vino înapoi atât cât te țin puterile, restul drumului îl voi face eu

Toate cele trei parabole din Luca 15 (oaia rătăcită, drahma pierdută și fiul risipitor) sunt despre omul pierdut, căutarea lui și bucuria regăsirii sale. În toate e vorba despre pierderea (despărțirea) dintr-un întreg – o „turmă”, o sumă, o familie -, căci omul e un „întreg” numai atunci când este în comuniune cu Dumnezeu și cu frații săi. Cuvintele din Matei 18,20, „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”, ar putea fi întoarse astfel: ești acolo unde Eu și frații tăi suntem adunați în numele Meu.

Altfel, oaia desghinată de turmă se duce în prăpastie, bănuțul pierdut nu poate cumpăra nimic, iar fiul risipitor rămâne veșnic flămând.

Marea rătăcire a omului postmodern nu este atât păcatul (căci nu există păcate noi!), cât alienarea sa de „întreg” (înțeles ca proiect comun) și, în cele din urmă, de sine însuși. El nu mai este un „întreg” nici cu Mântuitorul său, pe care nu-L mai cunoaște, nici cu frații săi, de care tot mai mult, din familie și până la neamul politic, îl despart dureroase fracturi sociale și culturale. Oaia de azi nu e mai dezorientată decât celelalte 99, doar că fiecare își închipuie că e turma întreagă. Nu doar o drahmă s-a pierdut, ci toate zece, dar fiecare încearcă acum să se vândă cât mai bine pe cont propriu.

***

În pilda turmei de o sută de oi, păstorul cel bun aleargă după oaia rătăcită, o caută și o aduce acasă pe umerii săi. În pilda drahmei pierdute, femeia aprinde o lumină, își mătură casa și „caută cu grijă” până o găsește.

Dar pe fiul risipitor cine l-a căutat? Pare că pe el nu l-a căutat nimeni, pentru că, „venindu-și în sine”, s-a gândit singur să se întoarcă la tatăl său. Dar un detaliu din textul Evangheliei ne arată că și el a fost „căutat”, la fel ca oaia rătăcită și ca drahma pierdută. Pentru că în cuvintele „pierdut era și s-a aflat (εὑρέθη)”, verbul εὑρίσκω este la diateza pasivă: așadar, nu „s-a aflat”, ci a fost aflat, a fost găsit, exact asta spune Evanghelia.

Păstorul, Femeia și Tatăl sunt chipurile Sfintei Treimi, Dumnezeul nostru care ne caută încă de la facerea lumii.

Păstorul cel bun este Hristos, vorbind despre El însuși: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10,11).

Femeia este imaginea Duhului Sfânt, substantiv feminin în ebraică (ruah) și în aramaică (ruha). Duhul Sfânt mătură casa omului și o împodobește cu cele șapte daruri ale Sale, dar dacă omul nu-și păzește sufletul, șapte duhuri necurate vin să se înstăpânească peste el (Luca 11,24-26).

Iar Tatăl deja își așteaptă acasă fiul, „încă departe fiind acesta”, și aleargă înaintea lui ca să-l primească. Tatăl naște în continuu pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt oriunde se află împărăția Sa (și unde nu este ea?), adică și în inima fiului risipitor, căci „împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17,21).

***

Nu există niciun om pierdut, care să nu fie deja căutat de Tatăl său. Nu există niciun păcătos, pentru păcatele căruia să nu fi murit Mântuitorul. Nu există nicio inimă căreia Duhul lui Dumnezeu să nu-i dea întâlnirile Sale de credință. În fiecare inimă, Tatăl naște mereu pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt.

În întâlnirea și îmbrățișarea Tatălui cu fiul risipitor, se luminează versetul din Psalmi 84,11 (după Septuaginta): „Mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat”. Unde se întâmpină mila cu dreptatea lui Dumnezeu, adevărul despre noi cu pacea noastră, fără ca acestea să mai facă raportul unor sfere exclusive? Doar în pocăință.

În cartea sa despre parabolele lui Iisus, pe care fiecare predicator ar trebui să o aibă la îndemână atât pentru prospețimea, bogăția și actualitatea interpretărilor, cât și pentru bibliografia excelentă care le însoțește, Andrei Pleșu reia o poveste din Pesiqta Rabbati, o colecție rabinică de midrașuri la Pentateuh și Profeți, din secolul 9. În cuvintele autorului, „e vorba de un prinț care vrea să se întoarcă, de departe, la tatăl său, dar nu are puterea fizică să o facă. Atunci, tatăl îi trimite următorul mesaj: Vino înapoi atât cât te țin puterile, iar restul drumului îl voi face eu ca să te întâmpin” (Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012, p. 268).

Așa de scump este fiecare om pentru Dumnezeu, pentru că fiecare om din lumea asta este un gând al Său, o rațiune a Sa (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Dumnezeu a făcut lumea, – până la ultimul fir de iarbă! -, din gândurile Sale, și nu numai după om, dar și după ultimul Său fir de iarbă se va întoarce într-o zi, așa că aveți mare grijă cum vă purtați și cu oamenii, și cu iarba.

când ți se pare că lucrezi cât zece

Din evanghelia care se va citi mâine (Matei 25,14-30), penultimele două versete nu încetează să mă fascineze: „Luaţi, deci, de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi va avea din belșug, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.”

După cum se vede, am tradus verbul περισσεύω prin „a avea din belșug” / „din abundență”, mai aproape de sensul său literal.

Altfel, verbul „a prisosi” (cum a rămas în Biblia sinodală) mi se pare că are tot mai mult în uzul curent conotațiile „a exceda ceea ce este necesar” și chiar „a fi inutil” (cf. expresia „de prisos”), ceea ce nu este deloc în intenția textului biblic. Ideea nu este a unui ceva ce „prisosește” peste necesar, îl ai în plus, ca și cum te-ai putea lipsi de el, ci a unei abundențe care continuă să lucreze, să producă, să fie investită: cel cu zece talanți, primind talantul slugii netrebnice, nu-l va considera ca „prisos”, ci-l va investi mai departe, va continua „să lucreze” cu el, așa cum a făcut cu ceilalți zece. Îl primește ca sarcină de serviciu, nu ca „premiu”.

Mai departe, mi se pare că decontextualizarea unor parabole (așa cum se întâmplă la citirea lor duminicală) este foarte neproductivă din punct de vedere omiletic, mai ales că cei mai mulți credincioși care vin la slujbă nu cunosc structura Evangheliilor și legăturile dintre pericope. Ca să nu încarc textul, am pus la sfârșit o notă despre citirile tipiconale ale evangheliilor de duminică*.

În cazul parabolei talanților, este fundamentală legătura ei cu versetele 31-46 de la sfârșitul capitolului, adică „evanghelia înfricoșătoarei judecăți” și slujirea aproapelui („flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit etc.”). Citind parabola în contextul ei firesc, „talantul” nu mai este un dar specific, o calitate de excepție, ci mai ales orice slujire în folosul aproapelui, chiar și cea mai umilă! Or această chemare la slujirea aproapelui este „după puterea fiecăruia” (25,15) și „după darul pe care l-a primit fiecare” (1 Petru 4,10).

Mai mult decât atât: nu talantul în sine e vreun câștig, nu calitatea sa excepțională, ci numai atunci când el este pus în slujba aproapelui se face câștig (sau dobândă) pentru Hristos („adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie mi-aţi făcut”, 25,40).

Revin la cele două versete, penultimele din evanghelia de mâine: „Luaţi, deci, de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi va avea din belșug, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.”

Dar ce sens ar mai avea o redistribuire a darurilor (talanților), din moment ce timpul s-a sfârșit, lucrarea s-a încheiat și Stăpânul a venit pentru judecată? Cum să înțelegem aceste cuvinte?

Însă totul se desfășoară aici într-un timp profetic. În realitate, talanții ni se iau sau ni se dau toată viața, pe măsura eforturilor noastre, iar la judecată nu vom face decât bilanțul „investițiilor” și „profiturilor”.

Versetul este mai ușor de înțeles în contextul de la Luca 8,16-18, unde este amintit ca o concluzie la pilda luminii ascunse sub obroc: „Nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas, sau n-o pune sub pat, ci o aşează în sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina.”

Sluga netrebnică își ascunde lumina (talantul) sub vas. În felul acesta, ea deja își pierde talantul, pentru că el – așa cum spuneam mai sus – nu este atât lumina în sine, cât lumina în funcția ei, „lumina pentru cei care intră să o vadă”. Nu ești bun, sau deștept, sau generos, sau genial pe viață: ți se contabilizează doar momentele în care ai demonstrat asta.

Dimpotrivă, sluga cea bună își pune lumina în sfeșnic și ea se înmulțește în ochii privitorilor ei.

Slujitorul netrebnic pierde încă din timpul vieții „tot ce are” (la Luca și mai expresiv: „tot ce i se pare că are”), pentru că „tot ce avea”, tot ce primise după puterea sa, era funcția luminii, pe care el nu o împlinește, din lene sau din nepăsare. Dacă lumina nu folosește pentru a lumina celorlalți, ea este cheltuită inutil, „pierdută”.

Însă la sluga cea bună, funcția luminii se face „belșug” de luminare, inclusiv pentru cei care au fost lăsați în întuneric din cauza luminii ascunse de alții sub obroc. Zelul lucrător al slugii celei bune și „belșugul” de lumină revărsat acoperă și deficitul de lumină produs de sluga cea leneșă. Când ți se pare că lucrezi cât zece, tot nu este de-ajuns: cel puțin pe încă unul va trebui să-l duci în spate.

Și alte câteva idei pe care le-am găsit în lecturile de azi:

– Ioan Gură de Aur, Omilia 78 la Matei: (Sluga netrebnică nu face aparent niciun rău, restituie darul primit): Nu este vinovat doar cel ce face răul. La fel de vinovat (de aceeași pedeapsă!) este și cel ce nu face binele.

– Tot la Ioan Gură de Aur: talanții sunt „puterea fiecăruia pusă în slujba aproapelui”. „Trebuie să vorbești, să îndemni, să sfătuiești. Nu te ascultă nimeni? Asta nu te privește!”

– Sfântul Augustin atrage atenția la un verset din pericopa sinoptică de la Luca 19,12-27 (unde e vorba de mine, nu de talanți, dar ideea e aceeași): „Dar cetăţenii lui îl urau [pe Stăpânul lor] şi au trimis solie în urma lui, zicând: Nu vrem ca acesta să domnească peste noi.” Talanții slujirii aproapelui trebuie înmulțiți în ciuda urii oamenilor și a dușmăniei lor împotriva lui Hristos.

– Origen: tot primire a talanților poate fi socotită și auzirea cuvintelor Evangheliei. Trebuie să lucrezi ceea ce auzi, ca Domnul să-și ia dobândă de pe cuvintele Lui.

– Despre expresia „intră în bucuria Domnului tău”: grecescul χαρά, „bucurie”, ar putea traduce un cuvânt aramaic care însemna și „petrecere de nuntă / banchet”, sugestie a nunții mistice a Împărăției. (W.D. Davies, Dale C. Allison, A critical and exegetical commentary on the Gospel According to Saint Matthew, Edinburgh, 1997, p. 408)

– 1 Petru 4,7-10: „Iar sfârşitul tuturor s-a apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni. Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate. Fiţi, între voi, iubitori de străini, fără cârtire. După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu.”

* Cred că tipicul bisericesc de citire a pericopelor duminicale, fiind gândit pentru ritmul zilnic al slujbelor de mânăstire, este foarte restrictiv pentru dinamica specifică vieții liturgice dintr-o parohie: nici măcar cei care vin duminică de duminică la liturghie nu reușesc să audă Evangheliile în întregime, în cursul unui an, ceea ce mi se pare inadmisibil din toate punctele de vedere. În ce mă privește, prefer să citesc pericopa duminicii în contextul ei, adeseori și pasajele paralele cele mai semnificative, iar ca să-mi găsesc timp, fără să lungesc slujba, prefer să zicem cu toții în biserică „Doamne miluiește”, scurt și cuprinzător, în locul cântărilor lălăite care însoțesc ecteniile.