amintirea, semnul și locul

„Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.” (1 Corinteni 11,24)

M-ai rugat să-ți scriu despre Liturghie. Dar, mai întâi, nu știu dacă ți-am spus de ce facem Liturghia, de ce ne rugăm în felul acesta și nu facem altceva mai simplu: de exemplu să stăm acasă și să-i mulțumim lui Dumnezeu în inima noastră. Sau să-i cântăm un cântec frumos la chitară, că tot am văzut asta într-o duminică dimineață, la o biserică din Insule. 

Am putea să ne rugăm oricum, însă Liturghia este ultimul fel în care a vrut Iisus să ne amintim de El. „Aceasta să faceți în amintirea Mea”, ne-a cerut El la ultima sa cină, după ce i-a împărtășit pe apostoli cu trupul și sângele său.

De aceea, eu cred că oricine vrea să-și amintească de Iisus ar trebui să vină măcar o dată la cina Sa, împărtășindu-se cu trupul și sângele său, pentru că așa a vrut El să rămână în amintirea noastră. Cu trupul, – ca în poezia lui Evtușenko, când nu te mai ajută prea mult nici memoria minții, nici cea a inimii: „amintirea trupului rămâne / cea de-a treia noastră amintire”.

Dacă cel mai bun prieten ne-ar spune înainte de a muri: vă rog să mergeți în parcul acela și așa să vă aduceți aminte de mine, n-am sta acasă vorbind despre el și nici nu ne-am duce să-l pomenim la mare.

Dar ai observat, desigur, faptul că ne amintim mai ales în preajma unor semne. Oamenii au astfel de semne peste tot: o piatră de mormânt, un monument, un obiect drag, un copac știut numai de ei, o băncuță cu o inscripție pe ea, sau o poezie anume. Și ce este orice semn, dacă nu comunicare? Amintirile noastre au nevoie de semne, pentru că prin ele comunicăm cu cei dispăruți dintre noi, într-un fel pe care nu știm să ni-l explicăm, dar nici nu ne interesează prea mult. Important e că funcționează. Ce e de explicat, când mângâi o piatră de mormânt sau un medalion rămas amintire?

Dacă-ți mai amintești ultima scenă din Sieranevada, filmul lui Cristi Puiu: fiul mortului intră în camera de priveghi îmbrăcat cu hainele lui taică-său, primite de pomană. Acela era semnul: haina mortului! „Bine v-am găsit”, spune el, în numele mortului. „Bine-ai venit”, răspund ceilalți, recunoscând semnul. Scena nu este o invenție a regizorului. Am văzut-o eu însumi de nenumărate ori la înmormântările de la țară, în care toate ritualurile acelea ciudate și respectate cu sfințenie se construiesc în jurul semnului.

Așadar, Liturghia este amintirea Domnului, semnul său și comunicarea cu El (cuminecarea cu trupul și sângele său). De aceea facem Liturghia ori de câte ori vrem să ne amintim de Domnul și să ne împărtășim de El, după cuvântul lui.

Dar aceasta nu este o poruncă, pentru că nimeni nu-ți poate porunci să-ți amintești de el, dacă nu vrei. Sau să-ți amintești, așa cum vrea el, de noaptea în care a fost vândut. Doar cei mai credincioși iubiți își amintesc de o noapte anume, pentru care au pus ca semn trupurile lor.

***

M-a întrebat odată starețul Clement: ce-i mai mare, trupul sau sufletul? Și eu crezând că vrea să mă încerce duhovnicește, am sărit să-i răspund: sufletul, desigur. Atunci, a zis el, de ce Mântuitorul ne-a lăsat trupul și nu sufletul său?

Trupul poartă toate amintirile sufletului. De aceea Iisus înviază cu semnele rănilor sale în palme și coastă, pentru că trupul lui spune povestea sa de iubire pentru noi.

Sufletul singur nu poate primi nicio atingere, nicio înfiorare, nicio culoare, niciun sunet. Sufletul singur nu poate să spună nicio poveste, de aceea să ai grijă de trupul tău.

***

Ai auzit și tu oameni care spun, Iisus e bun, de acord, e minunat, cred în El, dar te rog: să n-aud de biserică! Și dacă se pornesc, nu-i mai poți opri, oricât de mult ai încerca să le explici că biserica nu înseamnă un preot care i-a nemulțumit pe ei, mașina sau ifosele unui episcop, ori costurile unei catedrale.

Îmi amintesc c-am văzut odată, pe un zid din București, un graffito, de un radicalism care mai întâi m-a șocat, apoi m-a umplut de tristețe: „Iisus, DA! Biserica, NU!”. Cred că inclusiv printre cei care vin la biserică să se cunune, să-și boteze copiii sau să-și îngroape morții sunt mulți care gândesc așa.

Dar să știi că-i înțeleg pe oamenii aceștia care văd în biserică doar pe slujitorii ei, și încă pe cei mai răi. S-au săturat și ei de ipocrizia funcționărimii bisericești, de lipsa ei de har și cultură teologică, de contabilizarea slujbelor și de nesfârșite socoteli lumești, într-un cuvânt s-au săturat să mai vadă în biserică încă o instituție. Le-o fi dor și lor de puțină dragoste, de mai multă taină, de-o vorbă bună spusă din inimă și nu de predici, de umbra apostolilor lui Iisus care trecea odinioară peste copiii lor și-i tămăduia (Faptele Apostolilor 5,15). 

„Degeaba strâmbi din nas”, m-a certat odată consilierul unui episcop, supărat pe criticile mele. „Tot îi tragi cu omul, omul. Omul nu mai există, s-a mutat în instituțiile sale: guverne, partide, bănci, organizații civice, agende ideologice, media socială etc. Omul de azi este câte puțin din fiecare și nimic din el însuși. N-avem de ales, dacă vrem să supraviețuim. Biserica trebuie să fie una dintre instituțiile omului, însă cea mai bună posibil, – aici, da, sunt de acord cu tine.”

De aceea mulți oameni au ajuns să gândească rău despre biserică. Nu pentru că n-ar mai avea nevoie de ea, ci pentru că nu mai știu unde să o găsească, unde să o caute. Nu mai știu care este locul ei.

De multe ori nici măcar cei care ajung la biserică nu știu ce caută acolo și pleacă la fel cum au venit. Mai cumpără, ca să se aline, câte o iconiță „făcătoare de minuni” sau o sticluță cu „mir de nard autentic” în care își închipuie că s-a distilat însuși Sfântul Duh.

Chiar tu m-ai întrebat zilele trecute și n-am apucat să-ți răspund: „Aș vrea să merg la biserică, dar unde mă sfătuiești să mă duc, știi vreun loc mai deosebit?” Da, știu o biserică foarte deosebită și despre acest loc al ei vreau să-ți scriu acum.

***

Am ajuns anul trecut pe o insulă unde nu mai există decât ruinele unei capele din secolul al șaselea și câteva morminte vechi. Aici a trăit Sfântul Finnan, un misionar irlandez din obștea marelui stareț Columba, care i-a creștinat pe scoți. Insula e așezată în mijlocul unui lac și se spune că atunci când sfântul voia să treacă dintr-o parte în alta, era purtat de pești pe spinările lor. Eu am ajuns cu caiacul, odată cu câțiva pelerini ruși, care veniseră cu bărcile. Am rămas peste noapte în corturi, iar a doua zi, fiind duminică, am făcut sfânta liturghie.

Pelerinii și-au atârnat icoanele printre ruine, iar eu am întins sfântul antimis pe piatra vechiului altar. 

Dacă ai fi ajuns în dimineața aceea la altarul lui Finnan, ai fi găsit, ca la cina cea de taină, pâine, vin, un preot slujind și câțiva oameni rugându-se și așteptând să primească „pâinea vieții” (Ioan 6,48). Ai fi ajuns la liturghie. Și ajungând la liturghie, ai fi ajuns la biserică, deși nu te-ai fi gândit să numești așa câteva ruine pline de buruieni. Te-ai fi întrebat, poate, unde sunt frescele și mozaicurile, cântările psalților și soboarele de slujitori, sfintele moaște și icoanele făcătoare de minuni, strălucirea candelabrelor și scumpetea odoarelor, mesele încărcate de pomeni și obișnuita dăscălime care să-ți arate unde să aprinzi lumânarea și ce să iei mai întâi, anafură sau aghiasmă.

Și totuși, în jurul acelui antimis, în jurul fiecărui antimis întins pentru liturghie, aici voiam să ajung, este locul Bisericii și miezul ei de sânge, pomenirea vie a lui Hristos și semnul său despre am scris mai înainte. Biserica este însăși liturghia ei, iar a merge la biserică înseamnă a merge la liturghie. Toate celelalte sunt legate de liturghie ca printr-o rețea de capilare prin care curge acest sânge mântuitor.

Atât de mult au simțit vechii creștini legătura aceasta încât niciuna dintre slujbele care-i unea cu biserica nu o făceau în afara liturghiei: botezul, cununia, hirotoniile, sfințirea uleiului pentru maslu, înmormântarea și pomenirile morților, toate se făceau odată cu liturghia și în timpul ei.

Dar dragostea creștinilor s-a răcit și, în loc de trupul și sângele Domnului, mirii primesc astăzi la cununie un pișcot și o gură de șampanie. În capilarele vieții noastre religioase care ne legau de liturghie, sângele bisericii a înghețat. Au suflat în ele duhul lăcomiei și vântul adaptării la vremuri. O nouă religie de paradă s-a pus în mișcare, pe care unii știu a o sluji mai bine decât liturghia.

Am pus între biserică și oameni atâta formalism de sinagogă încât frumusețea ei dintâi s-a retras în adânc, ca un miez într-o coajă în care-ți spargi dinții.

Tu însă, când ai să te cununi, să nu primești pișcoturi din mâna preotului, ci să-i ceri sfânta împărtășanie. Și când vei vrea să găsești biserica lui Hristos, să o cauți în liturghie. Nu există alt loc al ei.

Iată și răspunsul la întrebarea ta. Mergi fără grijă oriunde se face liturghia, pentru că acela e locul pe care îl cauți. Și nimic nu o poate opri, nici păcatele slujitorilor ei, nici ignoranța lor, nici cupiditatea instituției, pentru că liturghia nu este a noastră, ci a Marelui Preot care „a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor cu însuși sângele Său” (Evrei 9,12).

33 thoughts on “amintirea, semnul și locul”

  1. Fragment de colind : Și sub brad tuturor, din darul magilor lasă câte ceva , Micul Iisus, căci dar din dar se face iar Raiul spre Slava Sa !

  2. Mergi fără grijă oriunde se face liturghia, pentru că acela e locul pe care îl cauți. Și nimic nu o poate opri, nici păcatele slujitorilor ei, nici ignoranța lor, nici cupiditatea instituției, pentru că liturghia nu este a noastră, ci a Marelui Preot care „a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor cu însuși sângele Său” (Evrei 9,12).
    Doamne ajută-ne! Sărbători binecuvântate cu pace și iubire in suflet!

  3. M-ati emotionat…pentru ca mi-ati raspuns la intrebari mute, de demult…mi-ati raspuns intr-un fel care mi-a atins inima. Multumesc.

  4. Multumesc . Multumesc ca acel verset din Corinteni ,pe care neoprotestantii il invoca la Cina Domnului ,este explicat atat de simplu si curat . Si a propo de memorie ,am remarcat ca, dintre pacientii cu probleme cognitive ,cei mai orientati sunt cei legati de biserica : stiu zilele raportandu-se la Duminica sau la alte sarbatori religioase importante . Iar cat priveste gestica ,nu pot uita o pacineta care ,afazica fiind ,in precoma ,si-a facut mereu cruce pana si-a dat duhul .

  5. Multumesc Părinte ! Dacă ati ști cu cata nerăbdare aștept fiecare articol… Îmi este de mare folos!

  6. Multumesc pentru luminare, Parinte. Multumesc pentru raspuns la o intrebare-povara, nerostita.

  7. Sărumana părinte! Va citesc cu mare dragoste. Ma luminați, cu darul Domnului, in multe probleme sufletești, duhovnicești. Sunteti într-un fel! Pace, bucurie și sănătate la toată familia! 💞

  8. Nici nu va inchipuiti cat de miscatoare sunt acese texte pentru mine, o fereastra pe care o deschid si respir cu adevarat intre recoltari, testari, programari sau raportari halucinante…am plans si m-am gandit ce nevrednici suntem si cum cautam scuze mereu si vrem sa intram in biserica aceea unde sa ne intampine vreo lumina, pana realizam ca noi avem nevoie sa fim acolo si sa fim parte din cea mai importanta rugaciune pentru toata lumea!Nu ma intampina lumina aceea nici acum, dar stiu ca nu as vrea sa fiu duminica in alta parte decat in Biserica, sa-mi amintesc de Hristos!Va salut ca pe un prieten drag si ma rog pentru sanatatea dumneavoastra!

    1. mulțumesc foarte mult! „Nu mă întâmpină lumina aceea nici acum” – eu cred că deja e înăuntrul dvs. și vă arată calea, doar urmați-o, nu mai așteptați să vă întâmpine undeva 🙂

  9. Minunat text catehetic, va multumim pentru el, dar si pentru tot ceea ce publicati pe blog. Acest text l-am citit aseara credinciosilor, la cateheza. Le-a placut foarte mult si mi-au cerut sa-l pun pe pagina parohiei, ca sa-l citeasca cat mai multi.
    Va rog, daca doriti, sa imi dati acceptul sa il postez pe pagina de facebook a parohiei.
    Va multumesc frumos.
    Ion Florentin Dobrescu, Setubal, Portugalia

  10. Va citesc cu drag articolele si abia astept sa mai publicati vreunul spre intarirea in credinta si folos duhovnicesc. Acum, insa am o nelamurire. Ati facut afirmatia ca “Liturghia este ultimul fel în care a vrut Iisus să ne amintim de El.” Eu as fi spus ca e “principalul fel….” sau “primul fel…” . Adica de ce sa fie “ultimul fel…”? Iertati-mi indrazneala, dar mi-a ramas asa ca un pitic pe creier aceasta afirmatie si nu o pot lamuri.

    1. „ultimul” în sens de încununare, cina euharistică cea de pe urmă. Desigur că e principalul. Dar nu m-am gândit că poate fi interpretată afirmația și cum spuneți dvs.

      1. Acum am inteles! Cand aud cuvantul “ultimul” ma gandesc la cel mai drastic lucru pe care trebuie sa-l faci, ca o ultima solutie ce te ejuta sa iesi dintr-o situatie. De asta m-a inspaimantat putin ideea de ultimul fel in care Hristos a vrut sa ne amintim. Poate ca, totusi, acesta este ultimul mod in care ne-am fi putut mantui, tinand cont ca lumea mergea din rau in mai rau. Ea nu-si putea reveni din moartea pacatului decat prin cel mai drastic mod posibil: moartea Fiului lui Dumnezeu si oferirea in dar a trupului si a sangelui la cina Sa.
        Multumesc!

  11. Multumesc. Balsam pentru suflet este liturghia. Multumesc, Iisus!🙏

Lăsați un comentariu

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s