candori și confesiuni

Mă uit la părintele Radu Preda prin ce frământări sufletești trece, la un an de la hirotonie. Aproape fără să vreau m-am văzut și pe mine la un an de la hirotonia mea, popă de țară într-un sat din Moldova, cu ciubotele pline de noroi puse la uscat pe sobă și lucrând toată noaptea la corectura cărții părintelui Florenski, Stâlpul și temelia Adevărului. 

Nu-l cunosc pe părintele Radu, nu ne-am întâlnit până acum, dar ieri seară, citind câteva rânduri pe care le-a scris pe facebook, am simțit că odată mi-ar plăcea să stau cu el un ceas, să bem din coniacul acela bun de care spune, dacă o mai rămâne ceva până atunci, și să-i ascult poveștile cu episcopi.

Norocul meu, spre deosebire de părintele Radu, e că n-am avut prieteni episcopi, nu le-am cunoscut casele, n-am fost defel în anturajul lor și n-am aflat de la ei nici frumusețile, nici urâciunile și nici tainele instituției.

Știu atât de puțin despre protocolul arhieresc încât atunci când, foarte rar, trebuie să vorbesc cu un episcop, îmi fac tot felul de griji stupide, de exemplu dacă pot să-i spun „sărut-dreapta”, ca la preot, sau mai bine „sărut-mâna” (pentru că episcopul binecuvântează cu ambele mâini, nu doar cu dreapta). Am și eu deci frământările mele cu episcopii.

Dar faptul că n-am cunoscut episcopii și curțile lor grozave de vicari, protopopi, consilieri de diferite ranguri, inspectori și exarhi și ce funcționari se mai învârt pe-acolo mi-a salvat candoarea de a-mi închipui Biserica așa cum am descoperit-o eu în cărțile Sfinților Părinți. Am avut și timp, pentru că am fost hirotonit târziu, la 28 de ani. 

Biserica mea s-a născut odată cu Biblia, atunci când am început să o citesc, și a crescut din paterice și filocalii, din istoriile lui Eusebiu, Socrates și Sozomen (prima carte pe care am încercat să o traduc din greacă), mai puțin din canoane, dar și-a luat avânt cu Sinoadele Ecumenice și s-a oprit pe undeva la Sfântul Grigore Palama, ultimul patriarh al Bisericii mele, al cărui duhovnic de taină a fost părintele Stăniloae, mare profet părintele Pavel Florenski, iar slujitor smerit starețul Clement. 

Nu sunt figuri de stil, eu chiar am crescut duhovnicește în această Biserică și am crezut (cred) orbește în ea, ca un bărbat aflat la prima iubire, de aceea tot ce ține de instituție m-am învățat să judec până astăzi exclusiv prin experiența mea livrescă, pentru că alta n-am avut (în afara celei pastorale directe, care, cum spuneam, n-a întâlnit nici episcopi, nici high-life-ul bisericesc).

Și de aceea, confruntându-mă vrând-nevrând cu ariditatea, formalismul și stridențele instituției, sunt în stare și după 20 de ani de preoție – în ciuda păcatelor mele groaznice și a unei dezabuzări premature – să pun cele mai naive întrebări, să-mi fac cele mai entuziaste închipuiri, să formulez cele mai ingenue credințe. O candoare teologică tolstoiană, mereu suspectă în ochii poliției clerului, care nu-și poate închipui că are de-a face doar cu un idiot.

Dar această candoare de care vorbesc a fost și sursa celui mai mare dar pe care-l poate primi un om fricos: libertatea cuvântului. Adevărata libertate a cuvântului nu este una a curajului, ci a candorii. Asta spune și Mântuitorul, atunci când amintește cuvintele unui psalm: „Din gura copiilor și a pruncilor Mi-am pregătit laudă” (Matei 21,16). De aceea să nu vă pierdeți candorile și să vorbiți toată viața în numele lor, chiar dacă vor râde de voi sau nu vă va crede nimeni.

Am zis că n-am avut prieteni episcopi, dar am cunoscut totuși unul mai îndeaproape: pe Patriarhul Daniel, când era mitropolit la Iași, care m-a și hirotonit diacon și apoi preot. După ce m-a făcut preot m-a invitat la o cină privată, iar la sfârșitul ei, târziu în noapte, m-a întrebat ce-am de gând să fac mai departe. I-am răspuns pe loc că visul meu e să citesc toată viața Scriptura și Sfinții Părinți. Lasă asta, dragă, a zâmbit el, desigur c-ai să faci asta, dar profesional trebuie să țintești mai sus, de exemplu să te trimit cu o bursă la Bossey, sau la Geneva, să te califici în diplomație bisericească, în dialogul ecumenic, în dezbaterea teologică internațională – ei, tăticu’, ce zici de asta? M-a pus pe loc să fac cererea și a doua zi dimineață să o depun la secretariat.

Am ieșit de acolo amețit de vise și m-am oprit pe scările mitropoliei să-mi vin în fire. Nu mă mai săturam să mă văd deja un preot foarte important, consilier de rang superior, îmbrăcat într-o impecabilă reverendă de mătase, cu o cruce aurită peste rasa cu mâneci largi purtată doar de episcopi și de preoții cei mai distinși, întâlnindu-mă la recepții sau în congrese cu cardinali, mitropoliți și profesori străluciți, dezbătând teme teologice de cea mai mare importanță pentru mersul lumii și unde reușeam să-mi impun cu multă abilitate punctul de vedere ortodox, câștigând admirația tuturor.

După ce-am lăsat să se stingă luminile și peste ultima recepție glorioasă, am rupt în bucăți cererea și-am aruncat-o la primul coș de gunoi cu părere de rău. Candoarea mea nu era pregătită pentru un rol atât de serios.

Peste două săptămâni plecam preot la țară, ca să regăsesc acolo Biserica din Scripturile și patericele mele.