slujba de la Constanța: un caz-model pentru o discuție despre discernământul duhovnicesc

I se atribuie Sfântului Ioan Damaschinul o vorbă amintită adesea în Biserică: „Binele nu este bine, dacă nu este făcut bine”. Agapie Criteanul o interpretează astfel, în Mântuirea păcătoșilor: „Lucrurile mari şi înalte, atunci când sunt făcute cu socotinţă proastă [adică fără discernământ – n.m.], sunt netrebnice, fiindcă Domnul nu priveşte atât la mărimea lucrului, cât la cugetul sufletului…”

Discernământul duhovnicesc este considerat de Sfântul Isaac Sirul (și de alți Sfinți Părinți) cea mai importantă virtute a unui creștin. Mai importantă chiar decât dragostea. Pentru că lipsa discernământului poate compromite până și cea mai bună faptă a omului. Degeaba îmi pun viața pentru aproapele meu, de exemplu, dacă o fac cu scopul de a fi lăudat de oameni: în acest caz nu mai este vorba de virtutea dragostei, ci de o trufie foarte periculoasă. 

Cam așa e și cu odovania Înaltului Teodosie: o lucrare altminteri bună, o slujbă a Bisericii, despre care însă ne putem întreba, după cum a fost organizată, dacă nu cumva i-a lipsit tocmai virtutea discernământului duhovnicesc. Nu contest bunele intenții ale arhiepiscopului de la Constanța, dar nici nu pot să nu văd la ce au condus ele în mod concret. Tot Părinții Bisericii spun că roadele unei lucrări sunt măsura duhului care a inspirat-o.

Și ce roade a adus această lucrare? Tulburare și dezbinare în rândul credincioșilor din Biserica mare. Un val uriaș de ironii despre „repetarea învierii”. O delimitare stânjenitoare din partea Patriarhiei. Expunerea calomnioasă a celorlalți episcopi care „n-au avut curajul Înaltului Teodosie”. (În realitate, odovania praznicului s-a slujit peste tot, dar nimeni n-a făcut din ea o demonstrație și nici n-a instituit zile de post „locale”!) Și toate acestea cu o participare la slujbă de trei-patru sute de credincioși dintr-un oraș de 300 000.

Degeaba se supără acum Înaltul că presa a luat în derâdere „repetarea Învierii” și că lumea n-a înțeles rostul slujbei de odovanie, când însuși purtătorul lui de cuvânt a anunțat pe pagina sa de facebook, în stilul glumițelor căznite cu care ne-a obișnuit, „Învierea 2.0” (sic!). Până la urmă asta a înțeles toată lumea, că e vorba de o reluare a slujbei Învierii. Inclusiv Patriarhia, care a ținut să precizeze că „adevărata slujbă a Învierii Domnului din acest an a fost oficiată în toate bisericile din Patriarhia Română în noaptea de Paști”.

Și chiar o pastișă a Învierii a fost la Constanța slujba de marți seară, prin adăugarea unor gesturi liturgice specifice doar utreniei pascale și pe care nu le mai prevede tipicul odovaniei: chemarea „veniți de primiți lumina!” și împărțirea ei credincioșilor. Cu propriile sale argumente se contrazice același purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei postând pe facebook tipicul odovaniei, unde se spune clar: „toate ale praznicului, ca în săptămâna luminată și Liturghia ca în ziua de Paști”. Așadar, e vorba de „săptămâna luminată” și „Liturghia pascală”, nu de utrenia Paștilor și de ritualul premergător. Nici măcar la vecernia Învierii (învierea a doua, cum îi spun credincioșii) nu se mai împarte credincioșilor lumina, pentru că simbolul ei rămâne legat, atât mistic cât și liturgic, de momentul unic al nopții pascale.

Unii au invocat libertatea pe care tipicul bisericesc i-o acordă „celui mai mare”, dar e la bunul simț că această libertate are limitele ei și nu poate instrumenta după bunul plac (sau pentru „dorințele neîmplinite” ale credincioșilor, cum sună comunicatul Arhiepiscopiei Tomisului) unul dintre cele mai importante simboluri liturgice ale Bisericii Ortodoxe universale. Ce-ar fi dacă un episcop ar decide mâine să împartă lumina pascală în fiecare duminică, pentru că tot e ziua învierii Domnului?

Dar eu altceva aș vrea să-i întreb pe teologii de la Constanța, poate au aflat asta de la ierarhul lor: care a fost rațiunea pentru care, credincioșilor care au vrut să se împărtășească la Liturghie, li s-a impus un post de 3 zile? 

Sigur că episcopul locului poate rândui în situații excepționale un post local. Dar dacă odovania Paștilor și Liturghia ei au fost cele ale tipicului obișnuit, cum n-a încetat să se justifice Înaltul Teodosie, atunci de ce nu se puteau împărtăși credincioșii așa cum o fac firesc la oricare altă liturghie sau sărbătoare: adică ținând doar zilele de post rânduite de Biserică pentru toată lumea. De ce să postească în plus față de creștinii din celelalte eparhii? Ce este așa excepțional la Constanța? Nu cumva pentru că simulacrul de Înviere avea nevoie, ca să fie și mai convingător pentru credincioși, de un simulacru de post?

Până și din acest aspect se vede improvizația teologică sub care a stat slujba de marți seara de la Constanța.

În sfârșit, pentru că e al doilea articol pe care-l scriu despre Înaltpreasfințitul Teodosie, vreau să precizez că n-am nimic special împotriva sa și îi respect harul arhieresc pe care l-a primit în Biserică. N-am scris niciodată despre acuzațiile care i s-au adus și nici nu mă interesează culisele Arhiepiscopiei Tomisului. Profit de acest articol și ca să protestez public împotriva titlului sub care ziarul „Adevărul” de ieri a înțeles să citeze articolul meu anterior: „ÎPS Teodosie, umilit de un preot ortodox”. Evident, nici măcar un singur rând al meu nu poate susține o asemenea interpretare, dezonorantă în primul rând pentru mine, dacă ar fi câtuși de puțin adevărată. Altfel, n-aș fi scris acel articol dacă n-aș fi simțit că, într-un moment în care și așa există destule motive de tulburare între credincioși, unele atitudini publice ale Înaltului Teodosie au început deja să polarizeze credincioșii în jurul unor ținte false.

Și n-aș fi revenit acum, dacă n-aș fi văzut la subordonații săi obrăznicia de a ne lua pe toți de proști, livrându-ne ca unor creduli dovezi de „curaj” și „mărturisire” acolo unde, din păcate, este mai degrabă un caz-model al unei deficiențe de discernământ. De studiat inclusiv la facultatea de teologie din Constanța.