ochiul orbului Bartimeu

Nu întâmplător Marcu (10,46-52) și Matei (20,29-34) pun întâlnirea lui Iisus cu orbul Bartimeu (la Matei sunt doi orbi) după episodul cu cearta apostolilor pentru întâietate. Am scris aici (vezi nota 3) despre așteptările mesianice ale apostolilor (restaurarea regatului davidic), înșelate de parcursul umil până la moarte al Mântuitorului. Ba chiar Luca (18,34) spune că apostolii, atunci, „n-au înţeles nimic din acestea, și cuvântul acesta le era ascuns şi ei nu cunoșteau cele spuse [lor]”.

Dar iată că orbul Bartimeu n-avea complicatele așteptări mesianice ale apostolilor, altfel firești pentru puterea lor de înțelegere a profețiilor în acel moment. Nu știa nici Scripturile, nu-l auzise pe Iisus și nici nu fusese martorul vreunei dezbateri teologice între ucenici și farisei, ca să-l cunoască pe Hristos.

Ca orice om simplu, el știa despre Iisus Nazarineanul doar ce văzuse și auzise toată lumea: „Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Matei 11,5). Însă lucrul acesta i-a fost de-ajuns ca să-L recunoască pe Mesia și n-a mai avut nevoie de nicio altă încredințare ca să-L întâmpine, lângă Ierihon, cu expresia mesianică „Fiul lui David”: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!”.

„Căutați-L pe Dumnezeu în simplitatea inimii”, spune primul cuvânt din Înțelepciunea lui Solomon (Septuaginta). Bartimeu nu-l citise pe Solomon, dar face asta instinctiv, cu toată puterea lui de credință, și așa găsește și pe Dumnezeu, și mântuirea.

Când Hristos îl cheamă, Bartimeu „leapădă haina” (Marcu 10,50) și se înfățișează gol înaintea Mântuitorului, ca un Adam care nu se mai ascunde de Dumnezeul său. Iisus îl cheamă și, spune Marcu, orbul „sare în picioare și vine la El”! Cum „a venit” la El, n-ar fi fost mai potrivit să spună că „a fost adus”? Dar și aici, încă o dată, este Adam care vine la „glas”: tot gol vine, dar nu se mai teme de Dumnezeu (Facerea 3,10).

Acolo unde ochii ageri ai altora s-au încurcat în speculații teologice, ochiul simplu al orbului Bartimeu l-a recunoscut imediat pe Mesia. Fiul lui Timaios ne lasă lecția „ochiului simplu” al vederii lui Dumnezeu și totodată cea mai cuprinzătoare teologie care ne poate pune dintr-o singură respirație înaintea Lui: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”.

Despre „ochiul simplu” este și articolul de mai jos, scris mai demult:

Ochiul simplu

„Da, acesta zic că este binele cel mai mare al ochilor. (…) Din parte-ne, stăruim a vorbi despre văz ca despre cauza filosofiei, şi anume: zeul l-a născocit şi ni l-a dat pentru ca – observând rotirile cereşti ale inteligenţei – să le aplicăm la revoluţiile propriei noastre gândiri, ele fiind înrudite, chiar dacă acelea sunt imperturbabile, iar ale noastre sunt susceptibile de tulburare.”

(Platon, Timaios, traducere de Cătălin Partenie, în Platon. Opere VII, Editura Științifică, 1993, p. 161)

La o viitoare revizuire a greșelilor de traducere din Biblia sinodală, ar trebui să fim atenți, între altele, cu echivalarea celor două cuvinte grecești care descriu cel mai bine perfecțiunea spirituală din perspectiva creștină: „simplu” (ἁπλοῦς / haploȗs) și „simplitate” (ἁπλότης / haplótes). Nu mai spun că la Părinții Bisericii sunt termeni fundamentali și pentru învățătura despre ființa divină.

În loc de transpunerea literală „ochiul simplu”, găsim, din nefericire, în Evanghelii traducerea „ochiul curat”: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.” (Matei 6,22; Luca 11,34).

Dac-ar fi vrut să spună „curat”, evangheliștii aveau termenul grecesc καθαρός / katharós (vezi, de exemplu, „Fericiți cei curați cu inima”). Însă adjectivul ἁπλοῦς / haploȗs nu pune probleme de interpretare și înseamnă ‛simplu’, în sensul de ‛necompus’, ‛neîndoit’, ‛alcătuit dintr-un singur element’ etc. Antonimul său perfect este διπλοῦς / diploȗs, ‛îndoit’, ‛dublu’, ‛compus’, ‛cu două fețe’.

Prin „ochiul curat” Iisus cere, așadar, ca privirea lucrurilor să fie „simplă”, căutând în ele rațiunile divine, „neamestecată” de gândurile noastre corupte. De exemplu, ca privirea lui Adam din Rai, care nu se văzuse gol până să păcătuiască (spune Sfântul Ioan Scărarul). Sau ca privirea copiilor care-i săreau în brațe lui Iisus până să-i certe ucenicii.

Vederea lucrurilor și a ființelor înseamnă despuierea lor de orice privire pătimașă (poftă, utilitate, interes, slavă deșartă, lăcomie etc.) și redarea lor raționalității pentru care au fost create. Vederea desăvârșită (contemplarea), spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, aduce în inimă „înțelesurile simple ale lucrurilor”, „cunoștința lor simplă”, „amintirea lor simplă” etc., într-un cuvânt rațiunea simplă pe care a pus-o Domnul în fiecare element al creației (Filocalia 2, pp. 86, 236). Dumnezeu însuși fiind „suprasimplitatea a toată simplitatea” (Dionisie Areopagitul, Numele divine 7,4 – toate citatele patristice sunt după părintele Dumitru Stăniloae).

Versetul din Matei 6,22 este, deci, despre cum privim, nu despre ce privim, iar acest „cum” are legătură cu ceea ce ochiul vede în propria sa conștiință, de aceea și avertismentul Mântuitorului mai departe: „Dacă lumina din tine este întuneric, cu cât mai mare va fi întunericul?” (6,23)

Era în Pateric o povestioară despre o femeie frumoasă care trece pe stradă și toți își întorc privirile, pentru că frumusețea ei îi făcea să se gândească la desfrânare. Însă un avva o privește cu lacrimi de bucurie în ochi, pentru că-i amintea de frumusețea creației lui Dumnezeu. „Toate sunt curate pentru cei curaţi” (Tit 1,15).

Ochiul așadar nu este curat sau necurat prin ceea ce vede în lume (asta fiind abordarea bigoților din toate religiile), ci prin  modul în care lumea este reflectată în propria sa conștiință. Lumina interioară este cea care luminează ochiul. „Așadar, dacă lumina din tine este întuneric, cu cât mai mare va fi întunericul?” (6,23). Dacă ochiul privește lumea din întunericul conștiinței sale, dacă este „rău” (= compus) și nu vede rațiunile simple din făpturile creației, cu cât mai mare se face întunericul în conștiința sa?

Îmi amintesc că l-am întrebat odată pe starețul Clement: cum ar trebui să mă uit la lume? Ca și cum nimic din tine n-ar fi în privirea ta, mi-a răspuns el. Nu înțeleg, am zis. Cu inimă simplă, așa cum privești marea.

Dar „ochiul simplu” face pereche cu „simplitatea inimii”, una fără alta nu este posibilă și împreună sunt semnul perfecțiunii la care ajung doar sfinții. „Curăția” inimii din „Fericiți cei curați cu inima” este în sensul cel mai profund simplitatea ei, care duce la vederea lui Dumnezeu.

„Căutați-l pe Dumnezeu în simplitatea inimii (ἁπλότης)”, spune primul cuvânt din Înțelepciunea lui Solomon (Septuaginta), căruia i se răspunde în Noul Testament și la Părinții Bisericii pe o mulțime de voci. De la Clement Romanul și până la Sfinții Maxim Mărturisitorul și Ioan Scărarul (care dedică simplității, în Scara, un capitol întreg!). Ce păcat însă că nu avem în versiunea sinodală și traducerea clară a referințelor biblice! De exemplu, acolo unde Pavel vorbește despre „simplitatea în Hristos” (2Corinteni 11,3) sau despre „simplitatea inimii” (Efeseni 6,5, Coloseni 3,22), traducerea sinodală spune „curăție”. Ca și în versetul despre „ochiul simplu”.

Adjectivul ἁπλοῦς / haploȗs ar putea fi tradus prin ‛curat’ doar dacă este înțeles în sensul de ‛neamestecat’, ‛neîndoit’, ‛pur’, așa cum spunem „vin curat”, „aur curat”, „grâu curat” etc. Cu acest sens este folosit în Noul Testament de la Bălgrad (1648) și așa a ajuns, prin puterea tradiției, în traducerea actuală a Bibliei sinodale. Dar e limpede că cititorul modern se va gândi imediat (și doar) la ‛nevinovat’, ‛fără pată’, ‛integru’, ‛cinstit’, adică la conotațiile morale ale termenului. O pistă falsă de lectură, nu doar din punct de vedere semantic, ci și pentru că traducerea nu mai face legătura cu celelalte referințe biblice și cu exegeza patristică a textului.

Însă în primele traduceri românești ale Evangheliei (Tetraevanghelul de la Sibiu și cel al lui Coresi), termenul este tradus corect: „ochiul prost” (prost, se știe, avea sensul de ‛simplu’). Cei vechi n-aveau dicționarele de azi, privirea lor nu bătea prea departe, în schimb ochiul lor simplu vedea în adânc.

Nu este nimic mai simplu ca Dumnezeu. De asta nu-l găsim de multe ori, pentru că ne gândim atât de mult la El, îl căutăm degeaba în explicații savante sau în dogme complicate, în reguli, ritualuri sau în experiențe ezoterice. Suntem în fața Lui ca în fața mării, dar în loc să privim marea ne întrebăm ce știm despre apă.

L-am întrebat pe starețul Clement: atunci, cum e posibil să văd din nou? Am să-ți răspund cu cuvintele lui Ioan Gură de Aur, a zis el: Dacă îți amintești cum ai orbit.

(Dedic acest text starețului meu, părintele Clement, la pomenirea Sfântului Sfințitului Mucenic Clement, episcopul Ancirei, 23 ianuarie.)

religia, cincinalul și vaccinalul: cum ratează „Balkan Insight” modelul perfect de articol manipulator

În stânga fotografiei de mai sus am reprodus o foarte izbutită grafică din anii 1930, din celebra revistă sovietică Bezbojnik (= Ateul): scrie acolo, aproximativ, „Religia – o piedică a cincinalului!”. I-am alăturat în dreapta, spre comparație, ilustrația mediocră din articolul de ieri din Balkan Insight, preluat integral de Hotnews cu titlul: „Tulpina religioasă a anti-vaccinismului se răspândește în Europa Centrală și de Est”.

Articolul din Balkan Insight este un model bezbojnic de manipulare și minciună prin omisiune, dar, ca și grafica lor cu mult mai modestă față de original, un model ratat atât de prostește încât, în ciuda titlului său pompos cu trimitere la religie, se termină de-a-ndoaselea, cu declarația „experților” că, în chestiunea vaccinului, „influența vocilor religioase nu trebuie supraestimată”, ea fiind „o problemă minoră”.

Și ce faci când ai o „problemă minoră”, dar șefii de la Erste te-au plătit să scrii despre o catastrofă? se știe, o faci „majoră” din titluri și șapouri, cât să dea prostimea like.

În cazul României, „tulpina” asta religioasă, atât de groaznică în titlu, este ilustrată în articol, cu mari eforturi, de câteva exemple nefericite: arhiepiscopul Teodosie, Biserica de Stil Vechi („cea mai importantă sectă ortodoxă din România”, o umflă din burtă autorii!), câteva „pagini de facebook” și site-ul ActiveNews, „cu peste 80.000 de abonați pe Facebook”. I se face un portret lui Teodosie, mai sunt amintite partidul A.U.R. și „Alianța Părinților” (cum, n-ați auzit de ea??) – și atât, asta-i tot despre România, într-un articol semnat de, la fel de pompos, nu mai puțin de 7 autori!

Și acum, faptele:

1) Ieri 19 ianuarie, când a fost publicat articolul din Balkan Insight, România era, în procente vaccinate anti-covid din totalul populației, doar un pic în urma Germaniei, dar înaintea Elveției, Portugaliei, Belgiei, Norvegiei, Franței și Olandei (vezi graficul de mai jos). Până și Ungaria, Polonia și Croația, amintite în articol cu la fel de mare îngrijorare, au mai mulți vaccinați decât Franța, Belgia, Elveția sau Finlanda. În rest, activiști anti-vaccin sunt peste tot în lume. La București ies în stradă o sută-două de oameni, la protestele împotriva măsurilor sanitare, în Franța și Italia ies cu zecile de mii.

2) Cât de proști manipulatori sunt autorii articolului se vede și din aceea că nici măcar ei între ei nu s-au pus de acord cu concluziile din textul final. Unul dintre ei amintește că, la campania generală anti-vaccinare, iau parte și „unele cadre medicale”, dar să nu ne facem probleme, pentru că, „inutil de spus, ei nu sunt niciodată epidemiologi, virusologi sau altfel de experți în chestiuni de sănătate publică”. Câteva rânduri mai sus, un alt autor scrie contrariul: „e îngrijorător că experți în medicină și sănătate iau poziție împotriva vaccinării” și că „instrumentul cel mai eficient al mișcării îl reprezintă cadrele medicale anti-vacciniste”. Din nou, – dincolo de dezacordul informațional -, dacă problema sunt cadrele medicale, care este aici legătura cu „tulpina religioasă” a Europei Centrale și de Est, din titlu? Că poartă doctorii aceia cruciuliță la gât?

3) Dar cea mai nesimțită dezinformare din articol este împotriva B.O.R., cum era de așteptat. Iată paragraful complet, o manipulare de la un capăt la altul:

„În România, BOR a „salutat vestea bună” în privința vaccinurilor, dar nu a recomandat credincioșilor să se vaccineze, în vreme ce unele personaje de seamă din bisericile învecinate din Bulgaria și Grecia au contribuit la infirmarea unor suspiciuni privind vaccinurile.”

În primul rând, un ziarist profesionist nu scrie fraze fără conținut informațional, precum „B.O.R. a salutat vestea bună” (unde, cum a salutat-o, cum se traduce asta în termeni de presă?), în al doilea rând, când spune că B.O.R. „nu a recomandat credincioșilor să se vaccineze”, trebuie să justifice această afirmație, din moment ce declarația publică a Patriarhiei Române a fost aceea că „este favorabilă vaccinării”. În al treilea rând, sintagma „în vreme ce” insinuează că, spre deosebire de Biserica românească, în altă parte lucrurile stau altfel: „în vreme ce unele personaje de seamă din bisericile învecinate din Bulgaria și Grecia au contribuit la infirmarea unor suspiciuni privind vaccinurile”.

În realitate, „în vreme ce” nenumărați episcopi și preoți greci s-au pronunțat public împotriva vaccinării (lucru pe care nu l-a făcut niciun episcop român, nici chiar Teodosie!), „în vreme ce” Sinodul Greciei în totalitate a sfidat pe față măsurile de izolare impuse de guvernul elen, „în vreme ce” Sinodul Bisericii bulgare a refuzat să-și asume o poziție oficială în chestiunea vaccinului, declarând-o „în afara obiectivelor de credință”, Patriarhia Română a distribuit în toate eparhiile broșura despre vaccinare a Ministerului Sănătății, iar poziția ei a fost fără echivoc, însă, evident, în limitele în care se poate pronunța o instituție ne-medicală în privința unui act medical:

„Poziția Patriarhiei Române, care prețuiește știința medicală și multele beneficii ale acesteia, a fost și rămâne una favorabilă vaccinării, subliniind însă constant necesitatea esențială a respectării riguroase a principiilor de natură etică: consimţământul informat al persoanei, descrierea clară a beneficiilor şi a riscurilor, asumarea responsabilității concrete în cazul în care vaccinarea produce efecte adverse asupra sănătății persoanei vaccinate.” (sursa: aici).

Și, ca să vezi!, exact aceste preocupări despre „calitatea, siguranța și eficacitatea vaccinului”, ba chiar și despre „asumarea responsabilității” s-au găsit de la bun început formulate și în comunicatele Comisiei Europene privind strategia de vaccinare la nivel european.

4) Cât despre site-ul ActiveNews cu cei, vai, „peste 80.000 de abonați”, cât populația municipiului Focșani, nu știu să aibă printre colaboratori nici măcar un singur ierarh al Bisericii și foarte rar văd vreun preot semnând acolo, așa că nu-mi dau seama în ce anume constă „tulpina religioasă” a acestuia. În zilele mele bune, până și eu am mai multe vizualizări la poveștile de pe blogul meu. Dar dacă abonații sunt criteriul, atunci autorii articolului din Balkan Insight ar fi putut să afle din câteva clickuri că cel mai cunoscut preot din B.O.R., și care susține campania de vaccinare, părintele Constantin Necula, avea ieri pe pagina lui 192610 abonați, la care se adaugă alte două pagini ale „fanilor” cu 130834, respectiv 74100 de abonați. Nu se pune la „personaje de seamă din biserici, care au contribuit la infirmarea unor suspiciuni privind vaccinurile”?

Mai penibile însă decât toată dezinformarea prin omisiune și manipularea geo-politică a subiectului practicate de Balkan Insight sunt unele expresii nefericite din articolul lor, copiate parcă dintr-un articol bolșevic din anii 30: înfierarea „tulpinii religioase” (comisarul Lunaciarski deplângea „rădăcinile mistice” ale norodului), vestejirea „elementelor conservatoare ale bisericii”, pericolul „mișcărilor internaționale” de tot felul, condamnarea „neîncrederii în guvern și politicieni” etc.  Dar, repet, articolul e atât de prost scris încât reușește să compromită până și gloriosul model bezbojnic de propagandă anti-religioasă.

Atunci despre ce este, de fapt, articolul din Balkan Insight, preluat de Hotnews, dacă nu este nici pe departe o investigație jurnalistică? Simplu: despre ideologia cu program politic împotriva religiei, despre ura oarbă contra Bisericii, în ciuda eforturilor ei de adaptare socială, despre mass-media cumpărate de interesele financiare ale corporațiilor, despre dirijarea celor „două minute de ură” împotriva dușmanului exemplar.

Dar pentru toate astea puteau scrie cei șapte de la Balkan Insight un articol pe față, nu să ducă în derizoriu problema vaccinării și cel mai important subiect al zilei.

știu că ești o femeie frumoasă (o povestire biblică)

Zece minute și sala de lectură se-nchide, doar ei doi au rămas la mese, și el se ridică în sfârșit și duce cartea la raft, ce caraghios șchiopătează, observă ea, pesemne amorțise, își ia haina din cuier și se îndreaptă spre ușă, se gândește și ea c-ar trebui să meargă acasă, dar în clipa aceea el se întoarce ca și cum uitase ceva și trecând printre bănci până în ultimul rând, ea simte că paralizează, se așează în fața ei și-i zâmbește, tu știi, zice, care sunt în Biblie primele cuvinte pe care un bărbat le spune unei femei?

Ea face pe serioasa, ne cunoaștem?, de fapt nu știe ce să spună, trage de timp, l-a pândit toată ziua și acum, poftim, a crezut că nici n-o băgase în seamă, primele cuvinte? nu sunt când zice Adam, „iată os din oasele mele și carne din carnea mea”?

Eram sigur c-ai să spui asta, zice el, dar fii atentă, Adam nu vorbește acolo cu ea, probabil nici nu se dezmeticise bine femeia, cu un minut în urmă era doar o coastă și acum se trezește în patul unui bărbat, eu te întrebam care sunt în Biblie primele cuvinte pe care un bărbat le spune unei femei.

Și asta ce mai e, râde ea, ultimul truc în materie de agățat femei la bibliotecă? Nu vreau să te agăț, peste două minute o să ne ridicăm de aici, vom ieși pe ușa aceea și n-o să ne mai întâlnim niciodată, dar azi am avut acest gând și vreau să-l împart cu tine, ești singura femeie din sala asta, chiar nu vrei să știi care sunt în Biblie primele cuvinte pe care un bărbat le spune unei femei?

Bine, cedează ea, dar dacă e vreo glumă proastă mai bine abține-te, să știi că pot să te reclam pentru hărțuire, hai, zi-mi. Știu că ești o femeie frumoasă, zice el, ea sare, ai zis că nu vrei să mă agăți, nu vreau să te agăț, acestea sunt în Biblie primele cuvinte pe care un bărbat le spune unei femei: știu că ești o femeie frumoasă.

Acum chiar nu mai știe ce să zică, oare de ce-i spune ei toate astea, probabil va urma o invitație la restaurant, serios? face ea, ce frumos, primele cuvinte, nu știam, cine era femeia, Eva?, nu era Eva, n-o să știm niciodată ce și-au spus Adam și Eva, râde el, poate au stat certați și nu și-au spus nimic toată viața.

Pe vremea aceea bărbații nu prea vorbeau cu femeile lor, cel puțin n-o să găsești asta în Biblie, ei vorbeau cu zeii, cu animalele, cu îngerii, dar despre femeile lor n-aveau nimic să ne spună, se mai lamentau uneori înaintea lor, ca Lameh fiul lui Metușael, când a ucis un om, dar și atunci numai să vorbească tot despre ei, și uite așa multă vreme, mai exact trei mii patru sute cincisprezece ani de la facerea lumii, Biblia n-a considerat că un bărbat i-ar fi spus unei femei ceva despre ea demn de reținut în paginile sale.

Și pe urmă? Și pe urmă, un bărbat din Canaan cobora în Egipt împreună cu femeia lui, numele lui era Avram, pe ea o chema Sara, și pe drum el începe să-i vorbească, îi spune, știu că ești o femeie frumoasă, și acestea sunt în Biblie primele cuvinte pe care un bărbat le spune femeii sale. Trebuie să plec, mi-a părut bine, ea îi răspunde mulțumesc, și mie, se gândește că trebuie să mai urmeze ceva, însă el se ridică și chiar iese pe ușă, îi aude pașii pe scări cum coboară, cum se îndepărtează, unul, și încă unul, și încă unul, până la trei mii patru sute cincisprezece.

Dumnezeu care ne înșeală așteptările (sau ora noastră din Grădina Ghetsimani)

De ce cred că este importantă această discuție, un pic mai lungă decât scriu de obicei (dar puteți lăsa deoparte notele) și poate prea sofisticată pentru un simplu articol de blog? Pentru că la sfârșitul ei veți afla ceea ce bănuim mereu dar nu îndrăznim să ne spunem în față: Dumnezeu în care ne punem atâtea speranțe ne înșeală adesea așteptările!

Ioan Botezătorul aude la Iordan mărturia Tatălui și vede Duhul coborându-se ca un porumbel peste Iisus, „întărind adevărul cuvântului” (căci așa spune troparul, nu ca-n traducerea barbară, lălăită prin toate bisericile, „a adeverit întărirea cuvântului”).

Totuși, mai târziu, din închisoare, după ce „aude de faptele lui Hristos (= Mesia)”, Ioan își trimite ucenicii la El, cu o întrebare năucitoare: „Tu eşti Cel ce vine, sau să aşteptăm pe altul?” (Matei 11,2-3; Luca 7,19).

Consensul hermeneutic la Părinții Bisericii în legătură cu acest episod contrariant (și-i amintesc aici doar pe Augustin și Ioan Gură de Aur, ca autorități pentru Biserica Apuseană, respectiv Răsăriteană) este că marele Ioan Botezătorul n-avea nevoie de nicio confirmare a mesianității lui Iisus, dar pune această întrebare pentru edificarea propriilor săi ucenici. Cu alte cuvinte: eu, Ioan, v-am spus că El este Mesia, dar acum mergeți voi și întrebați-L, dacă mai aveți îndoieli.

Însă această explicație pare să reflecte mai degrabă pietatea inderogabilă a Părinților față de „cel mai mare om născut din femeie”, altfel, Evangheliile sunt cât se poate de clare, și nu despre ucenici e vorba: Ioan „aude”, Ioan „întreabă”, lui Ioan i se răspunde („Mergeți și spuneți lui Ioan” etc., Matei 11,4; J. Dupont).¹

Iar întrebarea lui despre mesianitatea lui Iisus („tu ești Cel ce va să vină?”) este și mai paradoxală, fiind formulată, nu la începutul propovăduirii lui Hristos, ci după ce minunile Sale fac deja vâlvă „în Iudeea și în toate împrejurimile”. Dacă Ioan ar fi cerut lămuriri la începutul misiunii lui Hristos, să zicem că mai era de înțeles necesitatea unei declarații publice din partea lui Iisus, dar ce anume se întâmplă după acele minuni extraordinare, încât profetul să simtă nevoia unei confirmări directe, fie și pentru ucenicii săi?

Minunile lui Iisus erau cu adevărat mesianice (cf. de ex Isaia 35,5-6), dar un singur lucru anunțat de vechii profeți ² încă nu împlinea în El așteptările lui Ioan și ale poporului: înconjurat de niște pescari zdrențăroși drept apostoli ai Săi și respingând cu obstinație gloria sau, cel puțin, recunoașterea lumească, Iisus refuză să se proclame regele lui Israel, suveranul mesianic care, punând capăt stăpânirii păgâne (romane), trebuia să restaureze regatul davidic și să cheme națiunile la judecata („botezul cu foc”) anunțată de Ioan.

Or venirea lui Mesia, după profețiile biblice luate în litera lor, trebuia să fie urmată, în afară de minuni prodigioase, de restaurarea regatului lui David și începutul unei guvernări pământești suprarealiste și veșnice. Nicidecum de moartea Regelui mesianic! („Noi am auzit din Lege că Hristosul rămâne în veac; şi cum zici Tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat?” Ioan 12,34).

Evident că în Mântuitorul Hristos se va împlini și această suveranitate mesianică profetică, dar nu în literalitatea ei imediată de care aminteam, așteptată de popor și de Ioan Botezătorul, ci abia după Înviere, ca monarhie eshatologică universală: „împărăția care nu este din această lume” (Ioan 18,36). Așa cum și judecata universală va fi amânată până la a doua Sa venire, „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3,17).

Însă toate acestea ucenicii le vor înțelege mai târziu, ca și pe altele din propovăduirea lui Hristos, și ar fi nedrept să-i atribuim doar lui Ioan Botezătorul așteptări mesianice înșelate din punct de vedere politic. Compania monarhiștilor dezamăgiți este ilustră și bine reprezentată în Evanghelii.³

Ioan Botezătorul nu se îndoiește de mesianitatea lui Iisus, pe care el însuși o proclamase la Iordan, dar își simte așteptările înșelate de parcursul umil și pacifist al Celui ce ar fi trebuit să se arate neîntârziat judecătorul „cu foc” și regele lui Israel. Cu o expresie împrumutată din momentul de șovăire al lui Hristos în Grădina Ghetsimani, cardinalul Innitzer a numit această așteptare înșelată „ora din Ghetsimani a lui Ioan Botezătorul”.

Dumnezeu vrea să fim doar trecători prin această lume și de aceea ne înșeală toate marile noastre așteptări, atât de previzibile și disperate, care ne țin legați de ea. Și o face adesea atât de-a-ndoaselea!

Când valurile vieții te aruncă în mare, El mai trimite și-un pește pe capul tău, să te înghită. Când mai ai făină doar pe fundul sacului și-i ceri o pâine, te trezești că-ți bate la ușă un cerșetor. Când faci mutări proaste și ești sigur că-ți ia regina la d1, El face rocada mare și se lasă descoperit, ca să-i dai mat.

***

NOTE:

1) Dovadă că niciodată n-au lipsit eforturile altor teologi de a da episodului o interpretare mai satisfăcătoare, legată direct de Ioan Botezătorul și nu de ucenicii săi, care nu sunt decât niște mesageri: de la explicația (totuși prostească) a lui Tertullian (care credea că Ioan nu mai vedea lucrurile limpede întrucât Duhul îl părăsise după botezul lui Iisus, trecând în întregime asupra Acestuia), până la buna naivitate a Sfântului Ambrozie (Ioan e zguduit de un „lapsus amoris” și nu-și poate închipui că Mesia-Hristos poate muri) sau la opinia mai excentrică a Sfântului Grigore cel Mare, care, pe urmele lui Ieronim, crede că Ioan, aflat în închisoare și presimțindu-și ceasul morții, vrea să știe dacă Hristos va coborî să binevestească și în Șeol („sau să așteptăm pe altul?”). O aluzie politică interesantă aduce în discuție Origen, care citează Facerea 49,10, sugerând că, de vreme ce Hristos este conducătorul mesianic profețit, Irod nu mai are autoritatea de a-l condamna la moarte pe Ioan – și poate tocmai de acest lucru voia să se încredințeze Botezătorul.

2) Psalmul 2,6-7: „Dar Eu am fost pus rege de către El peste Sion, muntele Său cel sfânt, ca să vestesc porunca Domnului: Domnul mi-a spus: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!”; Ieremia 23,5: „Iată vin zile, spune Domnul, și-i voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi un rege va domni și va înțelege și va face judecată şi dreptate pe pământ”; Isaia 9,5-6: „Căci un Prunc ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat… Mare este stăpânirea Lui și pacea Lui nu are hotar pe tronul lui David și peste împărăția Lui, ca să o îndrepte și să o întărească întru dreptate și judecată, de acum și până în veac”; Iezechiel 37,21-22: „Iată, Eu iau toată casa lui Israel din mijlocul neamurilor, pe unde s-au dus, și îi voi aduna de la toți cei dimprejurul lor şi-i voi duce în ţara lui Israel. Și le voi da să fie un singur neam pe pământul Meu și în munţii lui Israel şi Unul singur va fi Cârmuitorul lor…”; Amos 9,11: „În ziua aceea voi ridica din nou cortul lui David cel prăbușit şi voi clădi iarăși cele prăbușite ale lui, și cele năruite ale lui le voi ridica din nou, și-l voi zidi iarăși precum în zilele din veac”; Zaharia 9,9-10: „Bucură-te foarte, fiică a Sionului! Dă de veste, fiică a Ierusalimului! Iată, Regele tău vine la tine, drept şi mântuitor este El, blând şi călare pe un asin și pe-un mânz tânăr. … Și va stăpâni peste ape până la mare, și peste râuri, până la capetele pământului”; Isaia 11 integral etc.

3) Să ne amintim doar de frații Ioan și Iacob, care, pe drumul Ierusalimului, se ceartă între ei pentru locurile „de-a dreapta și de-a stânga” lui Hristos, în regatul Acestuia (Matei 20,21; cf. și Luca 22,24). Nu este în această ceartă nimic despre împărăția cerurilor și nici vreo căutare spirituală: ca doi buni iudei care se așteaptă la restaurarea regatului davidic, ei își aranjează din timp cele mai bune locuri la „curte”. La rândul lor, ceilalți apostoli sunt deranjați de aceste aranjamente („trafic de influență” s-ar chema azi ceea ce făcea mama Zevedeilor), de aceea, ca să potolească scandalul, Hristos trebuie să-i cheme pe toți și să le explice: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi” etc. (Matei 20,25-26). Și exemplele similare de așteptări înșelate ar putea continua, dar nu vreau să mai lungesc textul (Luca și Cleopa pe drumul Emausului, dezamăgiți de răstignirea și moartea „celui ce avea să-l elibereze pe Israel” Luca 24,21, poporul care-L primește cu osanale și ramuri de finic la ultima intrare în Ierusalim, îndoiala lui Natanael că „din Nazaret poate fi ceva bun” Ioan 1,46 etc.).

BIBLIOGRAFIE:

– Toate citatele din Vechiul Testament sunt după Septuaginta, traducerea Polirom/ Colegiul Noua Europă, coordonată de Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Ioan-Florin Florescu, 2004-2011. Comentariile Părinților greci sunt aproape de nerecunoscut dacă le citim însoțite de textele din Biblia sinodală.

– Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere D. Fecioru, PSB, 1994; Ambroise de Milan, Traité sur l’Evangile de S. Luc, traduction: Dom Gabriel Tissot, Sources Chrétiennes, Cerf, 1956; Origène, Commentaire sur L’Evangile selon Matthieu, traduction: Robert Girod, Sources Chrétiennes, Cerf, 1970; Ancient Christian Commentary on Scripture, New Testament, 1a, edited by Manlio Simonetti (general editor Thomas C. Oden), InterVarsity Press, 2001;

– Jacques Dupont, „L’ambassade de Jean-Baptiste”, Nouvelle Revue Théologique, 83 (8-9), 1961. Tot aici este citată și expresia tulburătoare a cardinalului Innitzer, „ora din Ghetsimani a lui Ioan Botezătorul”.

– John P. Meier, „John The Baptist in the Matthew’s Gospel”, Journal of Biblical Literature, 99(3), 1980.

– W.D. Davies, Dale C. Allison, A critical and exegetical commentary on The Gospel According to Saint Matthew, I.C.C., Edinburgh, 1991.

trenuri

I-am zis agentului, n-o iau dom’le, e prea aproape de gară, el tot insista, e curată, domnișoară, doar să-i dați un var, blocul e bun, n-o iau, zic, nu vreau să mai aud de trenuri, și el zice, poate într-o zi o să faceți naveta, n-o iau și gata, ce era să-i spun, că m-a născut mama într-un tren de la Tecuci la Vaslui, într-o noapte când fugise de taică-meu, așa mi-am petrecut toată copilăria când se îmbăta tata, în trenuri, mă lua mama de mână și fugeam la gară, ne urcam primul tren și mergeam patru cinci ore până la capăt, apoi luam altul înapoi, și dacă tata nu era încă treaz luam iarăși trenul, o zi, două, trei, odată am mers și o săptămână, am ajuns la Timișoara, era frumos, mă uitam pe geam, mă culcam când mi-era somn, străinii ne mai dădeau câte-un ban și mama cobora în stații, cumpăra eugenii și țigări, fuma foarte mult mama, de-asta a și murit, de la stres și țigări, așa am ajuns la casa de copii, era acolo o pedagogă de treabă, îmi mai dădea câte-un borcan de gem de la cantină, dar era și una a’ dracului, care mă lovea peste cap că nu-mi făceam bine patul, și fugeam iarăși la gară, luam trenul câteva stații, apoi altul înapoi, până mă găsea poliția, dar după ce-am făcut opșpe ani n-au mai avut ce-mi face, am luat primul tren pe bune, la București, am zis că fac strada până strâng niște bani să-mi iau o garsonieră, cât poate să dureze, trei ani, patru ani, de-asta ziceam că n-am vrut garsoniera aceea de la gară, să nu mai aud trenuri, dar până la urmă Marian a zis s-o luăm, oricum nu mai găseam alta, era și curată, i-am dat doar o mână de var, dar lui taică-meu nu i-a plăcut, a zis că-i prea mică, unde punem pătuțul lui bebe, în fine, lui taică-meu nu i-a plăcut nici de Marian, că de ce stă toată ziua pe leptop, prostii din astea, dar știi ceva, să mă lase toți în pace, seara pun capul pe pernă lângă Marian și sunt fericită, asta contează, să vezi cum mă bag în el și Marian râde de mine, nu te mai legăna, tu, nu ești în tren, dar nu mă legăn zic, ți se pare, dacă vrei, Marian, pune mâna pe mine și vezi că nu mă legăn.

păcatele victimelor și virtuțile supraviețuitorilor

Citesc pe pagina de facebook a unui preot român, urmărită de zeci de mii de oameni, un involuntar și cinic bilanț al dragostei lui Dumnezeu în vreme de pandemie:

„În restul Europei au fost mult mai multe îmbolnăviri, mult mai multe morți raportat la numărul de locuitori decât în țara noastră. Dumnezeu ne iubește! Ne-a văzut probabil așa îngrămădiți și chinuiți, cu sistemul sanitar la pământ, cu toate mergând anapoda și s-o fi gândit: Hai să-i păzesc eu, că ei singuri nu se descurcă!”

Aș crede că este doar o glumă (părintele are în general un cuvânt echilibrat și luminos), dacă n-ar fi introducerea serioasă cu morții din „restul Europei”. Altfel, cititorii părintelui sunt parcă puși să-și închipuie un Dumnezeu care poruncește morții ca în „Ivan Turbincă”: mergi acum și seceră bătrânei italieni și englezi, că la ei sistemul sanitar e bun, nu-i nimic anapoda și ca atare mă cam enervează că se descurcă singuri.

Încearcă părintele să-și explice gluma printr-un banc, care de fapt face lucrurile și mai triste. Cică un om „îl caută pe Dumnezeu” și, mergând într-o biserică catolică, vede că totul e „în liniște, ordonat”, la fel și într-o biserică protestantă, iar când ajunge într-una ortodoxă, unde găsește „buluc, haos și împunsături”, își spune că aici e Dumnezeu, pentru că „numai Dumnezeu poate avea grijă de ei”. – O, sfântă amăgire și poveștile tale de pus pe răni vechi!

Clar, părintele n-a fost în ziua lui cea mai bună de bancuri! Să sugerezi că grija specială a lui Dumnezeu se arată tocmai în țara unde este atâta mizerie, moarte înainte de vreme, suferință și corupție, unde jumătate din copiii și bătrânii ei trăiesc la limita subzistenței, țara cea mai mare exportatoare de prostituate (minore și mame, cele mai multe!) și pe primul loc în Europa la avorturi și mortalitate maternă, iată o glumă proastă despre pronia divină.

Iar enormitatea aceasta cu distribuirea preferențială a proniei lui Dumnezeu (pe criterii locale de autosuficiență confesională) mi se pare tot mai mult, în ultimul timp, o specialitate ortodoxă a catastrofei. Apostolilor ei le-aș recomanda să-și amintească de cuvintele lui Ioan Botezătorul, măcar azi, de ziua pomenirii lui: „Faceţi deci roadă vrednică de pocăinţă! Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Matei 3,8-9).

Ca să dau doar un exemplu, îmi amintesc că anul trecut, pe la începutul lui august, când explozia din portul Beirut a măturat orașul de la un capăt la altul, știrea care a făcut turul de onoare al mediei ortodoxe a fost că altarul unei biserici din oraș rămăsese intact. Îmi și imaginez ce le-ar fi zis enoriașilor acei preoți satisfăcuți de „minunea” redistribuită în valuri, dacă ar fi fost în locul parohului de la Beirut: Dragi credincioși, știm!, sunt în oraș sute de morți, trei sute de mii de oameni au rămas fără case, rezerva de cereale a țării s-a dus și vom crăpa de foame, spitalele sunt nefuncționale, copiii se nasc în stradă, dar ce minune, dragi credincioși, ce purtare de grijă a lui Dumnezeu că altarul nostru a rămas neatins!

La capătul celălalt al lumii, „liniștit și ordonat” cum îl persiflează părintele pus pe bancuri, predicile despre catastrofe arată altfel. Ca după Evanghelie, – pentru că, ceea ce pare a nu mai ști teologul încântat de credința românească a „bulucului și împunsăturilor”, țările Reformei au fost profund evanghelizate timp de sute de ani, iar spiritul acestei evanghelizări (dreptatea, cinstea, munca, educația, compasiunea, voluntariatul, respectul legii etc.) a impregnat profund și indelebil civilizația unei țări ca Scoția mea adoptivă, de exemplu (chiar dacă oamenii nu mai vin astăzi în biserici). Asta spre deosebire de Principatele fanariotizate (și analfabete) de dincoace de Carpați, unde s-au prăsit mistica bulucului, duhul superstiției și spiritul lui „scapă cine poate”, de ne mirăm că ne purtăm ca păgânii și nici nu mai putem face din noi o țară funcțională.  

Revenind la catastrofe și predici, când, în decembrie 1988, un avion s-a prăbușit peste micuța localitate scoțiană Lockerbie, în urma unui atentat terorist, resturile sale au pulverizat o stradă întreagă, mai puțin casa părintelui Patrick Keegans, care a rămas neatinsă. Presa a văzut în asta o minune, dar la prima sa predică, părintele le-a citit enoriașilor Luca 13,1-5 („Credeți că ceilalți au fost mai păcătoși decât voi? etc.”) și le-a spus așa: „Nu știu de ce frații noștri sunt în mormânt și noi am scăpat cu viață. Să știți că puteam pieri cu toții la fel. Dar știu sigur că cea mai mare minune care s-a întâmplat aici cu noi, cei care de data asta am scăpat, este timpul lăsat nouă pentru pocăință.”

În vremuri de suferință și oroare, cea mai indecentă predică a unui teolog este despre păcatele victimelor și virtuțile supraviețuitorilor. Până și nepricepuții prieteni ai lui Iov au stat lângă el șapte zile ținându-și gura.

***

O PRECIZARE. Părintele pe care l-am criticat este cu mult mai duhovnicesc decât mine și-mi servește o lecție patericală foarte frumoasă, distribuindu-mi textul pe pagina sfinției sale. Nu cred că în locul lui aș fi putut să fac la fel, de aceea primesc lecția cu multă bucurie. Iată totuși că „preot învață pe preot” și e bine să învățăm unii de la alții! Vreau să-l asigur însă pe părintele că, scriind rândurile de mai sus, chiar nu m-am gândit că „învăț un preot”, cât să spun și să argumentez de ce nu sunt de acord cu un punct de vedere pe care-l găsesc formulat tot mai des. Nu pot să-mi cer iertare pentru o opinie, și nici pentru critică, dar pot să-mi cer iertare dacă tonul ei a părut nepotrivit. (A, și-am uitat să spun că eu scriu foarte rar despre un preot, doar dacă mă enervează foarte tare sau dacă îmi place foarte mult, or părintele îmi place, l-am văzut pe la sfârșitul anului trecut pe Doxologia cu un cuvânt foarte frumos, ceva scurt de vreo 5 minute, nu mai știu ce zicea, dar mi-a plăcut mult și de aceea acum n-aș fi vrut să găsesc tot la el niște stereotipuri dezamăgitoare.)