Cea mai concentrată definiție a zilei noastre naționale și a felului în care ar trebui să o sărbătorim (dacă n-am fi doar niște cabotini melancolici) am auzit-o din gura unei bătrâne de 80 de ani, din Valea Morii, Maramureș (într-unul din episoadele fabuloasei emisiuni „Izolați în România” a Ditei Dinesz):
„Țara trebuie să să îngrijască amu de oameni, nu ei. [Mai] Demult s-o îngrijât oamenii de țară șî i-o pus ce i-o trebuit”.
Vai, ce mi-a plăcut! Ziua națională exact de asta ar trebui să ne amintească: de oamenii care s-au îngrijit de țară „și i-o pus ce i-o trebuit”. Iar respectul pentru memoria lor, dacă am avea așa ceva, nu sunt statuile și cântecele patriotice, ci să fi avut noi astăzi „țara care se îngrijește de oameni”. Cred că la țara asta au visat ei și pentru ea au lucrat.
***
Dar nu numai cabotinii melancolici au serbările lor, ci și funcționarii pietății bisericești cu contract de muncă. Și când le vine serbarea lor, și au dezlegare la vin chiar și în timpul serviciului, ei scriu texte mistice precum acest comunicat al Arhiepiscopiei Tomisului, care începe așa: „Conform scrierilor teologice şi istorice, Sf. Ap. Andrei a ajuns pe pământul dobrogean în jurul anului 60 d. Hr. şi s-a oprit cu ucenicii săi aici.”
Și aici m-am oprit și eu, cutremurat de atâtea „scrieri teologice și istorice” care mi-au scăpat. Rog pe funcționarul de rang înalt care a aprobat acest text să-mi trimită o singură „scriere istorică” unde se spune că Apostolul Andrei a ajuns în Dobrogea „în jurul anului 60” (îmi place precizarea sa: „d.Hr.”, ca să nu fie vreo neînțelegere) și-i promit solemn că o copiez în Jurnal și o voi citi în fiecare zi timp de un an, după rugăciunile de dimineață.
Avinu Malkeinu, Tatăl nostru, Regele nostru, adu-ți aminte la ziua ispășirii de îngerul pe care l-ai trimis să alunge în mare turma mea de porci, nici nu știa el ce gunoaie atingea cu aripa lui de se făceau în urma ei licurici, iată câtă lumină, zicea, iată mormântul e gol, giulgiurile înfășurate deoparte, în curând va veni femeia să ungă cu mir trupul tău.
Avinu, Malkeinu, mai rabdă-mă încă un pic, măcar de dragul lui, frumosul meu, credinciosul meu, mai îngăduie-mă, Regele nostru, și-am să-Ți înapoiez tot ce-am ținut pentru mine, și Te va binecuvânta viața mea când am să mă arunc în mare, și mila Ta o vor spune între oameni cuvintele pe care încă nu le-am spus, și mâinile mele apucătoare vor mai sfinți o ultimă duminică, și spre seară am să ajung acasă, Tatăl nostru, și am să mărturisesc înaintea Ta numele lui și al Tău.
Printre darurile primite de starețul Clement se număra și acela că era un bun bucătar. Dar, ca toate darurile sale, și acesta îi venise în felul lui personal și sucit, că nimic n-avea starețul din ce-aveau ceilalți stareți renumiți. Că, de pildă, când toți stareții aveau darul mult-folositor al tăcerii, pe el îl apucau vorba și povestitul, iar când toți ceilalți aveau ceva de zis, el căpăta brusc darul tăcerii celei mai încăpățânate.
Așa și cu bucătăria sa. Îi cereai o rețetă de post, din alea bune, mânăstirești, ziditoare (cam cum scriu azi cărți de bucate părinții duhovnicești de la Sfântul Munte). Cum să nu, sărea el, ciulama de cartofi cu aromă de mușchiuleț în sânge. Se iau doi cartofi, se taie în felii potrivite, se fierb bine și se servesc cu sare. Și unde-i aroma de mușchiuleț în sânge, îl întrebam confuz. În capul tău, mă ciocănea starețul în frunte.
Fiara ta vrea sânge, mi-a spus odată la spovedanie, dar ea se domesticește cu iarbă și apă. Câinele iubitor de măcelării hrănește-l cu iarbă, până-i piere gustul sângelui și pofta de sfâșiere. Avva, dar mie nici nu-mi place carnea, mă apăram eu, doar din când în când mai fac câte-un grătar cu prietenii. Ia te uită, clătina el din cap, câinele iubitor de măcelării nu știe nici să se smerească. Nu de carnea asta vorbesc eu, ci de carnea ta, din care mintea ca un câine ți se înfruptă mereu, fiară lacomă și nesătulă.
***
Altădată, mă primise starețul la masă, într-o zi de dezlegare la pește. Eram de câteva luni paroh într-un sat de la marginea județului, care mie îmi părea marginea lumii.
Ca să mă arăt duhovnicesc, că adică învățasem atâtea despre post pe la sfânta mânăstire, mă lăudam starețului: eu, pe oamenii care nu postesc, nici nu-i primesc la sfânta împărtășanie.
Starețul, parcă-l văd și acum, întinge în sosul de pește un miez de pâine și nici nu se uită la mine: auzi, tu acasă ai azi un borș de pește? Am, zic, că e dezlegare la pește. Dar de un pește la tigaie, te-ai îngrijit? Am și de ăsta, zic, am luat chiar de la fermă. Dar, zice el, un desert bun, o colivă cu multă nucă, frecată bine cu cacao și miere de albine, așa cum te-ai învățat pe la noi, ți-a făcut vreo creștină din parohie? Oho, și colivă, și cozonac de post.
Bun, zice starețul, acuma gândește-te și spune-mi: câți din parohia ta „de la marginea lumii”, cum îi spui, au azi la masă nu trei feluri, așa cum ai tu, ci măcar o conservă de stavrid în ulei? Ca să se îndreptățească pe el, câinele iubitor de măcelării judecă mâncarea aproapelui său. Dar tu să-i înveți pe oameni mai degrabă să-i mulțumească lui Dumnezeu, așa cum stă fiecare la masa lui. Căci „și cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu.” (Romani 14,6). Cine învață să mulțumească lui Dumnezeu pentru masa lui, va învăța și să postească, măcar de dragul Domnului care a postit și a flămânzit 40 de zile.
M-am dus odată la starețul Clement, după ce tocmai citise în biserică parabola samarineanului milostiv, și i-am zis: vreau și eu să fiu samarineanul milostiv, ce să fac pentru asta?
Starețul parcă nici nu mi-a auzit întrebarea, a început să povestească. Un om mergea într-o zi, nu de la Ierusalim la Ierihon, ci de acasă la serviciu și de la serviciu acasă. Și în fiecare zi cădea el în mâinile tâlharilor de tot felul: primari corupți, miniștri incompetenți, judecători necinstiți, negustori lacomi, meșteri mincinoși, doctori nepricepuți, dar dacă împotriva unora ca acestora nu avea ce să facă, pentru că trăia într-o țară de hoți și impostori, cel mai mult și mai mult îl durea să cadă în mâinile tâlharilor de prieteni, colegi de serviciu și chiar casnici ai săi, care îl răneau în fiecare zi și-l lăsau ca mort la margine drumului.
Omul nostru citise Evanghelia și tot aștepta să apară și pentru el samarineanul milostiv, dar în drumul lui nu se opreau decât politicieni care-i cereau adeziuni, preoți care strângeau contribuția pentru templu și, în general, doar indivizi care aveau de cerut ceva sau de profitat de pe urma sa.
Tot așa în fiecare zi, până când în cele din urmă, ce să vezi, chiar unui tâlhar i s-a făcut milă de omul nostru chinuit din toate părțile. Oi fi eu tâlhar, și-a zis tâlharul, dar parcă n-am văzut nici între tovarășii mei atâta nedreptate și lăcomie și nefrică de Dumnezeu. Și tâlharul s-a oprit lângă omul suferind, i-a pansat rănile și i-a zis o vorbă bună. Omul nostru s-a mirat foarte mult și l-a întrebat pe tâlhar: așadar, tu ești samarineanul milostiv? Despre tine vorbea Domnul nostru? Tâlharul i-a zâmbit cu multă bunătate și i-a răspuns: eu nu sunt decât un tâlhar pocăit; samarineanul milostiv nu există, după cum ai avut ocazia să te convingi singur.
Ai înțeles pilda? m-a întrebat aspru starețul Clement.
N-o înțelesesem prea bine, mai ales că în perioada aceea nu mă puteam concentra, eram mai greu cu capul și mă tratam la nebuni.
Dar starețul Clement era în toane bune și a avut răbdare să-mi explice: Nimeni nu devine samarineanul milostiv până ce nu se face mai întâi tâlharul pocăit. Așa și tu, încetează să mai fii tâlharul aproapelui tău. Ești tâlharul aproapelui tău când te arăți corupt, necinstit, lacom, bârfitor, fără milă și fără iertare, ești tâlharul prietenului tău când îl minți și-l trădezi, ești tâlharul lui Dumnezeu când îl jefuiești de credința Lui,ești tâlharul iubirii când o înșeli, ești tâlharul familiei tale când o lipsești de dragostea și răbdarea ta și așa mai departe.
Deci de tâlhari pocăiți are nevoie Domnul nostru, nu de samarineni închipuiți, a încheiat scurt starețul Clement.
„Sal. Zi-mi, please, pe scurt, ce zice Biserica noastră despre animale. Au suflet? Unde merge după? Rai, iad, alt loc? Am citit câte ceva, dar nu-s lămurit. Vreau o opinie competentă 🙂 Te îmbrățișez. Fratele”
Salutare, Frate. Nu știu cât sunt de competent să-ți răspund, dar obiectiv sigur nu-s, pentru că de vreo jumătate de an mă aflu într-o relație complicată cu o mâță, iar când eram în țară am avut unsprezece pisici, doi câini, un hamster, trei broaște țestoase, doi canari și un iepure, Vasile, pe care cred că l-ai cunoscut și tu la mine acasă până să fugă în lume.
Îți dai seama că de dragul lor aș încălca orice dogmă care nu i-ar primi în rai, dar din fericire te asigur că nu există așa ceva, deși nici vreun catehism pisicesc nu avem de la Sfinții Părinți.
Ei vorbesc totuși de un „suflet al animalelor”, mi se pare că Sfântul Vasile cel Mare (cred c-a avut și el mâță!), însă de unul „instinctual”, spre deosebire de „sufletul rațional” al omului. Cam atât știu despre sufletul lor, dacă este să n-o iau pe confesiuni personale și să-ți povestesc despre sufletul câinilor mei (mai ales în perioada când, știi, eram la pământ).
Se pare însă că animalele au îngerii lor, așa cum are tot omul. De asta erau foarte siguri Origen și Ieronim și-mi mai amintesc de-o carte sfântă foarte dragă creștinilor din primele secole, Păstorul lui Herma, unde apare un „înger al fiarelor”, pe nume Thegri, care îl salvează pe personaj din gura unei dihănii.
Un cățel foarte simpatic apare în Cartea lui Tobit din Biblie. Nici nu știu ce mi-e mai drag, cățelul, despre care nu ni se spune totuși mai nimic, sau sfântul autor al povestirii care a găsit de cuviință să-l treacă între personajele sale. Un tată orb își trimite copilul peste mări și țări, să recupereze un împrumut încredințat unui prieten. Când băiatul iese pe ușă, în scenă este introdus câinele: „Iar câinele a ieșit și a mers împreună cu el.” Și din acest moment te aștepți la ceva de la câinele ăsta, mai ales că urmează o aventură periculoasă, un drum plin de primejdii, lupta cu un demon etc. Dar câinele nu mai apare până la sfârșitul fericit al poveștii, când se întoarce acasă în urma stăpânului său, „dând bucuros din coadă”. Cum s-ar zice la cursurile de creative writing, un personaj pe care scriitorul doar îl introduce în trama povestirii, lăsându-te mai departe să-l construiești singur.
Ți-aș putea povesti multe despre prietenia sfinților cu tot felul de animale, lei, urși, lupi, crocodili, vidre, mierle, corbi, grauri, dar nu sunt sigur că asta te interesează acum. Totuși, dacă știai că Sfântul Francisc este patronul animalelor în general și Sfântul Rocco al câinilor în special, notează acum că există și un patriarh ortodox, Sfântul Modest al Ierusalimului, care a primit darul vindecării și chiar al învierii necuvântătoarelor („înțelegând el durerile animalelor”, se spune foarte frumos în acatistul său, pe care-l citeam într-o vreme pentru padocul meu pestriț de acasă).
Altfel, învățătura Bisericii despre animale (și natură, în general) vine din învățătura despre creație și restaurarea ei odată cu mântuirea omului. Cum scrie în Psalmi, 35 cu 6: „Doamne, tu vei mântui oameni și animale!”
Nu uita că Raiul începe cu animale și pomi iar alegoriile biblice ale paradisului restaurat sunt pline de pajiști pe care vor paște împreună miei, și lupi, și lei, și boi și „nimic nu va mai fi vătămător”, cum spune la profetul Isaia 65 cu 25. Deci dacă e să te îndoiești de ceva, gândește-te mai degrabă la oameni.
Nu doar de om este ceva pe lumea asta, ci de toată creația lui Dumnezeu, până la ultima gânganie și până la ultimul fir de iarbă, pentru că toate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, sunt „rațiunile” lui Dumnezeu, gândurile și ideile sale veșnice care doar au primit într-o zi o formă materială. Și tot ceea ce-a căzut odinioară prin om se va restaura la sfârșit împreună cu el, că doar ideile lui Dumnezeu sunt odată pentru totdeauna, nu se schimbă ca ale noastre. Asta-i o idee filosofică.
Nu știu dacă te-am lămurit, și la drept vorbind nici nu știu dacă așa stau lucrurile, dar eu unul cred în tot ce ți-am spus și în ce mă privește sunt foarte convins: voi fi sau în rai cu motanii și câinii, sau singur în iad.
JURNAℓ SCOȚIAN 