uimire și cutremurare la Ierihon

În „infernul” lui Lucian din Samosata, slujba unuia ca Zaheu din Ierihon e în cea mai infamă companie: „pești, curvari, vameși, lingăi și turnători” (Ménippos 11). E în această enumerare și sugestia că un „vameș” de succes (un colector de taxe fiscale) trebuia să se bazeze pe toate abilitățile sale interlope, ca să pună mâna și pe ultimul bănuț dosit de contribuabili.

Bun, dar de ce „ar alerga” un asemenea personaj să-l vadă pe Iisus? (Luca 19,4).

În primul rând, din același motiv pentru care se îmbulzeau toți să-L vadă, vechi de când lumea: de curiozitate. Și cei mai mulți se mulțumeau cu curiozitatea lor satisfăcută. Zaheu însă avea și un motiv personal: de frică.

Fiind un evreu în solda romanilor (și care-și făcuse averea din spolierea conaționalilor săi), el știa că, dacă Iisus din Nazaret chiar era Mesia, cum tot se zvonea, nu numai că putea să-și ia adio de la afacerea sa, dar îl așteptau cele mai negre zile: alungarea protectorilor săi și ceasul răfuielii cu Judecătorul. Cum zice Luca, puțin mai departe: „Ei credeau că împărăţia lui Dumnezeu se va arăta îndată” (19,11), – iar asta însemna încoronarea lui Iisus ca rege mesianic, izgonirea romanilor și refacerea regatului davidic. Cum să nu lase totul baltă, Zaheu, și să alerge pentru a vedea cu ochii săi ce i se pregătește?

Curiozitate și frică. Dar nu vreau să zic că la atât s-ar reduce sentimentele religioase ale unui om care vrea să-l vadă pe Dumnezeu. Mai degrabă cele două au identități afective mai bine conturate și, astfel, sunt mai ușor de conștientizat. Altfel, chiar și cel mai păcătos om nu este mulțumit cu viața lui și caută o rațiune sau mai degrabă o întâlnire care să-l schimbe, – dar e sătul de farisei și de morala lor obișnuită.

Urcarea în smochin e gestul disperării, nu al vreunei umilințe asumate, cum tot găsesc prin unele predici. Pe lângă că e mic de statură și nu vede ce se întâmplă în drum, poate că mulțimea excitată, recunoscându-l, l-ar fi linșat deja, dacă ar fi încercat să-și facă loc prin ea.

Dar ceea ce vede Zaheu din smochin, departe de a-i confirma orice așteptare, îi produce o zguduitoare transformare a stărilor inițiale (μετάνοια).

Curiozitatea i se preface în uimire : regele mesianic, a cărui venire și-o imaginase (așa i se spusese!) în cea mai deplină strălucire, e aici un sărăntoc care pășește desculț în praful drumului: „N-avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nicio înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi neluat în seamă” (Isaia 53,2-3).

Iar frica inițială i se preschimbă în cutremurare : Mesia nu-i însoțit de armate răzbunătoare, ci de un alai de calici în fruntea căruia țopăie de bucurie, deschizând drumul, chiar cerșetorul de la poarta Ierihonului: fostul orb Bartimeu. (Ca un scenarist genial, Luca lasă în ultimul „cadru”, dinaintea intrării lui Iisus în Ierihon, acest detaliu semnificativ pentru ce va urma: Bartimeu, orbul vindecat, „merge după El [în Ierihon], slăvindu-l pe Dumnezeu”, 18,43; despre tehnica narativă a lui Luca am scris și aici.)

Însă epicentrul cutremurării lui Zaheu se produce abia sub smochinul în care se cățărase: Cel care, la ora aceea, ar fi trebuit să fie în Templul de la Ierusalim, în toată slava Sa de Rege și Judecător, se oprește sub copac, ca un străin ostenit, și-i cere păcătosului un pic de găzduire în casă. Nicio judecată, nicio răzbunare, nicio amenințare, nici măcar disprețul binemeritat, – în schimb, toată sfidarea pentru prejudecățile mulțimii ignorante. Un Mesia care venise parcă de-a-ndoaselea, nu să-l piardă, „ci ca să-l caute și să-l mântuiască pe cel pierdut” (19,10).

Uimire și cutremurare : e prea mult pentru puterile unui om hăituit, dar mai ales e complet absurd. Însă e atât de adevărat ce se petrece sub ochii lui, încât rațiunea trebuie să se predea „absurdului” și el știe că nu există altă cale de a face pace în sufletul său. În Zaheu se întâmplă ceva asemănător cu acea „dublă mișcare” de care vorbea Kierkegaard în Frică și cutremur : priveliștea „resemnării infinite” a lui Mesia-Iisus este atât de zguduitor irațională, și totuși atât de reală, încât trezește în Zaheu prima mișcare a credinței, singurul răspuns posibil. Convertirea lui Zaheu este, în fond, convertirea sa interioară de la curiozitate și frică, la uimire și cutremurare.

Cei mai mulți oameni însă nu reușesc să treacă mai departe de curiozitatea banală despre Dumnezeu. Ce uimire să mai caute? În ei, dimpotrivă, curiozitatea se stinge repede, pentru că-și închipuie c-au aflat totul despre Dumnezeu, fie odată cu „documentarele științifice” despre viața lui Iisus, fie în prejudecățile despre Biserică și preoți, fie, dacă sunt credincioși, în ritualurile monotone ale Bisericii, în care Dumnezeu e strict treaba părintelui iar ei n-au decât să-l asculte și o să fie bine. (Dar curiozitatea se stinge până și-n preoții lor, sau mai ales în ei: e dezolant cum nu mai au nicio curiozitate teologică, cum nu-i încearcă nicio uimire intelectuală, cum la toate întrebările au doar răspunsuri și certitudini și cum tot Dumnezeul lor încape în paginile unui Moliftelnic.)

Și cutremurare, pentru ce? Singura cutremurare a mulțimii e frica zilei de mâine. Să aibă ce pune pe masă. Siguranța serviciului. Sănătatea copiilor. „Să fie bine, să nu fie rău.” Poate cel mult frica de un iad închipuit, dacă mai cred în viața de apoi. Dar dacă de mâine s-ar simți un pic mai în siguranță, dacă ar trage la loterie biletul câștigător, de Regele lumii care trece desculț prin praful drumului nu s-ar mai cutremura nici măcar vameșii și curvele.

Zaheu ar fi putut să vadă din smochin un Mesia venind în alai de popi și jandarmi de la Templu, și atunci ar fi rupt-o la fugă scârbit și s-ar fi ascuns cât mai departe, asumându-și toate consecințele. Dacă instituția Bisericii va cădea vreodată în irelevanță pentru proprii săi credincioși, se va întâmpla nu pentru păcatele slujitorilor ei, ci atunci când va fi atât de previzibilă din punct de vedere religios încât ei nu vor mai găsi în ea uimirea și cutremurul.

Câteva „uimiri” lexicale și hermeneutice din evanghelia lui Zaheu:

– 19,3: Zaheu „căuta (ἐζήτει) să vadă pe Iisus, cine este”. La sfârșit suntem încredințați, cu același verb ζητέω, că lucrurile stau de fapt invers: „Fiul Omului a venit să caute (ζητῆσαι) și să mântuiască pe cel pierdut” (19,10). Cel care caută este cel căutat (și aflat).

–  19,5: „Astăzi (σήμερον) trebuie să rămân în casa ta”. Și apoi: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (19,9). Evanghelia lui Luca este, mai mult decât oricare alta, a lui „astăzi”: „Vi s-a născut astăzi Mântuitor” (2,11); „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (4,21); „ Am văzut astăzi lucruri minunate” (5,26); „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (23,43). Mântuitorul lui Luca nu e promisiune, așteptare, ci actualitatea cea mai imediată.

–  19,7: „a intrat Iisus să găzduiască (καταλῦσαι) la un bărbat păcătos.” Verbul καταλύω înseamnă în primul rând „a desființa”, „a strica”, „a distruge”, dar etimologic el este „a dezlega”, „a desface”, chiar „a deshăma”, de unde și conotația „a poposi (într-un loc)”. În greaca biblică e folosit numai cu sensul „a strica”, cu două excepții, la Luca, una fiind din versetul acesta: Iisus a intrat „să dezlege” la un păcătos.

– 19,8: „Iată, jumătate (ἡμίσιά) din averea mea, Doamne, o dau săracilor…” Tot jumătate (ἥμισυς) din averea lui oferă Irod pentru capul lui Ioan Botezătorul (Marcu 6,23): așa merg lucrurile când încep oamenii bogați să-și cheltuie averile.

Despre interpretarea spirituală a evangheliei lui Zaheu la starețul Clement am scris aici: „Șapte despre vameșul Zaheu”

15 thoughts on “uimire și cutremurare la Ierihon”

  1. Și așa, ”istoria” sau ”poveștile”, se tot repetă, acum în SUA, România sau alte părți, dar mereu cu speranța unei octave superioare – și mulțumesc pentru reamintirea că am calități de care uit mereu …

  2. Deci nu-i mai incearca nicio “Uimire intelectuala”…puteti dezvolta tema aceasta ? marturisesc ca si eu ma numar printre cei vizati dar sincer nu-mi dau seama de unde sa incep cu uimirea intelectuala…

  3. Si ar mai fi o intrebare : nu credeti ca de vina pentru amorteala asta intelectula este si “tipicul” acesta anual ? adica la un moment dat te saturi sa tot cauti interpretari la Zaheu si cred ca mai sunt alte multe episoade din Evanghelie care ar merita o duminica…De ce sa ramanem mereu la orbi, paralizati si sa nu citim si alte lucruri ?

    1. Vă referiți în programul liturgic? În același spirit, puteți întreba și “de ce să facem aceeași Liturghie, să nu mai schimbăm și noi ceva”.

      În opinia mea, e vorba despre diversitate versus adâncime. Din propria mea experiență (puțină și săracă!), Scriptura este incredibil de adâncă.

      Și nu ne oprește nimeni ca acasă să citim din Pateric. Sunt parohii care au grupuri de studiu biblic, în care să adâncească și celelalte pasaje, nu doar cele duminicale.

      Și de acord cu dvs că, vorba lui Steinhardt, Hristos nu ne-a zis nicăieri să fim proști. Să stăm cu predici de lemn, să nu progresăm, să nu înmulțim talanții, să ne mulțumim cu puțin și cu moarte (intelectuală, spirituală etc). Dar nu cred că acesta a fost spiritul în care Părinții au gândit tipicul bisericesc. Lemnăria este unde am dus și ținem noi tipicul, prin împietrirea inimii noastre. Părerea mea failibilă…

      Vinovați putem găsi în jur întotdeauna. Dar nu e un spirit neapărat constructiv.

    2. De fapt, Părintele Ioan-Florin are un răspuns la finalul acestui articol https://ioanflorin.wordpress.com/2021/02/06/cand-ti-se-pare-ca-lucrezi-cat-zece/ :

      “Cred că tipicul bisericesc de citire a pericopelor duminicale, fiind gândit pentru ritmul zilnic al slujbelor de mânăstire, este foarte restrictiv pentru dinamica specifică vieții liturgice dintr-o parohie: nici măcar cei care vin duminică de duminică la liturghie nu reușesc să audă Evangheliile în întregime, în cursul unui an, ceea ce mi se pare inadmisibil din toate punctele de vedere.”

  4. Superb, părinte! Mulțumim!

    Curiozitatea și frica, apoi uimirea și cutremurarea care zguduie conștiințe sunt stări pe care oamenii sănătoși le trăiesc, dar există și o stare a sufletului împotriva căreia iubirea însăși este neputincioasă…

    Nu încetez să mă uimesc de traducerile versetelor din evanghelia lui Zaheu… „a intrat Iisus să găzduiască…”, iar traducerea corectă este ”Iisus a intrat „să dezlege” la un păcătos…”. Ce diferență!!!

    Sunteți lumina din sfeşnic care ne luminează! :))

  5. Nu este nimic irațional în frica și cutremurul lui Zaheu. Întâlnirea cu Dumnezeu (ca cea a lui Zaheu) este înfricoșătoare, pentru că dai față în față cu marea Lui putere, chiar dacă e înfățișată în haina smereniei. Cine știe cum este să primești răspuns la toate rugăciunile șoptite?

  6. Citesc cu plăcere blogul dvs., deși la început am fost doar curioasă mai apoi puțin șocată și în final uimită și recunoscătoare – apropos de Zaheul din noi.
    Da, stările acestea le trăim dacă-L căutăm…de aia îmi și place..
    Mulțumim, părinte!

  7. … iar caiafii de azi și dintotdeauna au citit acestea, au ridicat sprînceana, încruntîndu-se, pe urmă au dat din mînă, a lehamite, zîmbind în colțul gurii, fiindcă și-au amintit ce s-a întîmplat cu un rabin din Nazaret, într-o lună Nisan de demult.

  8. Parinte drag, offtopic as vrea, datorita viziunii dvs dinamice, sa ne spuneți o părere pornind de la evenimentul nefericit in care un copil a murit în urma Tainei Sf Botez.
    Mai mulți părinți printre care Savatie Bastovoi sau Petru Pruteanu sugerează ca botezul ar trebui amânat până copilul este vlăjgan dat fiind faptul că in epoca de aur a Bisericii pedobaptismul nu era normativ!
    Ce părere aveți? ar trebui botezați copiii cât mai repede prin stropire ca să nu fie lipsiți de Sf Taine sau botezul trebuie amânat până se poate face canonic prin intreita afundare?
    Iertati si binecuvântați

  9. Sărut-mâna, părinte! Puteți publica un articol referitor la incidentul petrecut la Botez de curând, unde un copil a murit? Mi-ar plăcea să ştiu şi opinia dumneavoastră cu privire la întreita afundare care este fundamendatată canonic.
    Mulțumesc anticipat

    1. „cu privire la întreita afundare care este fundamendatată canonic.”
      Păi dacă este fundamentată canonic, de ce vă mai interesează și părerea mea??

Lăsați un comentariu

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s