„Moțoace, vâlva lumii e râu cu nalte maluri…” (Alecsandri, Despot-Vodă)
Până prin prima parte a secolului 17 se pare că nu văzuse nimeni „magi” prin limba română. Termenul apare în Noul Testament de la Bălgrad (1648), „maghi”, glosat „filosofi” și „gâcitori”, semn că era încă un neologism. Interesant că în aceeași ediție magii sunt desemnați și prin echivalentul „mândri” (= înțelepți). „Mândru”, și el un vechi slavonism, nu suferise încă mutația semantică exclusivă spre „încrezut” sau „arătos” și, până la Cantemir, încă se mai putea folosi cu sensul „înțelept”. Două exemple frumoase: „fiți mândri ca șerpii” (Coresi) și „Cartea mândriei lui Solomon” (Palia de la Orăștie, 1581).
Acest efort lexical arată și faptul că traducătorii români erau conștienți că magii biblici nu erau niște „vrăjitori” tehnici oarecare, ci posesorii unei cunoașteri superioare. Deși, trebuie spus, Biblia de la București (1688) va încerca și această echivalare nepotrivită, „vrăjitorii de la răsărituri”, pe care însă tradiția biblică ulterioară o va respinge, revenind la „maghi” (Micu 1795, București 1914 etc.).
Dar dacă nu umblau încă „magi” printre cuvintele noastre, atunci cine a adus daruri Pruncului, în primele traduceri românești ale Evangheliei?
Coresi le spune „vîlhve” și „vîlfe”, un calc după vechiul-slavon влъхвъ, care traducea în textele religioase grecescul μάγος. În cărțile slavonei vechi, echivalarea era magistrală, căci aceste „vâlve” (влъсви / vlăsvi) nu erau altceva decât preoții zeului Volos, al cărui cult avusese și o dimensiune astrologică.
(Pentru premianți, rădăcina PIE a termenului este *vel- / ṷel-, a se răsuci, a se întoarce cu marginile înăuntru, a se undui etc., ca un fir de lână (влъна / vlăna), pentru că părosul Volos era și zeul turmelor de oi, detronat mai apoi de, exact!, Sfântul Vlasie, patronul lâneturilor și al purcelușilor smulși din gura lupului. Dar pe noi ne interesează mai mult faptul că de la acest radical au ajuns și în limba noastră, trecute desigur mai întâi pe la alții, o samă de cuvinte: vâlvătaie, vâltoare, vâlvoi, dar și vale, vals, volum, revolver, valvă și, da, vulvă.)
Primii magi din Evanghelia românească au fost deci „vâlvele”. Din aceeași familie de cuvinte slavonă ne-au mai intrat în casă, dar n-au stat prea mult la masă, „vâlhovnic” (vrăjitor) și „vâlhovnicie” (vrăjitorie).
„Vâlvele” însă au produs o impresie puternică asupra țăranilor români, dar, pentru că nu văzuseră totuși niciodată o „vâlvă” adevărată, și le-au imaginat ca diverse puteri magice (duhuri, zâne, iele, știme, strigoi, animale, vrăjitori, solomonari, fete năzdrăvane etc.): „vâlva băilor (minelor)”, „vâlva comorilor”, „vâlva pădurilor”, „vâlva apelor”, „vâlva caselor”, tot universul era populat de „vâlve”, cu care trebuia să te porți frumos, să te pui bine și să le asculți. Ba n-au uitat „vâlvele” nici de vechiul lor zeu al turmelor și, poate că în memoria lui, au intrat în ele, de-au apărut astfel „oile vâlfașe”, care prevestesc ciobanilor nenorociri și-i inspiră pe barzii populari să compună „Miorițe”.
Dacă te puneai bine cu „vâlva” ta proprie, ea te însoțea pretutindeni și îți garanta succesul, așa cum zice Ureche despre Ștefan-Vodă că „semețitu-s-a pentru vîlha ce-i mergea cu noroc la războaie”.
Și de-aici, „vâlva” s-a tot dus în lume, încât chiar și cei care n-au văzut-o, au auzit măcar câtă „zarvă” a stârnit ea, dar și câtă „faimă” și „pompă” le-a adus proprietarilor ei.
S-or fi întors magii „pe altă cale” în țara lor, dar uite că și cuvintele au căile lor pe care călătoresc prin limbi, cu darul lor de aur, smirnă și tămâie.
De douăzeci de ani sunt preot și în viața mea n-am mers de Crăciun sau de Bobotează din ușă în ușă pe la necunoscuți, așteptând să-mi deschidă. Nu c-ar fi fost sub demnitatea mea, căci la păcatele mele deja mi-am pierdut-o și trebuie să primesc ca tâlharul „cele cuvenite după faptele mele” (Luca 23,41), dar de ce să-l fi expus a doua oară pe Hristos refuzului și umilinței din partea unor oameni indiferenți?
Nu e nicio „vestire” a lui Hristos în mersul din ușă-n ușă, să nu ne mai amăgim: Hristos s-a vestit destul pe Sine, acum este vremea să fie căutat și chemat.
Când eram la țară, le spuneam oamenilor: mâine voi trece cu icoana lui Hristos prin sat, cine vrea să mă primească în numele Lui (Matei 10,40) să lase ca semn poarta deschisă. Nu intram decât acolo unde găseam porțile deschise, oamenii mă așteptau cuminți cu lumânarea aprinsă, bănuțul pe care-l primeam într-o casă îl lăsam în cealaltă și așa umblam cu pace și Dumnezeu era binecuvântat în urma mea.
N-am fost preot de oraș, dar aș fi făcut la fel, cu atât mai mult astăzi când toate parohiile au pagini de facebook și comunică foarte ușor cu enoriașii (cu cei interesați, nu cu blocurile din parohie!): cine vrea să mă cheme în numele Lui, să mă caute și să-mi spună adresa. Sunt parohiile prea mari (lasă că nu ne-ar căuta decât cei care vin de obicei la biserică)? Dar sunt și atâția preoți pensionari sau fără parohii. Se pot găsi soluții, cu puțină bunăvoință. Și atunci n-am mai merge decât cum spune Hristos, „în casele care vă vor primi pe voi”, nu ca niște agenți de recensământ dintr-o locuință în alta.
Dar nu mă prefac că nu știu și al doilea motiv pentru care în aceste zile se pun preoții pe drumuri: din bănuțul acela primit cu osteneală și de multe ori cu hule în urma lor, își vor plăti ei dările către episcopii, altfel riscă să-și piardă posturile, să nu mai prindă vreun transfer într-o parohie mai bună sau să fie ridicați în picioare în ședințele de protopopiat.
Nu mai spun că foarte mulți preoți de țară își completează salariile de peste an cu aceste venituri, altfel ar trebui să vină cu bani de acasă pentru impozitele reținute din start de către stat. Că asta nu înțelege lumea: preoții au un salariu pe hârtie și doar o contribuție de la bugetul de stat la acest salariu pentru care, indiferent dacă-l realizează sau nu din veniturile lor de parohie, plătesc toate taxele și impozitele aferente. În ziua de salariu, mulți trebuie să vină cu bani de acasă, mai ales cei din parohiile mici, să-și plătească impozitele, taxele, dările la episcopie, contribuțiile la diverse „fonduri” și publicații episcopale băgate pe gât, căci nu le citește nimeni.
Când toate ale lumii acesteia se vor preface iar în ce-au fost, multe bogății ale Bisericii se vor transforma în noroaie de uliți și în lacrimi de preoți.
S-a spus despre episcopi că în Biserică, în demnitatea lor arhierească (și numai în ea) sunt chipul lui Hristos, și așa este. De aceea și mitrele lor împodobite ca pentru capul unui Rege.
Preoții sunt însă picioarele Sale desculțe care-L poartă prin case pe toate drumurile, spre a duce acolo unde sunt primiți puțină mângâiere, credință și nădejde. Lor le dedic, ca o sărutare de mână, textul de mai jos pe care l-am scris mai demult în „Jurnal scoțian” și care mă caută de fiecare Crăciun, ca un colindător prin timp.
***
Emanuel și magul
Mă impresionase în parohia mea de țară, într-un sat nevoiaș din Moldova, câte case stăteau pe întuneric în seara de Crăciun. Orbecăiam prin noroaie de la o poartă la alta. Am ajuns cu icoana, pe la opt seara, într-o casă în care dormeau toți. Femeia s-a ridicat de sub plapumă și mi-a deschis. Aveam un mic dar pentru fetița ei, care era surdo-mută. S-a dus și a trezit-o, băgându-i o lanternă în ochi: o fețișoară ciufulită și speriată, nu înțelegea nimic. „Moșul, moșul”, îi repeta femeia, mângâindu-și o barbă imaginară.
Pe un deal locuia Octav, cu bunica lui și cu un frate mai mare, cam dus cu capul. „Octav e cam obraznic, părinte”, s-a plâns frate-său. „Caută numai bun.” (Mi s-a înfipt în cap vorba asta și n-o mai pot uita până azi: „caută numai bun”.) Dar ce caută, m-am mirat eu. „Ouă. Toată ziua, vrau ou, vrau ou, spuneți și dumneavoastră.” Octav ne pândea dintr-un colț, rușinat ca un hoț prins asupra faptului.
La o răscruce era o casă care stătea să cadă pe oameni. A ieșit bărbatul, cu un capăt de lumânare, să-mi arate drumul. „Mă iertați, părinte, n-am nimic să vă dau.” Pe o laviță lângă sobă se legăna o fetișoară, bolborosea ceva și râdea singură. Omul a văzut că mă uit la ea și i-au dat lacrimile. „Nu era așa, părinte. Era sănătoasă fata. Da’ a trecut un vânt într-o seară, cum stătea pe prispă, și i-o fi adus boala asta.” Chiar așa a spus omul, „a trecut un vânt într-o seară”, și parcă am simțit cum a trecut prin mine vântul acela și m-a înghețat.
Crăciun, în parohia mea de țară. Cu Emanuel înotând în urma mea prin noroaie, dar trăgând voinicește după el sacul cu colaci. La casele mai avute mă primeau oamenii cu un colăcel. Am luat unul, doi, să nu-i supăr, dar apoi am început să-i refuz. Oameni buni, ce să fac cu atâția colaci? Lăsați-i pentru copiii voștri. „Se supără oamenii, părinte”, a îndrăznit Emanuel să mă mustre într-un sfârșit. Dar eu ce să fac cu ei? „Dați-mi-i mie”, i-au scăpărat ochii copilului. Și ce faci tu cu atâția colaci? „Îi pun după sobă, la uscat. Și dimineața, uite-așa, făcu el cu mâna, tai o bucată și o pun în ceai. O să avem colaci până la Paști”, s-a bucurat el. Și a tras din sân sacul deja pregătit.
Crăciun, în parohia mea de țară. Pe dealuri, staule înghețate în care nu s-ar mai naște niciun prunc. Nici țipenie de înger să cânte slavă întru cei de sus. Emanuel nu mai primește aur, smirnă și tămâie, ci pesmeți muiați în ceai, iar eu, magul lui, prăpădit și îmbătrânit înainte de vreme, orbecăi în noapte și caut pe cer steaua care să-mi arate drumul.
În imnul despre uciderea pruncilor din Bethleem, Sfântul Roman Melodul are o scenă de forța unei capodopere: pruncii sunt decapitați la pieptul mamelor lor, dintr-o singură lovitură, în timp ce încă sug, încât capetele le rămân atârnate de sâni, cu dinții încleștați de sfârcuri, făcând durerea femeilor „îndoită și de nesuportat”.
În colecția de artă a reginei Marii Britanii există un tablou celebru al uciderii pruncilor, pictat de Bruegel cel Bătrân. Bruegel a făcut din scena biblică o parabolă a războaielor religioase din timpul lui: în locul Bethleemului este un sat flamand, iar ostașii din garda lui Irod sunt trupele spaniole imperiale.
Dar tabloul lui Bruegel este celebru mai ales pentru alt detaliu: ajungând în mâinile împăratului Rudolf, acesta a ordonat ca peste imaginile cu copiii uciși de trupele sale să fie pictate animale, ca și cum nu o crimă s-ar fi petrecut acolo, ci rechiziționarea unor gospodării și sacrificarea orătăniilor.
Un tablou măsluit în cel mai grosolan mod! Așa a rămas până astăzi și revoluția din decembrie 1989: tabloul unei crime în masă, peste care mâinile irozilor pătate de sânge (și ale slugilor lor) tot trag de vreo treizeci de ani tușe îngroșate, doar-doar nu li se vor mai recunoaște mutrele îmbătrânite în rele. Vom mai vedea vreodată cum arăta pictura originală și cine a comandat masacrul inocenților? Abia atunci capetele pruncilor vor putea fi descleștate de la sânii mamelor și îngropate în pace. Tabloul lui Bruegel a trebuit să aștepte 400 de ani.
În fiecare sâmbătă seara era deja ca un ritual: pe la ora 6, domnul White aprindea la stradă reclama luminoasă a micuței sale pensiuni din Leith, la marginea de est a orașului Edinburgh. Urca la camera 2 și pornea radiatoarele. În timpul acesta bodogănea singur prin casă. Nu mai merge așa, se duce totul naibii. O să crape tot orașul până iese vaccinul ăla.
Și ce, nu sunt vremuri să vorbești singur prin casă?
Curentul, gazul, apa, micul dejun pe care clientul îl lăsa neatins, apoi spală, calcă, dezinfectează așternuturile, aprinde șemineul pe lemne, și toate pentru 30 de lire pe seară. Așa, și reclama luminoasă. Doamne, cât de prost pot să fiu, are dreptate Bev! Ar fi trebuit să închid, cum au făcut ceilalți.
După ce făcea focul în living, domnul White potrivea pe măsuța din hol flaconul cu gel sanitar și deschidea registrul de clienți. Pe ultima pagină se repeta, exasperant pentru un hotelier, un singur nume, urmat de un număr de telefon și mențiunea obligatorie în această perioadă: „Circulă în interes de serviciu și nu are simptome de covid-19”.
De mai bine de o lună de zile el avea doar un singur client: un domn de vreo 50 de ani, îmbrăcat cu un palton de tweed cam demodat, ateriza la el în fiecare sâmbătă seara și pleca a doua zi cu noaptea-n cap, fără măcar să bea o cafea. Apărea pe la 6-7 și de fiecare dată îl saluta din ușă într-un mod ușor afectat, care-l irita pe loc deoarece i se părea că-i luat peste picior: „Bună seara, domnule White!” Apoi urca în camera lui, cobora peste jumătate de oră cu o sticlă de vin și o carte și se instala în fața focului. Uneori râdea, vorbea singur și citea cu glas tare, încât Bev se simțea obligată să bage capul pe ușă și să-l întrebe: „Ați spus ceva?” Pe la 9 se îmbrăca iar, dispărea în noapte și se întorcea pe la 11. Și asta weekend de weekend!
Cu nasul lui de hotelier vechi, domnul White avea toată dreptatea să fie intrigat de comportamentul neobișnuit al clientului său. Iar Bev observase că bea numai vinuri scumpe și era foc de curioasă. Tare-aș vrea să știu ce interese de serviciu aduc sâmbăta noaptea într-un oraș pustiu un tip care bea singur o sticlă de Château Musar!
Domnul White încercase să-l tragă de limbă. Așa nu mai merge, se duce tot turismul de râpă dacă nu iese odată vaccinul acela. Parcă suntem ciumați, nu ne mai vizitează nimeni, în afară de dumneavoastră. Apropo, în ce domeniu lucrați, dacă nu vă supărați?
Clientul cu palton de tweed ezită câteva clipe înainte de a-i arunca vag hotelierului: în vânzări-cumpărări. Dar cum domnul White îl privea insistent pe deasupra ochelarilor, așteptând continuarea, se simți obligat să precizeze: bijuterii și diamante.
Ți-am spus eu că-i bogat? făcu Bev triumfătoare, când domnul White îi povesti scena încă uluit. Nu cred o iotă, clătină el din cap. Bev, gândește-te un pic, un tip care vinde diamante ar sta într-o pensiune ca a noastră? Poate nu vrea să atragă atenția, spuse femeia, sau poate e un ciudat, un excentric, s-a mai văzut. M-am uitat odată în coșul lui de gunoi, numai ambalaje de la Waitrose: somon din ăla scump și iaurturi de bogați! Ar trebui să mărim chiria la 40.
Domnul White mai încercase de câteva ori să intre-n vorbă cu clientul său, dar nu obținuse mare lucru. Într-o seară îl întrebase ce se mai aude cu vaccinul, dar acesta a ridicat indiferent din umeri. Și asta nu vă afectează afacerile? a insistat domnul White. Dimpotrivă, făcu clientul, bijuteriile merg cel mai bine pe vremuri de criză.
În altă seară se întorsese foarte bine-dispus, pesemne făcuse o afacere bună, și în mod surprinzător pentru domnul White se opri lângă el și-l întrebă din senin: știți cu cine semănați dumneavoastră? Cu tata, mormăi domnul White. Doar dacă a fost american, râse clientul: cu Hemingway, marele scriitor.
Referința la Hemingway nu era totuși ca nuca-n perete, pentru că Leith este portul unde trag bărcile pescarilor din Edinburgh și unde se găsește întâmplător cel mai bun restaurant cubanez din oraș, dar probabil că domnul White nu s-a mai gândit la asta. Avea însă dreptate că orașul devenise trist și aproape pustiu.
Îl regăsesc așa în fiecare sâmbătă seara, când ajung pe Royal Mile, unde altădată nu încăpeam de mulțimile revărsate până la miezul nopții ca să golească butoaie de bere și să asculte formațiile de jazz. Acum, dacă mai întâlnesc câțiva trecători zgribuliți, care abia aruncă o privire la luminile castelului. Parcă e și mai frig, cu toate străzile goale, și mă întreb de ce-am mai ieșit. La pensiunea unde trag de obicei mă așteaptă focul în șemineu, o sticlă de vin bun și o carte, iar proprietarul, domnul White, nu știu de ce-și închipuie c-aș avea eu habar când vor reintra lucrurile în normal.
„Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.” (1 Corinteni 11,24)
M-ai rugat să-ți scriu despre Liturghie. Dar, mai întâi, nu știu dacă ți-am spus de ce facem Liturghia, de ce ne rugăm în felul acesta și nu facem altceva mai simplu: de exemplu să stăm acasă și să-i mulțumim lui Dumnezeu în inima noastră. Sau să-i cântăm un cântec frumos la chitară, că tot am văzut asta într-o duminică dimineață, la o biserică din Insule.
Am putea să ne rugăm oricum, însă Liturghia este ultimul fel în care a vrut Iisus să ne amintim de El. „Aceasta să faceți în amintirea Mea”, ne-a cerut El la ultima sa cină, după ce i-a împărtășit pe apostoli cu trupul și sângele său.
De aceea, eu cred că oricine vrea să-și amintească de Iisus ar trebui să vină măcar o dată la cina Sa, împărtășindu-se cu trupul și sângele său, pentru că așa a vrut El să rămână în amintirea noastră. Cu trupul, – ca în poezia lui Evtușenko, când nu te mai ajută prea mult nici memoria minții, nici cea a inimii: „amintirea trupului rămâne / cea de-a treia noastră amintire”.
Dacă cel mai bun prieten ne-ar spune înainte de a muri: vă rog să mergeți în parcul acela și așa să vă aduceți aminte de mine, n-am sta acasă vorbind despre el și nici nu ne-am duce să-l pomenim la mare.
Dar ai observat, desigur, faptul că ne amintim mai ales în preajma unor semne. Oamenii au astfel de semne peste tot: o piatră de mormânt, un monument, un obiect drag, un copac știut numai de ei, o băncuță cu o inscripție pe ea, sau o poezie anume. Și ce este orice semn, dacă nu comunicare? Amintirile noastre au nevoie de semne, pentru că prin ele comunicăm cu cei dispăruți dintre noi, într-un fel pe care nu știm să ni-l explicăm, dar nici nu ne interesează prea mult. Important e că funcționează. Ce e de explicat, când mângâi o piatră de mormânt sau un medalion rămas amintire?
Dacă-ți mai amintești ultima scenă din Sieranevada, filmul lui Cristi Puiu: fiul mortului intră în camera de priveghi îmbrăcat cu hainele lui taică-său, primite de pomană. Acela era semnul: haina mortului! „Bine v-am găsit”, spune el, în numele mortului. „Bine-ai venit”, răspund ceilalți, recunoscând semnul. Scena nu este o invenție a regizorului. Am văzut-o eu însumi de nenumărate ori la înmormântările de la țară, în care toate ritualurile acelea ciudate și respectate cu sfințenie se construiesc în jurul semnului.
Așadar, Liturghia este amintirea Domnului, semnul său și comunicarea cu El (cuminecarea cu trupul și sângele său). De aceea facem Liturghia ori de câte ori vrem să ne amintim de Domnul și să ne împărtășim de El, după cuvântul lui.
Dar aceasta nu este o poruncă, pentru că nimeni nu-ți poate porunci să-ți amintești de el, dacă nu vrei. Sau să-ți amintești, așa cum vrea el, de noaptea în care a fost vândut. Doar cei mai credincioși iubiți își amintesc de o noapte anume, pentru care au pus ca semn trupurile lor.
***
M-a întrebat odată starețul Clement: ce-i mai mare, trupul sau sufletul? Și eu crezând că vrea să mă încerce duhovnicește, am sărit să-i răspund: sufletul, desigur. Atunci, a zis el, de ce Mântuitorul ne-a lăsat trupul și nu sufletul său?
Trupul poartă toate amintirile sufletului. De aceea Iisus înviază cu semnele rănilor sale în palme și coastă, pentru că trupul lui spune povestea sa de iubire pentru noi.
Sufletul singur nu poate primi nicio atingere, nicio înfiorare, nicio culoare, niciun sunet. Sufletul singur nu poate să spună nicio poveste, de aceea să ai grijă de trupul tău.
***
Ai auzit și tu oameni care spun, Iisus e bun, de acord, e minunat, cred în El, dar te rog: să n-aud de biserică! Și dacă se pornesc, nu-i mai poți opri, oricât de mult ai încerca să le explici că biserica nu înseamnă un preot care i-a nemulțumit pe ei, mașina sau ifosele unui episcop, ori costurile unei catedrale.
Îmi amintesc c-am văzut odată, pe un zid din București, un graffito, de un radicalism care mai întâi m-a șocat, apoi m-a umplut de tristețe: „Iisus, DA! Biserica, NU!”. Cred că inclusiv printre cei care vin la biserică să se cunune, să-și boteze copiii sau să-și îngroape morții sunt mulți care gândesc așa.
Dar să știi că-i înțeleg pe oamenii aceștia care văd în biserică doar pe slujitorii ei, și încă pe cei mai răi. S-au săturat și ei de ipocrizia funcționărimii bisericești, de lipsa ei de har și cultură teologică, de contabilizarea slujbelor și de nesfârșite socoteli lumești, într-un cuvânt s-au săturat să mai vadă în biserică încă o instituție. Le-o fi dor și lor de puțină dragoste, de mai multă taină, de-o vorbă bună spusă din inimă și nu de predici, de umbra apostolilor lui Iisus care trecea odinioară peste copiii lor și-i tămăduia (Faptele Apostolilor 5,15).
„Degeaba strâmbi din nas”, m-a certat odată consilierul unui episcop, supărat pe criticile mele. „Tot îi tragi cu omul, omul. Omul nu mai există, s-a mutat în instituțiile sale: guverne, partide, bănci, organizații civice, agende ideologice, media socială etc. Omul de azi este câte puțin din fiecare și nimic din el însuși. N-avem de ales, dacă vrem să supraviețuim. Biserica trebuie să fie una dintre instituțiile omului, însă cea mai bună posibil, – aici, da, sunt de acord cu tine.”
De aceea mulți oameni au ajuns să gândească rău despre biserică. Nu pentru că n-ar mai avea nevoie de ea, ci pentru că nu mai știu unde să o găsească, unde să o caute. Nu mai știu care este locul ei.
De multe ori nici măcar cei care ajung la biserică nu știu ce caută acolo și pleacă la fel cum au venit. Mai cumpără, ca să se aline, câte o iconiță „făcătoare de minuni” sau o sticluță cu „mir de nard autentic” în care își închipuie că s-a distilat însuși Sfântul Duh.
Chiar tu m-ai întrebat zilele trecute și n-am apucat să-ți răspund: „Aș vrea să merg la biserică, dar unde mă sfătuiești să mă duc, știi vreun loc mai deosebit?” Da, știu o biserică foarte deosebită și despre acest loc al ei vreau să-ți scriu acum.
***
Am ajuns anul trecut pe o insulă unde nu mai există decât ruinele unei capele din secolul al șaselea și câteva morminte vechi. Aici a trăit Sfântul Finnan, un misionar irlandez din obștea marelui stareț Columba, care i-a creștinat pe scoți. Insula e așezată în mijlocul unui lac și se spune că atunci când sfântul voia să treacă dintr-o parte în alta, era purtat de pești pe spinările lor. Eu am ajuns cu caiacul, odată cu câțiva pelerini ruși, care veniseră cu bărcile. Am rămas peste noapte în corturi, iar a doua zi, fiind duminică, am făcut sfânta liturghie.
Pelerinii și-au atârnat icoanele printre ruine, iar eu am întins sfântul antimis pe piatra vechiului altar.
Dacă ai fi ajuns în dimineața aceea la altarul lui Finnan, ai fi găsit, ca la cina cea de taină, pâine, vin, un preot slujind și câțiva oameni rugându-se și așteptând să primească „pâinea vieții” (Ioan 6,48). Ai fi ajuns la liturghie. Și ajungând la liturghie, ai fi ajuns la biserică, deși nu te-ai fi gândit să numești așa câteva ruine pline de buruieni. Te-ai fi întrebat, poate, unde sunt frescele și mozaicurile, cântările psalților și soboarele de slujitori, sfintele moaște și icoanele făcătoare de minuni, strălucirea candelabrelor și scumpetea odoarelor, mesele încărcate de pomeni și obișnuita dăscălime care să-ți arate unde să aprinzi lumânarea și ce să iei mai întâi, anafură sau aghiasmă.
Și totuși, în jurul acelui antimis, în jurul fiecărui antimis întins pentru liturghie, aici voiam să ajung, este locul Bisericii și miezul ei de sânge, pomenirea vie a lui Hristos și semnul său despre am scris mai înainte. Biserica este însăși liturghia ei, iar a merge la biserică înseamnă a merge la liturghie. Toate celelalte sunt legate de liturghie ca printr-o rețea de capilare prin care curge acest sânge mântuitor.
Atât de mult au simțit vechii creștini legătura aceasta încât niciuna dintre slujbele care-i unea cu biserica nu o făceau în afara liturghiei: botezul, cununia, hirotoniile, sfințirea uleiului pentru maslu, înmormântarea și pomenirile morților, toate se făceau odată cu liturghia și în timpul ei.
Dar dragostea creștinilor s-a răcit și, în loc de trupul și sângele Domnului, mirii primesc astăzi la cununie un pișcot și o gură de șampanie. În capilarele vieții noastre religioase care ne legau de liturghie, sângele bisericii a înghețat. Au suflat în ele duhul lăcomiei și vântul adaptării la vremuri. O nouă religie de paradă s-a pus în mișcare, pe care unii știu a o sluji mai bine decât liturghia.
Am pus între biserică și oameni atâta formalism de sinagogă încât frumusețea ei dintâi s-a retras în adânc, ca un miez într-o coajă în care-ți spargi dinții.
Tu însă, când ai să te cununi, să nu primești pișcoturi din mâna preotului, ci să-i ceri sfânta împărtășanie. Și când vei vrea să găsești biserica lui Hristos, să o cauți în liturghie. Nu există alt loc al ei.
Iată și răspunsul la întrebarea ta. Mergi fără grijă oriunde se face liturghia, pentru că acela e locul pe care îl cauți. Și nimic nu o poate opri, nici păcatele slujitorilor ei, nici ignoranța lor, nici cupiditatea instituției, pentru că liturghia nu este a noastră, ci a Marelui Preot care „a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor cu însuși sângele Său” (Evrei 9,12).
Am mai scris despre pretinsul episod al pălmuirii ereticului Arie de către Sfântul Nicolae la primul Sinod de la Niceea. Mai scriu aici încă o dată, în special pentru cei care, din toată viața Sfântului, tocmai din episodul acesta și-au făcut icoană și o vor venera în zilele ce urmează. Eu nu-i înțeleg. Chiar dacă ar fi adevărat – nu e! -, ce este de învățat pentru noi că un sfânt i-ar fi cârpit o palmă unui eretic? Că așa ar trebui să procedăm cu ereticii? Că așa ne apărăm învățătura de credință? Că așa ne-a lăsat Hristos? Dar mie, gestul îmi amintește mai degrabă de sluga arhiereului Anna, care îl lovește pe Mântuitorul peste obraz, iar El îi spune: „ Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18,23).
Povestea cu pălmuirea lui Arie este o invenție medievală târzie, fără nicio susținere în marea Tradiție a Bisericii, atât cât cunosc eu despre asta, fără să fiu un specialist în hagiografia Sfântului Nicolae.
La o mie de ani după Sinodul de la Niceea (325), nimeni nu vorbea încă despre așa ceva. Pretinsul episod al pălmuirii nu-i amintit de marii contemporani ai Sfântului Nicolae prezenți la Sinod, nici de istoricii vremii, nu apare în cele mai vechi mărturii despre viața Sfântului (din secolele 5-6), nici în biografiile extinse redactate de Mihail Arhimandritul (secolul al 9-lea) și de Simeon Metafrastul. Nimic despre el în acatistul Sfântului, nici în frescele din Bizanț și nici în vechile icoane rusești cu scene din viața sa (cel puțin în colecțiile pe care le-am putut consulta eu).
Atunci, de unde vine povestea? Gustav Anrich, istoricul care a scris cea mai documentată monografie a Sfântului Nicolae, o găsește abia în secolul al 14-lea, într-un text al unui episcop venețian, Pietro de Natali (unde nici măcar nu este vorba de pălmuirea lui Arie, ci a unui „oarecare arian”). Însă cât de puțin credibilă putea fi această „informație” în Biserica Apuseană se vede din faptul că renumita Legenda Aurea (din secolul al 13-lea) istorisește pe larg viața sfântului Nicolae, cu toate detaliile din biografiile grecești, fără a aminti însă de pălmuirea lui Arie (și ignorând interpolarea din textul de secol 9 al lui Ioan de Neapole).*)
În iconografia răsăriteană, probabil că cea mai veche reprezentare a Sfântului Nicolae pălmuindu-l pe Arie se găsește într-o frescă de la Mănăstirea Sumela (în nord-estul Turciei de astăzi), dar nu este clar când a fost pictată scena respectivă: câteva imagini sunt de prin secolele 14-15, dar cea mai mare parte din frescă a fost făcută în secolul al 18-lea (de altfel, ereticul Arie este înfățișat cu turban).
În iconografia românească, scena apare în frescele unor mănăstiri (Probota, Sucevița) începând din secolul al 16-lea. Mi-a transmis această informație părintele Gabriel Herea de la Pătrăuți, doctor în istoria artei și cercetător al iconografiei răsăritene. La întrebarea mea, dacă știe reprezentări ale Sfântului Nicolae pălmuindu-l pe Arie anterioare secolului al 16-lea, Părintele Herea a avut amabilitatea să-mi răspundă așa:
„La cerea dumneavoastră am revăzut puțin arhiva mea personală și am avut ceva surprize: Nu am găsit scena pălmuirii nici la Cozia (pronaosul se pare că este din secolul al XIV-lea), nici la Marele Meteor, nici la Stavronichita, nici în icoana de la Hilandar sau în miniatura din Menologul lui Vasile al II-lea („ucigașul de bulgari”). Mai mult decât atât, nu e preluată nici măcar la Hurezii secolului al XVIII-lea, unde influența grecească este cunoscută. … Cât despre influențele apusene, nu sunt deloc excluse. Pe atunci, canalele culturale erau mult mai deschise ca astăzi. Aceste canale încep să fie închise sistematic începând cu Sinodul de la Iași (1642).”
În concluzie, povestea pălmuirii lui Arie de către Sfântul Nicolae apare târziu în Occident, spre secolul al 14-lea. Marea Tradiție a Bisericii nu o cunoaște, iar faptul că ea apare, începând din secolul al 16-lea, în sinaxare grecești și în alte surse (dar nu peste tot, de exemplu scena nu e relatată în Mineiul pe Decembrie al lui Mitrofan, 1692), precum și în iconografie (a se vedea și Erminia lui Dionisie) nu înseamnă decât influența unei tradiții locale apusene, așa cum se va întâmpla mai târziu, în alt cadru, și cu „varga” pe care ar lăsa-o Sfântul la ușile oamenilor.
Sunt însă sigur că mulți biografi ai Sfântului Nicolae preiau cu bună-credință episodul pălmuirii lui Arie, văzând în el, așa cum îmi explica Părintele Herea, o „realitate meta-istorică”, un simbol al îndârjirii în păstrarea dreptei-credințe, așa cum sfinții mucenici sunt înfățișați biruind „balaurii” de care, în realitatea istorică, au fost răpuși.
Dar nu pot să nu mă întreb, ce înțeleg oamenii simpli văzând astăzi într-o biserică icoana unui sfânt lovind un eretic. Nu la „realitatea meta-istorică” s-ar gândi, desigur, ci la o credință apărată cu pumnul în obrazul adversarului. Și ce paradox justificarea acestei violențe pe seama Sfântului pe care-l numim în troparul său „model al credinței”, „icoană a blândeților” și „învățător al stăpânirii de sine”!
*) De văzut excelentul dosar istoric și hagiografic al Sfântului Nicolae, întocmit de-a lungul anilor de cercetătorul Roger Pearse (https://www.roger-pearse.com/weblog/), de unde am preluat și unele din informațiile de mai sus.
Noapte albă, la figurat, dar și la propriu, căci a nins până dimineață și s-a pus o palmă de zăpadă în curte și pe dealurile din spatele casei. Nu știu cum e la Edinburgh, e chiar lângă mare, mai cald și ninge rar. Astă iarnă, când veneam la liturghie duminica, peste oraș plutea o lumină călduță, iar eu intram pe străzi cu mașina acoperită de zăpadă.
Când ninge în satul meu de câteva case, un sat așezat între trei dealuri cărora eu le zic munți, toată lumea face foc în șeminee și fumul se înalță din fiecare horn, ca într-un tablou de Bruegel. Până și iazul de la șosea îngheață la fel și fetele de fermieri se dau cu patinele.
Anul trecut a fost o zăpadă atât de mare, că am rămas izolați între dealuri trei zile. Am făcut pâine de casă și am dus și vecinilor, doi bătrâni care au locuit doar aici toată viața lor. Ei s-au mirat că știu să fac pâine, ești preot, mi-au spus, de unde știi să faci pâine, la noi preoții au menajere care le fac de mâncare. Am învățat la Teologie, le-am explicat, noi avem un curs special despre pâine, ce să faci, țară săracă, trebuie să ne descurcăm.
Când ninge aici în sat, copiii seamănă dintr-odată cu copiii din copilăria mea, ies cu săniile, strigă pe dealuri, se fugăresc prin zăpadă. Am rămas atât de uimit când am văzut prima dată scene de felul acesta: iată, e de-ajuns o ninsoare bună și lumea e la fel peste tot! Până și mirosul de lemn ars în sobă e la fel cu cel din parohia mea de țară de acum 20 de ani. Și nopțile albe, în care se aude departe un șuierat de tren. Și mirosul candelei fumegânde. Și cartea pe care o deschid la miezul nopții. Și fata care visează în coasta mea. Și Cel care priveghează cu mine nopțile albe.
Eu cred că Sfântul Nicolae merită măcar la sărbătoarea lui efortul nostru de a-i citi și înțelege cum se cuvine troparul și condacul, după cuvântul lui Pavel din 1 Corinteni 14,9, care zice: „Dacă prin limbă nu veţi da cuvânt ușor de înţeles [în biserică], cum se va cunoaşte ce aţi grăit? Veţi fi nişte oameni care vorbesc în vânt”, și încă: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină.”
Așadar: „Îndreptător credinței și chip blândeților, / învățător înfrânării te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor.” Știu, e frumos și ne-am obișnuit.
Dar „îndreptător” nu este traducerea termenului grecesc kanón. Poate că cineva se gândește că Sfântul Nicolae a fost la Sinodul de la Niceea „îndreptător” credinței strâmbate de Arie, totuși altceva e aici, în troparul Sfântului.
Kanón era „modelul” sau „măsura” (vezi și 2 Corinteni 10,15: „după măsura noastră/ tòn kanóna”). În greaca clasică, „canonul” mai era dreptarul sau instrumentul constructorilor folosit la verificarea suprafețelor: adică un „model”, un standard. Bănuiesc că într-o traducere românească mai veche (nu am cărțile aici, ca să verific), expresia din tropar va fi fost redată „dreptar al credinței” sau „îndreptar”, de unde apoi Sfântul a ajuns „îndreptător”, printr-o adaptare neinspirată a textului. Prin urmare, troparul începe prin a ne aminti că Sfântul Nicolae a fost „model / măsură a credinței” (kanóna písteos). Și care este măsura credinței, dacă nu dragostea, iubirea aproapelui, așa cum ne arată „Viața” sa?
Mai departe, „chip blândeților” este, după grecește: „icoană/ imagine a blândeților”. Acest vechi plurale tantum românesc, blândeți, nu este doar antonimul lui aspru, mânios etc., și nici imaginea bucolică a vreunui chip de bunic, ci el cuprindea și conotațiile de „delicatețe”, „echilibru”, „finețe” și chiar „subtilitate” („blândețea înțelepciunii” are Iacov 3,13), al cărui model este însuși Domnul: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11,29).
Dar partea cea mai obscură în traducere este chiar subiectul propoziției, „adevărul lucrurilor”. La ce „lucruri” s-o fi referit imnograful? Așa e și pe grecește, numai că prãgma nu înseamnă doar „lucru”, ci mai ales „faptă”. Nu e vorba, prin urmare, de „adevărul lucrurilor” căutat de filosofi, ci de adevărul faptelor Sfântului ierarh Nicolae, care l-a arătat model de credință, icoană a blândeții și învățător al înfrânării („stăpânirii de sine”, enkráteia). Tocmai, în polemica tradițională cu filosofii greci care căutaseră „adevărul lucrurilor”, Părinții Bisericii le-au opus „adevărul faptelor după învățătura Evangheliei” (Clement Alexandrinul).
Atenție un pic și la „sărăcia” cu care ar fi câștigat Sfântul „cele bogate”, că altfel era plin de pungi de galbeni, bine folosite, ce-i drept: ptócheia, „sărăcia” celor „cerșetori cu duhul” (ptochoí tõ pneúmati), Împărăția celor care se simt săraci de ea și o cerșesc, nu a celor care se închipuiesc „bogați cu duhul” și cred că nu mai au de „cerșit” niciun har.
Model de credință și icoană a blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul faptelor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nicolae, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
***
Câteva observații și despre condacul sărbătorii: „În Mira, Sfinte, sfințitorte-ai arătat, / că Evanghelia lui Hristos, Cuvioase, plinind-o, / ți-ai pus sufletul tău pentru poporul tău; / mântuit-ai pe cei nevinovați din moarte. / Pentru aceasta te-ai sfințit, ca un mare slujitor tainic al harului lui Dumnezeu.”
„Sfințitor”, în primul vers, traduce adjectival substantivul hierurgós, care însemna preotul în funcțiunea sa sacrificială, „preotul slujitor al cultului”, iereul, arhiereul prin excelență (în sens biblic). (Apropo, e foarte interesant că în Epistola către Romani 15,16, Pavel folosește cu referire la el același termen în expresia „slujitor… slujind Evanghelia lui Dumnezeu”, care aduce conotația de slujire cultică a Evangheliei, sacrificială, liturgică, nu doar prin cuvânt și predică.)
Tot în primul verset, diateza verbului este redată greșit: „te-ai arătat”. În greacă este un aorist pasiv: „ai fost arătat” (enedeíhthes), pentru că sfinții nu se arătau ei buni și grozavi, ci erau arătați, descoperiți lumii. Dar e posibil aici și o aluzie la episodul alegerii miraculoase a Sfântului și al consacrării sale ca episcop de Mira, în urma viziunii unui ierarh al locului, pentru că ultimul verset revine la hirotonirea lui Nicolae, tot cu un verb la diateza pasivă: „Pentru aceasta ai fost sfințit ca un mare mistic al harului lui Dumnezeu”. Nu „te-ai sfințit”, ca în traducerea românească, și nici „tăinuitor” (astăzi un termen din argoul pușcăriașilor), căci asta înseamnă c-ar fi ascuns harul lui Dumnezeu, ci mistic (mýstes), un învățat/ inițiat al Harului.
Cât despre „mântuit-ai pe cei nevinovați din moarte”, e vorba, desigur, de „ai salvat de la moarte pe cei nevinovați”, aluzie la minunile Sfântului Nicolae istorisite în „Viața” sa. Verbul sózo înseamnă „a mântui” (cu toate conotațiile sale religioase), dar și „a salva”, în cazul de față. Pe cei nevinovați îi mântuiește numai Hristos (ca și pe cei vinovați, cum sunt eu, de exemplu).
În Mira, Sfinte, arhiereu ai fost arătat; că Evanghelia lui Hristos împlinind-o, Cuvioase, ţi-ai pus sufletul pentru poporul tău; izbăvit-ai pe cei nevinovaţi din moarte. Pentru aceasta ai fost sfințit ca un mare mistic al harului lui Dumnezeu.
Era odată o fată căreia îi plăceau atât de mult zilele de naștere și în mod special ziua ei de naștere, încât a decis să-și serbeze ziua în fiecare duminică. A fost foarte fericită, pentru că în fiecare duminică a început să primească ciocolată și cărți și toată lumea o felicita de ziua ei.
Dar într-o zi, nu peste foarte mult timp, fata a cărei zi de naștere era în fiecare duminică a observat că părul îi albise la tâmple. Parcă nici nu mai vedea bine la distanță și avea nevoie de ochelari. Fata a cărei zi de naștere era în fiecare duminică a constatat îngrijorată că îmbătrânise prea repede, ceea ce este de la sine înțeles dacă ne gândim că într-un singur an sunt 52 de duminici iar uneori chiar 53.
Deși îi părea foarte rău de situația asta, nu mai putea schimba nimic, pentru că, în continuare, în fiecare duminică toată lumea știa că e ziua ei de naștere și-i trimitea cadouri și mesaje de felicitare pe telefon.
În cele din urmă, speriată de-a binelea că va muri în curând, fata a cărei zi de naștere era în fiecare duminică a cerut ajutorul unui Pescar care locuia într-o barcă, la marginea mării. Pescarul a prefăcut-o pe fată într-o scoică quahog, care trăiește o mie de ani, a strecurat înăuntrul ei un mărgăritar și i-a dat drumul în mare.
Și fata a cărei zi de naștere fusese în fiecare duminică a fost și mai fericită, deoarece, pe lângă faptul că devenise iarăși copil, pentru scoica quahog fiecare zi din săptămână este duminică.
JURNAℓ SCOȚIAN 