Dumnezeu care ne înșeală așteptările (sau ora noastră din Grădina Ghetsimani)

De ce cred că este importantă această discuție, un pic mai lungă decât scriu de obicei (dar puteți lăsa deoparte notele) și poate prea sofisticată pentru un simplu articol de blog? Pentru că la sfârșitul ei veți afla ceea ce bănuim mereu dar nu îndrăznim să ne spunem în față: Dumnezeu în care ne punem atâtea speranțe ne înșeală adesea așteptările!

Ioan Botezătorul aude la Iordan mărturia Tatălui și vede Duhul coborându-se ca un porumbel peste Iisus, „întărind adevărul cuvântului” (căci așa spune troparul, nu ca-n traducerea barbară, lălăită prin toate bisericile, „a adeverit întărirea cuvântului”).

Totuși, mai târziu, din închisoare, după ce „aude de faptele lui Hristos (= Mesia)”, Ioan își trimite ucenicii la El, cu o întrebare năucitoare: „Tu eşti Cel ce vine, sau să aşteptăm pe altul?” (Matei 11,2-3; Luca 7,19).

Consensul hermeneutic la Părinții Bisericii în legătură cu acest episod contrariant (și-i amintesc aici doar pe Augustin și Ioan Gură de Aur, ca autorități pentru Biserica Apuseană, respectiv Răsăriteană) este că marele Ioan Botezătorul n-avea nevoie de nicio confirmare a mesianității lui Iisus, dar pune această întrebare pentru edificarea propriilor săi ucenici. Cu alte cuvinte: eu, Ioan, v-am spus că El este Mesia, dar acum mergeți voi și întrebați-L, dacă mai aveți îndoieli.

Însă această explicație pare să reflecte mai degrabă pietatea inderogabilă a Părinților față de „cel mai mare om născut din femeie”, altfel, Evangheliile sunt cât se poate de clare, și nu despre ucenici e vorba: Ioan „aude”, Ioan „întreabă”, lui Ioan i se răspunde („Mergeți și spuneți lui Ioan” etc., Matei 11,4; J. Dupont).1

Iar întrebarea lui despre mesianitatea lui Iisus („tu ești Cel ce va să vină?”) este și mai paradoxală, fiind formulată, nu la începutul propovăduirii lui Hristos, ci după ce minunile Sale fac deja vâlvă „în Iudeea și în toate împrejurimile”. Dacă Ioan ar fi cerut lămuriri la începutul misiunii lui Hristos, să zicem că mai era de înțeles necesitatea unei declarații publice din partea lui Iisus, dar ce anume se întâmplă după acele minuni extraordinare, încât profetul să simtă nevoia unei confirmări directe, fie și pentru ucenicii săi?

Minunile lui Iisus erau cu adevărat mesianice (cf. de ex Isaia 35,5-6), dar un singur lucru anunțat de vechii profeți 2 încă nu împlinea în El așteptările lui Ioan și ale poporului: înconjurat de niște pescari zdrențăroși drept apostoli ai Săi și respingând cu obstinație gloria sau, cel puțin, recunoașterea lumească, Iisus refuză să se proclame regele lui Israel, suveranul mesianic care, punând capăt stăpânirii păgâne (romane), trebuia să restaureze regatul davidic și să cheme națiunile la judecata („botezul cu foc”) anunțată de Ioan.

Or venirea lui Mesia, după profețiile biblice luate în litera lor, trebuia să fie urmată, în afară de minuni prodigioase, de restaurarea regatului lui David și începutul unei guvernări pământești suprarealiste și veșnice. Nicidecum de moartea Regelui mesianic! („Noi am auzit din Lege că Hristosul rămâne în veac; şi cum zici Tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat?” Ioan 12,34).

Evident că în Mântuitorul Hristos se va împlini și această suveranitate mesianică profetică, dar nu în literalitatea ei imediată de care aminteam, așteptată de popor și de Ioan Botezătorul, ci abia după Înviere, ca monarhie eshatologică universală: „împărăția care nu este din această lume” (Ioan 18,36). Așa cum și judecata universală va fi amânată până la a doua Sa venire, „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3,17).

Însă toate acestea ucenicii le vor înțelege mai târziu, ca și pe altele din propovăduirea lui Hristos, și ar fi nedrept să-i atribuim doar lui Ioan Botezătorul așteptări mesianice înșelate din punct de vedere politic. Compania monarhiștilor dezamăgiți este ilustră și bine reprezentată în Evanghelii.3

Ioan Botezătorul nu se îndoiește de mesianitatea lui Iisus, pe care el însuși o proclamase la Iordan, dar își simte așteptările înșelate de parcursul umil și pacifist al Celui ce ar fi trebuit să se arate neîntârziat judecătorul „cu foc” și regele lui Israel. Cu o expresie împrumutată din momentul de șovăire al lui Hristos în Grădina Ghetsimani, cardinalul Innitzer a numit această așteptare înșelată „ora din Ghetsimani a lui Ioan Botezătorul”.

Dumnezeu vrea să fim doar trecători prin această lume și de aceea ne înșeală toate marile noastre așteptări, atât de previzibile și disperate, care ne țin legați de ea. Și o face adesea atât de-a-ndoaselea!

Când valurile vieții te aruncă în mare, El mai trimite și-un pește pe capul tău, să te înghită. Când mai ai făină doar pe fundul sacului și-i ceri o pâine, te trezești că-ți bate la ușă un cerșetor. Când faci mutări proaste și ești sigur că-ți ia regina la d1, El face rocada mare și se lasă descoperit, ca să-i dai mat.

***

NOTE:

1) Dovadă că niciodată n-au lipsit eforturile altor teologi de a da episodului o interpretare mai satisfăcătoare, legată direct de Ioan Botezătorul și nu de ucenicii săi, care nu sunt decât niște mesageri: de la explicația (totuși prostească) a lui Tertullian (care credea că Ioan nu mai vedea lucrurile limpede întrucât Duhul îl părăsise după botezul lui Iisus, trecând în întregime asupra Acestuia), până la buna naivitate a Sfântului Ambrozie (Ioan e zguduit de un „lapsus amoris” și nu-și poate închipui că Mesia-Hristos poate muri) sau la opinia mai excentrică a Sfântului Grigore cel Mare, care, pe urmele lui Ieronim, crede că Ioan, aflat în închisoare și presimțindu-și ceasul morții, vrea să știe dacă Hristos va coborî să binevestească și în Șeol („sau să așteptăm pe altul?”). O aluzie politică interesantă aduce în discuție Origen, care citează Facerea 49,10, sugerând că, de vreme ce Hristos este conducătorul mesianic profețit, Irod nu mai are autoritatea de a-l condamna la moarte pe Ioan – și poate tocmai de acest lucru voia să se încredințeze Botezătorul.

2) Psalmul 2,6-7: „Dar Eu am fost pus rege de către El peste Sion, muntele Său cel sfânt, ca să vestesc porunca Domnului: Domnul mi-a spus: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!”; Ieremia 23,5: „Iată vin zile, spune Domnul, și-i voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi un rege va domni și va înțelege și va face judecată şi dreptate pe pământ”; Isaia 9,5-6: „Căci un Prunc ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat… Mare este stăpânirea Lui și pacea Lui nu are hotar pe tronul lui David și peste împărăția Lui, ca să o îndrepte și să o întărească întru dreptate și judecată, de acum și până în veac”; Iezechiel 37,21-22: „Iată, Eu iau toată casa lui Israel din mijlocul neamurilor, pe unde s-au dus, și îi voi aduna de la toți cei dimprejurul lor şi-i voi duce în ţara lui Israel. Și le voi da să fie un singur neam pe pământul Meu și în munţii lui Israel şi Unul singur va fi Cârmuitorul lor…”; Amos 9,11: „În ziua aceea voi ridica din nou cortul lui David cel prăbușit şi voi clădi iarăși cele prăbușite ale lui, și cele năruite ale lui le voi ridica din nou, și-l voi zidi iarăși precum în zilele din veac”; Zaharia 9,9-10: „Bucură-te foarte, fiică a Sionului! Dă de veste, fiică a Ierusalimului! Iată, Regele tău vine la tine, drept şi mântuitor este El, blând şi călare pe un asin și pe-un mânz tânăr. … Și va stăpâni peste ape până la mare, și peste râuri, până la capetele pământului”; Isaia 11 integral etc.

3) Să ne amintim doar de frații Ioan și Iacob, care, pe drumul Ierusalimului, se ceartă între ei pentru locurile „de-a dreapta și de-a stânga” lui Hristos, în regatul Acestuia (Matei 20,21; cf. și Luca 22,24). Nu este în această ceartă nimic despre împărăția cerurilor și nici vreo căutare spirituală: ca doi buni iudei care se așteaptă la restaurarea regatului davidic, ei își aranjează din timp cele mai bune locuri la „curte”. La rândul lor, ceilalți apostoli sunt deranjați de aceste aranjamente („trafic de influență” s-ar chema azi ceea ce făcea mama Zevedeilor), de aceea, ca să potolească scandalul, Hristos trebuie să-i cheme pe toți și să le explice: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi” etc. (Matei 20,25-26). Și exemplele similare de așteptări înșelate ar putea continua, dar nu vreau să mai lungesc textul (Luca și Cleopa pe drumul Emausului, dezamăgiți de răstignirea și moartea „celui ce avea să-l elibereze pe Israel” Luca 24,21, poporul care-L primește cu osanale și ramuri de finic la ultima intrare în Ierusalim, îndoiala lui Natanael că „din Nazaret poate fi ceva bun” Ioan 1,46 etc.).

BIBLIOGRAFIE:

– Toate citatele din Vechiul Testament sunt după Septuaginta, traducerea Polirom/ Colegiul Noua Europă, coordonată de Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Ioan-Florin Florescu, 2004-2011. Comentariile Părinților greci sunt aproape de nerecunoscut dacă le citim însoțite de textele din Biblia sinodală.

– Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere D. Fecioru, PSB, 1994; Ambroise de Milan, Traité sur l’Evangile de S. Luc, traduction: Dom Gabriel Tissot, Sources Chrétiennes, Cerf, 1956; Origène, Commentaire sur L’Evangile selon Matthieu, traduction: Robert Girod, Sources Chrétiennes, Cerf, 1970; Ancient Christian Commentary on Scripture, New Testament, 1a, edited by Manlio Simonetti (general editor Thomas C. Oden), InterVarsity Press, 2001;

– Jacques Dupont, „L’ambassade de Jean-Baptiste”, Nouvelle Revue Théologique, 83 (8-9), 1961. Tot aici este citată și expresia tulburătoare a cardinalului Innitzer, „ora din Ghetsimani a lui Ioan Botezătorul”.

– John P. Meier, „John The Baptist in the Matthew’s Gospel”, Journal of Biblical Literature, 99(3), 1980.

– W.D. Davies, Dale C. Allison, A critical and exegetical commentary on The Gospel According to Saint Matthew, I.C.C., Edinburgh, 1991.

30 de gânduri despre &8222;Dumnezeu care ne înșeală așteptările (sau ora noastră din Grădina Ghetsimani)&8221;

  1. Înaltul Bartolomeu face o interpretare asemănătoare a îndoielii lui Ioan într-una din predicile sale.

  2. Ei, poftim … Țara arde, da’ matali chepteni scripturile și îți pui în cap toată floarea veștejită a întregului harbuz ( scuzaț’ traducerea în A minor a vorbelor domnului Inimescu ).
    Parcă văd acuș’ cum agită șomoiogul cu afurisănii tovarășii camarazi în sutană ai domnilor Teologuță Popîndău-Balkonski, Cichi Cean Ciakir și restul făinii de rumeguș teological.
    Or să te năpădească puricii danezi ai pravoslavniciei, dom’ părinte 🙂 …

    1. Salutări! om-Ule, mi s-au acrit murăturile, mimarea vorbirii estice te face ilar; La mulți alți ani!
      Cu bune,
      Purice Narcis-Teofil

  3. Servus!
    de ne-sus.
    Ține-ți gândurile-n eter, cu negânditorii sper să mă–njur de jur împrejur.
    ntp

  4. Si eu am fost intrigata de intrebarea lui Ioan, dar n-am căutat răspunsuri. Multumesc!

  5. Sarut dreapta, Parinte.
    Multumesc mult pentru aceasta interpretare pertinenta.
    Îmi pare totusi ca aceasta interpretare forteaza anumite explicatii referitor la întrebarea simpla a lui Ioan. Îmi pun problema daca nu cumva avem tendinta de a proiecta în mintea si gura personajelor biblice gânduri de-ale noastre, uneori cu dorinta curata de a întelege corect o expunere biblica. În cazul postarii Sfintiei tale pleci de la premiza/concluzie ca Dumnezeu ne înseala astepatarile si ajungi cu argumentarea la concluzia/apriori ca Ioan ne se îndoieste de mesianitatea lui Iisus. Cred ca aceasta remarca este fortata.
    Îmi pare ca Ioan are o abordare mai simpla : anume ca se îndoieste de ceva, iar pentru a clarifica situatia se raporteaza direct la sursa care produce îndoiala. Punct si nimic altceva. Cred ca procedeaza în felul acesta tocmai pentru a evita interpretari nepotrivite referitor la persoana lui Iisus. Îndoiala lui Ioan, chiar referindu-se la mesianitatea lui Iisus ne are nimic negativ în ea. Forta acestei îndoieli se vadeste, cred eu, in felul în care este asumata, în faptul ca el se adreseaza direct persoanei vizate. Ioan vrea sa înteleaga realitatea, nu sa o interpreteze teologic. De altfel se pare ca „mesianitate” pentru cei de pe acea vreme este diferita de ceea ce întelegem noi azi. Cumva chiar tu ai expus acest punct de vedere în postare.
    Acest comentariu l-am scris sub influenta lecturii cartii lui John P Meier, A Marginal Jew.
    Acest comentariu ne se vrea a fi o fortare/introducere a gândurile mele în postarea Parintelui Ioan Florin.

    1. „De altfel se pare ca “mesianitate” pentru cei de pe acea vreme este diferita de ceea ce întelegem noi azi. ” – O, nu, nu „se pare”, chiar ERA ceva diferit, înțelegerea ei a fost oarecum diferită TOT TIMPUL, și înainte de Primul Templu, și după aceea și după cel de-al doilea Templu, dar e normal să fie așa, nu?, pentru că tot timpul „vedem ca prin oglindă și prin ghicitură”. Iar Ioan Botezătorul n-a mai prins ultimele zile pe pământ ale lui Iisus, altfel, tot în virtutea înțelegerii iudaice a mesianității Sale, cred c-ar fi trecut prin toate frământările și neînțelegerile prin care au trecut și apostolii cu patimile, suferința și moartea Mântuitorului.

      – Înțeleg ce spui, crezi că acea „pietate inderogabilă” de care ziceam m-a atins și pe mine și de aceea nu mi-am dus gândul la capăt, de aceea am zis (din pietate) că Ioan „nu s-a îndoit de mesianitatea lui Iisus”. Ei bine, nu! Chiar cred asta, chiar cred că la Ioan era vorba doar de niște așteptări înșelate, cum am zis, dar nu mai mult de-atât (nici cel mai mic indiciu în Ev. !). A fost exact așa cum și noi între noi, oamenii obișnuiți, ne putem simți niște așteptări înșelate, dar fără să ne pierdem credința în cel pe care-l iubim, – nu? Bunăoară eu, dragul meu părinte: câte așteptări nu ți-am înșelat eu, și totuși tu nu te-ai îndoit de mine, nici măcar n-ai trimis pe nimeni să mă întrebe „hei, ce-i cu tine, sigur ești tu??” :))

      1. Dar în povestea când ați fost taximetrist pentru un domn scoțian care acorda pianuri, când domnul a spus că nu crede (dar că e bine că alții cred) – i-ați spus atunci că și sfinții au îndoieli, dând acest exemplu, nu?
        (nu am textul respectiv la îndemână)

        1. In textul respectiv ( Acordorul de piane ) ,mai intai parintele spune ca nici el nu crede tot timpul . Apoi a spus : ” Numai fanaticii si ateii isi inchipuie credinta ca o certitudine,cand de fapt credinta este tot o indoiala,mai mica sau mai mare ” . Apoi spuneti,inainte de a aminti episodul cu Ioan si indoiala lui : ” Sfintii s-au indoit cel mai putin ,dar s-au indoit si ei .” ( Sa nu credeti ca mi-am amintit textul ,am avut insa iar noroc sa gasesc cartea . )

  6. Multumesc din nou ,parinte. Cred ca toti cei care au citit cu atentie pasajul din Evanghelie s-au gandit la ce voia sa spuna Ioan . Un studiu la cum Il vedeau si intelegeau ucenii pe iisus in acele timpuri ,care se bazau a ceea ce ei retinusera din Vechiul Testament combinat cu asteptarile lor, ar fi foarte interesant . Mi-a placut ideea lui Amos Oz din „Iuda”, cum ca singurul care a inteles ca Iisus este Dumnezeu a fost Iuda.

    1. nu mai știu dacă Shmuel al lui Oz spune chiar așa, mai degrabă Iuda al lui era atât de convins că Iisus este Dumnezeu încât l-a vândut ca să-L „grăbească” să-și arate învierea. Dincolo de povestea lui Oz, Iuda evanghelic e și el un dezamăgit de faptul că, după glorioasa intrare în Ierusalim, Iisus nu se proclamă regele așteptat. De aceea trădarea vine după intrarea în Ierusalim, după ce se năruie și ultima speranță a lui Iuda, iar câștigul unor bani e doar o oportunitate. Rămâne totuși întrebarea: de ce atât de repede i-a părut rău lui Iuda?? de ce căderea sa psihică până la sinucidere?? (Și e bun Amos Oz că practic de aici își construiește personajul)

      1. Am gasit cartea in biblioteca ( ma mir 🙂 ) si am cautat : „Oare -isi insemnase Shmuel in caiet-, oare nu s-a gasitnici un credincios care sa se intrebe cum e posibil ca unom care isi vinde dascalul pe suma infima de treizeci de arginti,sa se sinucida omediat dupa acea durere? Niciunuldintre ceilalti ucenici nu a muritimpreuna cu Isus crestinul. Iuda a fost singurul care nu a vrut sa traiasca dupa moartea Mantuitorului ” .

  7. Am citit cu atenție articolul, dar cred că trec printr-o pasă mai nefavorabilă și nu înțeleg care este sensul cel mai fidel pe care sfinția voastră l-ați avut în vedere la utilizarea cuvântului „înșeală” din titlul articolului.

    Mi se pare greșit sau oricum deplasat oricare dintre sensurile din dex – https://dexonline.ro/definitie/insela

    Cum să scrii „Dumnezeu care ne înșeală așteptările…”? Cuvântul „înșela” are covârșitor sens peiorativ.

    1. În primul rând, drag prieten care treci printr-o „pasă mai nefavorabilă”, sensul unei expresii (în cazul nostru „a înșela așteptările”) nu e totuna cu suma sensurilor fiecărui cuvânt care o compune. „A înșela la cântar” înseamnă „hoție”, „a-ți înșela soția” înseamnă „adulter”, „a te înșela memoria” înseamnă „uitare” și așa mai departe. „A înșela așteptările” – mai uită-te odată în DEX la explicația acestei expresii! – înseamnă „a dezamăgi”, a face să-și piardă închipuirile, proiecțiile, iluziile, speranțele, amăgirile etc. Dumnezeu ne înșeală așteptările, ca să pună în locul lor așteptările Lui, deci nu-l dezamăgi! 🙂

      1. Părinte… și care-i Subiectul în propoziție? Nu Dumnezeu?
        “Dumnezeu care ne înșeală așteptările”, lasă de înțeles în mod clar, gramatical vorbind, că
        Dumnezeu ar putea El să înșele, să dezamăgească – poftim, precum ați explicat…
        Doamne ferește de așa concepție! Și exprimare…

        Nu, Dumnezeu nu ne înșeală așteptările, ci noi ne înșelăm în așteptările noastre de ființe limitate, cum corect explicați în conținutul articolului. În titlu însă este greșit.
        Pe mine mă doare formularea nefericită din titlu. Insist să o modificați, arătând astfel buna intenție. Citește unul sau altul și se smintește mai rău decât mine…
        Doamne ajută!

          1. Iată și cuvântul explicit al Domnului din Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul), cap 15:

            “12.Să nu zici: El m-a înşelat; n-are El lipsă de omul păcătos.”

            Sper să înțelegeți că NU este îngăduit să scrieți (și să credeți…) așa ceva!

          2. tot insistați, deși v-am explicat mai sus ca la clasa a patra: „a înșela așteptările” nu e sinonim cu a „înșela”.
            Dacă nu puteți înțelege, vă rog mergeți pe alte pagini unde vă găsiți liniștea.

  8. Poate că această așteptare înșelată de a fi restaurat regatul davidic, iar Iisus să să fie proclamat regele lui Israel, a generat sentința poporului când mulțimile îi cereau lui Pilat să-l elibereze pe Baraba și să-l răstignească pe Iisus. Iisus cel care făcuse atâtea minuni, dar care le cerea ceva aproape imposibil: să se schimbe… ”să fie doar trecători prin această lume”.

    Spre deosebire de ceilalți ucenici, Ioan Botezătorul cunoștea profund dimensiunea spirituală a schimbării prin pocăință, a Împărăției cerurilor. Era de-al casei… Credința în mesianitatea lui Iisus era dobândită de la vechii profeți, dar înainte de asta, mă gândesc că a dobândit-o din familie, având în vedere relația de rudenie și povestea excepțională a zămislirii care presupun că îi era cunoscută. Atât a lui cât și a lui Iisus. Avea mai multe informații decât ceilalți, era un ”insider”. Cu toate acestea, natura frumuseții lui Iisus și maniera în care o manifesta prin ”parcursul umil și pacifist” nu erau înțelese deplin.

    1. „ a generat sentința poporului când mulțimile îi cereau lui Pilat să-l elibereze pe Baraba” – Exact! Baraba nu era un tîlhar oarecare, un infractor de rând, Marcu și Luca zic că era un „răzvrătit”, „un răsculat”, unul care „răsculase cetatea și făcuse un omor”, e foarte probabil să fie vorba de o revoltă împotriva romanilor. Eliberarea lui nu este cerută întâmplător, aceasta era calea revoltei armate pe care voia poporul să meargă, și pe care Iisus o „trădase”. Ce interesant că numele lui Baraba este „Iisus Barabas” – Iisus fiul Tatălui! parcă în replică la „Iisus Fiul lui Dumnezeu” care este dat morții.

      1. Barabas, ”fiul pervertit al Tatălui”… mereu în actualitate.
        Este, într-adevăr, interesant cum acest revoluționar sau poate lider politic, a revendicat această pretenție de a se numi ”Iisus fiul Tatălui”. Făcea parte din strategia de manipulare 🙂

          1. Aveți dreptate! Am exagerat cu această perspectivă politică 🙂

  9. „Când valurile vieții te aruncă în mare, El mai trimite și-un pește pe capul tău, să te înghită. Când mai ai făină doar pe fundul sacului și-i ceri o pâine, te trezești că-ți bate la ușă un cerșetor. Când faci mutări proaste și ești sigur că-ți ia regina la d1, El face rocada mare și se lasă descoperit, ca să-i dai mat”. Frumos! Mulţumesc!

  10. Sper că nu s-a creat deja un cerc „elitist” în jurul acestui blog, față de care își poate exprima dezacordul previzibil doar „mulțimea blestemată” și nevrednică de altceva decât dispreț…

    1. vaai! Normal că s-a creat un cerc elitist, apoi cum?, auzi, dacă s-a creat, normal că s-a creat. Dar în cercul nostru elitist nu „mulțimea” e vrednică de dispreț, și nici dezacordul argumentat, ci băgarea în seamă, autosuficiența, ignoranța care dă lecții, nasul care și-o ia la purtare și toată familia acestora cu veri și cumetri.

Lăsați un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s