Cea mai mare aberație în zilele de post mi se par chiar rețetele de post și îndemânarea preoteselor și a bucătarilor din mânăstiri de a compune mâncăruri care să te sature la fel de bine ca o mâncare de praznic. „Zi ca pietrele acestea să se prefacă în pâini!” Zi ca sărmăluțele de post să se facă de juri că sunt cu carne, zi ca pateurile cu ciupercuțe să-ți pară foie-gras!
Iar începe postul și iarăși o să citesc peste tot cum postul adevărat „nu este despre mâncare”, ci mai ales postul sufletesc, postul duhovnicesc, postul minții, descoperirea bruscă a virtuților, ținerea gurii, oprirea ochilor, astuparea urechilor, într-un cuvânt postul de carnea aproapelui și nu de carnea din farfurie.
Dar ce creștin mai este și acela care așteaptă postul ca să facă toate acestea, când ele ar trebui să fie preocuparea lui în fiecare zi. Are nevoie iertarea de o zi de post, de o vecernie „a iertării”, de o zi din calendar ca să înceapă a fi practicată? Oare smerenia, dragostea, bunătatea, cumpătarea etc. merg mai bine cu o farfurie de cartofi prăjiți decât cu un grătar?
Știu și eu foarte bine toate aceste frumoase învățături, dar în realitate postul este totuși în mod fundamental despre mâncare, mai exact despre flămânzire, răbdare, lepădare de sine în trup și mai ales despre ispita de a preface pietrele în pâine. Cine nu se leapădă de sine în trup, în veci nu se va putea lepăda de lestul păcătos al minții sale.
Dar mai este ceva important despre post. Eram odată la masă cu starețul Clement și, după ce a zis el rugăciunile obișnuite (pe care, recunosc, eu le spuneam mai mult în mod automat), a adăugat din senin, improvizând o rugă poticnită, dar plină de toată dragostea lui: „ai milă, Doamne, și hrănește-i și satură-i pe toți cei săraci și flămânzi din lumea asta!”
Din ziua aceea, rugăciunea starețului Clement a rămas pentru totdeauna meditația și completarea rugăciunilor mele la masă, adesea spre indispunerea celor de față, cărora o asemenea amintire le strică bineînțeles tot cheful. Dar iată că postul este și asta, un timp simbolic, și totuși atât de concret, când prin foamea și prin răbdarea ta poți să fii măcar un pic împreună cu toți săracii și cu toți flămânzii din lume. Și cu Cel ce a zis „flămând am fost!”. Desigur, dacă postirea ta este chiar flămânzire, și asceză, și înfrânare, și nepreocupare pentru ce ai în farfurie, nu oale cu bucate de post dintre cele mai ingenioase (sănătoase, sățioase etc.).
Cea mai mare aberație în zilele de post mi se par chiar rețetele de post și îndemânarea preoteselor și a bucătarilor din mânăstiri de a compune mâncăruri care să te sature la fel de bine ca o mâncare de praznic. „Zi ca pietrele acestea să se prefacă în pâini!” Zi ca sărmăluțele de post să se facă de juri că sunt cu carne, zi ca pateurile cu ciupercuțe să-ți pară foie-gras!
De aceea, pentru că știu foarte bine că aveți mereu dragoste pentru aproapele, că sunteți plini de iertare, că faceți nenumărate fapte de milostenie, dar în același timp când aveți chef mergeți oricând într-un restaurant sau vă cumpărați ce vă poftește inima, nu vă mai amăgiți în privința „postului sufletesc”. Mâncați în zilele de post cele mai simple bucate, încercați să nu vă preocupe ce aveți în farfurie, siliți-vă să înghițiți primul cartof, prima roșie, prima bucată de pâine pe care puneți mâna, și asta va fi adevărat război duhovnicesc cu trupul și cu patimile voastre, – dar, desigur, totul după puterea fiecăruia și după locul și timpul lui.
Eu le zic mereu alor mei din biserică: Cine are un serviciu greu și nu poate posti în timpul zilei, să postească măcar seara, când ajunge acasă, pentru că și postul acesta este primit – fiind după puterea fiecăruia. Când eram acasă preot de țară, am cunoscut în parohia mea niște oameni care munceau la oraș, în construcții. Plecau cu noaptea în cap, vară, iarnă, și se întorceau pe întuneric, după ce mergeau kilometri de la halta unde-i lăsa trenul. Dar voi cum postiți, i-am întrebat la spovedanie. Cum putem și noi, părinte, au zis ei: pe șantier ne luăm pâine și slănină și ceapă, dar seara, când ajungem acasă, mâncăm de post borș de fasole. Atât de sfânt și de curat mi s-a părut postul lor, mai vrednic decât tot postul meu cu mâncarea aleasă de post pe care o primeam acasă!
Le mai spun, cine nu poate posti o zi întreagă, să postească măcar jumătate de zi, și tot nu-și va pierde plata de la Dumnezeu, pentru efortul lui. Postiți nu din obligație, ci cu bucurie și mulțumire pentru toate binefacerile lui Dumnezeu din viața voastră. Postiți ca semn de pocăință pentru casa voastră și pentru copiii voștri. Postiți de bună-voie, ca să fiți măcar simbolic împreună cu cei care rabdă de foame o viață întreagă.
Postul este despre mâncare, despre flămânzire, despre lepădare trupească, despre răbdare, despre asceză, despre simplitate, despre înfrânare trupească, despre com-pătimire cu foamea lumii – toate în numele „cuvântului lui Dumnezeu cu care va trăi omul”! Pentru toate celelalte nu trebuie să așteptăm zile de post: avem la dispoziție fiecare zi și tot timpul vieții noastre.
***
Dacă mi-a scăpat ceva important despre post, poate găsiți aici:
sau aici:
https://ioanflorin.wordpress.com/2019/11/15/despre-buna-intrebuintare-a-foamei/
JURNAℓ SCOȚIAN 