul cu gândirea magică și căruia îi cad victime, de-a valma, și mireni, și preoți, și episcopi.”
    Am auzit odata, demult, un preot spunand asa: credinta neinteleasa este magie! Mi-au ramas acele cuvinte in inima….si am realizat ca eu, ca de altfel multi dintre romani, ne raportam magic la credinta. Ma intreb cat de lucratoare este o astfel de credinta?

    • Ioan-Florin zice:

      „Ma intreb cat de lucratoare este o astfel de credinta?”
      Păi se cam vede pe noi cât de lucrătoare. Uitați-vă câtă ură în noi, câte păcate, câte avorturi, câte divorțuri, câți copii lăsați de izbeliște, câtă hoție etc. Avea dreptate părintele de care ziceți.

  25. Dan Camen zice:

    Parinte, dupa cateheza euharistica kilometrica a Dvs, eu tot astept, ca Toma, raspunsul, incredintarea in alb si negru… Asta ca, intr-adevar, sa va “dez-amagesc”. Chiar banuiesc/ intuiesc ca nu aveti un raspuns transant, pentru ca poate nu exista unul, exprimat in termeni categorici.

    Pentru cei pe care sfintia voastra ii vedeti catehizati/ pastorati euharistic, ‘problema’ linguritei nu exista. Asemenea si teama de imbolnavire. De aceea, multi fii ai Bisericii au fost surprinsi de tematica acestei ‘dezbateri’ publice; ‘scandal religios’, cum ii ziceti. Dar aceasta preocupare privind lingurita este tot la ei si nu la cei care au ‘dezgropat-o’ sau inventat-o; paradox sau dilema, nu? Cu toate astea, v-ati adresat pedagogic, cum se intampla mereu, elevilor cuminti ai clasei, care sunt certati in numele celor absenti, adevaratii destinatari ai vorbelor de indreptare.

    Lingurita comuna tinea de un firesc al lucrurilor, cum zicea si parintele R. Noica, cum ca “Ortodoxia este firea omului”. Cand iti vine foame si sete, te duci la bucatarie si mananci cu ce apuci, nici nu mai conteaza. In credinta, totul este atat de ‘familial’.

    As fi vrut, poate, si o reflexie din partea Dvs, legata de ‘confortul’ si ‘siguranta’ credintei multor confrati crestini, nu doar despre magism si superstitie, ca forme de intelegere si manifestare a credintei.

    Este, poate, cum ati dorit, un inceput de dezbatere… intre noi, fiii Bisericii, care tot dezbatem.

    • Mihail zice:

      De mult folos interventia parintelui Florescu. De mult folos comentariul dumnevoastra. Sper ca parintele sa raspunda comentariului.

    • Ioan-Florin zice:

      Dan Camen
      După ce mă certați că e „kilometric”, ziceți c-ați mai fi vrut „o reflecție” 🙂
      Textul meu a avut ieri în jur de 9000 de vizualizări numai pe pagina mea. Plus vreo 2500 de preluări pe facebook direct de pe blog, și nu mai socotesc cititorii acestor postări fb. Din aceste mii de cititori, ce credeți dvs.: câți sunt „elevii cuminți” și câți „absenții” de la cateheză? Asta în legătură cu observația dvs. că m-am adresat numai „elevilor cuminți”. (De altfel, din reacțiile pe care le-am mai văzut pe fb, am impresia că cel puțin acolo i-am găsit pe toți chiulangii de la orele de cateheză!)
      Da, căutarea „confortului și siguranței” e o temă importantă, sunt și în articolul meu trimiteri indirecte la asta (iar textele mele de pe blog, dacă le-ați citit, numai invitație la confort duhovnicesc nu sunt) , dar acum și aici e o altă temă, înțelegerea magică a euharistiei, adică ceea ce mă interesează în acest moment.
      Rețin însă sugestia și chiar vă mulțumesc.

  26. Alin Stefanescu zice:

    Excelent articol, parinte! („s-a amânat” o zi publicarea lui, dar a meritat așteptarea :-))

    P.S. off-topic: De ce spuneți în text „bisericile aici fiind închise”? Vă referiți la participarea credincioșilor, bănuiesc. Eu chiar m-am bucurat să urmăresc din România pe internet slujbele de la biserica ortodoxă din Edinburgh unde slujește părintele Raphael.

    • Ioan-Florin zice:

      Mulțumesc, Alin!
      Părintele Rafael și călugării greci au biserica lor, proprietatea lor, de aceea face câte un preot Liturghia, fără credincioși, ca în România. În schimb noi folosim (majoritatea preoților români din UK) bisericile închiriate de la Anglicani și Episcopalieni. Or aceștia au decis închiderea completă a spațiilor de slujire (deși guvernul nu i-a obligat!!). Preoții lor slujesc ca și ai noștri, de acasă. Și partea cea mai proastă e că până pe 4 iulie nici nu se schimbă nimic. Suntem chiar ca în zilele apostolice: mergem din casă în casă, din oraș în oraș.

  27. Bogdan zice:

    Subscriu si eu „amin!”-ului parintelui Iulan.
    Apoi, ma gandesc ce bine a picat acest articol, in ajunul Duminicii Saramrinecei, cu raspunsul sau „ambiguu”. Exact ca si raspunsul Mantuitorului la nedumerirea ei: „Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm.”

    • Ioan-Florin zice:

      Asta ziceam undeva mai sus, – că eu n-aș vorbi în termeni de „schimbare”, „renunțare” la ceva etc., chiar dacă este un moment de forță majoră, ci de înțelegerea credinței noastre în Duh și în Adevăr. Ce contează momentul, la urma urmei?

  28. Justinian zice:

    Parinte, felicitari pentru articol. Documentat si pertinent.

    Din fericire criticabil, insemnand ca poate fi ajustat.

    Punctul 1. Va lipseste esentialul, anume: Lingurita este de Argint. Argumentul suprem care desfiinteaza toate acuzele din partea hater-ilor si anuleaza premisa dnv ca nu ar fi aseptica impartasirea credinciosilor vine din omiterea faptului ca Lingurita cu care Biserica in Intelepciunea ei impartaseste este facuta din Argint.

    Si nu degeaba este din Argint.

    Argintul are proprietati puternic oxidative ceea ce inseamna ca e de cateva zeci de ori mai puternic decat spirtul sau alt dezinfectant, sau antiseptic lichid folosit indeobste. Cu alte cuvinte tot ce atinge lingurita se aseptizeaza instant.

    That’s a fact! & If I may add that’s a Scientific Fact.

    Plus ca si gura credinciosului intra cu mucoasele ei in contact cu lingurita, moment in care milioane de atomi de argint metalic, ioni de argint, oxizi de argint intra in gura credinciosului. Ceea ce ne spune ca si chiar in cazul unui inocul (Cantitate foarte mare de microb) cu orice virus, sau bacterie, particolele de Argint in forma metalica sau ionica sunt arhi-suficiente pentru a neutraliza orice patogen.

    Din acest motiv in trecut serviciile de masa erau facute din Argint . Si tot din acest motiv clantele de la usa erau din Cupru (un meta ceva mai slab ca Argintul in logica oxidativa, dar cu efect antiseptic echivalent).

    Cand deschideai usa te antiseptizai.

    Sapunul, sau alcoolul sunt cu cateva ordine de magnitudine mai slabe decat cele doua metale despre care vrobim noi aici. Si dacai intuitia ne ar spune ca daca spalat pe maini fiind ai reusit o antiseptizare mai eficienta decat cea obtinuta prin atingerea mainii de o clanta de Cupru, sau Argint, atunci se pare ca ne-am cam insela.

    Revenind, ce are de afirmat Clerul si Biserica este atat de simplu: „Impartasirea cu Sfintele Taine se face in conditii aseptice in Biserica Ortodoxa Romana, prin folosirea Linguritelor de Argint. Iar acest lucru este un fapt stiintific.”

    Scurt si raspicat!

    In momentul acesta ce le ramane celor care acuza si instiga, este sa demonstreze stiintific adica sa finanteze studii experimentale conduse dupa rigorile si standardele stiintifice actuale, care sa infirme caracterul antiseptic al intrumentelor de Argint, Caracter antiseptic care este deja sustinut in integro de Toata Comunitatea Stiintifica.

    Pt ca cei care fac aceste acuze vorbesc in necunostinta de cauza ei fiind la baza politicieni si politruci sau hipsteri care au carte putina si aia prost facuta nu cred ca o sa fie probleme in aceasta disputa.
    Ei nu sunt oameni de stiinta.
    Iar cand mai reusesc sa acroseze cate un medic infierbantat la cap care sa afirme ca impartasirea este facuta in conditii nepotrivite din punct de vedere epidemiologic sa l intrebati cu ce autoritate desfiinteaza un fapt stiintific. Va asigur ca va face pas inapoi dintr un motiv simplu doftorii mai stiu chimie cam cat a tot uitat un elev de clasa a 12 a mai pe dupa bac… Iar medicii, oameni de stiinta fiind, chiar si cu statutul asta nu pot desfiinta constatari empirice educate si re-validate in intregul corp stiintific, chiar asa… cu de la sine putere.

    Greseala tactica a articolului dumneavoastra este ca mutati razboiul in tabara dumneavoastra in loc sa l mutati in tabara adversarului.

    Ei trebuie sa infirme experimental adevarul chimic al Argintului vs Microbi. Noi stim ca el asta face, ei par sa nu prea stie.
    Nu noi trebuie sa demonstram ce e demonstrat, ci ei trebuie sa demonstreze contrariul… N au decat…, dar ma tem ca tocmai s au angajat in a muta Himalaia din emisfera Nordica de unde e ea, tocmai in Emisfera Sudica, unde nu prea e ea…

    A doua Greseala tactica a articolului este ca mutati discutia in plan teologic cand ea e una ce tine de microbiologie… incurcam planurile si categoriile. Senior Aristotel ne trage de ureche. Semn ca nu tinem cont de bunele uzante ale Retoricii clasice si dizolvam abstractiunile categoriale intr un mod mult prea lejer, chiar si pentru o discutie cu hipsteri leftisti

    A treia Greseala tactica a articolului este ca aveti un ton si o atitudine justificativa. Ce trebuie sa stiti este ca la retorica de culpabilizare a adversarului practicata de tabara leftista, nu te justifici, asta in primul rand si in al doilea rand nu faci negocieri.

    Daca ai facut greseala de a te justifica si de a negocia chiar si un milimetru ai pierdut si esti singurul din discutie care nu stie. Pentru ca ei din acel moment deja stiu ca te au mancat. Tu esti cel care inca nu si a dat seama.

    Ar mai fi de semnalat si alte greseli tactice, ceva mai subtile ce i drept si totusi consider ca nu e momentul acum sa le enumar cu atat mai mult sa le mai si discutam. Poate alta data

    Dar, trebuie torusi sa va concluzionez critica oarecum frontala facuta acestei luari de pozitii pe care ati ansamblat-o cu atat de multa dragoste si cu atat de mult efort

    Asadar, nu o luati personal. Stiu ca ati scris ceva cu mult peste media vehiculata pe blogosfera bizantina. E bun! Dar aveti un ton usor triumfal fata de colegii dumneavoastra mai putin pregatiti si din acest motiv credeti ca ce ati scris e e ceva nemaipomenit. Nu prea e daca e sa socotim dupa standardele intectuale ale Parintilor Bisericii care in trecut au mai luat pozitie. Pt ca ce ne scapa noua acum este ca Un Vasile cel Mare un Grigore Dialogul, un Maxim Marturisitorul erau in orizontul stiintific ale epocii lor echivalentul intelectual al unui om de stiinta erudit actual.

    Ei erau formati pe calapodul Academiilor antice si acopereau o curicula ce mai tarziu avea sa fie cunoscuta ca trivium si quadrivium unde acopereau cu grade inalte de excelenta dialectica gramatica retorica precum si aritmetica, muzica, geometria, astronomia. Pai aritmetica era matematica de azi la nivel academic nu la nivel de kindergarden.

    Geometria era la acelasi nivel si Astronomia va puteti inchipui unde era dusa. Cu alte cuvinde oamenii acestia erau oameni de stiinta per se. Ei se botezau, se hirotoneau, se sfinteau, se si apoi in momente de criza ieseau in fata.

    Ieseau in fata, dar cu reputatia si competenta stiintifica de rigoare, care era acordata real la orizontul de cunoastere al momentului.

    In epoca noastra avem filologi sau oameni de stiinta ca reprezentati ai eruditiei bizantine. NU mai avem si una si alta in acelasi om. Pai da, dar nu prea merge asa. Pt ca la o problema stiintifica te opui stiintific in primul rand si apoi daca o mai fi cazul te opui si filologic, istoric, etimologic, simbolic, ermetic, ori teologic…

    Cam atat…

    • cristi1407 zice:

      @justinian, cu alte cuvinte Padre sa n-o mai faca pe desteptul pe aici si sa nu-si mai dea cu presupusul 🙂 …V-am citit comentariul si am remarcat nota usor ironic – agresiva in care ati interpretat postarea parintelui. Ca fost gazetar, el are meritul de a surprinde in mod obiectiv (si daca este necesar si critic) realitatile de interes ale zilei. Mesajul este foarte clar si direct. Chiar si asa, fiecare intelege ce vrea si cum vrea. Dar de aici si pana la concluziile dure pe care le-ati postat, este loc de multa cordialitate crestina. In ce priveste modul cuminecarii: https://ro.wikipedia.org/wiki/Euharistie#Cuminecarea gasiti aici multe variante (desigur le cunoasteti), dar daca preferam lingurita, atunci procedeaza bine BOR pedepsindu-si poporul dar salvandu-si orgoliul ranit. Oare Domnul o fi de acord? Tare ma tem ca nu-i intereseaza raspunsul. Nu inca! Amin

    • elenapascali zice:

      Stimate domn,
      1. Aveti un ton agresiv si vindicativ ca unul ce le stie cel mai bine pe toate. Si in plus jignitor pentru acei „leftisit”, care sunt liberi sa creada ce vor, si care, neavandu-l pe Hristos, pot gresi mai repede folosind un limbaj dur, ar putea avea o scuza…
      2. Ati mutat esentialul pe formal. Nu despre stiinta este vorba in euharistie, din punctul meu de vedere
      3. Ca cineva care a facut multa chimie si biochimie, stiu ca argintul are proprietati biocide, dar nu instant. Nu stiu exact timpul de actiune pentru fiecare mediu/tip de celula etc, dar, de exemplu, se recomanda ca apa sa stea in cana de argint cam 24 de ore, pentru ca sa fie pura microbiologic…
      De aceea nu as plusa deloc pe aspectul material, ci pe cel suprafiresc, al prezentei trupului si sangelui mantuitorului nostru.

      • Justinian zice:

        Diamna eu nu contest ca dnv ati fi facut multa biochimie doar sa mai verificati ultimele studii pe Ag si s ar putea sa aveti ceva surprize. Bine ele is de vreo doua decade publice si accesibile, dar nubstiu eu ce pubpicatii frecventati cand va faceti documentarea pe specialitatea dnv. Apelul la autoritate e slab in argumentare cand nu e sustinut de date. Formulari de genul „din cate stiu eu ca specialist pe microbiologie apa trebuie sa stea 24 de ore ca sa fie …” Nu va califica ca specialist ci ca amator. Date doamna altfel asta e pseudostiinta, pe scurt stiinta anecdotica.

        Dar repet, ce nu inteleg este de ce cand ai argument forte impotriva unui atac frontal sa vrei impusti pianistul…?!

        Parintele a scris bine ce a scris dar n a reglat tirul si n a ales bine proiectilele. Critica e un gest de sanatate dialectica. Isi poate face singur „dreptate” desi nu e cazul. Nu cred ca are nevoie sa l „aparati” dnv

        Doar ca atitudinea dnv este toxica: „sa fim blanzi cu leftistii, sa nu i lezam”, sau: „daca o sa ne impuna lingura de plastic Biserica are solutie, se va adapta si la lingurita de plastic, ca a mai facut.o”.

        Tocmai ati capitulat si tocmai articolul de mai sus spune de fapt ca suntem dispusi sa ne schimbam dupa cum face din deget bratul secular. Politica pasilor marunti facuti in defensiva e moarte sigura. Cine stie poate ca orb pe orb la groapa duce…

        Nu zice oare la psalmi: „Fii lui lui Efraim, arcasi inarmati au intors spatele in zi de razboi…” !?

        Apologetic vorbind cine sunt Fii lui Efraim, arcasi inarmati…?!

        Poate cei ce au tot harul peste ei si au rolul de a invata poporul?

        Nu stiu… intreb.

        Dar ca tot vorbim de Argint Aur Cupru si teologhisim hai sa teologhisim

        Sa vb teologie! Intrebare pt dumneavoastra stimata doamna, de ce efodul preotilor din Vechiul Testament erau facute cu fir de aur? De ce placa mitrei acestor preoti era din aur? De ce braul cu care se incingea preotul era din aur? De ce toata Sfanta Sfintelor era acoperita in Aur? De ce preotii acestia se spalau in baia de arama ce statea pe spatele a 12 tauri ce reprezentau cele 12 triburi ale lui Israel?

        Va dau eu raspunsul. Nu pentru ca era un simbolism pe care Dumnezeu i l a dat lui Moise ca sa l puna pe deficit bugetar, ci pt ca nimic viu afara de Arhiereu nu avea voie sa intre in Sfanta Sfintelor. Asta includea virusi bacterii si altele de soiu’. Microbi de care Moise nu stia atunci, dar Dumnezeu zic eu ca stia cu siguranta.

        Nicholas Cusanus a formula odinioara incapacitatea de a nu vedea padurea de crengi specifica celor care spun ca au prea multa carte si ies la razboi cu facaletul (vb de dumneavoastra nu de Parintele, dumnealui are armele duhovnicesti sa lupte pt oile lui Israel, dnv nu le aveti) formula lui Nicholas fiind urmatoarea: „de docta ignorantia”.

        Va las pe dnv sa reflectati la timpii de reactie ai argintului si sa ne spuneti ce ar trebui Biserica sa faca in continuare pe linie apologetica

        • elenapascali zice:

          Domnule,
          Continuați sa fiti agresiv. Nu e vorba despre batalii cu unii cu unii sau cu altii sau despre reglarea tirului. Singura bătălie de purtat este cu propriile căderi si cu propriul întuneric. Eu nu ma lupt cu d-voastra. Am incercat sa regleze o posibila eroare. Poate eu sunt in eroare, știință dd multe ori invalidarea adevăruri considerate absolute. Si mai stiu sigur ceva: acțiunea argintului nu este “instant”. Si ca nu este necesară o discuție științifică acolo unde e vorba despre Taine. Eu le primesc fara sa ma întreb care este bazavștiințifică, desi știință ne uimește descoperind de multe ori baza științifică pentru multe aspecte de neînțeles. Eu va doresc si imi doresc sa ne focalizam pe ceea ce ne zidește pe noi si sa privim cu un ochi mai blând, in spiritul profund creștinesc. Asa cred eu. Asa ma straduiesc sa fac eu. Este calea mea. D-voastră aveti propriul drum si va doresc din toata inima sa fie luminos.

          • Justinian zice:

            Doamna sunteti usor offtopic, dar va lamuresc. „Instant” e folosit corect pt ca de la t0 la t1 intr o reactie de genul pt observatorul uman echivalentul acestui delta este mai mult, sau mai putin un „instant”.

            Ma bucur ca va impartasiti cu credinta. Domnul sa va randuiasca loc in Rai, amin!

            Dar inainte sa ne spuneti ce credeti ca stiti despre lingurita de argint sa stiti ca acuza leftistilor este pe linie stiintifica nu teologica, sau spirituala. Ei ne spun ca infectam poporul cu Impartasania.

            Sunt acesti hipsteri epidemiologi si noi nu stim…?! Si le si pasa lor de Simbolica Liturgica de numa numa…

            Revenind, pana sa ne spuneti ce stiti de Ag va rog faceti pe resurse proprii ceva simplu.

            O titrare a ionilor de Ag dintr un mL de apa sau vin care a stat cateva secunde pe o suprafata de Ag si apoi faceti si un inocul cu cateva dilutii de ce microb doriti dnv pe mai multe esantioane si puneti la incubat in ceva placi Petri.

            Spuneti ne ce rezultat ati obtinut. Puteti si filma. Si apoi mai discutam. Pana atunci lasati apologetica in pace pt ca mi lasati impresia ca dnv tineti cu ursu…

            Iarasi vedeti ca nu mi ati raspuns nimic legat de metalele pretioase folosite in Vechiul Testament… Cum de Moise a dat indicatii precise referitoare la vesminte, vase de cult si restul…? Cum de Templul tinea cont de aceasta chimie solara si noi acum cu lingurita sub nas avem atitudine de oameni slabi in fata anemicului brat secular…?!

          • Ioan-Florin zice:

            Domnule Justinian
            Am înțeles cu argintul, nu mai am răbdare și loc să ocup spațiul rubricii de comentarii cu acest subiect.
            Puteți să treceți la inox, vă rog frumos?

          • Justinian zice:

            Desigur, Parinte, treceti la inox. Blagosloviti si iertati!

      • elenapascali zice:

        1. D-voastra ati dus complet off topic subiectul abordat de parinte, mutand discutia dinspre taina spre puterea sterilizanta a argintului. Daca Sfanta Impartasanie s-ar baza doar pe stiinta…atunci am incerca sa explicam stiintific si Invierea Domnului. Cu siguranta ca nu sunt alese intamplator materialele folosite, dar nu este vorba doar despre asta. Este doar un aspect „material”.
        2. Atunci cand spui leftisiti cu dispret, e ca si cum ai folosi cuvinte ca bozgor, jidan etc. Sf. apostol Pavel Spune in Coloseni 4. 5-6: „Umblati cu intelepciune cu cei ce sunt afara de Biseirca, pretuind vremea. Vorba voastra sa fie totdeauna placuta…” Oricâtă știința ar avea si oricât de documentat ar fi, un crestin puternic nu dispretuieste si se straduieste sa nu judece pe nimeni.

        • Justinian zice:

          Asa este stimata doamna, aveti dreptate. eu sunt de vina!
          As aduga urmatoarea remarca, de ce imi tot explicati ca Impartasania nu are treaba cu stiinta si tot reiterati ideea teologiei din spatele Impartasaniei…?!

          Sa stiti ca am prins ideea de la inceput de cand am zis ca articolul Parintelui Ioan este foarte bun.

          Dar daca tot vorbiti de Taine si Stiinta si Inviere, ca tot veni vorba spuneti mi si mie care sunt in opinia dumneavoastra teologica Martorii Invierii? Si va rog sa aduceti si argumentele scripuristice ca sa nu lasam impresia ca am prins din vant un raspuns frivol

          Intrebare deschisa pt toti participantii la discutie, desigur.

          Ridic acest subiect pentru ca vad ca vorba Parintelui in articol am ajuns cu totii ca in Constantinopol cand la piata se discuta dogmatica inalta.

          Haideti sa vedem cum stam cu fundamentele ca tot dam cu Aghios si Taine si teologii in stanga si dreapta si explicam redundant altora ca nu are treaba stiinta (logosul natural) cu Tainele.

          Adica ratiunea pt care Dumnezeu a format Argintul si Aurul ce avea sa fie in Efodul preotilor si pe peretii Sfintei Sfintelor ( – intr un soare probabil bunic al soarelui nostru – ) cunoscand fiecare atom de la explozia acelei super nove pana egiptenii de la care Israel l au luat si apoi la cel ce l a tras in fir si l a pus cu randuiala divina in obiectele de cult, nu are treaba cu Stiinta si aceasta Stiinta nu are treaba cu Tainele.
          Sau fieruf ce a facut cuiele ce aveau sa strapunga Mainile si Picioarele Soarelui Dreptatii pe Golgota sa inteleg ca nu erau stiute de Intelepciunea si Stiinta Divina de la Steaua care l a dospit si l a explodat cu mult inainte ca un fierar roman sa l traga in foc si ciocan …?!

          Sau cand Dumnezeu il trimite pe Adam sa numeasca animalele, imediat dupa ce o cunoscuse si numise pe Eva Viata, oare nu vroia sa vada daca Adam contempland natura nu vede si intelege logosul divin „plasticizat” in materialitatea vie a naturii…?!
          Oare de la stiinta de a pune Evei nume dupa ce a cunoscut o intelgator si trecand la a contempla in continuare regnul animal care l subordona pe cel vegetal care la randu.i il subordona pe cel mineral, oare Adam nu era cel mai rafinat om de stiinta care a calcat vreodata pe fata blanda a Pamantului…?!

          Dar accept, Stiinta s o lasam deoparte, sa teologhisim atunci, ca parem sa fim plini de explicatii docmatice si liturgice si dornici sa dam cu ele in cap la cine apucam

          Repet intrebarea simpla: Care au fost martorii Invierii?

          Intreb acest lucru pt ca fara intelegerea aceasta nici nu putem fi credibili in nici un gest exegetic fie el liturgic, sau scripturistic.

          Suntem de acord ca fara Inviere si nadejdia ei nu prea avem vreo solutie in fata amprentei Caderii Adamice…

          Asa ca… va rog…

  29. Ioan-Florin zice:

    Justinian
    Vă mulțumesc pentru precizări, dar eu am scris pentru preoții și credincioșii care n-au lingurițe de argint. O cateheză pentru lingurițe de inox.

    • Justinian zice:

      In felul asta pot formula si eu un sofism de soiu’: „Dar eu ma adresam preotilor care folosesc lingurita de Plastic…”

      Intrebarea mea este daca dnv vreti sa rezolvati criza impartasirii care sta sa se ridice venind cu o solutie practica?

      Intreb, pt ca cel putin asa pretinde titlul articolului dnv.

      Daca da, puteti chiar sterge articolul initial si scrieti in schimb doar atat: „Fratilor oare noi nu obisnuiam sa impartasim cu Lingurita de Argint…?

      E mai scurt, mai simplu de inteles si in schimb e si practic in mod real.

      Plus ca tine cont si de o lege a negocierii in conditii de presiune de tipul ori\ori (ori lingurita de plastic ori nu va mai impartasiti), anume: sesizam o a treia optiune care le spulbera pe celelalte doua „oferite” de adversar in total detrimentul nostru…

      Deci la propunerea hater.ilor media, politici, leftarzi etc raspundem ferm si raspicat cu o usoara ridicare de spranceana: „Nici de plastic, nici de ne-plastic, ci de Argint…”

      Sa remarcati faptul ca varianta linguritei de Plastic de unica folosinta ne a fost soptita in ureche ca Evei oarecand de cineva din echipa adversa… Ni s a soptit o „solutie…”Asa ziceau ei.

      N a aparut in Biserica solutia asta!!!

      Sa fim foarte atenti!

      Sa nu gresim facand alegeri care nici macar nu sunt ale noastre

      Cu cine vorbim de fapt cand dezbatem pe tinte false…?!

      Unde ne e discernamantul daca muscam din nou din marul cel de Pl@stic…?!

      Ce ziceti?

      Cum sun@?

      @re sens?

      Pana atunci uitati ce minuni putem gasi la un se@rch simplu

      Vezi la Medium.com

      • gigi paduraru zice:

        Atata apologie pentru lingurita de argint de la cineva care nu face diferenta intre bactericid si antiviral. Nu mai spun de credinta, te apropii de Trupul si Sangele Domnului ca le cumineci din lingurita de argint si e safe sau ca sunt sfinte si sfintitoare? Aferim!

        • Justinian zice:

          Pot face desigur distinctia intre bactericid si antiviral.

          Si mai pot spune ceva, dnv ati intrat pe wiki ati dat „argint dezinfectant” in search si ati prins ideea ca argintul e doar bactericid.

          Pai va anunt ca la nivel de cultura wiki sunteti cu acest search peste medie.

          Ce nu stiti dumneavoastra este ca argintul e selectiv pe gruparile tiol si amino adica tot ce inseamna amino acizi de structura si fold proteice, care exista si la virusuri de pe membrana unde denaturarea proteica se v a intampla sub influenta argintului la fel de bine ca si la bacterii.

          Iar aceste lucruri nu sunt presupuneri personale ci fapte constatate experimental.

          Iar coroana aceea caracteristica Corona Virusurilor ghiciti ce, e chiar facuta din proteine… Deci mai sunteti asa sigur de ceea ce sustineti?

          Studiinle sunt acolo dar nu prea stiti unde sa va uitati. Sa nu uitati ca wiki e un open source. Deci cultura wiki e cultura open source adica o sa aveti in cap fix ce o s o nimeri.

          Dar o sa va las sa cautati mai bine.

  30. bucuriilevindecarii zice:

    Si totusi… nu scadem in credinta din ce in ce mai mult? Nu cumva tot cedand in fata fricilor si greturilor vom ajunge sa nu ne mai vindecam niciodata de ele? Nu sunt teoloaga si nu vorbesc decat din perspectiva omului obisnuit, va las si eu un punct de vedere: http://bucuriilevindecarii.ro/index.php/2020/02/29/credinta-mea-ma-vindeca-sau-ma-imbolnaveste/

    • Ioan-Florin zice:

      A ne cunoaște credința nu înseamnă că „scădem”. Adevărul, cunoașterea, cercetarea, întrebarea, introspecția – nu sunt scăderi, sunt căi de regăsire a noastră. Ce vi s-a părut în articolul meu că vă duce la „scădere”? Puneți degetul, cum se spune, pe propoziția aceea. Mulțumesc pentru articol!

  31. Teodor zice:

    Acest mod de gandire este unul periculos, daca renuntam la o iota sau la o cirta, adica la ceva nesemnificativ, cum e lingurita, maine-poimaine putem renunta la ceva mai semnificativ, cum e credinta….Biserica Ortodoxa a supravietuit istoriei pentru ca nu a renuntat la nimic, pentru ca NU s-a adaptat vremurilor, ci si-a pastrat identitatea nealterata, asta inseamna Ortodoxie, daca nu, avem orice altceva, numai ortodoxie nu…
    Cu privire la alte moduri de impartasire, a se vedea reactia IPS Laurentiu al Ardealului, in cazul Pr. Irimie Marga…https://www.mediafax.ro/coronavirus/un-preot-a-impartasit-enoriasii-direct-cu-mana-in-plina-epidemie-de-coronavirus-reactia-mitropoliei-ardealului-18995929
    In rest, discutia e deschisa, insa vai de cel prin care vine ispita…

    • Ioan-Florin zice:

      Iertați-mă, nu aveți argumente, aveți lozinci. Spuneți „Biserica Ortodoxa a supravietuit istoriei pentru ca nu a renuntat la nimic” – a renunțat din păcate la lucruri fundamentale, de exemplu cununia în cadrul Liturghiei, botezul în cadrul Liturghiei, sfințirea uleiului de maslu în cadrul Liturghiei etc. Tocmai, ar trebui să revină la ele, la propriul ei tezaur dogmatic și liturgic, la cateheze obligatorii, la traducerea integrală a sfinților părinți, la reformarea școlilor de teologie care scot azi funcționari pe bandă rulantă etc.
      „maine-poimaine putem renunta la ceva mai semnificativ, cum e credinta” – nu suntem ca cel care-și îngroapă talantul de frică să nu-l piardă.

  32. Oana Dumitru zice:

    Mulțumesc, părinte! Atât de clară această cateheză încât am înțeles fiecare cuvânt, sens.
    Domnul să dea Har, înțelepciune și discernământ celor care trebuie să decidă!
    Amin!

  33. Viorica Niscov zice:

    Părinte, vă mulțumesc mult pentru cateheza legată de lingurița buclucașă. Vă mulțumesc și oentru faptul că folosiți un mod de a vă exprima firesc, ca evitați limba de lemn a multora din preoții noștri. Textul dvs. e atât de dens și de bogat încât se cuvinte reciitit si gândit., precum și numeroasele comentarii avizate pe care le-ați declanșat. Sunt atât de multe întrebări legate de invățăturile Bisericii incât zarva legata de mediul aseptic al linguriței pălește, întrebări le care deobicei nu găsești răspuns. Ni se spune ca acelea sunt taine. Până la urrmă totul se reduce firesc la credintă, dvs. o Invocați de mai multe ori sub o forma ori alta, dar credinta e har si harul nu e dat oricui. Ce fac cei nevrednici ca mine cu o ciosvârtă de credință deși incearcă si ei, dupâ puteri, să pună în practică tot ce spuneti că e necesar in pregatirea pentru împărtâșanie? Pesemne că le rămåne doar speranța. Dar desigur asta nu se leagâ de problema in diiscuție. Să mă iertați, vă rog. Voiam de fapt doar să vă mulțumesc.

    • Ioan-Florin zice:

      „Ce fac cei nevrednici ca mine cu o ciosvârtă de credință?”
      Cel din Evanghelie care a zis „Cred Doamne, vino în ajutorul necredinței mele!” a văzut minuni!

  34. Mihai zice:

    „Grăbește-te, și ieși degrabă […], pentru că nu vor primi mărturia ta despre Mine. […] Mergi, că Eu te voi trimite departe, la neamuri.” (Fapte 22: 18, 21)

  35. mihaela iacovache zice:

    Hristos a inviat ! Am citit articolul cu aceeasi placere si nerabdare cu care astept postarile dumneavostra. In ele imi regasesc ganduri si pareri pe care le exprimati cu talentul,eruditia si luciditatea care va apartin.
    Azi a fost prima liturghie la care am mers dupa doua luni si zece zile. A fost prima data cand am ezitat daca sa merg sau sa o urmaresc la televizor. Imi ziceam ca o Liturghie fara Euharistie ar fi o forma fara fond. Marturisesc ca am avut si gandul ca merg mai mult pentru preoti decat pentru Hristos . Am intrat in curtea bisericii ,mi-am pus masca si am relizat ca ceilalti nu imi vor vedea zambetul ,nu ne mai intalnim fata catre fata ci masca catre masca . Numai lacrimile nu pot fi mascate. Eram rasfirati in curtea bisercii ca niste ciuperci dupa prima ploaie. In difuzor se auzea glasul preotului si a dascalului . Separati acum nu numai de catapeteasma ,dar si de spatiul gol din bisericuta improvizata de multi ani. ” Cu frica de Dumnezeu ,cu credinta si cu dragoste sa va apropiati” . Cateva ciuperci au facut un mic pas inainte . In spate strada principala cu traficul ei ,in partea opusa spitalul covid ,in stanga teren de tenis ,in dreapta constructia neterminata inca a viitoare biserici ( prea mari ,dupa opinia mea). Am cantat „Hristos a inviat !” cu ceilalti credinciosi. O mica imbulzeala pentru punga cu anafura . Acasa ,pe TVR2, slujba de la Catedrala Sf Iosif, tot afara . La sfarsit credinciosii s-au impartasit aproape toti. Duminica a 5-a dupa Pasti.

    • Ioan-Florin zice:

      Adevărat a înviat Domnul!
      Ați cam spus tot cu mini-reportajul ăsta.
      (cu singura mențiune că e „duminica a 5-a a Paștilor”, nu „după Paști” – știu, așa e în calendare, dar e greșit.)

  36. Mihaela zice:

    NU LINGURA ȘI CUPA…

    Nici vechi tradiții moarte ce n-au fost poruncite
    De Dumnezeu cel Veșnic în Sfântul Său Cuvânt,
    Nici ritualul rece, nici straiele-aurite
    Nu mântuiesc pe nimeni. Ci bagă în mormânt.

    Nu formele contează, nu locul de-nchinare,
    Să nu ne facem idoli din lingură și blid.
    Înaintașii noștri goniți din sanctuare
    S-au închinat oriunde. Biserica nu-i zid…

    Și prin păduri și peșteri, prin catacombe sumbre,
    S-au strâns uniți de-același dumnezeiesc avânt.
    N-au venerat nici morții, nici ne-nțelese umbre
    Meșteșugite-n chipuri de oameni de pământ.

    Suntem urmașii celor ce și-au jertfit cu sete
    Pe-altarul suferinței și-al dragostei de frați
    Și ultima suflare menită să reflecte
    A Domnului Iubire, prin ochii lor curați.

    O, ce-are-n Cer valoare, o lingură și-o cupă
    Sau pâinea-Trup și vinul în Sânge preschimbat?
    Să nu lăsăm azi ritul și datina să rupă
    A-mpărtășirii Taină ce ni s-a-ncredințat…

    mihaela mănescu

    • Ioan-Florin zice:

      Tâlhar (de Vasile Voiculescu)

      Doborât de ananghii, la poalele Tale
      Doamne, nu mai ştiu să mă rog, nătâng.
      Mă strivesc munţi de angarale;
      Ce ţi-aş putea cere? Parale?
      Bat cu fruntea ţărâna şi plâng.
      Zac, aşa despuiat, dosădit.
      Dar cozile ochilor îmi fug viclene
      Şi iscodesc pe sub gene
      Dincolo de roata pământului zgârcit…
      Ce de avuţii ai strâns, Părinte,
      Acolo, sus, în ţărmurile sfinte!
      Gânduri păgâne îmi dau ghes…
      Nu mă mai rog… Doamne, ai înţeles:
      Cum te-aş prăda! Cucernic tâlhar,
      Aş sări hoţeşte pe o fereastră
      În împărăteasca Ta bazilică albastră,
      Să jăfuiesc dumnezeieascul altar.
      Nu mă ispitesc necuprinsele Tale taine,
      Putere, slavă, minune, har,
      Nici ale îngerilor aurite vestminte,
      Deşi n-am haine,
      Nici înţelepciunea Ta, deşi n-am minte,
      Ţi-aş lăsa raiul şi stelele neatinse,
      Nu-mi trebuiesc nemurirea cu vieţi nestinse,
      Nu jinduiesc nimic, la nimic alt nu m-aş bucura,
      Nici jilţ de aur, nici potir de mărgăritar:
      Din toată holda de splendoare,
      Din visteria de frumuseţi şi odoare,
      Cu inima mea cutezătoare,
      Doamne, numai Dragostea Ta aş fura…

  37. Pr. Vlad Stupariu zice:

    Părinte să vă ție Dumnezeu în formă… teologică desigur. Foarte folositor articol, nu degeaba l-au citit peste 10.000 de oameni. Tare bine ar fi sa puneți bazele unui blog de cateheza că mare nevoie este pentru toți, preoți + mireni, secerișul e mult, secerătorii puțini. Chiar ne rugăm de mult să scoată Domnul secerători in secerișul Său dar nu ma gândeam că o să-i scoată pe internet

    • Ioan-Florin zice:

      Vă mulțumesc și eu! Mi-ați dat o idee cu blogul de cateheze.

      • Dacă inițiați acest blog catehetic și aveți nevoie de ajutor la corectură sau alte munci conexe, mă bucur să fiu alături.

      • elenapascali zice:

        Subscriu din toata inima! Desi am norocul unui duhovnic profesor la Facultatea de Teologie, care in fiecare duminica, dupa Sfanta Liturghie, ne tine o ora de cateheza cu un entuziasm si o lumina molipsitoare, cred ca e loc de mult si astept cu nerabdare. Pentru ca:1. ar fi o comunitate mult mai mare, unde si intrebarile-provocarile-interventiile sunt atat de diverse si de multe ori folositoare, largind intelegerea. 2, In comunitatea din biseirca ta, te sfiiesti uneori sa-ti expui nedumeririle sau dezacordurile pentru ca de multe ori toti se uita nedumeriti la tine, cum de il contrazici pe parinte…si pleci acasa cu neintelegeri si nemultumiri…

  38. Iuliana zice:

    Părinte, să știți că ați biruit cu postarea asta o susținătoare a păstrării linguriței unice. Pe mine nu m-a dus mintea. Vă foarte mulțumesc.

    • Ioan-Florin zice:

      nu, nu trebuie să vă lăsați „biruită” de nimic!! Foarte serios vorbesc. Continuați să căutați, să cercetați, să înțelegeți totul din credința dvs!

  39. faraon mariana zice:

    Părinte, de ce după ultima interventie a lui ”Justinian” nu ați mai spus nimic?

  40. Adrian zice:

    Ce mi se pare ironic cumva e că am ajuns aici prin intermediul unui share de pe FB care aparține unui „sectant“, Emanuel Conțac.
    Altfel, de ce e „odioasă“ soluția lingurițelor de plastic? Cu ce afectează ele substanța actului împărtășirii?

    • Ioan-Florin zice:

      Păi un „reformator” nu poate fi citat decât de un „sectant”, nu e clar? 🙂
      Lingurițele de plastic – nu e vorba de substanța actului, dar noi nu putem arunca ceva (arde etc.) cu care am luat cuminecarea. Asta în mod esențial, că altfel sunt decor de fast food.

  41. Petru zice:

    Draga Parinte Ioan,

    Multumesc.

    Cuvantul dvs ma copleseste. Imi vorbeste despre dragostea dintai (de mult pierduta). Imi vorbeste de Hristos, care din dragoste s-a lasat contaminat de virusul (nebunia) crucii, stiind ca doar prin ea ma va salva (pe mine cel pierdut). Imi vorbeste despre multimea crestinilor contaminati de nadejdea invierii in Hristos, care ii astepta dincolo de persecutii si martiriu.
    Dar… mai ales as vrea sa imi vorbeasca si sa aud clar, ca nici nu mai conteaza daca ma pot sau nu contamina impartasindu-ma dupa cineva bolnav, atata timp cat stiu ca dincolo de lingurita ma asteapta dragostea Lui Dumnezeu Tatal, Harul Domnului Iisus Hristos si impartasirea Sfântului Duh. Vorbeste-mi Doamne te rog.

    • Ioan-Florin zice:

      „ca nici nu mai conteaza daca ma pot sau nu contamina impartasindu-ma dupa cineva bolnav”
      Vedeți, exact asta cred și eu. Dar eu nu pot să cer asta de la nimeni altcineva.

  42. Clement zice:

    In opinia mea, mai periculos decât un om simplu , tradiționalist cu orice preț sau un preot cu „gândire magica”, este preotul cu unele valente erudite, care combate valori imuabile ale practicii liturgice. Pe motiv ca face o punte între gândirea statornicita (considerata de el a fi limitatativa) si gândirea profana. Argumentatiile vin în zona „gri”, cu confuzii in termeni. Un vocabular mai elevat din punct de vedere al literaturii creștine, nu reflecta neapărat o gândire duhovniceasca, cu discernământ si pătrundere reala a situației. Dumneata parinte, ai făcut apologia răspunsurilor ce ți le-ai găsit, fortandu-te sa te pliezi pe realitatea locului și a gândirii unde te desfășori sfintia dumitale. Poate si cautand sa scuzi regulile impuse de curând, din partea unor ierarhi din occident. Indiferent din ce motiv, cred ca sunteti in eroare. Mucegairea sau scăparea din (crasă) neatentie a unei insecte in Sfantul Potir, nu au fond comun cu efevtul prezentei unui virus in același Potir. Pe fond, acolo vorbim de scarbire, iar aici de faptul ca Sfanta Împărtășanie poate sau nu omorâ! Mare atenție! De aceea se cere și preotului sa aibă aspect plăcut. Pt neputinta celor care cred dar vor ajutor necredinței lor. Deci o chestiune de igiena care poate sau nu sa ingretoseze! Sfintii din închisori au slujit sub auspicii extrem de aseptice. Si i-a făcut biruitori si asupra morții biologice, mulți dintre ei alungând la 90 de ani. Părintele Galeriu, de exemplu, a umplut Potirul cu propriul sânge (nu aveau nimic altceva la indemana!) si s-au împărtășit toți cei din celula. Apreciez retorica expusa, dar deloc expunerea opiniei „liturgice”. O exprimare elevata, dar nu mai mult. Dar si marii contestatari ai adevărurilor exprimate de sinodalitatea Bisericii, au fost pricepuți la slova. Buche, ce uneori poate ucide. Pt omul profan, construcția sfinției tale poate părea solida. Dar ferească Dumnezeu de asta, si smintitoare. Dinamica Bisericii a dus la folosirea lingurițe, din motive lesne de înțeles. Practice! Nu de vătămare. Si dacă in istorie, o pandemie a facut victime foarte multe, Biserica, prin hotărâre sinodala, a mai închis ușile ei., chiar timp de 2 luni. Pentru putina credintei, cat si pt a nu sfida autoritățile sau teama credincioșilor. Ba chiar și a multor preoți sau ierarhi, care s-au temut pt viata lor. Acum, în cazul împărtășirii „precum puii”… Apropo…chiar credeți ca impartasania în felul acela va ferește de virusuri..? Si aici formulez întrebarea, mergând pe logica expusa in articol. Este la fel, o chestie de bun simt pt cel care urmează după tine, la împărtășit. Cum de imperios necesar bun simt este ca unii dintre preoți sa își tundă leoatele mustatii pe care in mod total neigienic si dezgustator si le baga în Sfantul Potir, la Cuminecare. Draga parinte, problema se pune din punct al abordării igienei de bun simt. O sa te miri, dar Hristos chiar este Izvorul Vieții. Si asa cum nu a îmbolnăvit pe preoții care s-au impartasit dupa mii de bolnavi ceva îmi spune ca tot asa vs proceda si de acum încolo. Știi și sfintia ta asta, dar probabil ca ai început sa te temi. Si aici se face barajul între mărturisire si scuze „pertinente”. Orice compromis aduce dupa sine alt compromis. Mult succes în pastoratia sfinției tale, dar și in mărturisirea ei pe linia patristica drept maritoare. Lasa lucrurile asa, ca s-a dovedit ca funcționează. Foloseste-ti priceperea mintii pt zidirea Bisericii.

    • Ioan-Florin zice:

      „preotul cu unele valente erudite, care combate valori imuabile ale practicii liturgice.”
      „marii contestatari ai adevărurilor exprimate de sinodalitatea Bisericii,”
      „mărturisirea ei pe linia patristica drept maritoare”

      Concret, pe propoziții din textul meu: ce „valori imuabile” am combătut? ce adevăruri sinodale am contestat? ce e contra-patristic în textul meu?
      V-am lăsat comentariul numai ca model de băgare în seamă pe lângă subiectul unui articol. În spatele fiecărei afirmații făcute de mine sunt întemeieri biblice, patristice sau istorice.
      Dacă puteți vorbi la obiect, reveniți.
      Și nu suntem la per tu.

    • Oare nu ați început răspunsul … ‘in opinia mea’? Dar terminați in stil inchizitor. Ca un senior al Bisericii. Ca un stăpân.
      Acum despre text: ideea este clară: sfânta Împărtășanie, cu adevărat Trup și Sânge ale lui Hristos SE POT strica, sunt perisabile sub aspectul lor văzut, ce se supun legilor fizice ale lumii căzute. Așa cum trupul Domnului a putut muri deși era unit in chip nedespărțit de dumnezeire… Părintele Galeriu spunea că nu doar învierea Domnului ne minunează, căci era firesc să aibă viață Dătătorul vieții, ci tocmai faptul că a murit, că și-a asumat o realitate nefirească Sieși, că S-a lăsat înghițit de moarte…
      Despre asta e vorba. Despre cum trupul Domnului se supune efectelor căderii protopărinților, facându-se intru toate asemenea nouă afară de păcat. Și cum Împărtășania se supune la rândul ei acelorași legi, facându-se izvor de viață dinăuntrul viscerelor noastre intrând in componența țesuturilor noastre, umorilor noastre…
      Și așa cum turnăm căldura si Împărtășania preia această căldură și își modifică temperatura, așa își schimbă puțin compoziția chimică dacă din delăsare sau accident ajunge să mucegăiască. Nu despre îngrețoșare era vorba ci despre perisabilitatea Tainelor. La fel poate, in situații aparte, să transmită si agenți patogeni.
      Și mărturisesc că niciodată nu m-am temut că mă îmbolnăvesc nici după o liturghie de praznic după sute de oameni împărtășiți înaintea mea din potir, nici după ce împărtășeam vreun bolnav.
      Dar m-am temut, in puținătatea credinței mele, ca atunci când eram eu bolnav nu cumva pentru păcatele mele să îngăduie Domnul să se îmbolnăvească cineva de la mine.
      Rezum, părintele având delicatețea de a nu rosti explicit acest lucru, Sfintele Taine pot și transmite boli din cauza nevredniciei noastre. Nu sunt scutite din oficiu… Greu de primit o asemenea taină, așa cum greu le-a fost celor mai mulți să creadă într-un Dumnezeu care nu a coborât de pe cruce. Cum ați fi reacționat când apostolii s-au descurajat văzând Învățătorul atârnând mort pe cruce? MORT. Nu adormit. Dacă ați fi vazut pe viu atâta ‘neputință’?
      P.S. Chiar cred că știți toate astea. Si atunci?

      • Ioan-Florin zice:

        „Rezum, părintele având delicatețea de a nu rosti explicit acest lucru, Sfintele Taine pot și transmite boli din cauza nevredniciei noastre. Nu sunt scutite din oficiu… ”
        Mi-ați inversat cuvintele. N-am zis că Sfintele pot transmite boli, ci că lipsa noastră de credință le poate face fără efect. Puneți mâna pe carte:
        Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, cap. 34, traducere de Ene Braniște, 1997:
        „Sfințirea credincioșilor (prin cuminecare -n.m.) cere neapărat și râvna sau conlucrarea noastră. Căci harul ne sfințește prin Sfintele Daruri numai dacă ne-a găsit pregătiți pentru sfințire. Însă dacă ne-a aflat nepregătiți, nu ne aduce niciun câștig, ci, dimpotrivă, ne pricinuiește o nemăsurată pagubă. (…) Adică: să ne rugăm ca Sfintele Daruri să lucreze asupra noastră și să nu li se ia puterea harului, după cum atunci când Mântuitorul trăia printre oameni erau unele cetăți în care mâna Sa cea atotputernică nu putea să facă minuni din pricina necredinței lor.”

        • Dan Bochis zice:

          P.C. voastra.
          Am citit articolul de mai sus precum si comentariile pana la cel al lui „Par Traian”. La primele comentarii afirmati dorinta unui dialog, dar cei care nu sunt de parerea dvs. sunt pusi la punct, trimisi ” la carte”, ironizati, etc . Oare asta este duhul pastorului de suflete? Era asta duhul Sfintilor Parinti sau a marilor duhovnici? Cereti, si pe drept cuvant , sa se revina la textul dvs. Plecand deci de la el as dori sa ma lamuriti de ce spuneti ca v-au fost inversate cuvintele? Dvs. spuneti „Euharistia nu este nici mediu aseptic, nici dezinfectant și nici antibiotic” iar mai sus afirmati ca „N-am zis că Sfintele pot transmite boli”. Aseptic inseamna „Lipsit de germeni patogeni „(DEX). Ceva care nu-i aseptic inseamna ca nu este lipsit de germeni patogeni ci din contra; contine germeni patogeni. Ce afirmati de fapt? Ca Euharistia este un mediu cu germeni patogeni? Dumneavoatra folositi jocuri de cuvinte; negarea negatiei. Concret, pentru dvs. este Euharistia mediu aseptic ( adica lipsit de germeni patogeni si deci fara posibilitatea de a transmite boli ) sau nu este mediu aseptic ( deci este septic) si deci are germeni patogeni si in consecinta poate transmite boli? Si pentru ca afirmati ca ” nu există paragraf din textul meu care să nu se întemeieze evanghelic, patristic sau istoric” m-as bucura sa-mi spuneti bazele teologice sau patristice pentru afirmatia aceasta ( Euharistia nu este nici mediu aseptic, nici dezinfectant și nici antibiotic ) sau pentru pasajul in care ati facut-o.
          In general este f. confuz ce intetionati cu articolul de mai sus. Plecati in articol dvs. de la problema pe care autoritatile statului, fara nici-o competenta in domeniu incearca sa o impuna Bisericii la o problema cel putin controversata ( pandemia actuala care ucide „cu milioanele”), si anume interzicerea impartasirii cu o singura lingurita. Am inteles la sfarsitul articolului ca aveti convingerea de a fi raspuns ( implicit probabil) acestei dileme „Dacă după tot ce am scris până aici mai aveți nevoie de un răspuns tranșant …. „. Ca sa vedeti daca „solutia dvs. raspunde problemei reale dintre BOR si autoritati v-as ruga sa va imaginati raspunsurile decidentilor la intrebarea: Deschidem bisericile daca impartasania se face conform indrumarilor Pr. Ioan-Florin din articolul ….. sau nu? Daca ei ar gasi solutiile dvs. viabile ( ma indoiesc inclusiv ca ar intelege ce doriti sa spuneti) si ar deschide bisericile sau ar decide mentinerea lor inchise si asta in urma respingeri concluziei dvs. Ma tem insa ca tot articolul, plecand de la o problema reala nu aduce acestei probleme nici-o solutie. Va fi timp, dupa ce se rezolva aceasta situatie, de analize interne despre problema pastoratiei. Daca mai continuam mult ca si acum, problemele ridicate de dvs. nu vor mai avea cui sa fie aplicate ca ne omoara astia si ne inchid ca sa-si vada de sparanghel si de distrugerea generatiilor viitoare cu educatia care le-o dau.
          Afirmatia dvs ca „În ce mă privește, de când sunt preot nu împărtășesc oamenii altfel decât prin „turnare”, așa cum își hrănește pasărea puii ” te-ar duce cu gandul ca asa vedeti dvs. modul in care trebuie impartasiti credinciosii. In paranteza fie spus cand apropiati ( si nu atingeti ! ) lingurita de gura credinciosului virusii din respiratia sa ating lingurita si conform afirmatiei dvs ca Euharistia nu este un mediu aseptic ce ne facem? Ce diferenta credeti ca faceti fata de situatia impartasiirii cu o singura lingurita ( din punct de vedere epidemiologic?) Reluand insa, in comentariul la postarea Par Cornel la afirmatia dumnealui ca „„Așadar soluția propusă ar fi împărtășirea prin turnare.” ii spuneti ca „Nu, nu am propus asta în mod explicit.” Deci dvs. nu propuneti altora, ca solutie la problema reala, actuala, cu care se confrunta Biserica Ortodoxa Romana ( si anume presiunile autoritatilor cu referire la Impartasanie) ceea ce faceti dvs. in practica. Daca lipsa credintei este ceea ce doriti sa subliniati pentru ce toate aceste piruete logice despre lingurita si de ce sa va folositi de momentul acualei crize stat-Biserica pentru aceasta?
          Problema practica la care trebuie sa raspundem astazi este daca permitem puterii seculare anticrestine ( si in fapta si in cuvant ) sa se amestece si sa decida asupra practicilor, totusi mai mult decat milenare, ale Bisericii. Problema ultima a acestei societati antihristice nu este cum sa ne impartasim noi credinciosii ci ca sa nu ne mai impartasim. Chiar asa de greu de observant este ca daca lingurita nu este sfintita de energiile necreeate ale lui Dumnezeu prin rugaciunile care se fac asupra vaselor sfintite si prin comunicarea energiilor din Sf Impartasanie, atunci, pentru multi Trupul si Sangele lui Hristos pot transmite boli ( pana si dvs. afirmati asta ( Euharistia nu este un mediu aseptic)). Nu cred ca va imaginati ca astfel de notiuni sunt usor accesibile delor peste 11.000 de cititori de care cu bucurie pomeniti. Eu unul va pot confirma ca ati tulburat f. puternic cu acest articol o parte a comunitatii romanesti din tara si din stainatate (si nu pe cei care vin de Pasti si de Craciun la biserica!). Oare n-ar trerbui sa functioneze cuvantul Sf Ap. Pavel din I Cor 8- (9, 13) ca sa nu smintim? Ati afirmat ca Biserica dvs. „s-a oprit pe undeva la Sfântul Grigore Palama, ultimul patriarh al Bisericii mele, al cărui duhovnic de taină a fost părintele Stăniloae”. De aceea in problema linguritei de impartasanie o sa va dau un citat din „Patriarhul ” teologiei romanesti. Desi abordeaza problema diferentei dintre cuvintele sacru si sfant in Biserica Catolica in opozitie cu notiunea sfinteniei asa cum o cunoastem in Ortodoxie este, cred eu, clara in ceea ce priveste afirmatia dvs.”( Euharistia nu este un mediu aseptic”, cu aplicare directa asupra „greselii” impartasirii cu aceeasi lingurita. Cred ca referinta la Sf Grigorie Palama se poate usor deduce de catre dvs.

          „Crestinismul occidental a facut inca din vechime o deosebire intre notiunea de sfant (sanctus) si sacru (sacer). Sanctus e referit la Dumnezeu ca persoana… Pentru locasul bisericesc, pentru actele de cult, pentru obiectele cultului se foloseste numirea de „sacru”, care e mai putin decat sfant… in aceasta distinctie dintre sacru si sfant in crestinismul catolic e implicata, credem, necunoasterea lucrarii necreate a lui Dumnezeu, care, fiind si ea sfanta, ca si Dumnezeu, Subiectul ei face sa fie vazute ca „sfinte” toate actele savarsite in Biserica Ortodoxa, toate persoanele si obiectele atinse de ea, toate fiind „sfintite” prin aceasta. Crestinii ortodocsi vorbesc de „sfintirea apei”, de „sfintirea vesmintelor preotesti”, a icoanelor, a caselor, de „sfintirea” celui hirotonit ca preot. Pentru ei, e „sfanta” crucea, sunt „sfinte” icoanele, e „sfanta” biserica si vasele din ea. Ei nu-L considera pe Dumnezeu cel sfant despartit de acestea… Biserica Ortodoxa urmeaza in aceasta privinta exemplul Sfintei Scripturi, in care numele de sfant e dat nu numai lui Dumnezeu si persoanelor care intra in legatura cu El, ci si obiectelor supuse lucrarii Lui, obiecte care nu pot fi concepute decat in legatura cu persoana lui Dumnezeu sau cu persoanele omenesti – sfintite de lucrarea Lui… In cateva locuri din Vechiul Testament, traducerea franceza foloseste pentru obiectele utilizate in cult expresia de „sacru”. Dar traducerea romaneasca foloseste peste tot expresia „sfant”. Astfel, in traducerea franceza se spune: „Vei face lui Aaron vesminte sacre” (Ies. 28); „A pus placa de aur, ca diadema sacra” (Leu. 8, 9) sau „Fineas purta in maini vasele sacre” (Num. 31, 6). Dar traducerea romaneasca foloseste in toate locurile amintite numirea de sfant, chiar daca traducerea franceza foloseste aceasta numire in marea majoritate a locurilor, caci la baza ambelor cuvinte franceze sta evreiescul kadof

          • Ioan-Florin zice:

            Dan Bochis
            1) Faptul că citesc cu cea mai mare atenție și răspund fiecărui comentariu, adesea adăugând informații noi, referințe etc., arată că nu-mi desconsider niciun cititor.
            2) Ironia atunci când e cazul, punerea la punct, polemica – fac parte chiar din stilul Sfinților Părinților. „Duhovnicesc” în stilul teologic nu înseamnă siropos, nici împăciuitor cu tupeul, ignoranța, sau răstălmăcirea cuvintelor mele. Dacă am jignit pe cineva, îi cer iertare.
            3) Pe această pagină sunt binevenite opiniile contrare, argumentele, referințele bibliografice, chiar și stilul polemicii de idei etc. adică tot ce ține de o dezbatere cinstită, dar nu lozincile, stereotipurile, atacurile la persoană etc. Când cineva aterizează aici doar ca să-mi spun că sunt „corect politic”, „modernist”, „contestatar al marileor adevăruri exprimate de sinodalitatea bisericii” șamd, fără să-mi aducă nici cel mai mic argument din textul meu, când îmi răstălmăcește cuvintele, când îmi atribuie idei străine fără nicio bază textuală, el nu mai participă la o dezbatere, ci direct la un linșaj de tip inchizitorial.
            4) Vă rog să primiți de la mine acest sfat banal, pe care mi l-am asumat și eu, înceercând toată viața să-l urmez: când vă apropiați de un om, de ideile lui, de o carte, de un articol, dacă vreți cu adevărat să înțelegeți ce spune el (nu să fiți de acord! ci să înțelegeți), dacă vreți să aveți câștig din ideile lui (poate bune), faceți această apropiere fără cea mai mică prejudecată asupra subiectului pus în discuție, ignorând pe cât se poate convingerile Dvs, așteptările pe care le vreți confirmate, și având ca prim impuls dorința de a reflecta un pic asupra celor citite/aflate, de a cerceta mai departe tema, de a verifica supozițiile etc. nu de a sări în secunda următoare ca să vă arătați dreptatea dvs.
            5) „Concret, pentru dvs. este Euharistia mediu aseptic ( adica lipsit de germeni patogeni si deci fara posibilitatea de a transmite boli ) sau nu este mediu aseptic ( deci este septic) si deci are germeni patogeni si in consecinta poate transmite boli? ”
            Euharistia poate fi acră? Sau prea sărată? Sau să mucegăiască, nepăzită cum trebuie? Un păianjen căzut în ea moare instantaneu? Etc. Dar toate acestea se întâmplă pentru aspectul văzut al Euharistiei (semnele ei fizice), nu pentru sfințenia ei care rămâne intangibilă în sine. Ca și Hristos pe cruce.
            Dar oare semnele ei fizice (acreala, sărătura, sau dimpotrivă dulceața etc.) se pot transmite în mod automat în actul cuminecării? DESIGUR.
            Dar sfințenia și harul Euharistiei se transmit și ele în mod automat în actul împărtășirii? NICI VORBĂ. (Cabasila vorbea chiar de 2 lucrări diferite ale harului în Taina Euharistiei.)
            Mai concret de atât nu am ce să vă răspund. Cam asta era și ideea articolului meu. O reflecție, o meditație, și o cateheză. Vedeți mai departe, pentru Cabasila, în comentariul de mai jos dat lui Radu Delacruce.

  43. Nică Aluștefan Apetrei zice:

    „Însă discuția aceasta nu este, așa cum își închipuie o largă majoritate a credincioșilor, greșind amarnic, nici despre credința sau necredința în prezența reală a Domnului în Euharistie, nici despre sfințenia intangibilă a ei. ”

    Articolul e o dezvoltare stângace și corectă politic a acestui paragraf, in care, părintele ne răspunde, involuntar, la întrebarea cu care tot ne momește. „Da, iresponsabililor!” A se observa savuroasa poziționare a părintelui vs. majoritatea „largă” a credincioșilor care greșesc, amărâții, in credință lor magică, și nu oricum, ci „amarnic”. Interesant și sfatul ipocrit, ceva mai jos, de a nu „impune” măsura credinței noastre altora. Ah, vanity, definitely my favorite sin!

    • Ioan-Florin zice:

      În afară de calificative și o frază de film, puteți comenta ceva teologic, liturgic, istoric la ce-am avut eu de spus?

    • HRISTOS A INVIAT!

      Dezbateri aprinse. Mult si multe s-au discutat si argumentat pro si contra in legatura cu Sfanta Impartasanie sub imperiul diabolic COVID -19.

      Foarte posibil ca sa gresesc in cele ce voi spune :nu percep corect, sau nu „vad”, nu fac conexiuni cu alte pericope evanghelice.La intaia Sfanta Impartasanie NU lingurita este Trupul si Sangele Domnului, ci painea si vinul transformate prin Duh Sfant. Lingurita asadar SE POATE INFECTA si MOLIPSI pe altii de virus DACA inaintea lor credinciosii (suficient unul..).erau bolnavi sau purtatori de virus. Sfanta Euharistie ne face un singur trup si sange cu Mantuitorul .

      26- Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.
      27- Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi,
      28- Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă SPRE IERTAREA PACATELOR.

      Pe site-ul crestinortodox.ro, Alexander Schmemann,(fost preot catolic convertit la Ortodoxie).In articol parintele Schmenn explica semnificatia Euharistiei pe limbajul nostru, al laicilor. Cu totul indreptatit de textul evanghelic :

      „Euharistia a fost instituita de Mantuitorul in seara Cinei celei de Taina “Iisus luand paine si binecuvantand, a frant si, dand ucenicilor, a zis: “Luati, mancati, acesta este Trupul Meu.Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi.” (Mt. 26, 26-28). Dupa cum bine stim, in epoca Bisericii primare Sfanta Euharistie se savarsea in casele crestinilor; toti se adunau intr-o casa, unde participau la savarsirea Euharistiei si se impartaseau cu Trupul si Sangele Domnului. Din Faptele Apostolilor deducem ca adunarea primilor crestini era una prin excelenta euharistica, aceasta adunare sau synaxa este exprimata prin termenul ekklesia. Ca sa putem intelege mai bine aceste aspecte trebuie sa facem apel la primul teolog al unitatii Bisericii, si anume Sfantul Apostol Pavel. In epistolele sale intalnim texte foarte clare despre identificarea Bisericii cu adunarea euharistica, de exemplu in Epistola I catre Corinteni, cand le spune acestora “aud ca atunci cand va adunati ca Biserica, intre voi sunt dezbinari” (11, 18) din acest verset, luat in context, putem deduce cu usurinta ca e vorba de Biserica -adunare euharistica- si nu de o adunare oarecare, caci pentru adunarile obisnuite avea fiecare casa lui “oare nu aveti voi casa ca sa mancati si sa beti?” (I Cor. 11, 22). In aceasta perioada casa si Biserica sunt unite de practica Euharistiei, datorita acestui fapt apare si expresia “Biserica din casa”; ori de cate ori se oficia Euharistia intr-o casa crestina, Biserica lui Dumnezeu era unita cu acea locuinta.

      De la Cina cea de Taina si pana acum Hristos-Domnul s-a dat pe Sine ca HRANA MANTUITOARE prin care se savarseste unirea cu El. Dar pe langa aceasta El cere ca Euharistia sa se faca intru pomenirea Lui (Lc. 22, 19),”
      In plus, citind acest articol scris de parintele Ioan Florin din „al carui „Jurnal Scotian” m-am „dumirit” in cateva randuri cu multe lucruri de folos mintii si sufletului, ziceam, am aflat de practici foarte vechi si mai putin vechi a impartasirii credinciosilor la Sfanta Liturghie…unde lingurita lipsea! De ne imbolnaveam folosind unica lingurita, eram sigur mantuiti in Imparatia Lui Dumnezeu!

      Sunt crestin ortodoxa si o persoana laica , S-a „intamplat” insa ca sa am multi ani la randul contact tot mai strans si cu textele bibice si lucrari teologice de mare profunzime, acuratete istorica dar mai ales continutul Sfintei Scripturi prin citirea si studierea ei. Unchiul meu (straunchiul) dinspre mama este martir si marturisitor intru Hristos, teolog autor al multor lucrari mult apreciate (prieten si cu parintele Staniloae) intre care lucrarea lui „de capatai” SPRE TABOR in 4 volume. Am relatat acest lucru pentru ca sa aveti cumva explicatia chemarii spre Sfanta Scriptura si Biserica. Acum vreo 10 ani am „avut curajul” sa alcatuiesc un blog in memoria celui care a murit la Aiud, dr. prof univ la Teologia din Arad care ii poarta numele. „Ilarion V Felea”.In intentia mea cu voia Domnului este ca sa lucrez la un volu care sa cuprinda marturii despre parintele Felea.
      Crestinul ortodox se impartaseste in scopul mantuirii sufletului sau.

      CONCLUZII – apartin autorului articolului la care mi-am luat curajul sa exprim ce gandesc despre pericolul infectarii cu COVID19 la Sf Euharistie. Mantuitorul nostru nu ne vrea bolnavi , El ne vrea in Imparatia Lui pe toti. Imi cer iertare pentru curajul avut dar imi amintesc de cuvintele parintelui Steinhardt si nu numai, un crestin adevarat trebuie sa aiba curaj.

      • Euharistia este Taina prefacerii (metafizice) a darurilor de paine si vin in Trupul si Sangele Domnului Hristos;
      • Taina Euharistiei a fost instituita de Insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taina;
      • Prin impartasirea cu Trupul si Sangele Mantuitorului, cat si prin comuniunea agapica a celor multi cu Unul, Euharistia este Taina care sustine unitatea Bisericii;
      • Euharistia Bisericii are proportii cosmice, fiind unificarea tuturor in toate (I Cor. 15, 28);
      • Euharistia este o pregustare a Imparatiei lui Dumnezeu, ea ne unifica deplin cu Hristos, ne face contrupesti cu El, marcand prezenta Imparatiei cerurilor aici pe pamant intre tensiunea dintre deja dar nu inca;

      Rog frumos sa imi iertati stangaciile in formularile si interpretarile bazate pe lacune in lectura Bibliei. Doresc sa adaug ca Pandemia care inca se desfasoara in lume a condus la foarte multe confuzii, derutari, teorii care de care mai fantasmagorice (nu sunt adepta preluarii stirilor „din surrse”, cu atat mai putin de pe tabloide. Prefer site-urile autorizate in prezentarea stirilor.
      Multumesc pentru o lectura deosebit de energizanta sufleteste.
      Va doresc o saptamana cu zile binecuvantate!

      • Ioan-Florin zice:

        Vă mulțumesc pentru comentariu!
        Cu o singură precizare importantă: Euharistia este Taina prefacerii REALE a pâinii și vinului, nu a prefacerii „metafizice” cum ați scris.
        Chiar zilele trecute am citit cartea despre liturghie a părintelui Ilarion Felea, „Tâlcuirea Sf Liturghii” – este extraordinară, documentată și duhovnicească! Dacă n-ați citit-o încă, să o căutați, mai ales că aveți legături speciale cu el.

        • Asa este : ati avut dreptate, aici am scris comentariul , la acest articol. Am incurcat borcanele, cum spunem noi romanii.
          Am in biblioteca mea toate publicatiile unchiului meu (Unchiul Ilarie cum il numeam…) si am citit „Talcuirea Sfintei Liturghii” mult apreciata nu numai in Romania. Din cele 21 de lucrari deosebite,tocmai „Talcuirea Sfintei Liturghii” a fost aleasa spre traducere in limba engleza in revista ortodoxa „The Orthodox Word – for the Mission of True Orthodox Christianity (established with the blessing of St. John Maximovitch, Archbishop and Wonderworker of Shanghai and San Francisco..In vol. 53, No. 4 (315) , (July-August, 2017)la paginile 157 si 185 sunt doua articole i lba engleza : Viata de martir si marturisitor a pr Ilarion V Felea. Traducerea este facuta de dna prezbitera Diaa Suvak cu care am purtat lungi conversatii pe e mail si la tf.
          Aceasta revista „The Orthodox Wor” este publicata bilunar de St. Herman of Alaska Brotherhood.Cladirea editurii se afla la Manastirea Platina, CA.
          Toate aceste noutati vi le-am scris gandind ca v-ar interesa.
          Lucrarea parintelui Felea – in 4 volume- SPRE TABOR -este considerata dupa parerea parintelui Iustin Parvu „cea mai buna opera a Ortodoxiei romanesti, de pana acum.
          Blog-ul dedicat de mine memoriei si operei sale este https://preotulmartirilarionfelea.wordpress.com/
          Pace si Bucurie in Hristos Domnul!

          • Ioan-Florin zice:

            Mă bucur mult să aud că a fost tradusă cartea părintelui Felea! Și mulțumiri și pentru site-ul pe care i l-ați dedicat!

  44. Elena zice:

    Bine scris, parinte. Trimiteti va rog textul dvs la patriarhie, ca e nevoie urgenta de el acolo.
    Patriarhia are nevoie de consilieri ca dvs, pt ca risca zilele acestea sa cada in mare greseala, inversunandu-se sa nesocoteasca pericolul real al infectarii prin utilizarea linguritei comune trecute prin saliva a sute de guri.
    Sunt uimita cum de nu inteleg ierarhii nostri ca ne putem impartasi la fel de comunional si daca preotii folosesc mai multe lingurite liturgice igienizate corespunzator, astfel incat actul impartasirii sa fie sigur, civilizat si igienic pt fiecare credincios care doreste sa primeasca Sfanta Impartasanie.
    Oare Sinodul nu are medici prin preajma, teologi luminati, canonisti cu experienta care sa le spuna ierarhilor si Patriarhului ca inovatia linguritei comune nu e dogma, ci e un simplu obicei de secol 12, la care putem renunta?
    Exista preoti si credinciosi care si au facut idol din lingurita comuna calatoare prin sute de guri, de parca lingurita ne mantuieste, nu Hristos cel din Impartasania care odihneste in unicul Potir.
    Sper ca medicii si teologii vor gasi solutia salvatoare, de iesire din aceasta ispita si mare tulburare, astfel incat sa ne intoarcem fericiti in biserici, la Sfanta Impartasanie, in numar si mai mare, cu si mai multa ravna si credinta, spre binele nostru si spre mantuirea noastra, precum si spre slava lui Dumnezeu.

    • Ioan-Florin zice:

      Elena, nu e chiar așa ușor. Consecințele unei decizii trebuie gândite foarte bine, pastoral, nu ajung numai argumentele dogmatice, teologice etc. Dvs. credeți cu toată puterea în Hristos, și n-aveți nevoie de „semne” de felul linguriței, dar altcineva, a cărui credință se simte tare tocmai pe astfel de detalii, s-ar putea tulbura.

      • Elena zice:

        Asa este, părinte. E o decizie de mare raspundere, cu implicatii multiple, foarte serioase, de rasunet in toata lumea crestina si nu numai. Nadajduiesc in intelepciunea Sinodului si mai ales nadajduiesc ca ii va lumina Dumnezeu pe toti cu harul Sau, astfel incat ierarhii sa hotarasca ce e bine si de folos pt toata biserica, cler si credinciosi, pentru sanatatea sufleteasca si trupeasca a tuturor.
        Va multumesc pentru raspuns. Spor in tot ceea ce faceti!

        • Sara zice:

          Cei care s-ar putea tulbura sunt cei care din păcate, au dobândit o înțelegere greșită. De aceea, cateheza pe care părintele ne-a împărtășit-o cu multă generozitate și a adus lumină multora este atât de importantă.
          Deciziile nu cred că ar trebui luate în funcție de cei care au fost catehizați greșit. Este momentul ca lucrurile sa fie îndreptate. De fapt, mereu este vremea cercetării de sine, a recuperării, a îndreptării, a cernerii…

          • Ioan-Florin zice:

            foarte bună aluzia la „vremea cernerii” de care zicea și părintele Rafail. Vremea cernerii discernământului! Pentru că de aici va pleca toată pierzania noastră: de la pierderea discernământului.

  45. Iulia Stanciu zice:

    Va salut cu drag si va dezvalui faptul ca am pe perete in birou un fragment din Jurnal scotian la care-mi ridic privirea de cate ori cred ca mi-e greu, ezit sau ma indoiesc si imi aduce aminte ca nu trebuie decat sa cred! „Cel care se gandeste la mersul pe apa nu va merge niciodata pe apa.Dar cel care nu se gandeste decat la porunca Domnului, „Vino!”, va merge si pe apa, daca va trebui, si prin aer, si prin foc va trece, va lua serpi in mana si ceva datator de moarte de va bea, nu-l va vatama”(Marcu 16,18)…Nici nu ma gandesc ca vom gasi noi solutia iesirii din aceasta criza, totul va trece ca si cum n-ar fi fost si mi-e teama ca ne vom aseza din nou in aceeasi rutina, asa cum nu luam seama la niciun semn de sus, la niciun bobarnac, fie el boala, moarte, necaz ce ne sunt date spre dezmeticire!Eu sunt medic, nu mi-am pus niciodata problema contaminarii in biserica si vreau sa cred ca participarea la Sfintele Taine schimba ceva in oameni, te transforma intr-un om mai bun, mai tolerant,mai rabdator iar daca nu simti cum credinta ,asa cum o defineste Sfantul Evagrie-
    paza poruncilor=despatimire=iubire,schimba ceva in inima ta, in felul tau de a fi, atunci trebuie sa cauti mai mult, sa te rogi mai mult, sa te smeresti mai mult,sa citesti mai mult, sa cauti un duhovnic potrivit si sa-l asculti! Asa cum spuneati atunci,” toate poruncile Domnului sunt un mers pe apa!”Toate gandurile mele bune si urari de sanatate si nadejde!

    • Ioan-Florin zice:

      Vă mulțumesc din suflet pentru urări și gândurile bune! Într-adevăr, asta e puterea credinței, puterea mersului pe apă, dar câtă înțelegere adevărată a credinței ne trebuie.

    • Ioan-Florin zice:

      Mulțumesc pentru articol. Cunosc articolele părintelui Pruteanu, un liturgist foarte bun și un teolog echilibrat. De altfel acolo am citit studiul lui Robert Taft despre lingurițele euharistice. Căci în pofida a ceea ce dvs. vi se pare doar „analiză logică”, nu există paragraf din textul meu care să nu se întemeieze evanghelic, patristic sau istoric, pe sute de pagini citite, dar dacă aș fi vrut să vă arăt cât sunt de „ortodox” sau deștept, ieșea o carte nu un articol de blog. Așa că, vă rog, lăsați strâmbele cu „logic… dar vă propun ortodox”.

  46. Petru zice:

    Iar despre „duhul patristic al pr. Schmemann”, un articol bun aici: http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-mihail-pomazansky-teologia-liturgica-a-pr-alexander-schmemann/
    A propos de articolul dvs., Pr. Serafim Rose: „Teologia nu este în primul rând o chestiune de argumente, critici, dovezi si combateri; ci este întâi de toate cuvântul oamenilor despre Dumnezeu, în conglasuire cu învatatura Dumnezeieste revelata a Dreptei-credinte. De aceea, primul scop si cea dintâi aplecare a teologiei este ca totdeauna sa insufle, sa încalzeasca inima, sa ridice pe tot omul mai presus de preocuparile marunte ale pamântului, pentru a întrezari dumnezeiescul început si sfârsit al tututor lucrurilor, si astfel sa-i dea acestuia energia si încurajarea de a se nevoi catre Dumnezeu si înspre patria cereasca. ”
    Sper ca nu veti fi la fel de acid cu cei trei teologi citati ca si cu cei care nu v-au elogiat pe subiect, ci va fi doar inceputul unei dezbateri dintr-o alta perspectiva. Nu atat pentru dvs. si admiratorii care ii „executa” pe cei de alte pareri inaintea dvs. (e limpede din ce si cum scrieti ca nu prea admiteti pareri contrarii, caci „nu ati ajuns la aceste concluzii aseara”), cat pentru cei fascinati de „exercitii rationale logico-liturgice” dar inca deschisi unor alte perspective.
    Mai multe despre „Ortodoxia inimii” vs. „ortodoxia creierului” gasiti in „Viata si lucrarile pr. Serafim Rose”.

    • Ioan-Florin zice:

      „nu prea admiteti pareri contrarii,”
      păi veniți cu păreri contrarii, opinii, puneți degetul pe paragraful greșit din articolul meu, nu defilați pe-aici cu citate universale.

  47. Petru zice:

    Si, daca ingaduiti, o intrebare-rugaciune pentru toti- noi (incepand cu mine, desigur), cei atat de siguri pe mintile si experientele si intemeierile patristice ale intelegerilor noastre; „Doamne, dar daca totusi gresesc in ce cred legat de acest subiect? arata-ne Tu Adevarul, voia Ta! ca de nu, in van toate, si desertaciune toata vorbaria si scrierea, si chimvale sunatoare toate spusele si scrierile noastre…”.
    Imi cer iertare daca v-am tulburat.

    • Ioan-Florin zice:

      Părinte, n-o mai dați cotită. Dacă nu m-am tulburat eu să scriu articolul de mai sus, n-o să mă „tulbure” comentariul dvs. 🙂 Iar de rugat, m-am rugat înainte să-l scriu, n-aveți grijă. Aveți însă ceva concret prin care să arătați că articolul meu nu se întemeieze evanghelic, patristic sau istoric?

  48. Octavian zice:

    Scriu pentru ca răspundeți… probabil nimeni nu mai citește până aici.
    1. Mă împărtășesc pentru că Hristos se sacrifică duminică de duminică. Cum pot sta eu neîmpărtășit când el s-a pus pe cruce pentru mine? El este acolo în fața mea, iar eu să mă uit și să refuz politicos?
    2. Cum să nu mă apropii de împărtășanie când el s-a pus pe cruce și pentru mine? Măcar atât pot face și eu să cred în el și să cred că orice s-ar întâmpla, bun sau rău, tot de la El este binecuvântat sau îngăduit. Dacă credința asta o pierd atunci am pierdut totul.

  49. Teo zice:

    La linguriță nu se va renunța.punct.marii liturgisti Braniște, Necula, ips Laurențiu și alții s.au pronunțat, cu toate argumentele, in aceasta privință. A se vedea de pildă vol 2 din tradiție și înnoire a lui Necula. Sinodul bor cu siguranță va decide în această direcție, având în vedere declarațiile ips Teodosie, ips Laurențiu, Bănescu s.a.

    • Ioan-Florin zice:

      Vreți să spuneți că Părinții Braniște și Necula s-au referit în lucrările lor la lingurița euharistică, altfel nu prea mai au cum să se „pronunțe cu toate argumentele în această privință” pentru că sunt pe lumea cealaltă. Apreciez siguranța dvs în privința Sinodului.

  50. Pr. Traian zice:

    Am citit cu atentie propunerea si discutiile pe acest subiect, sunt interesante si binevenite, insa in legatura cu expresia „reinterpretare” mi-as permite cateva observatii:
    – acest termen este unul „periculos”, intrucat Biserica nu se adapteaza vremii sau lumii, ci incearca sa adapteze lumea la invatatura ei….a se vedea epoca iconoclasta
    – mergand pe aceeasi logica, tot din ratiuni „sanitare” si „reinterpretand” traditia si invatatura Bisericii, de maine se poate admite si incinerarea (in locul inhumarii, care atentie, nu de dogma!), sau prostitutia (ca deh, femeia are dreptul sa faca ce vrea cu trupul ei, care, atentie, nu e dogma!), sau homosexualitatea (ca „boala”), sau hirotonia femeilor sau orice altceva…
    – discutia e interesanta, insa contextul nu e potrivit…daca la orice incercare a istoriei Biserica ar fi renuntat la cate ceva, va dati seama unde am fi ajuns??? Si daca am renunta, cu ce am inlocui? Cu ceva mai bun? Ma indoiesc…
    – astfel de propuneri au mai fost, si vor mai fi…insa tocmai de aceea e nevoie de prudenta, de rugaciune si de sinodalitate, pentru a lua hotararea cea mai potrivita…nu pentru autoritati, nu de frica vreunui virus, ci pentru Dumnezeu…
    Sa asteptam cu rugaciune, cu incredere si nadejde hotararea Sfantului Sinod, avea ierarhi competenti si cu frica de Dumnezeu care vor sti sa carmuiasca corabia lui Hristos in aceste vremuri tulburi.
    In rest, felicitari pentru articol, discutia e deschisa si poate continua, insa finalitatea ei, personal si fara suparare, nu o vad nicaieri….
    Doamne ajuta!

    • Ioan-Florin zice:

      Părinte, mulțumesc pentru comentariu.
      Numai un pic aici, când spuneți: „Biserica nu se adapteaza vremii sau lumii”. Dar ce părere aveți că a „adaptat” Taine precum cununia și botezul scoțându-le din cadrul sfintei liturghii? sau că în loc de sfânta împărtășanie, mirii primesc pișcoturi și șampanie din „paharul comun”? Iată deci numai două exemple la repezeală că Biserica din păcate s-a adaptat la lume. Sigur, asta nu înseamnă că trebuie să „adaptăm” euharistia și eu nu asta am spus. Dar trebuie să ieșim din retorica „nu avem nimic de schimbat” și, funcție de provocările pastorale, să căutăm în învățătura dogmatică răspunsurile necesare.
      Nu sunt însă de acord când spuneți „mergând pe aceeași logică de maine se poate admite etc. etc.” – asta e ca în povestea cu drobul de sare, ce se întâmplă dacă urcă mâța pe sobă, dacă leagănul e lângă el etc. Aici, în discuția cu cuminecarea, nu e vorba de o „logică” a schimbării, ci de o situație pastorală dată, concretă, care ne-a oprit credincioșii la poarta bisericilor. Teama aceasta că dacă punem în discuție ceva, cu cea mai bună credință, atragem un val de „schimbări” în biserică cred că ne poate paraliza tot viitorul.
      „Si daca am renunta, cu ce am inlocui? Cu ceva mai bun?” – da, uneori se poate cu ceva mai bun venind chiar din tradiția Bisericii, așa cum v-am dat exemplul cu cununia – și aș putea să mai fac încă o mică listă.
      Mulțumesc încă o dată.

  51. Radu Delacruce zice:

    Vreau sa va propun parintelui Ioan si cititorilor , textul urmator :

    Sfânta Euharistie între Coronavirus, blasfemie, apostazie și „lingurița
    necredinței”

    1. Distanțare euharistică, epidemiologi spirituali și teologi închipuiți

    Dacă în lumea laică, antreprenorii caută soluții de redresare economică pentru a evita
    Apocalipsa sărăciei de după Covid și fac lobby, la toate nivelurile nationale și internationale, pentru
    a reîncepe viața economică, în lumea celor responsabili eclezial s-a așezat o atitudine de autoizolare
    și de carantinare comodă, egală cu un manifest pentru o pandemie eternă, stimulați fiind de apariția
    unei fericiri social-politice noi: „Fericiți cei ce nu se plâng, că aceia vor fi promovați”!

    Unii dintre sacerdoții lui Iisus Hristos sunt debusolați, incoerenți, insensibili și chiar cinici,
    deoarece s-au autoizolat, mai mult față de credincioși și față de Dumnezeu, decât față de virusul
    propriu-zis!

    Blocarea vieții spirituale a românilor, din partea autorităților de stat, în timpul pandemiei,
    precum și ignorarea totală a Bisericii, prin hotărârile ce vizează viața duhovnicească, după încetarea
    stării de urgență (15 mai), mai recent cu relaxări care nu diferă prea mult de perioada stării de
    urgență, ne sugerează faptul, că neo-marxiștii și dușmanii lui Hristos și-au unit ura împotriva
    Bisericii, săvârșind blasfemie, pe față. Acest lucru a fost posibil pe fondul tăcerii vinovate și a lipsei
    de reacție a clerului, precum și a lașității unora dintre cei care conduc Biserica. Aceste atitudini sunt
    egale cu apostazia.

    Astfel, creștinul s-a trezit singur în război, între două fronturi, lovit constant și simultan, atât
    de blasfemia stăpânirii de stat, cât și de lașitatea, tăcerea, abandonarea și apostazia celor ce-l
    stăpânesc eclezial, care execută slugarnic înregimentarea oarbă, în noua ordine mondială a
    des-bisericirii și a des-creștinării lumii.

    Cu excepția a 3-4 ierarhi și a unor preoți din BOR, care au avut o atitudine mărturisitoare
    fermă, față de dictatura politico-medicală atee, care l-a coborât pe om doar la statura de materie
    organică, îndemnându-l frenetic la folosirea apei, a săpunului și a distanțării fizice, ignorându-i total
    dimensiunea spirituală și culturală, mulți intelectuali laici au fost mai prezenți mediatic și mai
    activi, în atitudinea lor, de a sancționa moral și civic blasfemia, apostazia și înjosirea ființei umane,
    decât marea majoritate a responsabililor ecleziali.

    Ba dimpotrivă, noul Vicarius Christi, de nivel oficial înalt, prin purtătorul de cuvânt al BOR
    -, se delimitează și se leapădă tocmai de ierarhii și preoții „ce se trezesc din somnul cel de moarte”.
    În loc să vină lângă ei, se leapădă de mărturisitorii jertfelnici ai Bisericii. Sumbră perspectivă
    eshatologică în lupta Bisericii lui Hristos cu antihrist. Dacă s-au ascuns în masă de un virus
    nanometric, adică pitic, cum vor lupta în fața unui viclean uriaș, ca Antihrist!?

    Într-o asemenea atmosferă apăsătoare, creștinul nu s-a mai simțit și nici nu se mai simte
    păstorit, apărat și îndrumat, ci abandonat, sine die, până vor fi iarăși vremuri prielnice „de produs
    bani”. Dovada celor afirmate, o reprezintă caterisirea atâtor preoți, care s-au opus „diplomației
    ecleziale ecumenice” perdante, precum și metodei de administrare bisericească, de tip „căpușă”.

    În biserică s-au instalat zarafii, ca la ei acasă, ceea ce-i dă sentimentul de „străin în Casa
    Domnului”, atât preotului cât și laicului. Acest spectacol al neputinței noastre nu face cinste nici lui
    Hristos Mântuitorul lumii și nici Bisericii Sale.

    Atacul virulent asupra Bisericii lui Hristos se dă, cu motivație de politică medicală, la
    temelia Sfântei Euharistii, căreia i se contestă dumnezeirea și caracterul ei aseptic, cerând-se
    insistent, sub amenințare penală, în caz de nesupunere, un „Dumnezeu și o Biserică de unică
    folosință”!

    Unii ierarhi și teologi s-au integrat perfect în acest „teatru global”, au inițiat reguli liturgice
    noi, „moderne și igienice”, au amânat împărtășirea credincioșilor după 1 Iunie, reducând Sfânta
    Liturghie doar la Liturghia Cuvântului, au permis, totuși, spovedania doar de la doi metri și
    binecuvântarea credincioșilor de la un metru, ca și când, un medic stomatolog ar putea trata și pune
    dinți de la distanță, au apelat la opinia Bisericilor surori, eventual vor organiza un nou sinod
    panortodox pe această temă, etc, toate acestea, dintr-un „instinct pavlovian” slugarnic și ipocrit.

    Unii profesori, de teologie recentă, emit chiar blasfemii: „[…] trebuie să ne temem de
    contaminare în cazul bolilor contagioase care pot ataca latura umană a lui Hristos, Trupul Său
    Euharistic, dar și „trupul său eclezial” considerat doar sub aspectul oamenilor reali care-l compun.
    Hristos n-a venit să golească cimitirele prin Sfânta Împărtășanie, ci a venit să ne treacă prin toate
    etapele vieții Lui, prin toate suferințele (inclusiv prin coronavirusul temut din Sf. Potir n.m!), rănile
    și moartea suferită de El pe cruce, pentru ca după aceea să putem beneficia noi toți de roadele
    învierii de la sfârșitul timpurilor”. (A se vedea: TEOLOGIE EUHARISTICĂ ORTODOXĂ
    PENTRU VREMURI DE PANDEMIE, de Pr. Prof. Adrian Niculcea, Facultatea de Teologie
    «Ovidius» din Constanța, p. 17, 30 aprilie, 2020).

    Oare nu spune Iisus Hristos așa: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață
    veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Nu spune: „va avea viață veșnică”, ci
    „are viață veșnică”, deci, se „golesc cimitirele” sufletelor, deja în prezent. La viitor se vorbește doar
    de învierea noastră trupească. Atunci de ce spune părintele: „de efectele Sf. Euharistii ne vom folosi
    doar în Eshaton, la sfârșitul veacurilor”!

    Părintele profesor aduce ca argument teologic biblic, ale posibilei infectări din Sf. Potir,
    semnele cuielor cu care a înviat Hristos, ceea ce-i arată vulnerabilitatea Trupului lui Hristos și după
    învierea Sa! Profesorul și-ar fi dorit un Hristos „reparat total”, fără urmele supliciului, ieșit „ca nou”
    dintr-o cutie de lux, frumos ambalată, și nicidecum un Hristos ieșit din mormânt. Semnele cuielor
    sunt o dovadă a dragostei Sale jertfelnice pentru noi, o dovadă a identității Sale divino-umană și
    nicidecum un semn al slăbiciunii sale trupești, de după înviere.

    Propunerile făcute de profesor, la pagina 18, din aceeași lucrare, sunt dovezi ale neputinței
    sale teologice și pastorale, întrucât înlocuiește cleștele serafimului – simbolul linguriței euharistice -,
    cu „o sută de lingurițe de metal”, cu care ar trebui să se doteze fiecare parohie! „Atunci unul dintre
    serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleștele (λαβιδι) de pe
    jertfelnic. Și l-a apropiat de gura mea și a zis: „Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele
    tale, și fărădelegile tale le va curăți” (Isaia 6, 6-7).

    Isaia vede un cărbune, iar unde este foc nu există bacterii sau viruși; și vede doar un clește și
    nu mai multe! Euharistia este „cărbunele” din Isaia, adică Trupului lui Iisus Hristos „sterilizat” în
    focul dragostei jertfelnice de pe Sfânta Masă. „Gustați și vedeți că bun este Domnul!” (Ps. 33, 8).

    Unii „epidemiologi spirituali, mai evoluați”, cu pretenții de mari teologi, consideră Sf.
    Euharistie virusoforă și bacterioforă doar pentru cei ce vin la Sf. Potir cu nevrednicie și cu puțină
    credință, și de teama acestora se impune folosirea mai multor lingurițe.

    Aceștia vin cu zeci de sofisme, ca argumente „teologice ortodoxe complexe” și în mod
    raționalist, „leagă prea strâns” Taina transformării Euharistice, de biodegradabilul din elementele
    euharistice – pâinea și vinul -, care intră în circuitul biologic al omului, după unirea cu Hristos și
    îndumnezeirea lui, și se elimină din corp, ca orice aliment ingerat. De aceea Hristos face precizarea,
    tocmai ca să nu ne poticnim: „Trupul Meu este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată
    băutură” (Ioan 6, 55). Și ca orice aliment, dacă nu-l consumi la timp, se strică, mucegăiește sau dacă
    nu ai grijă, poate fi invadat de insecte, păianjeni și alte viețuitoare!

    Unii cred, că „soluția ieșirii din criza” (euharistică) ar fi doar „cateheza euharistică și
    reinterpretarea modului pastoral istoric” și propun ca Sfânta Euharistie să fie „turnată” în gura
    credinciosului, fără să-i fie atinse buzele cu lingurița. Mă întreb: cum am putea face același lucru și
    cu bebelușii, copilașii sau bolnavii pe moarte, care abia deschid gura?

    Acești „salvatori ai Sfintei Euharistii” consideră, că autoevaluarea vredniciei și a credinței
    puternice a fiecăruia, ar păstra Euharistia necontagioasă, ignorând împărtășirea credinciosului în
    stare de pocăință și de recunoștință față de Mântuitorul Iisus Hristos, și uitând faptul, că noi ne
    împărtășim datorită vredniciei și dragostei lui Hristos și nu doar datorită „vredniciei” și eforturilor
    noastre. Deci, venim la Sf. Potir cu păcătoșenia și nevrednicia noastră, în ciuda eforturilor noastre
    de a ne pregăti, cât mai intens și mai bine, așa cum spunem în rugăciunile dinaintea împărtășirii.

    2. Creștinul între Sf. Potir și lingurița necredinței

    Slujirea, ca preot sau episcop a Sf. Liturghii, fără credința puternică a prezenței reale a lui
    Iisus Hristos, sub forma pâinii și a vinului, nu este altceva decât o ceremonie de ruinare a sufletului
    personal și comunitar, ba chiar a universului, dacă ne gândim la aspectul cosmic al Sf. Liturghii.
    Acolo unde este Hristos real euharistic, nici o bacterie și nici o boală molipsitoare nu-și are locul,
    întrucât Sf. Împărtășanie este foc mistuitor, deci „sterilizator dumnezeiesc”.

    Cel care gândește altfel este evident, că a eșuat în necredință și reduce ființa teologică a
    omului doar la conținutul său fizic, material devalorizându-l astfel din ontologia sa iconică,
    liturgico-eclezială și-l transformă într-un subiect de biologie, de epidemiologie, deci, într-o
    problemă medicală.

    În acest context, creștinul în fața Sf. Potir este văzut exclusiv ca un rezultat al reacțiilor
    psihico-fizico-chimice ale creierului și ale pântecelui. Privit din această perspectivă, orice activitate
    spirituală a omului devine la fel de inteligibilă și previzibilă precum mecanismul digestiei.

    Conform acestei gândiri, înseamnă că, creierul produce inteligența, rațiunea și mintea, la fel
    cum ficatul secretă bila. Dispare complect taina Persoanei și prezența proniatoare a harului lui
    Hristos și chiar dragostea lui Dumnezeu Tatăl, iar de împărtășirea Sf. Duh prin Sf. Taine, nici nu
    mai poate fi vorba.

    Eșecul unei astfel de gândiri – strict de igienă medicală – corespunde unei gândiri seculare
    acute. Dacă sunt și clerici care consimt pastoral la astfel de propuneri de igienă liturgică, atunci
    înseamnă că erodarea conștiinței preoțești este catastrofală, egală cu pierderea credinței și cu
    transformarea Bisericii într-o instituție de prevenție epidemiologică.

    „Manierele bune și față de Dumnezeu” nu-și au locul aici, întrucât, a împărtăși cu aceeași
    linguriță pe toată lumea nu este o lipsă de maniere față de Dumnezeu sau față de oameni, ci o
    întărire a comuniunii frățești.

    Clericul care renunță la tradiția sfântă liturgică de veacuri și inventează lingurița
    necredinței, în locul Sfintei Lingurițe, pune o gravă barieră psihologică și îl așează pe creștin sub
    lupa microbiologiei, unde-l uită în laboratorul vegetativ, în loc să-l ducă pe drumul îndumnezeirii.

    Nu mai este o chestiune de meditație filosofică sau teologică constatarea, că Biserica
    Ortodoxă și lumea, în general, trece printr-o criză morală, cauzată de răsturnări de valori perene.

    Societatea, din păcate, continuă să elimine și să nesocotească valori ale Sf. Scripturi și ale
    Sf. Tradiții, valori morale și spirituale, introducând nonvalori raportate la lumea seculară și la
    globalizarea fără de Hristos și împotriva lui Dumnezeu.

    Acestea produc o dezorientare completă, induc panica incertitudinii, a îndoielii, a fricii, a
    necredinței și provoacă o gravă criză a lipsei de sens.

    Pr. Dr. Docent Mihai VALICĂ

    • Ioan-Florin zice:

      Părinte Radu, părintele Valică – nu știu ce specializare are – face aceeași confuzie între Euharistie și actul cuminecării pe care am văzut-o la mulți preoți care scriu pe acest subiect. El zice de: „temelia Sfântei Euharistii, căreia i se contestă dumnezeirea și caracterul ei aseptic” și alte fraze de felul acesta.
      Pentru pr. Valica, Euharistia și împărtășirea ei credincioșilor e unul și același lucru. Dar Stăniloae și Cabasila fac o distincție între Prefacerea propriu-zisă (Euharistia din potir) și împărtășirea ei credincioșilor. Astfel Taina Euharistiei nu e Euharistia însăși, cum crede pr. Valica. Taina Euharistiei este Euharistia din potir PLUS împărtășirea ei credincioșilor. Ba chiar Cabasila vorbea de DOUĂ lucrări ale harului în Taina Euharistiei, absolut distincte: prefacerea în sine (prima lucrare) și împărtășirea credincioșilor.
      Este aceeași diferență ca între Hristos Însuși și împărtășirea oamenilor de Hristos. Distincția dogmatică e foarte importantă, pentru că Hristos Însuși nu lucra în mod automat minuni și vindecări în întâlnirea cu oamenii. Tot am dat exemplele cu satele unde „nu a putut să facă nicio minune din cauza necredinței lor” sau cu „oamennii care îl îmbulzeau” fără să simtă nicio putere „ieșind din El”.
      Atât timp cât părintele Valica n-a înțeles distincția asta elementară, discuția lui e pe alături de subiect. Nimeni nu contestă Euharistiei în sine caracterul lucrător, sfințitor, aseptic etc. etc. Discuția e actul împărtășirii credincioșilor.
      Plus că trage concluzii greșite din articolul meu, semn că nu l-a citit cu atenție, ceea ce nu mă miră.
      Caută neapărat Cabasila, dacă n-ai făcut-o deja, și neapărat capitolul despre Taine din TDO Stăniloae (dar trebuie citit integral, multe observații despre Euharistie sunt aruncate peste tot.)
      Iată aici doar o pregustare din Cabasila, am tot dat-o de mai multe ori și în alte comentarii:
      „Sfințirea credincioșilor (prin cuminecare -n.m.) cere neapărat și râvna sau conlucrarea noastră. Căci harul ne sfințește prin Sfintele Daruri numai dacă ne-a găsit pregătiți pentru sfințire. Însă dacă ne-a aflat nepregătiți, nu ne aduce niciun câștig, ci, dimpotrivă, ne pricinuiește o nemăsurată pagubă. (…) Adică: să ne rugăm ca Sfintele Daruri să lucreze asupra noastră și să nu li se ia puterea harului, după cum atunci când Mântuitorul trăia printre oameni erau unele cetăți în care mâna Sa cea atotputernică nu putea să facă minuni din pricina necredinței lor (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, cap. 34, traducere de Ene Braniște, 1997).

      • Dan Bochis zice:

        P.C voastra
        Va citez :
        „Dar Hristos din Euharistie și Hristos din Evanghelie sunt unul și același Hristos, care nu poate face minuni acolo unde nu găsește credință (Matei 13,58; Marcu 6,5).”
        Argumentatia dvs. si din textul articolului si din comentariul de mai sus se bazeaza pe faptul ca Hristos NU POATE face minuni ( asa scrieti) si o sprijiniti pe cele doua pasaje din Evanghelii. Numai ca cele doua pasaje nu suna chiar cum spuneti:
        Astfel la Sf. Ap. Matei 13, 58 se spune:
        „Şi n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinţei lor”
        La fel la Sf. Ap. Marcu 6,5 citim
        „Şi n-a putut acolo să facă nici o minune, decât că, punându-Şi mâinile peste puţini bolnavi, i-a vindecat”
        Deci la primul pasaj n-a facut MULTE minuni DIN PRICINA necredinţei lor ( de unde se intelege cu usurinta, ca in ciuda neputintei lor A FACUT minuni, chiar daca nu multe) , iar la al doilea pasaj si-a pus mainile peste putini bolnavi si i-a vindecat ( si acestea sunt minuni). Deci concluzia dvs., as zice ca este gresita si prin urmare si restul argumentatiei bazate pe aceasta concluzie. In plus este o mare diferenta intre ce spun pasajele biblice si interpretarea dvs si asta pt ca afirmatia dvs. ” Hristos NU POATE”, circumscrie puterea lui Dumnezeu, in vreme ce a face putine minuni datorita neputintei/ necredintei oamenilor nu numai ca arata puterea Mantuitorului ca Dumnezeu dar arata si ca lucrarea Lui se face unde si cand si cu cine doreste El. Sunt nenumarate minuni savarsite de Dumnezeu unor necredinciosi. Unii sau intors, altii nu. Sf. Maria Egipteanca ar fi doar un exemplu, care s-a intors si s-a pocait. Arie ar putea fi un altul dar sens invers; el nu s-a pocait. Sunt pline acatistele de minuni savarsite cu necredinciosi. Ce sa mai spunem despre minunile din Vinerea Mare si ca o incununare a toate Invierea. Pentru credinta cui au fost ele savarsite?

        As dori ca acest pasaj (ce scriu mai jos) sa nu fie publicat caci nu priveste pe nimeni decat pe dvs.
        Am remarcat, si sincer va spun ca nu scriu asta ca sa va atac sau sa va scot in evidenta „minusurile scrieri”, ca aveti o mare usurinta in a folosi cuvinte ( aseptic de ex.) cu un inteles diferit de cele pe care cuvantul il are de fapt, doar pentru a va argumenta idea. Daca l-am „tradus” pe intelesul tuturor ati evitat sa-l asumati desi dvs. l-ati folosit initial.
        Faceti interpretari ( vezi mai sus) folosindu-va de pasaje biblice sau cuvinte de la Sf. Parinti care nu exprima ceea ce spuneti dvs ca exprima, intelesul fiind esential diferit. Va bazati mult pe jocuri si constructii ca si cele aratate in postarea mea anterioara. De asemenea, argumentele de genul „semnele ei fizice ( ale impartasaniei n.n) (acreala, sărătura, sau dimpotrivă dulceața etc.) se pot transmite în mod automat în actul cuminecării? DESIGUR. Dar sfințenia și harul Euharistiei se transmit și ele în mod automat în actul împărtășirii. NICI VORBĂ” duc discutia intr-o directie diferita fata de subiectul dezbatut. Discutia nu era despre transmiterea harului si sfinteniei in Impartasanie ( care este de necontestat !) ci despre transmiterea virusilor prin intermediul linguritei unice. De la acesta disputa pleaca articolul dvs si tema este reluata de mai multe ori in articol, de unde si reactiile la aceasta idee. Eu nu cred ca cineva cu gandirea si capacitatea dvs. de analiza, nu intelege diferenta dintre insusirilor INTRINSECI ale materialelor din care se face Sf. Impartasanie ( adica painea si vinul) care in mod normal se transmit prin Impartasanie si virusii care pot ajunge pe lingurita de Impartasanie si care conform argumentatie dvs. se transmit cu toate efectele lor. Asta este subiectul discutat si a devia de la el cand ti se aduc argumente, inclusive citate din Par Staniloae si trimiteri la teologia energiilor necreeate a Sf. Grigorie Palama fara ca macar sa le luati in considerare este manipulator. Este superior si dispretuitor pentru interlocutor ( cred eu ) sa incerci intr-o discutie sa-l impingi pe cel cu care discuti in directia dorita de tine „mizand” pe asfel de „mici” imprecizii. Daca gresesc sa ma iertati ca n-am alta intentie decat a va sublinia ceva care se vede si care sminteste ( nu este numai concluzia mea), dar asa cum v-am arata sunt multe si diverse ( lingvistice, conceptuale, de interpretare etc) exemplele care puncteaza acelasi lucru. Nu cred ca o cateheza plecand de la astfel de alunecari este folositoare. Dupa cunostintele mele, astfel de imprecizii ( mai mult sau mai putin „usoare”) au facut diferentele cele mai mari din punct de vedere dogmatic in istoria Bisericii.
        Va doresc numai bine si ma opresc aici din a va scrie caci am credinta ca eu, pe de o parte, am destule elemente pentru a deslusi folosul sufletesc al acestor scrieri, si dvs. pe de alta parte, din argumentele de mai sus veti deduce daca este ceva folositor pe viitor pt dvs. sau nu.
        Multumesc

        • Ioan-Florin zice:

          Mulțumesc și eu! Am lăsat totuși pasajul de care spuneți, – nu mă deranjează deloc, poate critica dvs. este de folos și pentru alții care citesc articolul meu. Să-i ajutăm să aibă și alte puncte de vedere.

  52. Vlad zice:

    Hristos a inviat!

    Ma bucur sa vad ca acest articol a suscitat o asemenea dezbatere. In continuarea acesteia, as vrea sa aduc la cunostinta tuturor o parte dintr-un comunicat al Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia, din data de 2 aprilie 2020:

    „Venirea spre Dumnezeiesca Euharistie și Împărtășirea din Potirul Obștesc al Vieții nu poate deveni cauză a transmiterii de boli”. Cei care se apropie „cu frică de Dumnezeu, cu credință și dragoste”, în chip absolut liber, fără vreo constrângere exterioară, se împătășesc cu Trupul și cu Sângele lui Hristos, care se face „medicament al nemuririi – φάρμακον ἀθανασίας”, „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.

    Orice suspiciune cu privire la transmiterea unor boli prin intermediul Dumnezeieștii Euharistii este reprobabilă, întrucât aduce atingere (θίγει – ofensează) Adevărului dogmatic, Credinței Apostolice și Tradiției Bisericii. Drept urmare, este cu neputință ca acestă concepție să fie acceptată de către Biserică, care rămâne nestrămutată în convingerea Ei, privitoare la prezența reală a Duhului Sfânt în Taina Dumnezeieștii Euharistii și la experiența Ei de veacuri pe această temă.

    De asemenea, în condițiile date, orice discuție despre modul administrării/ transmiterii Dumnezeieștii Împărtășiri este inoportună (ἄκαιρος), fără discernământ/ indiscretă (ἀδιάκριτος), nu zidește, și prin urmare este incceptabilă/ reprobabilă (ἀπορριπτέα)”.

    Sper ca aceste cateva randuri sa le gasiti suficient de argumentate teologic.

    • Ioan-Florin zice:

      „Sper ca aceste cateva randuri sa le gasiti suficient de argumentate teologic.”
      Dragă Vlad, aceste rânduri sunt o declarație, nu argumente.
      Nu comentez restul, însă ideea că împărtășirea cu Sfintele Taine duce în mod automat la sfințirea noastră e magică, nu mai zic anti-patristică. Poftim, compară cu Nicolae Cabasila:
      „Sfințirea credincioșilor (prin cuminecare -n.m.) cere neapărat și râvna sau conlucrarea noastră. Căci harul ne sfințește prin Sfintele Daruri numai dacă ne-a găsit pregătiți pentru sfințire. Însă dacă ne-a aflat nepregătiți, nu ne aduce niciun câștig, ci, dimpotrivă, ne pricinuiește o nemăsurată pagubă. (…) Adică: să ne rugăm ca Sfintele Daruri să lucreze asupra noastră și să nu li se ia puterea harului, după cum atunci când Mântuitorul trăia printre oameni erau unele cetăți în care mâna Sa cea atotputernică nu putea să facă minuni din pricina necredinței lor (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, cap. 34, traducere de Ene Braniște, 1997).

  53. Vlad zice:

    De ce nu comentati restul? As vrea totusi sa stiu cum va raportati fata de o astfel de declaratie venita din partea unor arhierei care traiesc sau macar propovaduiesc (mai multi dintre ei) un mod de viata isihast-ascetica.
    Si nu vad in aceste randuri unde sa se vorbeasca despre faptul „că împărtășirea cu Sfintele Taine duce în mod automat la sfințirea noastră”. Sinodalii, prin vocea IPS Mitropolit Ierotheos, purtatorul lor de cuvant in aceste vremuri, afirma ca cei care se apropie „cu frică de Dumnezeu, cu credință și dragoste”, în chip absolut liber, fără vreo constrângere exterioară, se împărtășesc cu Trupul și cu Sângele lui Hristos, care se face „medicament al nemuririi – φάρμακον ἀθανασίας”, „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.

    • Ioan-Florin zice:

      „Si nu vad in aceste randuri unde sa se vorbeasca despre faptul „că împărtășirea cu Sfintele Taine duce în mod automat la sfințirea noastră”.
      Uitați unde: ”Venirea spre Dumnezeiesca Euharistie și Împărtășirea din Potirul Obștesc al Vieții nu poate deveni cauză a transmiterii de boli.” Citiți deci cu atenție: „VENIREA spre… nu poate deveni cauză”. În Taina Euharistiei sunt 2 lucruri distincte: Euharistia din Potir și „VENIREA spre”, adică împărtășirea credincioșilor. Vedeți în continuare răspunsul pe care i l-am dat un pic mai sus lui Radu Delacruce la articolul părintelui Valica.

  54. Dan Camen zice:

    Parinte, daca IPS Teodosie, despre care ati referit intr-o postare ulterioara acesteia, a reusit, prin „scandalul religios” provocat in media, folosindu-se de sloganuri si sentinte, sa ‘catehizeze’ despre Sf. Impartasanie mult mai mult si chiar mai bine decat ati facut-o Dvs prin aceasta lunga postare, cu cuvinte bine alese? Macar ca unii au auzit, abia acum, ca Sf. Impartasanie e deosebit de importanta si ca, poate, painea si vinul acela sfintit, e mai mult decat pare…

    Poate acum, dupa cele doua postari, v-ati gandit ca, asa controversat cum este, ierarhul a ajuns cu cuvintele sale scurte si la acei oameni la care cuvintele Dvs nu au patruns (si poate nu o vor face), in ciuda accesarilor si distribuirilor masive a materialului Dvs.

    Nu ma intelegeti gresit, sunt de acord cu solutia catehizarii, nu numai in anumite situatii, ci permanent, cu orice ocazie si la tot pasul – daca vreti, dar poate felul adresabilitatii, forma si modul cum este ea prezentata, cu adevarat conteaza si trebuie adaptata/ actualizata la realitate. Poate ca apelul Dvs de reintoarcere la modelul pastoral istoric, desi frumos in auzire, nu mai functioneaza (asa cum trebuie)…

    • Ioan-Florin zice:

      Sunt perfect de acord cu dvs. „Duhul suflă unde voiește”. Eu nu mi-am spus decât punctul de vedere, așa îmi par mie lucrurile – și trebuie să le spun, pentru că pentru asta am fost hirotonit preot.

  55. Vlad zice:

    Dupa afirmatiile sfintiei voastre sa intelegem ca si aceasta rugaciune a Sfantului Ioan Gura de Aur e antipatristica: ”Și, pentru rugăciunile celei ce fără de prihană Te-a născut pe Tine, ale Preacuratei și pururea Fecioarei Maria, Maicii Tale, singura nădejde neînfruntată și ocroti­toare și izbăvi­toare a mea, învredni­cește-mă, fără de osândă, să mă îm­păr­tășesc cu Preacuratele, nemuritoarele, de viață făcătoa­rele și înfricoșătoarele Tale Taine, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci, spre sfințire, spre lu­minare, spre tărie, spre vindecare și spre sănătatea sufletului și a trupului și spre șter­gerea și pierderea cu totul a cugetelor, a gândurilor și a de­prin­­derilor mele celor rele și a nălu­ci­rilor de noapte ale du­hurilor celor vi­clene și întunecate.”?

    • Ioan-Florin zice:

      Amin.
      „învredni­cește-mă, fără de osândă, să mă îm­păr­tășesc”
      Dar oare ne-am putea împărtăși și „cu osândă”??

      • Vlad zice:

        Sigur ca da. Avem chiar un exemplu biblic: Iuda. Si toti rationalistii, care confunda intelegerea noetica (noera) cu cea rationala (logiki).
        Pana la urma, cred ca e cum mi-a zis duhovnicul meu (dupa ce a citit articolul si comentariile): intre „Ortodoxia inimii” si „ortodoxia mintii” nu sunt multe puncte comune. Pentru asta sfintia voastra si cei care gandesc asemenea sfintiei voastre nu pot primi alte perspective. Iar problema grava nu este ca sfintia voastra credeti asa cum scrieti – si despre Euharistie, si despre „minciuna” Luminii Sfinte de la Ierusalim, etc. Problema este ca va expuneti public opiniile. Oare v-ati intrebat vreodata ce veti face daca sunteti in categoria „ispitele trebuie sa vina, dar vai de cei prin care vin ispitele”?
        Iar harisma invataturii pe teme de interes general este a episcopilor, nu a preotilor. Apropos, daca Sfantul Sinod va decide altfel decat sfintia voastra in privinta acestei probleme, veti putea face o „asceza intelectuala”, asa cum pomenea cineva mai sus, si sa va pocaiti public pentru randurile scrise in acest articol?

        Multumesc si va rog sa ma iertati!

        • Elena zice:

          Vlad,
          ”harisma invataturii pe teme de interes general este a episcopilor, nu a preotilor”. De unde vine aceasta idee?
          De ce ar putea, de exemplu, un episcop corupt sa aiba harisma asta si un preot sau un credincios nu? Harismele le poate avea orice preot si orice credincios, pana la urma, nu doar episcopul.
          Dar tema spagilor si a altor fapte penale si imorale o fi de interes general pentru unii arhi/episcopi din Biserica noastra? E posibil desigur ca si unii corupti din Biserica sa se fi pocait intre timp, deci nu avem deloc dreptul de a i judeca (oricum ar fi, nu avem niciun drept de judecata), ci doar de a i critica. Nu stim evolutia starii lor duhovnicesti. Si nici nu trebuie sa o stim. Trebuie sa ne rugam pt ei si pt noi mai ales.
          Indiferent ce va decide Sf. Sinod, parintele Ioan Florin nu are de ce sa faca asceza intelectuala si nici sa se pocaiasca pt ca a scris un articol. A scris liber, argumentat si perfect articulat.

          • Vlad zice:

            „De unde vine aceasta idee?” De aici:
            „Cata vreme omul nu a trait cu adevarat in duh cumplitele adancuri ale iadului, pe de-o parte, si, pe de alta parte, propria inviere in Hristos, el trebuie sa urmeze caii aratate de Sfintii Parinti si sa nu se povatuiasca de la sine. Oricat de inzestrat intelectual ar fi el in comparatie cu altii, oricata cunoastere teoretica ar stapani, sa nu se intemeieze pe sine. Iar daca, pe langa cunostintele teoretice, mai este stapanit si de patimile invidiei, urii, si altele asemenea, cu atat mai primejdios ii este a se face sfetnic.”
            extras din Arhimandritul Sofronie, Taina vietii crestine, p. 217

        • Elena zice:

          Vlad
          Citatul dat nu are legatura cu articolul de fața si nici cu notiunea de harisma. Imi pare rau.

  56. Un ratacit printre straini zice:

    Parinte, vad ca insisti mult în ulltimele raspunsuri pe care le dai cititorilor asupra distinctiei dintre Euharistie si împartasirea credinciosilor. O fundamentezi corect teologic. Doar ca aceasta distinctie, chiar patristica fiind ea, nu se regaseste în viata de zi cu zi, în actiunea umana de „a mânca”. Teologia patristica, cât o fi ea de „inspirata”, se bazeaza pe logica si dialectica lui Aristotel. Daca e sa ramânem în mediul patristic, as spune ca parintii de traditie si cultura semitica, aceeasi traditie si cultura în care s-a scris cea mai mare parte a Cartii, în care a trait si murit Cel Rastignit, binecuvântat sa-I fie Numele, nu analizau sistematic Euharistia/Liturghia, ci cautau s-o „îmbratiseze” prin poezie/poveste.
    Tot asa cum folosirea verbului „a face / a preface” din liturghie nu ar trebui sa ne dea voie sa facem teologie pe marginea lui, sa vorbim despre prefacere, transformare, prezenta, etc. Aici dau doar un exemplu, nu caut sa te acuz de ceva. Ce vreau sa spun este ca limbajul performativ nu poate deveni niciodata sursa de teologie la modul analiza, pentru ca altfel îsi pierde valoarea.
    Eu m-as bucura daca am putea vorbi, printre altele si despre rolul activ al clerului si cel pasiv al credinciosilor, mai ales datorita faptului ca tu ne-ai mângaiat de câteva ori cu marturii despre felul în care o astfel de dihotomie se poate diminua, repara.
    Legat strict de lingurita, cred ca ar fi necesar sa abordam faptul ca, printre altele, ea reprezinta obiectul prin care cineva da de mâncare altcuiva. Acest gest genereaza o multime de consecinte, cum ar fi, de exemplu, dependenta împartasirri credinciosilor de catre o persoana clericala. Se pare ca la origine nu ar fi fost asa.

    • Ioan-Florin zice:

      „Ce vreau sa spun este ca limbajul performativ nu poate deveni niciodata sursa de teologie la modul analiza, pentru ca altfel îsi pierde valoarea.”
      Of, prietene, mie îmi spui asta? Știu și eu asta, și crede-mă că într-un fel mă disprețuiesc c-am ajuns să vorbesc așa, dar uneori, nu știu, ai nevoie de un cuvânt, de o imagine, de o comparație etc. nu atât ca să explici o taină (doar ideea c-ai putea face asta e cea mai mare prostie!), dar ca să oferi cititorului un infim punct gravitațional în jurul căruia să-și desfășoare toată înțelegerea duhovnicească.
      Ca Sfântul Spiridon când arată cărămida pentru a explica Sfânta Treime.

      • Un ratacit printre straini zice:

        Multumesc pentru raspuns. Tocmai de aceea iubesc atât de mult povestile si marturiile tale. Eu, la rândul meu, când comentez câte ceva o fac si în virtutea faptului ca sunt si altii care mai citesc. Comentariile mele te vizeaza rareori la modul direct, exclusiv. Multumesc si pentru faptul ca postezi cu dragoste comentariile care ar putea lasa impresia ca te judeca sau îti reproseaza ceva. Consider asta ca fiind o asceza intelectuala din partea ta, una demna de urmat.

  57. Mihaela Teodora zice:

    Hristos a înviat!

    Părinte, am citit articolul dumneavoastră cu mult interes. Mi-au plăcut anumite lucruri, iar altele m-au pus pe gânduri.
    E admirabilă partea de istorie liturgică legată de practica împartășirii cu Trupul și Sângele Domnului. E adevărat că esența Sfintei Euharistii și trăirea ei corectă in Biserică nu sunt afectate de modul în care se face împartașirea. Este o chestiune de formă, iar în unele locuri (Grecia, unele mănăstiri din Sfântul Munte, Essex) se practică altfel împartașirea, după cum bine ați spus și aceasta nu schimba comuniunea în Hristos din întreaga Ortodoxie.
    M-a mâhnit însă abordarea raționalistă a tainei euharistice, care „nu e mediu aseptic, ci doar medicamentul nemuririi”. Nu cred ca trebuie să amestecăm planul științific, medical cu cel mistic, liturgic. După cum nici Cartea Facerii nu este știință despre apariția lumii și a omului, ci este discursul depsre creație revelat de Dumnezeu omului.
    Oare rugăciunile așezate în rânduiala pregătirii pentru primirea Sfintei Împărtășanii prin care cerem ca aceasta să ne fie „spre tămăduirea sufletului și a trupului”, „spre binefacerea și sfințirea sufletelor și a trupurilor noastre” și altele asemenea, nu sunt adevărate? Parcă părintele Stăniloae ne atrăgea atenția asupra pericolului raționalizării, împărțirii, despărțirii, disecării în gândirea teologică. Ce profund se exprimă Biserica într-o alcătuire liturgică de la Nașterea Domnului: „taina nu suferă ispitire”!
    Ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului unite cu dumnezeirea Sa, iar sfințenia tainei face ca întregul context ce ține de administrarea ei (lingurița, potirul, pocrovățul, etc.) să fie lipsit de riscuri asociate.
    De altfel, ați văzut în unele comentarii la ce explicații „științifice” pot duce afirmații precum „euharistia nu este nici mediu aseptic, nici dezinfectant și nici antibiotic”: argintul din care e facută lingurița este dezinfectantul de care avem nevoie. La fel cum busuiocul cu calitațile sale terapeutice „conservă” aghiazma și nu lucrarea tainică a harului Sfântului Duh o face nestricăcioasă (și pe asta am auzit-o cândva).
    Dacă pornim de la premiza dumneavoastră „nu văd de ce n-ar putea ajunge și virusuri (în Sfânta Împărtășanie), mai ales cu o linguriță plimbată din gură în gură” punem sub semnul întrebării practica îndelungată a Bisericii și dăm curs la tot soiul de gânduri îndoielnce. De-a lungul celor 1000 de ani, de când s-a introdus lingurița pentru împărtașire, câte epidemii sau boli transmisibile nu au bântuit omenirea? Biserica prin sfintele ei taine a fost mijloc de îmbolnăvire, în ignoranța ei? Bine că a apărut această pandemie ca să putem ieși din ignoranță și din pericolul în care ne aflam fără să o știm!
    De la începutul discuțiilor din mass-media pe tema folosirii linguriței la împărtășire, am înțeles că ne aflăm într-un context istoric cu totul inedit. Niciodată și nimănui din Biserică nu i-ar fi putut trece prin cap că Sfintele Taine pot aduce boală sau moarte.
    O altă temă care m-a surprins este cea a „îngrețoșării” credinciosilor față de Sfânta Împărtășanie din cauza linguriței unice. Nu mi-aș fi putut închipui că starea de îngrețoșare mai poate sălășlui în sufletul unui credincios atunci când aude chemarea lui Hristos rostită prin gura preotului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!”.
    Dumneavoastră, în calitate de păstor de suflete, probabil că ați întâlnit situații. Totuși eu cred că sunt singulare și pot fi rezolvate printr-o pastorație individuală. Nu este un motiv suficient pentru o reformă a modului de împărtășire in Biserică.
    Atât în cele două orașe în care am locuit, cât și în cel în care locuiesc acum, am căutat să mă integrez în comunitați parohiale unde exista deschidere față de împărtășirea mai deasă a credincioșilor, deoarece mi-ar fi fost greu să aștept soroacele posturilor pentru a mă putea împărtăși. Nu am întânit nici măcar un caz în care cineva să-și pună problema îngrețoșării. Și erau comunitați ecleziale mari…
    Mi-a mai rămas un ultim gând. Ne lipsește un copil asemenea celui din povestea lui Andersen care să spună în gura mare adevărul că împăratul este gol. Problemele nu vin din interiorul Bisericii. Îi sunt impuse de către stat și alte grupări atee „isterice”, după cum bine ați spus la începutul articolului. Trist mi se pare faptul că oameni din afara Bisericii, care nu se împărtășesc doresc o schimbare cu tot dinadinsul, călcând cu cizma conștiința noastră religioasă.
    În fond este disputa dintre două concepții despre lume: teocentrică și cea secularistă. Făcând concesii, Biserica poate intra în logica secularismului ca într-o gură de rechin. Acum schimbăm lingurița, apoi potirul, apoi cine știe câte alte absurditați ni se vor cere.
    E adevărat că modul de împărtășire a credincioșilor (cu lingurița, prin turnare, sau altele) nu afectează esența tainei euharistice, însă tocmai schimbarea lui în contextul pandemiei este pericolul cel mare: induce ideea posibilității de îmbolnăvire și slăbește credința. Ar fi un „aggiornamento” al Bisericii care ar aduce multă vătămare credinței. Iar duhul secularismului ar jubila triumfător.
    Felul în care ne-am împărtășit până acum nu are niciun neajuns.

    • Ioan-Florin zice:

      Mihaela
      Spuneți „M-a mâhnit însă abordarea raționalistă a tainei euharistice”. Așa e, îi spuneam și mai sus unui prieten (Un rătăcit printre străini), nu știu dacă ați văzut răspunsul meu: „mă disprețuiesc c-am ajuns să vorbesc în acești termeni, dar uneori, nu știu, ai nevoie de un cuvânt, de o imagine, de o comparație etc. nu atât ca să explici o taină (doar ideea c-ai putea face asta e cea mai mare prostie!), dar ca să oferi cititorului un infim punct gravitațional în jurul căruia să-și desfășoare toată înțelegerea duhovnicească.Ca Sfântul Spiridon când arată cărămida pentru a explica Sfânta Treime.”
      Uneori (și Sfinții Părinți au dat ei înșiși acest model teologic în disputele din vremea lor) trebuie să duci discuția până la acest „infim punct gravitațional” ca să nu ajungi ca Biserica să se despartă din cauza unei lingurițe. Sau ca mulți din membrii ei să-și pună nădejdea într-un obiect. Sau în înțelegerea ei magică. Sau poate doar ca să câștigi o înțelegere duhovnicească în plus , chiar plecând de la un aspect rațional.
      Mai spuneți: „sfințenia tainei face ca întregul context ce ține de administrarea ei (lingurița, potirul, pocrovățul, etc.) să fie lipsit de riscuri asociate.” Depinde cum înțelegeți aceste cuvinte și am insistat mult pe ideea asta și în articol, și în comentariile de aici. Dacă le înțelegeți prin credință lucrătoare, prin rugăciune, dacă l-ați primit pe Dumnezeu în inima dvs. (cu toate scăderile și păcatele noastre!) atunci aveți dreptate să spuneți aceste cuvinte. Dar pentru cineva care se împărtășește doar ca să-i meargă bine, cum arătam în articolul meu, atunci nu mai este nicio „sfințenie a tainei”, și nicio „protecție” a ei. Decât dacă admitem că avem în biserică obiecte magice.
      Iertare că nu mai am timp acum să revin la toate aspectele pe care le abordați. Vă asigur însă că am cântărit îndelung fiecare cuvânt și temă pe care le-am propus în articolul meu. Dacă vreți totuși o lămurire despre ceva precis, punctual, vă rog să-mi spuneți și am s-o fac.
      Dar, da, aveți dreptate, poate ne lipsește acel „copil” care să strige ceea ce este de strigat.
      Îl aștept și eu, să știți. Și înaintea lui o să mă rușinez și eu. Până atunci însă trebuie să spun ceea ce mi s-a dat de spus după talantul meu primit la preoție. S-ar putea să greșesc. Dar mai mult aș greși dacă l-aș îngropa prin tăcere.
      Mulțumesc însă pentru comentariul dvs., e foarte frumos și simt că e venit dintr-o inimă sinceră. Sunt vremuri grele, într-adevăr, presiuni, ispite, riscuri, adversari, dar să nu uităm că în astfel de vremuri s-a vorbit cel mai bine despre credința noastră.

    • Sara zice:

      Impresia mea este că ori de câte ori ne simțim atacați în credință, reacționăm prea pătimitor. Îmi explic asta prin lipsa catehezei de care părintele ne vorbește. De altfel, anumite teme, cum ar fi Sf. Împărtășanie, au fost până nu demult subiecte tabu sau nu erau discutate cu prea mult interes și deschidere. In contextul actual, nu cred că ne obligă nimeni să renunțăm la credința noastră, iar „ideea posibilității de îmbolnăvire” nu aș asocia-o cu credința. Este firesc ca într-un astfel de moment istoric pe care toată planeta îl trăiește, să se ivească disensiuni între ştiinţă şi credință sau între rațiune și credință, iar lucrurile pe care le afirmă biserica să fie puse la îndoială de oamenii de ştiinţă, de cei raționali din societatea în care trăim.
      Biserica afirmă ca adevărate adevărurile de credință și ea o face în numele autorităţii ei, sau mai concret, nu pe baze ştiinţifice, credința fiind mai presus de ştiinţă şi de fire. E la fel de firesc să intervină și rațiunea și omul de știință care spune că și gravitația, și undele electromagnetice (chiar și 5G, se știe!!! 🙂 ), și forțele nucleare acționează și asupra bisericii, potirului și linguriței, icoanei… Așadar, și acești viruși care ne îmbolnăvesc și ne omoară există, de asemenea, în spațiul bisericii. În acest sens, nimic nu este „magic”. Suntem supuși cu toții legilor naturii în orice colțisor de lume de pe această planetă. De unde știm? O aflăm de la știința pământească care nu se bazează pe credință. Sf.Isac Sirul dă exemplul celor Trei Tineri Sfinti care au știut că focul arde, dar au știut și că Dumnezeu îi poate feri de arsura focului, că Dumnezeu este mai mare decât focul. Și au intrat în cuptorul Babilonului cu încredințarea că îi păzește Dumnezeu, și Dumnezeu i-a păzit! Asta înseamnă să te bazezi pe credință. Știința te ține lângă foc și spune: „rămâi acolo, că te arde focul!”… Nu mai vorbim de faptul că Întruparea Fiului lui Dumnezeu, jertfa Mântuitorului, Învierea din morți, Înălțarea la Cer si așa mai departe, nu trec prin rațiune, ci numai și numai prin credință. Aparține credinței, nu și științei! Spunea un înțelept că „știința se ocupă de studiul materiei şi al legilor ei, pentru folosul omului, iar credința nu face știință, ci formează conştiinţa”. Cred că cel mai bine ar fi să se delimiteze exact ce aparţine ştiinţei şi credinţei. Ar fi bine ca omul să-şi cunoască limitele şi să nu amestece lucrurile supunându-le acelorași criterii. „Nu e mediu aseptic, ci doar medicamentul nemuririi”, adică nu e știință, ci credință.

      Știu că Dumnezeu ne-a înzestrat pe toți cu voință, rațiune, gândire, sentimente și, în plus, Dumnezeu ne-a dăruit și libertatea de-a alege comuniunea cu El. Cred că Domnul Hristos s-ar bucura să ne vadă aplicând în viața noastră învățăturile Lui: smerenia vameșului, bunătatea samarineanului, pocăința fiului risipitor… Nu cred că Dumnezeu vrea sa fim iraționali. Numai orgoliile ne fac iraționali, ne încrâncenează, ne desfigurează, ne desființează, distrug totul.
      Of, săraca linguriță!… Mă tem că nu de lingurița „fermecată” ne împiedicăm, ci de propriile noastre neputințe, de litera legii, de lipsa iubirii, de neputința de a vedea dincolo de noi.
      Vă mărturisesc că mereu mă situez între rațiune și credință și că de multe ori mă opresc lângă foc rugând pe Domnul să aibă milă și să mă ierte. „Cred Doamne, ajută necredințe-i mele!”. E și dor, e și interogație…

  58. Mihai zice:

    Parinte,
    Citind articolul dvs, am ramas bulversat.
    De mai bine de 1000 de ani nu s.a trezit nimeni sa critice Lingurita cu care primim TRUPUL SI SANGELE LUI HRISTOS.
    Acu insa in zilele acestea tulburi in care lumea e speriata de tot felul de virusi, dvs v.ati hotarat sa publicati un asemenea articol? Oare l.ati publicat stiind ca va fi in centrul atentiei, ceea ce si este?
    Doar stiu ca de mult va framanta subiectul si ma intreb … de ce tocmai acum?
    Eu nu sunt teolog si nu va pot combate super argumentele dvs.
    Dar va intreb: daca un om crede cu adevarat ca in lingurita este DOMNUL, s.ar mai teme de virusi? I.ar mai fi greata?
    Eu personal, daca o minuscula particica din TRUPUL SI SANGELE DOMNULUI SI DUMNEZEULUI MEU ar cadea in cel mai scarbos si mai virusat loc posibil, nu as pregeta sa ling si sa curat locul acela pana ce ramane perfect curat.

    Dvs nu ati face la fel? Sau v.ar fi greata?

    • Ioan-Florin zice:

      – Normal că l-am publicat „ca să fie în centrul atenție”. Cine scrie un articol dorindu-și să treacă neobservat?
      – „De ce tocmai acum?” Pentru că este o vreme și un timp pentru toate.
      – „daca un om crede cu adevarat ca in lingurita este DOMNUL, s.ar mai teme de virusi? I.ar mai fi greata?” Nu de frică e vorba neapărat. Dacă ați fi fost preot și ați fi împărtășit mii de oameni, ați fi văzut cum se lipesc fire de salivă pe linguriță, cum ajung chiar și pe potir în timp ce retragi lingurița din gura celui care se împărtășește, sau cum ajung urme de ruj în sf împărtășanie din potir. Aceste resturi de salivă NU se prefac în sfânta împărtășanie.
      Iar așa ceva NU mai este nici cinstire pentru sf împărtășanie, nici respect pentru aproapele meu care se împărtășește cu „Preacuratele”, iar eu cred că nu e nici sănătos. Iar sentimentul de greață este ceva omenesc.
      – „Dvs nu ati face la fel? Sau v.ar fi greata?” Dacă pot curăța locul respectiv, sigură că o fac (și am făcut-o). Dacă nu, atunci fac cum mă învață Liturghierul.

      • Octavian zice:

        Se pare că Ioan Maximovici a împărtășit în spital un bolnav cu virusul turbării. Imediat după acesta, bolnavul a avut convulsii și a vomitat. Sfântul a lins totul, de pe jos, până la ultima picătură.

      • Mihai zice:

        1. Este un timp pentru toate, adevarat. Dar timpul nu era acum. “Din roadele lor ii veti cunoaste”. Articolul dvs aduce dezbinare si nu pace, deci nu este de la Dumnezeu ci de la drac.
        2. Spuneti ca pe lingurita se prind fire de par, saliva, etc. De ce nu stergeti lingurita de procovat inainte sa o introduceti in Sf Potir? De ce dezvoltati o asemenea teorie cand daca ati fi mai grijuliu, nu ar ajunge nimic strain in Sf Impartasanie
        3. Spuneati ca va e greata de ce ramane pe lingurita. Mai spuneati ca ati curatat Trupul Domnului dintr.un loc murdar. Acum nu mai pricep nimic. Va este sau nu va este greata. Mi se pare ca invartiti argumentul ca sa picati in picioare.

  59. Doru Radu zice:

    Sarut mana parinte! Am o meserie destul de pozitivist -secularistă la prima vedere ,destul de apropiata de a dumnevoastra la o vedere mai din interior,mai profunda . In mintea mea era o nebuloasa si un intuneric si multa teama .Va multumesc pentru explicatii si argumente . Mi s-a facut lumina in cap datorita dumneavoastra . Va multumesc!

  60. Marin Maria zice:

    Minunata cugetare!
    Domnul Sa va Binecuvânteze, Părinte!

  61. Monica zice:

    Cu adevărat discernământul duhovnicesc e de mare preț, și de aceea când e pus în cuvinte, scrise sau vorbite, acele cuvinte au putere în ele, au viață, au forță. Au și dulceață, ca orice atins de har. Mângâie, curăță, vindecă. Atâtea s-au spus în ultima vreme pe acest subiect, multe cu efect de gaz aruncat în foc. Sfinții părinți ne lămuresc în privința asta, a deosebirii duhurilor. Duhul Domnului aduce pace, odihnă, dulceață. Din toate astea am gustat citindu-va. Toate ce spuse de tine părinte sunt simple, clare, de bun simț. O desfătare pentru inima mea. Hristos a înviat!

  62. Vlad zice:

    Una dintre cele mai puternice ispite cu care s-au confruntat membrii Bisericii odată cu apariția noului virus (Covid-19) este legată de Taina Sfintei Liturghii. Problema nu a fost atât închiderea sfintelor biserici pentru poporul credincios, pentru evitarea aglomerării, cât faptul că unii au pus sub semnul întrebării centrul Bisericii noastre, care este Trupul și Sângele lui Hristos și modul de primire a Sfintei Împărtășanii.

    S-a susținut că prin Trupul și Sângele lui Hristos se transmit viruși și microbi, în pofida faptului că experiența de veacuri [a Bisericii] a dovedit contrariul.

    Asemenea păreri necuvioase nu au fost exprimate doar de către „cei care nu merg la biserică” și „nu se împărtășesc”, ci și de către unii teologi și teologhisitori.

    Pentru a se consemna credința Bisericii privitor la acest subiect însemnat, a fost întocmit și publicat un text (de 42 de pagini) de către colaboratori ai Mitropolitului nostru Ierotei de Nafpaktos și Ághios Vlasios, cu titlul „Mărturia Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Împărtășanie” și subtitlul „Poziționare față de obiecții teologice actuale și consemnarea izvoarelor bisericești despre Sfânta Împărtășanie”.

    În ședința sa din 12 mai 2020, Sfântul Sinod Permanent a decis să trimită acest text către Înaltpreasfințiții Mitropoliți ai Bisericii Greciei, spre informarea acestora și „spre valorificare, potrivit judecății pastorale a fiecărui Mitropolit”.

    Pentru a face textul mai ușor de înțeles, consemnăm în continuare principalele puncte ale acestuia, în rezumat.

    Dumnezeu-Omul, Sfânta Liturghie, Biserica

    Sfântul Iustin cel Nou de la Celie, urmând întreaga mărturie a Bisericii, vorbește despre legătura indelebilă dintre Dumnezeu-Omul Hristos, Sfânta Liturghie și Biserică. Biserica este Trupul lui Hristos, astfel că, acolo unde lipsește Dumnezeu-Omul Hristos, nu există Biserică. Hristos se dă pe Sine lumii prin taina Sfintei Liturghii, taină care rezumă toate tainele Noului Testament, toate tainele Bisericii lui Hristos.

    Mărturia Sfântului Iustin cel Nou despre identificarea Bisericii Ortodoxe cu Sfânta Liturghie, ca Euharistie și Împărtășire cu Trupul și Sângele Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu, arată că Biserica nu poate opri Sfânta Liturghie, adică împărtășirea credincioșilor cu Trupul și Sângele lui Hristos, deoarece acest lucru înseamnă să se nege pe sine, ca Trup real al lui Iisus Hristos.

    Partea I – Poziționare teologică față de obiecții teologice actuale

    1. Încetarea Sfintei Liturghii ca act suprem de iubire al Bisericii, prin deșertare de sine

    Deja înainte de închiderea bisericilor de către Stat, s-a propus de către teologi oprirea săvârșirii Sfintei Liturghii și au existat chiar cazuri de biserici care s-au închis chiar înainte ca Sfântul Sinod să fi luat vreo decizie. Motivul teologic al încetării săvârșirii Sfintei Liturghii de către parohiile bisericilor a fost iubirea creștină ca deșertare a Bisericii de sine însăși, prin lipsirea de Sfânta Liturghie, pentru ca societatea să fie păzită, din iubire, de orice contaminare.

    În credința și teologia ortodoxă despre taina Sfintei Euharistii o astfel de concepție nu poate fi susținută. Este cu totul de înțeles în contextul credinței protestante, potrivit căreia Sfintele Daruri nu sunt Hristos Însuși, ci simboluri create, care au menirea de a activa amintirea de lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Pentru creștinii protestanți, mântuirea omului nu depinde de participarea sa tainică la cult din simplul motiv că toate sunt create. Tocmai acesta este motivul pentru care în protestantism este același lucru dacă cineva se află acasă sau în sala în care se dă citire cuvântului lui Dumnezeu. Iar în vremuri de epidemie este evident că între cultul individual și cel public balanța înclină în favoarea celui dintâi, atâta vreme cât acest lucru este definit drept iubire creștină în scopul prevenirii transmiterii de boli.

    Îndemnul făcut în spațiul ortodox de a se înceta săvârșirea Sfintei Liturghii, ca iubire jertfelnică față de oameni, provine și din convingerea că prin Sfânta Împărtășanie se pot transmite stricăciunea și contaminarea. Premisele aparent teologice ale acestei convingeri se bazează pe considerarea firii, fie create, fie necreate, drept un lucru care este stăpânit de necesitate și care este orientat în chip necesar spre supraviețuirea sa individuală, iar persoana este liberă de necesități. Comuniunea persoanelor este prezentată ca fiind opusă supraviețuirii individualiste a firilor și Sfânta Împărtășanie este privită ca relație de comuniune a persoanelor, a credincioșilor cu Hristos, care se opune supraviețuirii firii. Tocmai această subapreciere a firii, chiar și a firii dumnezeiești, lasă loc perceperii Sfintelor Daruri ca receptoare și purtătoare de influențe infecțioase, generatoare de stricăciune și viruși.

    Această concepție despre Sfânta Împărtășanie cuprinde însă ideea blasfemiatoare că din Pâinea și Vinul care s-au făcut Trupul și Sângele lui Hristos în timpul tainei Sfintei Liturghii nu izvorăște har sfințitor. Aici se poate vedea identificarea deplină cu protestantismul. La fel ca la protestanți, nu este acceptată nici o prezență fizică a lui Dumnezeu în Sfintele Daruri. Acestea sunt considerate doar semne sau simboluri ale comuniunii dintre persoane. Firile lui Hristos sunt date cu totul la o parte, fiind exclusă astfel lucrarea îndumnezeitoare a Pâinii și a Vinului, care s-au prefăcut în Trupul și Sângele lui Hristos. În acest mod se acceptă foarte firesc concepția potrivit căreia prin Dumnezeiasca Împărtășanie se transmit viruși și stricăciune.

    Prin astfel de concepții, care devalorizează firea, fie creată, fie necreată și nu lasă loc lucrării îndumnezeitoare a Pâinii și a Vinului care în timpul Sfintei Liturghii s-au prefăcut în Trupul și Sângele lui Hristos, este firească echivalarea între „mă rog acasă” și „iau parte la slujbă în biserică”. Pentru exponenții unor astfel de opinii ceea ce se pierde este „relația interpersonală” cu ceilalți oameni, privarea impusă de măsurile Statului. Orice altceva, în opinia lor, poate fi înlocuit, întrucât de la Pâinea și de la Vinul care se sfințesc în timpul Sfintei Liturghii care se săvârșește în sfânta biserică, ei nu așteaptă lucrarea curățitoare, iluminatoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu. Toate acestea le așteaptă de la „comuniunea persoanelor”, așa cum o înțeleg aceștia.

    Pentru creștinul ortodox rugăciunea făcută acasă nu are însă aceeași valoare cu slujba care se săvârșește în biserică, și nici comuniunea credincioșilor cu Hristos nu are loc în afara părtășiei la lucrările necreate primite prin Trupul îndumnezeit al Cuvântului, și nici Trupul și Sângele lui Hristos nu pot constitui factor de contaminare și moarte, fiindcă Domnul Vieții nu transmite stricăciune și moarte. Așa cum firea umană a lui Hristos, supusă de bunăvoie pătimirii și morții, revela lucrarea dumnezeiască dătătoare de viață prin facerea de minuni, la fel Pâinea și Vinul sfințite la Dumnezeiasca Liturghie lucrează sfințirea oamenilor.

    Credința Bisericii în Sfintele Daruri vede comunicarea însușirilor firilor în persoana Cuvântului întrupat așa cum o teologhisesc Sfinții Părinți. Chiar dacă înainte de Înviere era muritor, Trupul lui Iisus Hristos, – lepădând caracterul stricăcios și muritor prin Înviere – este dătător de viață și lucrează toate cele ale dumnezeirii nu prin sine, ci din pricina unirii cu firea dumnezeiască. La fel, lucrarea dumnezeirii purcede din Pâinea Sfintei Liturghii ca din trupul real al lui Hristos. În acest fel, Pâinea Sfintei Liturghii este dătătoare de viață, sfințitoare și îndumnezeitoare.

    În Sfintele Evanghelii, Iisus Hristos tămăduiește bolnavii prin atingere, prin care lucrarea necreată a dumnezeirii se descoperă și săvârșește minuni prin trupul Său. În Evanghelia după Marcu citim: „Şi un lepros a venit la El, rugându-L şi îngenunchind şi zicând: De voieşti, poţi să mă curăţeşti. Şi făcându-I-se milă, a întins mâna şi S-a atins de el şi i-a zis: Voiesc, curăţeşte-te” (Marcu 1, 40-41).

    Dumnezeu-Omul Hristos îl tămăduiește pe lepros prin atingere și prin lucrarea Sa dumnezeiască, făcătoare de minuni. Ca ipostas compus unitar, Cuvântul Tatălui, Dumnezeu-Omul Hristos, lucrează și cu lucrarea firii sale umane, și cu cea a firii sale dumnezeiești. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, Hristos a luat trupul Său ca împreună lucrător în tămăduiri și în învierile morților, pentru a arăta că și acesta poate să dea viață prin lucrarea Sa dumnezeiască.

    În calitatea Sa de Cuvânt întrupat, Hristos lucrează cele omenești dumnezeiește și pe cele dumnezeiești omenește. Trupul Cuvântului întrupat nu se desparte niciodată de lucrarea dumnezeiască fiindcă este trupul lui Dumnezeu Cuvântul Însuși, Care se oferă credincioșilor spre hrană și băutură. Este evident că Pâinea euharistică, ca Trup al lui Hristos, ca trupul lui Dumnezeu Cuvântul Însuși, nu este niciodată despărțită de lucrarea dumnezeiască. Prin urmare este cu neputință ca trupul Cuvântului Însuși să constituie factor de stricăciune.

    În concluzie, ascultarea pe care Biserica o face față de Hristos nu poate transmite viruși și boli. Fiindcă, săvârșind Sfânta Liturghie, Biserica ascultă de Hristos, Care, „luând pâinea”, a zis ucenicilor Săi: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu” (Matei 26, 26-28), iar în Evanghelia după Luca spune: „aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19).

    În mod evident este o blasfemie să admitem că Hristos le-a spus ucenicilor Săi „să faceți aceasta”, expunându-i bolilor și morții, El, Care este Biruitorul morții.

    2. Cererea de oprire a săvârșirii Sfintei Liturghii ca reformă și modernizare după modelul celorlalte confesiuni creștine

    Unii autori de articole, care nu au legătură cu Biserica și ignoră teologia ei, se întreabă de ce Biserica Ortodoxă nu se reformează odată, de ce nu imită Vaticanul și confesiunile protestante, oprind în perioada pandemiei săvârșirea Sfintei Liturghii, ci rămâne închistată în propria sa tradiție. Răspunsul este aproape evident. Nici Vaticanul, nici confesiunile protestante nu consideră că Biserica este totodată necreată și creată, așa cum este Hristos, Cuvântul întrupat, Om creat și Dumnezeu desăvârșit, necreat.

    Pentru Romano-Catolici, harul dumnezeiesc este creat, este creatură, făptură, nu este lucrare ființială a lui Dumnezeu. Pentru ei, Dumnezeu nu dă lumii nimic din Sine. Comunică prin intermediul făpturilor.

    Protestanții nu acceptă prezența adevărată a lui Hristos în Sfintele Daruri. Pentru confesiunile la care există și în măsura în care există, Sfintele Daruri reprezintă doar creaturi, care au menirea să îi ajute pe credincioși să își amintească de Hristos. Nu sunt izvoare ale harului necreat al lui Dumnezeu, nici nu îi unesc pe credincioși cu Trupul și cu Sângele lui Hristos, adică cu Trupul Său real, care este Biserica, experiență pe care Sfântul Apostol Pavel o exprimă foarte grăitor atunci când le scrie Efesenilor: „Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui din carnea Lui și din oasele Lui” (5, 30).

    Așadar, Sfânta Liturghie este identitatea existențială a ortodocșilor. Viața creștinului ortodox este viață în Biserică și prin Biserică. Este viață a cărei putere este cea a Trupului lui Hristos și Trupul lui Hristos se descoperă și se oferă în Sfânta Liturghie.

    Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei și a altor Biserici de a nu opri săvârșirea Sfintei Liturghii nu a avut scopul de a menține un anumit ritual. A fost o mărturisire de credință în Persoana lui Hristos. A fost mărturisirea că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu celui viu. Încetarea Sfintei Liturghii înseamnă încetarea credinței că Iisus Hristos este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu. Cu această credință, în Biserica Ortodoxă Sfânta Liturghie nu poate înceta. Sfânta Liturghie reprezintă credința creștinilor ortodocși că Iisus Hristos este Domnul întregii creații. S-a dovedit însă că Statul are alt mod de înțelegere a lucrurilor.

    Comunicatul Sinodului Permanent al Bisericii Greciei (16.03.2020) pentru menținerea săvârșirii Sfintei Liturghii în zilele de duminică la orele 7-8, cu îndemnul ca la slujbe să nu participe grupele sensibile de credincioși și cei bolnavi, a arătat cu claritate că biserica Greciei a luat în considerare foarte serios datele științifice privitoare la pandemie, dar nu a desconsiderat nici teologia Βisericii, în care încetarea Sfintei Liturghii nu poate fi concepută.

    În definitiv, faptul că Sinodul Permanent a acceptat dispoziția ca Sfânta Liturghie să fie săvârșită doar cu prezența slujitorilor în sfintele lăcașuri dă mărturie în primul rând de atitudinea serioasă pe care o are Biserica față de datele științifice care impun evitarea aglomerării oamenilor și în al doilea rând grija Bisericii ca numele lui Iisus Hristos și al creștinilor să nu fie hulite ca purtătoare ale morții în societatea civilă din pricina aglomerării. Și, în al treilea rând dă mărturie despre iubirea Bisericii față de întregul popor – alcătuit din creștini și necreștini – și dovedește refuzul Bisericii de a funcționa ca o unitate de partid, provocând tensiuni civile în cadrul aceluiași neam elen. Ne confruntăm cu „războiul nevăzut al virusului”, și nu era în interesul poporului să se declanșeze și un război civil văzut.

    În alte vremuri, desigur, întrucât societatea ca întreg credea în Iisus Hristos, ideea încetării săvârșirii sfintelor slujbe în perioadele de molimă sau limitarea acestora doar la participarea slujitorilor era de neconceput. Și aceasta, în ciuda faptului că oamenii erau pe deplin conștienți de transmisibilitatea bolii infecțioase. Există numeroase exemple istorice în acest sens, începând cu primele veacuri și până în zilele noastre.

    În concluzie, o reformă a Bisericii prin încetarea săvârșirii Sfintei Liturghii reprezintă cădere din dreapta credință în Dumnezeu-Omul Hristos, Care, îndeosebi prin Sfânta Liturghie, este Viața lumii.

    3. Criticarea punctului de vedere al Sinodului și a mărturiei episcopilor și clericilor că Sfânta Împărtășanie nu transmite boli molipsitoare

    A avut și are încă loc o bogată discuție despre transmisibilitatea bolilor molipsitoare plecând de la folosirea linguriței, a procovățului și a sfintelor vase. Ba chiar, plecându-se de la ideea că Sfintele Daruri reprezintă materiale ale firii stricăcioase de după cădere, s-a vorbit de monofiziți și monofizism cu referire la Sfânta Împărtășanie.

    Astfel, unii au susținut că a spune că Dumnezeiasca Împărtășanie cu Trupul și Sângele lui Hristos nu transmite boli infecțioase este monofizism, fiindcă în acest fel se ignoră firea stricăcioasă a Pâinii Euharistice. Potrivit acelorași critici a Sfântului Sinod, pâine perisabilă înseamnă transmitere de boli infecțioase. Prin urmare, pentru acești critici a spune că Pâinea Euharistică nu transmite boli infecțioase echivalează cu considerarea Pâinii sfințite ca fire exclusiv dumnezeiască, de unde, după părerea lor, s-ar justifica și referirea la monofizism.

    Este adevărat că mulți slujitori au fost martori ai schimbărilor exterioare suferite de Pâinea Euharistică, așa cum este de exemplu schimbarea Pâinii pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfințite sau a Pâinii din Joia Mare, care se păstrează în artoforiul de pe Sfânta Masă din orice sfântă biserică, pentru împărtășirea celor care trebuie să se împărtășească în momente în care nu se săvârșește Sfânta Liturghie.

    Eventuala alterare a Pâinii Euharistice dă mărturie, în chip evident, de firea materială a acesteia. Însă fiindcă Pâinea Euharistică și Vinul Euharistic sunt cu adevărat Trupul și Sângele lui Hristos, ele nu pot fi purtătoare de boli infecțioase. Pâinea Vieții nu poate fi mijloc de transmitere a morții și a stricăciunii.

    Comunicarea însușirilor celor două firi în Persoana Cuvântului întrupat ne ajută să înțelegem mai bine acest lucru. În același fel în care înainte de Înviere trupul pătimitor al Domnului era dătător de viață, la fel, Pâinea Euharistică perisabilă, ca Trup al lui Hristos, este creată și plină de lucrările necreate ale dumnezeirii lui Iisus Hristos.

    Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu și-a asumat de bunăvoie caracterul pătimitor și muritor al firii noastre pentru a ne dărui biruință împotriva morții. De bunăvoie și pâinea, care are fire supusă stricăciunii, asumă o prefacere în chip tainic în Trup al Său, pentru a ne transmite Viața Sa, asupra căreia „moartea nu mai are stăpânire”.

    Dincolo de asta, există zeci de mărturii ale slujitorilor lui Dumnezeu, în viață sau adormiți, care au consumat Sfânta Împărtășanie, fie după ce anterior s-au împărtășit credincioși care aveau boli extrem de contagioase, fie în situații în care în Sfânta Împărtășanie se aflau tot felul de organisme vii (insecte ș.a.), care din întâmplare s-au adunat în Sfântul Potir. Toate aceste mărturii adeveresc faptul că harul dumnezeiesc lucrează asupra Pâinii Euharistice cu puterea de a alunga întru totul orice perisabilitate.

    În orice caz, acceptarea de către unii a transmiterii de boli prin Pâinea Euharistică este consecința faptului că o consideră pe aceasta în mod exclusiv creată și chiar perisabilă. Desconsideră cu desăvârșire taina prefacerii Darurilor în Trupul și Sângele lui Hristos.

    O asemenea concepție anulează însă lucrarea necreată care izvorăște din Trupul Cuvântului întrupat și pe cel care crede că prin Trupul înviat al Domnului se transmite perisabilitate îl face închinător al făpturilor și al stricăciunii. Prin urmare monofiziți nu sunt cei care cred în absența transmiterii de boli prin Pâinea Euharistică, ci, din nefericire, monofiziți și închinători ai stricăciunii sunt cei care cred că Pâinea Vieții poate să fie și pricinuitoare a stricăciunii.

    Alte aspecte care au făcut obiectul multor discuții sunt modalitatea de administrare a Sfintei Împărtășanii prin linguriță, eventuala transmitere a contaminării prin procovăț, modalități alternative de administrare a Sfintei Împărtășanii ș.a. Toată această discuție despre ce se ia și ce nu se ia legat de modul în care se realizează Împărtășirea este o scrupulozitate scolastică absolut fără ieșire.

    Omul vine să se împărtășească cu Pâinea Vieții, care este Trupul și Sângele lui Hristos. Domnul vieții rânduiește pentru fiecare dintre noi ce se va întâmpla și ce nu se va întâmpla. Un creștin nu se poate comporta ca un nevrotic sever și ca un compulsiv, cu obsesii cu privire la microbi în fața celui mai mare miracol al creației, în fața întrupării înseși a Cuvântului lui Dumnezeu, care restaurează universul și îl face pe om de același trup și același sânge cu Domnul nostru Iisus Hristos.

    Dincolo de asta, modul de administrare a Sfintei Împărtășanii este stabilit de Biserică de multe secole și nici o schimbare nu poate fi făcută de o singură Biserică Autocefală sau doar de o Patriarhie, sau cu atât mai puțin de către un preot sau de un episcop, ci de întreaga Biserică, pe criterii teologice și într-o manieră teologică.

    Partea a II-a – tradiția Bisericii Ortodoxe referitoare la Sfânta Împărtășanie

    Tradiția Sfinților Părinți, de la Părinții Apostolici până la Sfinții contemporani ai Bisericii noastre, mărturisește că Pâinea și Vinul Sfintei Euharistii, sunt Trupul și Sângele lui Hristos, sunt „leacul nemuririi, doctorie pentru a nu muri, ci pentru a trăi veşnic în Iisus Hristos” (Sfântul Ignatie Teoforul). Nu transmite stricăciune, boli și moarte, ci viață, nu numai pentru suflet, ci și pentru trup. Găsim această învățătură la Sfântul Iustin Martirul și Filosoful și la Sfântul Irineu, Episcopul Lyonului. Pentru ca taina să devină lucrătoare în viața sufletului și a trupului există anumite condiții. Este cu neputință ca Pâinea Euharistică să fie transmițătoare a stricăciunii pentru că este Pâinea Vieții. Viața nu transmite moarte. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, osânda pe care omul o atrage asupra lui însuși atunci când se apropie de Sfintele Taine cu nevrednicie constă tocmai în absența conștiinței că se împărtășește cu Pâinea Vieții, cu Trupul și cu Sângele lui Hristos.

    Sfântul Chiril al Alexandriei arată cu claritate în ce fel pâinea vieții este dătătoare de viață, atât la nivelul sufletului, cât și al trupului. Vorbind despre minunea învierii tânărului din Nain și a fiicei lui Iair, el spune că Mântuitorul a făcut toate „prin porunca Sa, dar şi prin atingerea de sfântul Său Trup”, arătând astfel o „unică şi înrudită lucrare prin amândouă”. Hristos a ținut-o de mână pe fiica lui Iair și i-a dat viață prin porunca Sa dumnezeiască. El a lucrat prin atingerea de trupul Său și prin porunca Sa dumnezeiască. A arătat o lucrare „unică şi înrudită” prin ambele Sale firi. La fel a făcut și la învierea tânărului din Nain. „S-a atins de sicriu” și a poruncit: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!”.

    Sfântul Chiril tâlcuiește comunicarea însușirilor firilor în Persoana Cuvântului întrupat drept comunicare a însușirilor între trupurile umane și Trupul și Sângele lui Hristos. Dacă prin atingerea „sfântului Său Trup” cei morți revin la viață, cum nu vom dobândi o mai bogată „binecuvântare de viaţă făcătoare, când îl şi mâncăm?” Ne va preface și ne va da propriul său bine, adică nemurirea. Stricăcioși prin fire fiind, prin amestecarea cu viața cea adevărată, ne „prefacem” și suntem chemați la „nemurire”.

    Îndumnezeirea omului privește omul întreg, și trupul, și sufletul său. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfintele Daruri, ca Trup și Sânge al lui Hristos, lucrează îndumnezeirea omului, atât în ​​sufletul acestuia, cât și în trupul lui.

    Sfântul Ioan Damaschinul explică folosirea pâinii și a vinului pentru prefacerea în Trupul și Sângele lui Hristos ca pogorământ al lui Dumnezeu pentru obiceiul omenesc de a mânca pâine și de a bea vin.

    Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază faptul că, la cei vrednici, lucrarea îndumnezeirii care se lucrează prin Sfânta Împărtășanie se simte și cu trupul, și duhovnicește. Chiar îi mustră pe cei care consideră că comuniunea cu Dumnezeu se face „fără înțelegere și fără simțire”.

    Potrivit Sfântului Grigorie, Palama, Hristos ne dă iertarea păcatelor „prin Sfântul Botez, prin păzirea poruncilor Sale, prin pocăința pe care a dăruit-o celor care greșesc și prin împărtășirea cu propriul Lui Trup și Sânge”. Prin Sfântul Botez, Hristos devine Părinte al oamenilor, iar prin Sfânta Împărtășanie, devine Maica lor. „Ne hrănește la sânii Săi precum o mamă plină de iubire pe nou-născuții săi”. Cei doi sâni sunt Sfântul Botez și Sfânta Împărtășanie. De aceste două taine depinde mântuirea noastră.

    Un material bogat despre taina Sfintei Euharistii există în cartea „Despre deasa împărtășire cu Preacuratele Taine ale lui Hristos”, editată de Sfântul Nicodim Aghioritul. Este importantă următoarea concluzie a Sfântului Nicodim:

    „Deci fraților, de vreme ce împărtăşirea deasă este necesară creștinilor care nu au vreun impediment să se împărtășească, precum am dovedit cu mărturiile pe care le-am adus până acum, este de mare nevoie ca și noi să ne împărtășim des, ca să avem în noi Viața, care este Iisus Hristos, ca să nu suferim moarte sufletească. Cei care nu se hrănesc adesea cu această hrană duhovnicească, cu adevărat mor. Chiar dacă par a trăi trupește, sufletește însă sunt morți, pentru că s-au îndepărtat de viața cea duhovnicească și adevărată, pe care o dă Sfânta Împărtășanie”.

    Sfântul nostru contemporan Porfirie, exprimând experiența Bisericii, spunea: „Să trăim Tainele, în special Taina Sfintei Împărtășanii. În acestea se află Ortodoxia. Hristos se oferă Bisericii prin Taine și mai ales prin Sfânta Împărtășanie”.

    Ortodoxia, așa cum este ea exprimată în textele liturgice, dar și în cele dogmatice ale Bisericii, oferă lumii Viața lui Hristos, în principal prin intermediul tainei Sfintei Liturghii, în care sunt date spre mâncare și băutură Trupul real al lui Hristos și Sângele Său real, și nu simbolurile acestora.

    În Sinodiconul Ortodoxiei, sunt anatematizați cei care spun că Sfânta Liturghie pe care o săvârșim acum este alta decât cea săvârșită de Hristos, când le-a predat Apostolilor Taina și că cele care se săvârșesc acum au doar o relație „imaginativă şi iconică” cu aceea. Credința Bisericii, transmisă prin Apostoli și prin Sfinții Părinți, ne învață că Jertfa săvârșită astăzi și mereu, este neschimbată, una și aceeași cu cea săvârșită de Hristos și apoi de Apostoli.

    În loc de concluzie

    Sfânta Liturghie este identitatea Bisericii, deoarece Biserica este Trupul Dumnezeu-Omului Iisus Hristos, iar membrii ei sunt cei care se împărtășesc cu Pâinea Vieții, adică cu Trupul și cu Sângele lui Hristos. Împărtășirea cu Pâinea Vieții este unire (pentru cei pregătiți în mod corespunzător) cu Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Este abolirea morții și ținta finală a omului. Este nimicitoarea stricăciunii. Nu transmite boli. Transmite sănătate și viață celor care disting în pâinea și în vinul Euharistiei Trupul și Sângele lui Hristos.

    Sfânta Liturghie nu poate înceta să existe, pentru că Dumnezeu-Omul Hristos nu încetează să existe. Sfânta Liturghie este singura mântuire a omului, deoarece este Însuși Iisus Hristos, Care lucrează reînnoirii lumii. (Traducere din neo-greacă de Emanuel Dumitru)

    sursa: https://doxologia.ro/teologia-bisericii-despre-sfanta-impartasanie

    • Ioan-Florin zice:

      Foarte multă vorbă pe lângă subiect! Nu știu care a fost situația în Grecia, cine și ce a cerut acolo, dar mă îndoiesc că vreun preot ortodox sau chiar mirean ar fi cerut „reformă și modernizare prin oprirea liturghiei”.
      Și nu, n-a zis nimeni dintre ortodocși că Sfânta Euharistie nu este însuși Hristos întreg și deplin! Iarăși, praf în ochi cu fraze sforăitoare de genul acesta: „Această concepție despre Sfânta Împărtășanie cuprinde însă ideea blasfemiatoare că din Pâinea și Vinul care s-au făcut Trupul și Sângele lui Hristos în timpul tainei Sfintei Liturghii nu izvorăște har sfințitor”. Repet, n-a zis nimeni așa ceva în spațiul ortodox – cel puțin din ce-am citit eu. Această idee de fapt nici nu merită luată în discuție!

  63. Cristina zice:

    Doamne ajuta, Parinte! De curand a aparut acest articol. Poate lamureste mai bine…https://doxologia.ro/teologia-bisericii-despre-sfanta-impartasanie. Spor si ravna spre cele mintuitoare!

  64. Petru zice:

    M-am bucurat foarte mult de declaratia citata mai sus a Sfantului Sinod al Greciei. In sfarsit, o analiza teologica exact (si nu „pe langa”, asa cum indrazniti sa vorbiti despre un sinod unde sunt cativa foarte buni teologi) pe subiectul pe care l-ati abordat in mod atat de smintitor pentru poporul ortodox.
    Am doua intrebari:
    1. din ce explica I.P.S. Vlahos in prima parte a articolului, ideile dvs. sant monofizite: „monofiziți și închinători ai stricăciunii sunt cei care cred că Pâinea Vieții poate să fie și pricinuitoare a stricăciunii.” Chiar si in fata argumentelor unui teolog de talia lui mai pastrati parerea aroganta ca aveti dreptate in eseul dvs., exprimata in atatea randuri mai sus?
    2. nu credeti ca pozitia oficiala a Sinodului grec (speram ca va fi asumata si de Sinodul nostru) va da sansa de a opri tulburarea pe care ati starnit-o, asumand erorile pe care le-ati facut si facand pocainta publica? Mai ales ca, de acum, ereziei pe care o propovaduiti i s-a spus pe nume- monofizism. Cu argumente foarte patristice, biblice, teologice, de catre o autoritate competenta. Adica exact cum va doreati in raspunsuri la mai multe comentarii mai sus.
    Smintelile trebuie sa vina, dar vai de cei prin care vin!

  65. Ioan-Florin zice:

    Petru, Daiana, Cristina, Vlad +

    Mulțumesc pentru semnalarea acestui text și apreciez interesul vostru pentru discuție (mai puțin obrăznicia lui Petru, specifică fanaticilor care văd peste tot erezii, deși sunt incapabili să articuleze până la capăt un gând teologic).

    Vă răspund pe fugă, ca să nu vă las fără un răspuns imediat, și am să revin zilele următoare într-un articol separat. Nu am timp acum, pentru că aici bisericile fiind încă închise, am de umblat în fiecare zi din casă în casă la credincioși.
    Mulțumesc că mi-ați trimis acest text și că-l voi putea comenta zilele următoare, deși este o traducere parțială (din ce înțeleg) și nici măcar una reușită, dar apare pe siteul Mitropoliei de la Iași.

    Nu cred că am văzut vreodată un text teologic mai prost, asumat de un sinod – sau, mă rog, propus episcopilor săi spre examinare. Dacă așa scriu „colaboratorii mitropolitului Ierotei”, mai bine se orientează Ips Sa spre comentatorii de facebook, că acolo am găsit opinii mai pertinente pe această temă.

    1) În primul rând, sunt multe lucruri în acest text care n-au nicio legătură cu subiectul eseului meu, deci n-are rost să le comentez (de exemplu, eu n-am acuzat pe nimeni de „monofizism”, n-am cerut să nu se mai slujească Liturghia în pandemie, n-am vorbit de „reformarea” Bisericii etc.).

    2) În al doilea rând, premisa generală a textului, anunțată încă din primul rând și repetată de nenumărate ori, este COMPLET FALSĂ, în discuția de față. Iată cum începe: „S-a susținut că prin Trupul și Sângele lui Hristos se transmit viruși și microbi…”. FALS! Nici eu, și niciun alt autor ortodox pe care l-am citit pe această chestiune n-am spus că „prin Trupul și Sângele Domnului”, adică prin Euharistia în sine s-ar putea transmite viruși! Discuția nu este despre Sfânta Euharistie, ci despre PRACTICA ÎMPĂRTĂȘIRII credincioșilor.
    Eu, cel puțin, am vorbit despre „actul liturgic al cuminecării”, despre lingurița introdusă în Sfânta Împărtășanie, despre ceea ce poate ajunge în Potir, inclusiv saliva credincioșilor etc. – iar lingurița și potirul și saliva, cred că sunteți de acord, nu sunt parte din Sfânta Împărtășanie, nu se prefac în Euharistie.

    Premisa aceasta falsă străbate tot textul grecilor de la un capăt la altul și-l face, din păcate, INUTIL, într-o dezbatere teologică atât de importantă. Iată mai departe, de exemplu, ei cred că cineva dintre noi are „convingerea că prin Sfânta Împărtășanie se pot transmite stricăciunea și contaminarea”! Repet, n-a discutat nimeni o contaminare „PRIN Sf Împărtășanie”, ci prin contactele personale din actul liturgic al cuminecării. Distincția aceasta este ESENȚIALĂ!

    Sau alt exemplu din textul lor: „ideea blasfemiatoare că din Pâinea și Vinul care s-au făcut Trupul și Sângele lui Hristos în timpul tainei Sfintei Liturghii nu izvorăște har sfințitor.” Cine și unde a spus așa ceva?? Ceea ce am atras eu atenția este că acest har sfințitor nu lucrează magic, ci lucrează (sau nu!) prin credința celui care se împărtășește – citiți Nicolae Cabasila, Despre Dumnezeiasca Liturghie, n-am timp să mai explic de 100 de ori aceleași lucruri.

    Și iată și mai departe insistența inutilă a grecilor pe o idee pe care n-a susținut-o niciun ortodox: „La fel ca la protestanți, nu este acceptată nici o prezență fizică a lui Dumnezeu în Sfintele Daruri.” Cine a spus asta?? Ce sens are să aduci acest argument într-o discuție ortodoxă?? Doar dacă vrei, din cea mai rea credință, să o deviezi, să o deturnezi spre acuzații false, închipuite, spre paralele forțate, să ocupi timpul și spațiul discuției cu un subiect FALS.

    3) Așa cum tot inutilă în acest context este și discuția de la punctul 2 din textul grecilor, care începe așa: „Unii autori de articole, care nu au legătură cu Biserica și ignoră teologia ei, se întreabă de ce Biserica Ortodoxă nu se reformează odată, de ce nu imită Vaticanul și confesiunile protestante”. ???? Aici e pur și simplu o bătaie de câmpi: „o reformă a Bisericii prin încetarea săvârșirii Sfintei Liturghii ” – cine a cerut așa ceva în Biserica Ortodoxă?? Sau dacă o fi cerut vreun nebun, odată, oare ăsta era SUBIECTUL discuției în acest moment? Nu pornisem de la practica Împărtășirii credincioșilor? De aceea am zis într-un comentariu mai sus: praf în ochi! Când vrei să deturnezi o discuție, arunci praf în ochii cititorului!

    4) Textul grecilor e plin de copilării pe care mi-e greu să cred că le-a scris un teolog cât de cât competent: de exemplu: „În mod evident este o blasfemie să admitem că Hristos le-a spus ucenicilor Săi „să faceți aceasta”, expunându-i bolilor și morții ”. 🙂 Așa e, nu i-a „expus bolii și morții”, dar nici nu s-a gândit Hristos că trebuie să ne dea detalii despre cum să ne spălăm pe mâini, despre igiena vaselor de cult, despre cât de rece sau caldă sau de adâncă trebuie să fie apa botezului etc.
    Sau, cică: „În concluzie, ascultarea pe care Biserica o face față de Hristos nu poate transmite viruși și boli.” 🙂 Ce vrea să însemne „ascultarea pe care o face Biserica”, la ce se referă asta? Căci altfel, sunt biserici lovite de trăsnet, de incendii, de inundații, sunt icoane care se degradează, care ard, care putrezesc, sunt preoți care mor pe drum spre Liturghie sau chiar în biserică, așa cum, în fine, și Euharistia se poate strica dacă nu este păstrată cum trebuie etc.

    5) Textul grecilor e plin de contraziceri flagrante, exact în momentul cel mai important. De pildă, zice: „Este adevărat că mulți slujitori au fost martori ai schimbărilor exterioare suferite de Pâinea Euharistică… Eventuala alterare a Pâinii Euharistice dă mărturie, în chip evident, de firea materială a acesteia.” Și mai departe CONTRAZICEREA : „harul dumnezeiesc lucrează asupra Pâinii Euharistice cu puterea de a alunga întru totul orice perisabilitate”. Păi ori acceptăm „eventuala alterare”, ori „alungă orice perisabilitate”??
    Sau alt exemplu de contrazicere: „faptul că Sinodul Permanent a acceptat dispoziția ca Sfânta Liturghie să fie săvârșită doar cu prezența slujitorilor în sfintele lăcașuri dă mărturie în primul rând de atitudinea serioasă pe care o are Biserica față de datele științifice care impun evitarea aglomerării oamenilor”. Și mai apoi CONTRAZICEREA: „Domnul vieții rânduiește pentru fiecare dintre noi ce se va întâmpla și ce nu se va întâmpla. Un creștin nu se poate comporta ca un nevrotic sever și ca un compulsiv, cu obsesii cu privire la microbi în fața celui mai mare miracol al creației, în fața întrupării înseși a Cuvântului lui Dumnezeu…” Păi ori se „impune evitarea aglomerării”, ori lăsăm pe Domnul „să rânduiască”?? 🙂

    6) Textul grecilor e plin de răstălmăciri și mistificări (să nu zic minciuni!) la adresa celor care au alte păreri decât ei. De exemplu sugerează că închiderea bisericilor în pandemie a fost totuna cu oprirea Liturghiei: „Deja înainte de închiderea bisericilor de către Stat, s-a propus de către teologi oprirea săvârșirii Sfintei Liturghii… Motivul teologic al încetării săvârșirii Sfintei Liturghii de către parohiile bisericilor a fost iubirea creștină ca deșertare a Bisericii de sine însăși, prin lipsirea de Sfânta Liturghie etc.”. Nu știu care a fost treaba la greci, dar la noi, după cum bine știți, nimeni nu a oprit Liturghia, ba chiar au fost nu puțini oameni care au reușit să se împărtășească, chiar în aceste condiții restrictive.
    Iar închiderea bisericilor n-a fost un act de „iubire creștină ca deșertare a Bisericii de sine însăși, prin lipsirea de Sfânta Liturghie”, cum vor ei să fie ironici, ci o măsură sanitară, ca oamenii să nu intre în contact unii cu alții pe perioada pandemiei. De fapt înșiși alcătuitorii acestui text sunt de acord, mai jos, cu această măsură, pentru că tot ei spun, așa cum v-am arătat și mai sus: „faptul că Sinodul Permanent a acceptat dispoziția ca Sfânta Liturghie să fie săvârșită doar cu prezența slujitorilor în sfintele lăcașuri dă mărturie în primul rând de atitudinea serioasă pe care o are Biserica față de datele științifice care impun evitarea aglomerării oamenilor”.

    O altă minciună, cel puțin față de cum am discutat eu lucrurile și cum s-au discutat în spațiul ortodox românesc, este și această afirmație: „acceptarea de către unii a transmiterii de boli prin Pâinea Euharistică este consecința faptului că o consideră pe aceasta în mod exclusiv creată și chiar perisabilă. Desconsideră cu desăvârșire taina prefacerii Darurilor în Trupul și Sângele lui Hristos.” Nici nu mai are sens să demontez o asemenea aberație! Repet, noi nu vorbim de „transmiterea de boli prin Pâinea Euharistică”, ci de modul manipulării ei în actul liturgic, și nu ne îndoim de „taina Prefacerii”, ci de lingurița și de saliva din gura oamenilor. Punct.

    7) În sfârșit, în TOT textul grecilor există doar o singură referință concretă la problema pe care o discut eu în eseul meu și care s-a discutat în general în aceste zile. Această referință are o „argumentare” teologică de o singură frază, și aceasta de tot râsul. Iată textul: „Alte aspecte care au făcut obiectul multor discuții sunt modalitatea de administrare a Sfintei Împărtășanii prin linguriță, eventuala transmitere a contaminării prin procovăț, modalități alternative de administrare a Sfintei Împărtășanii ș.a. Toată această discuție despre ce se ia și ce nu se ia legat de modul în care se realizează Împărtășirea este o scrupulozitate scolastică absolut fără ieșire.”
    Deci asta e concluzia grecilor: „o scrupulozitate scolastică”. 🙂 Asta e TOT ce-au avut ei de spus în mod CONCRET, în afară de banalități, premise false, răstălmăciri și câteva lucruri arhicunoscute și de bun simț despre Sfânta Euharistie, cu care, de altfel, TOATĂ lumea este de acord.

    În fine, mă amuză că-l citează și pe Sfântul Nicodim Aghioritul cu un text general, dar uită să amintească de comentariul Sfântului Nicodim la canonul 28 al Sinodului 6 Ecumenic: „Drept aceea și preoții și arhiereii trebuie în vreme de ciumă să întrebuințeze chip (mod) spre a împărtăși pe cei bolnavi, care să nu calce canonul acesta, punând în stafidă Sfântul Trup, ci într-un vas sfințit și de acolo să-l ia sau ciocli sau bolnavii cu lingurița. Apoi vasul cu lingurița să se puie în oțet și oțetul să se verse acolo unde se spală preoții după Sfânta Liturghie sau cu orice chip ar putea mai neprimejduitor și canonicesc.”

    Una peste alta, repet, nu-mi vine să cred că acest text incoerent, stufos și inutil prin faptul că în cea mai mare parte a sa este pe lângă subiect ar putea fi răspunsul „teologic” al Bisericii Greciei la problema împărtășirii credincioșilor în vreme de molimă!

    • Octavian zice:

      3. Sfânta Liturghie nu s-a săvârșit câteva săptămâni în Olanda pentru că preoții nu au avut voie. (Parohiile grecești ortodoxe)
      6. Părinte… dacă trupul și sângele lui Hristos este acolo credeți că mai contează distanța? și obiectele de lângă? totul arde fără să ardă, totul se umple de lumină…

      • Ioan-Florin zice:

        Octavian
        (cred c-ați încurcat punctele din articolul meu)
        3. Nici în Scoția n-au slujit parohiile grecești, dar e vorba doar de parohiile (și jurisdicțiile) care țin de Patriarhia Ecumenică. Păi dacă se refereau la asta, să o spună în clar, că în rest toți ceilalți preoți din diasporă au slujit. Eu am slujit mereu, într-un fel de clandestinitate cu încă 5 oameni lângă mine, am botezat copii, am fost în spitale, am spovedit și am împărtășit acasă la oameni etc.
        6. „Totul arde fără să ardă” în chip duhovnicesc, Octavian, nu în chipul unui dezinfectant sau antibiotic – altfel, demult s-ar fi turnat ea direct peste răni, bube, cancere. Am insistat atât de mult pe înțelegerea asta duhovnicească în textul meu! Ceea ce arde, pentru cel cel se apropie și se împărtășește cu credință, este păcatul, egoismul ne-lepădării de sine, patima, mândria, nebunia, orbirea spirituală etc., dar nici măcar acestea ÎN MOD AUTOMAT, ci numai prin lucrarea harului credinței cu care vine omul. „Totul arde”, da, dar materia Sfintei Euharistii păstrează mai departe elementele ei FIZICE, supuse simțurilor și stricăciunii FIZICE, de aceea dacă vom folosi un vin acru, Euharistia nu va fi dulce (decât dacă vrea Domnul o minune cu ea!), dacă vom turna prea multă apă, vinul își va pierde firea (cum spune la Liturghier), dacă vom folosi prea multă sare, va fi sărată, dacă vom folosi pâine amară sau crudă, va fi amară sau crudă, iar dacă o vom lăsa neîngrijită cum trebuie, va mucegăi. Nimic deci de felul acesta fizic nu trece prin „arsura” ei duhovnicească, dar chiar și așa ea va continua să lucreze în noi VIAȚA EI, pentru că viața ei care se dă nouă este viața veșnică, nemurirea, curățirea de duhurile păcatului, iar numai astfel se face în noi și sănătate trupească.
        Nu e nicio sminteală și niciun păcat să mă îngrijesc ca în Sfânta Euharistie să nu ajungă impurități, resturi sau saliva din gura altcuiva – pentru că toate acestea nu au niciun amestec cu Sf Euharistie, nu se prefac în ea, nu lucrează odată cu ea.

  66. Sara zice:

    Revenind la soluția ieșirii din criză… Citeam un text al IPS Antonie Plămădeală care în concluzie accentuează două aspecte:

    „1. Ortodoxia are un suficient corp doctrinar, clar formulat și purtând pecetea autorității Bisericii nedespărțite și universale, unanim cunoscut, crezut și trăit în viața de toate zilele. El constituie temelia casei, siguranța mântuirii și criteriul de orientare în viață și în gândire.
    2. Acest corp doctrinar nu epuizează misterul dumnezeiesc, care e inepuizabil și infinit. Ceea ce avem este suficient, dar nu static. Cum spune Sfântul Vasile cel Mare, există un permanent progres în ințelegerea chiar a dogmelor formulate, al caror conținut este plin de lumini inepuizabile, și mai există și în afară de aceasta încă suficient câmp deschis, spre adâncire și lărgire a cunoștințelor.”

    Și spune mai departe: „Contribuția teologilor este solicitată în acest dublu sens: vertical și orizontal. Iar în ajutorul lor stau criterii precise, stabilite de consensul universal al Bisericii, care orientează cercetarea. În aceasta este reflectat însuși modul viu, dinamic al teologiei și vieții Bisericii Ortodoxe.”

    Mă întreb dacă teologii de azi continuă să „orienteze cercetarea”, să obțină un progres în înțelegerea dogmelor sau consideră că s-a ajuns deja la înțelegerea deplină a lor. Această criză ar putea să fie o provocare pentru ei, o mare șansă să contribuie la acel progres în înțelegere și cunoaștere. În apele tulburi se merge la adânc şi se lăsă în jos mrejele…

Lasă un răspuns la Bogdan Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s