cel care priveghează nopțile albe

Noapte albă, la figurat, dar și la propriu, căci a nins până dimineață și s-a pus o palmă de zăpadă în curte și pe dealurile din spatele casei. Nu știu cum e la Edinburgh, e chiar lângă mare, mai cald și ninge rar. Astă iarnă, când veneam la liturghie duminica, peste oraș plutea o lumină călduță, iar eu intram pe străzi cu mașina acoperită de zăpadă.

Când ninge în satul meu de câteva case, un sat așezat între trei dealuri cărora eu le zic munți, toată lumea face foc în șeminee și fumul se înalță din fiecare horn, ca într-un tablou de Bruegel. Până și iazul de la șosea îngheață la fel și fetele de fermieri se dau cu patinele.

Anul trecut a fost o zăpadă atât de mare, că am rămas izolați între dealuri trei zile. Am făcut pâine de casă și am dus și vecinilor, doi bătrâni care au locuit doar aici toată viața lor. Ei s-au mirat că știu să fac pâine, ești preot, mi-au spus, de unde știi să faci pâine, la noi preoții au menajere care le fac de mâncare. Am învățat la Teologie, le-am explicat, noi avem un curs special despre pâine, ce să faci, țară săracă, trebuie să ne descurcăm.

Când ninge aici în sat, copiii seamănă dintr-odată cu copiii din copilăria mea, ies cu săniile, strigă pe dealuri, se fugăresc prin zăpadă. Am rămas atât de uimit când am văzut prima dată scene de felul acesta: iată, e de-ajuns o ninsoare bună și lumea e la fel peste tot! Până și mirosul de lemn ars în sobă e la fel cu cel din parohia mea de țară de acum 20 de ani. Și nopțile albe, în care se aude departe un șuierat de tren. Și mirosul candelei fumegânde. Și cartea pe care o deschid la miezul nopții. Și fata care visează în coasta mea. Și Cel care priveghează cu mine nopțile albe.