o răzbunare care a venit prea devreme

Niciunul dintre noi nu poate ști când se răzbună Dumnezeu și mai ales cum este răzbunarea Lui. E sigur însă că ea nu-i după chipul tribunalelor omenești, nici după cel încrâncenat al nevoii noastre de dreptate. Când apostolii vor să coboare foc din cer peste satul care nu-l primise pe Mântuitorul, El îi ceartă: Nu știți fiii cărui Duh sunteți? (Luca 9,55).

Oare cum se răzbună un Tată pe fiii săi neascultători? Poate că răzbunarea lui Dumnezeu e cea mai insuportabilă dragoste pe care trebuie să o îndure păcătosul, dacă nu chiar asta ne spune toată Evanghelia (și alte câteva cărți bune). Sau poate că Dumnezeu a răzbunat tot ce era de răzbunat, în moartea pe cruce a Fiului Său.

Oricum însă, fără a fi teologi, până și oamenii de rând, care de regulă își doresc atât de mult răzbunarea, au simțit și au spus că „Dumnezeu nu bate cu parul”. Tipul acesta rudimentar de teologie retributivă, când și cum „bate” Dumnezeu pe cineva, este nedemnă de învățătura Celui care avea puterea să cheme în ajutorul Lui legiuni de îngeri nimicitoare, dar a murit rugându-se: „Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac!”

Altfel, în logica unei vindicte istorice care ni se predică de la cel mai înalt amvon, ce se întâmpla dacă Ceaușescu nu muta temporar moaștele Sfântului Dimitrie? Îl răbda Dumnezeu, ca și cum, dincolo de asta, merita să ne conducă mai departe? Sau cumva Dumnezeul românilor a tolerat toate crimele comunismului și numai mutarea Sfântului Dimitrie a umplut paharul răbdării divine? 

Să zicem însă că așa stau lucrurile, cum spune Părintele Patriarh, mai ales că el a fost martorul lor direct, și că Dumnezeu a „răsplătit” mutarea Sfântului Dimitrie cu căderea regimului comunist.

Dar cum „a răsplătit” Dumnezeu prigonitorilor Sfântului Dimitrie, de vreme ce tot ei și, mai apoi, odraslele și pilele lor au ajuns să ne conducă iarăși? Din regimul comunist au căzut doar Ceaușeștii și lozincile de partid, în timp ce toți activiștii, toți securiștii, toți informatorii, toți milițienii care l-au păzit pe Sfântul Dimitrie s-au întors la treabă cum știau ei cel mai bine. Dacă aceasta a fost răzbunarea lui Dumnezeu, înseamnă că e la fel de neputincioasă ca dreptatea tribunalelor militare incapabile să finalizeze chiar și după 30 de ani dosarele revoluției din decembrie. 

Chiar și patriarhul „obligat” de Ceaușescu să ascundă sfintele moaște a revenit în scaun după demisia de onoare. Și ce ironie involuntară în predica de ieri a Preafericirii Sale, invocarea „obligației” de a te supune Cezarului, tocmai în preajma sărbătorii unui mare mucenic care tot în fața Cezarului și-a apărat credința cu prețul vieții! Dumnezeu se răzbună și cu mult umor, iată.

Căile răzbunării Domnului sunt încurcate, dar nu misterul lor transpare din stilistica patriarhală a „răsplății”, ci mesajul politic adresat celor care „au trădat” cu ocazia hramurilor de la Iași și București. Desigur, e doar treaba Preafericirii Sale cui se adresează, în ce contexte și cu ce nemulțumiri. Însă nu de (încă) o teologie a răzbunării aveam nevoie în aceste zile de ură și dezbinare, iar din toată predica sa altfel frumoasă, mi-e teamă că tocmai acest exemplu nefericit va furniza muniție și fanaticilor, și adversarilor Bisericii.

***

P.S. Pentru că unele site-uri de știri au obiceiul să-mi preia articolele de opinie însoțindu-le adesea cu cele mai imbecile titluri și concluzii, le amintesc politicos că legea drepturilor de autor le permite doar preluarea unor „scurte citate”, „fără prejudicierea autorului”, „conform bunelor uzanțe” și cu menționarea obligatorie a sursei de unde au fost preluate.

Înaltul Iosif și rugăciunea pentru pace

Se agită secte popești pe feisbuc că Mitropolitul Iosif a participat la rugăciunea de pace de la Vatican, a aprins o lumânare și a semnat un „Apel” care poate fi citit aici. Eu credeam că sminteala ar fi fost dacă ar fi participat la o rugăciune de război, sfințind tancuri și kalașnicoave, cum fac unii dintre vlădicii lor favoriți. Altfel, Părintele Mitropolit a făcut un lucru apostolesc: s-a dus în numele credinței lui în casa unde a fost chemat și a zis „pace” casei aceleia: „de va fi acolo un fiu al păcii”, pacea Mitropolitului va rămâne peste el, dacă nu, se va întoarce asupra lui (Luca 10,3-6).

Dar Mitropolitul Iosif nici măcar nu s-a dus acolo de capul lui: el reprezintă Patriarhia Română și Sfântul Sinod (care – art. 14 punctul 25 din Statut – „inițiază și cultivă (…) relații de dialog și cooperare intercreștină și interreligioasă pe plan național și internațional”).

Așa că, popi veșnic încruntați în bărbile voastre și voi creștini vânători de lepădări și de toți dracii în afară de dracii voștri, de ce mormăiți voi pe feisbuc și nu vă duceți la episcopul vostru să-i cereți în egală măsură socoteală pentru Mitropolitul Iosif?

Vouă vi se potrivește cuvântul din Pateric: un câine e mai bun decât voi, pentru că are dragoste și nici nu judecă pe nimeni.

Vedeți peste tot antihriști și simboluri „oculte” pentru că vă vorbește tulburarea care vă stăpânește și e ușor să asmuțiți poporul prost împotriva unui mitropolit, dar când va veni vremea să vă judecați cu judecata cu care l-ați judecat și să vi se măsoare cu măsura cu care i-ați măsurat, întrebați-vă de pe-acum:

Care sunt lucrările voastre în Biserică și care sunt lucrările Mitropolitului Iosif?

Câți s-au mântuit prin faptele și cuvintele voastre și câți prin ale sale?

Câți binecuvântează numele voastre și câți numele său?

Cine l-a pus pe el învățător în Biserică și cine pe voi?

dulceața de trandafiri

Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec mergând din casă în casă, ascultând poveștile oamenilor, cine știe de ce mă trimite Dumnezeu la ei, poate că au nevoie să povestească, poate că eu am nevoie să-i ascult, ei își deschid inimile, pun pe masă pâine și încep să spună.

E spre sfârșitul anilor 90, din România se pleacă greu în Occidentul păzit de grăniceri și se rămâne și mai greu, dar un bărbat de 30 de ani trebuie să ajungă în Italia, unde iubita lui norocoasă a prins un contract de muncă.

Bărbatul plătește călăuze, trece clandestin din țară în țară, este prins, stă prin închisori, evadează dintr-un lagăr, în cele din urmă tot fugind de poliție ajunge într-un orășel de munte din vestul Sloveniei, la granița cu Italia. Dincolo îl așteaptă în sfârșit iubita lui, iar între ei mai stau doar Alpii Iulieni.

Cât mi-ar lua să-i trec, se gândește el, care n-a urcat un deal în viața lui, două zile, hai trei, uite ce aproape sunt crestele. Își face provizii din containerul de gunoi al unui restaurant și le îndeasă într-un rucsac în care mai duce câteva haine și o surpriză pentru iubita lui: un borcan cu dulceață de trandafiri, făcută de mama ei.

Dimineață o apucă de-a dreptul peste munți, urmărind de departe linia șerpuitoare a șoselei montane unde sunt posturile de grăniceri, dar se rătăcește prin păduri. Doarme pe sub copaci și printre stânci, până nimerește la un refugiu de vânătoare, unde găsește o conservă  de carne. Un păstor de capre îl primește o noapte la stâna lui și-i arată drumul. Se rătăcește din nou, până când dă de un fir de apă pe care-l urmează, amintindu-și de la școală că apele din munți duc spre așezări omenești. Cea mai mare ispită în tot acest timp este să mănânce dulceața de trandafiri pe care i-o ducea iubitei. În sfârșit, coborând pe firul apei ajunge într-o stațiune montană, dar nu e sigur că n-a nimerit înapoi în Slovenia până n-aude doi localnici vorbind în italiană.

Într-o stație de autobuz vede o hartă a locului, cu granița italo-slovenă la distanță de câțiva kilometri, și nu înțelege cum a putut rătăci prin munți mai bine de două săptămâni.

Cu ultimul bănuț își sună iubita de la un telefon public, care vine și-l ia cu o Alfa Romeo second-hand. Fine.

puțină fericire

Tot în anii 90, șapte copii din aceeași familie ajung la orfelinatele din București. Aici viața e mizerabilă, cum se știe, dar vacanțele de vară le aduc puțină fericire, pentru că sunt adoptați temporar de familii din Occident.

Când se revăd la cămin, frații povestesc între ei ce-au văzut, pe unde au umblat, ce-au mâncat, își arată hainele și darurile primite. Cea mai fericită e mezina, care a stat mai bine de o lună într-un castel cu fantome din Scoția și nu se mai poate opri din povestit. E clar că povestea ei e cea mai tare, iar fratele cel mai mare le promite solemn că într-o zi se vor muta cu toții în Scoția.

Cei șapte ies rând pe rând din orfelinate, care cum împlinește 18 ani. Viața îi împrăștie prin toată lumea, fetele sunt exploatate sexual, băieții trec prin pușcării, dar fratele cel mare nu-și uită promisiunea și în cele din urmă reușește să-i aducă pe toți la Edinburgh. Își găsesc de muncă, se căsătoresc, fiecare are la rândul său câte 5-6 copii, iar de Anul Nou închiriază împreună 52 de locuri într-un restaurant și împart ca pe timpuri puțină fericire.