pâinea credinței și coșul ei cu firmituri

Cel mai mare miracol din povestea femeii cananeence nu este că Mântuitorul îi vindecă „fetița” (θυγάτριον, la Marcu), ci că-i spune: „mare este credința ta!”

Vă gândiți că apostolii înșiși erau adesea mustrați cu apelativul „puțin credincioșilor”, iar acestei femei păgâne (și cel mai probabil fără nicio învățătură despre Mesia) Domnul îi spune „mare este credința ta”? Ce fel de credință putea să aibă această femeie păgână? Și ce mai este, atunci, credința?

Și vă mai amintiți, de asemenea, că ucenicii nu au putut să alunge demonul din copilul lunatic (Matei 17,16), dar iată că această păgână reușește să îl scoată din fiica ei, „contribuind nu cu puțin la vindecarea fetei”, deoarece minunea s-a întâmplat „după cum voiește ea” (Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 52, 2). Iată, așadar, nu doar o credință mare, dar una „căreia îi urmează semne”: credința care alungă demonii! (Marcu 16,17).

Încă o dată: ce fel de credință putea să aibă o femeie păgână și, mai ales, ce face o credință să fie „mare”?

Să observăm în Evanghelii cine și pentru ce aude de la Domnul cuvinte de laudă pentru credința sa, și unde ne mai întâlnim cu o credință mare și mântuitoare:

Ne întâlnim, am văzut deja, în umilința femeii cananeence, care se socotește vrednică a fi numărată cu câinii. Ne întâlnim în iubirea și pocăința femeii păcătoase, care unge cu mir picioarele Domnului și i le șterge cu părul capului ei. Ne mai întâlnim în îndrăzneala sfântă a femeii cu scurgerea de sânge. În smerenia centurionului roman care-și vindecă sluga, dar și în simplitatea desăvârșită a inimii sale, prin care își explica el cum lucrează Dumnezeu în lume, ca un fel de ofițer superior. În recunoștința infinită a leprosului vindecat și care se întoarce să mulțumească Domnului. În iubirea aproapelui cu care cei patru îl poartă pe targă pe prietenul lor. În nădejdea instinctivă și necondiționată a orbului Bartimeu și a tuturor celorlalți care au auzit „credința ta te-a mântuit” sau „facă-se după credința ta”.

Toți aceștia aud de la Domnul cuvinte de laudă despre credința lor.

Și ce este această credință? Iubire, nădejde, pocăință, smerenie, umilință, simplitate a inimii, îndrăzneală sfântă, recunoștință – adică, mai înainte de orice învățătură, mai înainte de orice cunoaștere dobândită, mișcarea inimii : credința care se găsește instinctiv în tot atâtea mișcări spre Dumnezeu ale unei inimi curate.

Ceea ce face „mare” o credință este așadar, înainte de toate, mișcarea inimii, sau și mai exact: inima în mișcare spre Dumnezeu. Credința mântuitoare se întemeiază în mod fundamental pe aceste mișcări ale inimii (care nu cunosc hotare dogmatice!) și numai în cadrul lor ea devine ulterior și o credință teologică.

Dar cum așa? Cum să fie mai mare o credință a inimii decât o credință dogmatică? Nu citim noi, chiar în această evanghelie, că stăpânii credinței se hrănesc cu „pâinea” ei, iar câinii primesc doar „firmiturile”? „… dar şi câinii mănâncă din firmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” (15,27)

Doar la prima vedere „pâinea” stăpânilor credinței pare mai consistentă decât „firmiturile” câinilor ei. Aceasta este logica omenească imediată, dar răspunsul femeii cananeence ne pune subtil înainte o rațiune mistică, în care cuvintele Evangheliei cheamă alte cuvinte. Dacă citim până la capăt capitolul în care apare evanghelia femeii cananeence, vom afla că firmiturile ospățului sunt mai bogate decât înseși pâinile. Cei 4000 de bărbați, „afară de femei și copii”, s-au săturat cu șapte pâini, dar de pe urma lor rămân șapte coșuri cu firmituri! (15,32-39). Un coș cu firmituri la o singură pâine!

„Câinii” credinței primesc mai multă hrană decât pâinile care îi satură pe cei „drepți”. „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară” (Matei 8,11-12).

Tată, am greșit la Cer și înaintea Ta! Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău, fă-mă ca pe unul dintre câinii tăi!

***

În Predica de pe Munte, Mântuitorul nu vorbește nici măcar o singură dată despre credință, ci doar despre mișcările inimii spre Dumnezeu: mila, iertarea, lacrimile, blândețea, pacea, instinctul dreptății, pocăința, curățenia sufletească, simplitatea privirii și a cugetului etc. Și acestora le opune mișcările inimii contrare credinței și lui Dumnezeu: mânia, ura, pofta nelegiuită, lăcomia, răzbunarea, judecata etc. Dar, repet, niciun cuvânt despre credință, niciun îndemn la a fi credincios, în felul în care ne-am aștepta noi!

„Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Matei 7,12)

De altfel, substantivul πίστις, „credință”, apare doar de vreo 25 de ori în Evanghelii, însă de mai bine de 200 de ori în restul cărților Noului Testament. Ca și cum, pentru Evanghelii, credința reprezintă mai ales despietrirea inimilor, trezirea conștiinței și stimularea mișcării ei spre Dumnezeu, lăsând Epistolelor „sistematizarea” unei credințe dobândite, cultivate, dogmatice, dar aflată la adăpostul sigur al mișcărilor inimii.

După lepădarea lui Petru, Domnul nu-l întreabă nimic despre credința lui, când se revăd la Marea Galileei. Cu siguranță că noi, dacă l-am fi întâlnit în ziua lepădării sale, i-am fi amintit că și-a pierdut credința: „Petre, mai crezi tu în Domnul?”

Dar Domnul, ce-i spune? Îl întreabă care este mișcarea inimii lui: „Mă iubești tu pe Mine?” Cum se întreabă îndrăgostiții între ei: mă iubești tu pe mine? Ei știu că mișcarea aceasta a inimii nu mai are nevoie de nicio altă declarație de credință.

Pe Dumnezeu trebuie mai întâi să‐l iubeşti, ca apoi să crezi în El. Credinţa nu se poate naşte decât din iubire. Asta spune Evanghelia, de la un capăt la altul. Numai credinţa fanaticilor se naşte direct din legi şi dogme.

***

Numai credința ca mișcare a inimii poate deveni și o credință evanghelică. Nu vă înșelați asupra raportului corect: mișcarea inimii este cea care descoperă Evanghelia, altfel Evanghelia nu poate naște nicio credință mântuitoare. (Iar când Pavel vorbește despre „credința din auzire”, în Romani 10,17, el se referă la învățătura de credință, care este deja altceva, sistematizarea credinței, de care vorbeam mai sus.)

 „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” este primul cuvânt al Mântuitorului, după Marcu 1,15. „Pocăiți-vă”, mai întâi! Mișcarea inimii! Ascultați mișcarea inimii și credeți ei, lăsați-vă purtat de ea!

Iar la urma urmei ce înseamnă să „crezi în Evanghelie”? Tot după cuvântul ei, a crede în Evanghelie înseamnă a fi sămânța care cade în pământul cel bun: „cei ce aud cuvântul şi-l primesc şi aduc roade” (Marcu 4,20). Până la urmă, cum vedem, tot la „roade” se duce cuvântul credinței, adică la mișcările inimii care, am văzut, fac credința mare și mântuitoare.

Altfel, o inimă împietrită poate să citească Evangheliile de o mie de ori: credința ei nu va fi mai mântuitoare decât credința fariseilor, iar Biserica unei asemenea credințe este vechea sinagogă.

***

Evanghelia le pune alături, „necredința” și „împietrirea inimii”: „La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat Iisus şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor” (Marcu 16,14).

„De aceea nu puteau să creadă, că iarăşi a zis Isaia: Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor…” (Ioan 12,37-40).

Poate ar trebui ca în Biserică să reflectăm mai mult cum și de ce și când, pe ce parcurs, împietresc inimile credincioșilor.

Să fie de vină cantitatea apei din cristelniță și faptul că nu este copilul băgat până la fundul ei, sau poate cantitatea și calitatea catehezei care ar trebui să-l conștientizeze pe parcursul vieții de făgăduințele botezului său, prematur ca o naștere înainte de vreme?

Sau nu cumva ne învățăm credincioșii să gândească în tipare, să se mulțumească cu formele liturgice și dogmatice, mai înainte de a-i învăța să-și cultive mișcarea inimii și, astfel, să ajungă la credința cea mare și mântuitoare?

***

Credința pe care o remarcă Domnul în Evanghelii, și pe care am amintit-o în exemplele de mai sus, era simplă ca a unor copii: credința aceasta știe doar că Dumnezeu, fiind atotputernic, trebuie să dăruiască, să fie bun și milostiv. Nu asta așteaptă și copiii de la părinții lor? „Dacă vrei, poți să mă curățești!”, sau „Zi doar cu cuvântul!”, sau „Numai să mă ating de haina Lui!”.

Colibele pe care vor să și le facă apostolii pe Tabor, oare nu sunt precum căsuțele de jucărie pe care și le fac copiii? – Tata, mama, haideți și voi aici!

Îmi amintesc cum, pe când aveam vreo 14 ani, am încălțat odată adidașii tatei, cu vreo cinci numere mai mari. Tata era un sportiv foarte bun, și mai ales un alergător redutabil, iar eu îi luasem adidașii la o oră de sport, convins că încălțat cu ei voi alerga și eu la fel de bine! „Numai să mă ating de haina lui și mă voi vindeca!”

Atunci când sunt încă foarte mici, copiii au despre Dumnezeu imaginea părinților lor, pentru că nu au alte repere exterioare de siguranță și confort psihic. Deși habar n-au despre părinții lor mai nimic, nici ce sunt, ce lucrează, cât câștigă etc., ei știu din mișcarea inimii că binele lor depinde de aceștia. Ei știu doar să ceară, să aștepte, să primească, și cred că părinții lor pot să le dea chiar și soarele de pe cer. „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.” (Marcu 10,15)

Primul Dumnezeu al copiilor este chiar în mișcarea inimii lor și El împrumută trăsăturile părinților lor. Dar pe măsură ce copiii cresc, inima lor începe să împietrească, odată cu ceea ce observă și-i dezamăgește la părinți: minciuna, nedreptatea, teama irațională de ei, violența, și toate defectele lor. Când Iisus spune „lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți” (Marcu,10,14), chiar asta vrea să spună: voi îi opriți pe copiii voștri să ajungă la Mine, pentru că-și pierd încrederea în voi, și astfel se îndoiesc și de Mine!

***

În același capitol al femeii cananeence, iarăși cuvinte care cheamă cuvinte ca să-și descopere rațiunile lor: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (15,8). În schimb, buzele femeii cananeence cunosc doar necazurile ei, dar inima ei în mișcarea cunoaște mila lui Hristos!

Îmi amintesc de bătrâna care-mi făcea prescuri în parohia mea de la țară și care trecea pe pomelnicele ei toate nenorocirile pe care le afla de la televizor: „pentru soldații morți în Afganistan”, „pentru victimele cutremurului din Egipt”, „pentru cei morți în accidentul de mașină de la Bârlad” etc. Le făcea la toți colive și știu că și-ar fi dat sufletul ca să nu mai fie necazuri în lume, dar într-o zi a rămas foarte mirată când a văzut în biserică o copie după icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov, pentru că Tatăl nu avea barbă iar Duhul Sfânt nu era ca un porumbel.

Atâția teologi și preoți cred că-l cunosc pe Dumnezeu, dar credința lor rămâne una a buzelor. Iar o prescurăreasă de la țară îl aflase pe Dumnezeu, deși credea că Tatăl e mai bătrân decât Fiul.

Semeția cunoașterii împietrește inimile, pentru că, până la urmă, Dumnezeul cunoașterii este finit, nu mai este de conceput în El nicio „mișcare”, nicio ieșire în părțile Tirului și ale Sidonului. Așa era credința fariseilor. Inima lor împietrise în cunoașterea perfectă a Legii, iar orice altă mișcare a inimii nu putea fi decât erezie și blasfemie.

Dar dogmele nu sunt decât hotarele unei geografii spirituale, din care Dumnezeu iese adesea spre părțile Tirului și ale Sidonului. Ce face El acolo și cu cine se întâlnește este o cunoaștere care nu mai vine din dogme, ci din mișcarea inimii. Iar dacă inima împietrește în dogmele credinței și nu urmează mișcărilor ei (ieșirilor), ea rămâne departe și de „ieșirile” lui Hristos spre întâlnirea cu credința cea mare: „inima lor este departe de Mine”.

Îmi amintesc, când a fost tragedia de la Colectiv, cum explica pe facebook călugărul-secretar al unei mari mânăstiri din Moldova: nu-i putem pomeni pe toți la liturghie, pentru că nu știm dacă erau toți botezați! Stăpânul credinței nu lăsa câinilor nici măcar firmiturile de la masa sa.

Cei mai mari necredincioși nu i-am găsit printre atei, ci printre clericii Bisericii. Cred că pe orice ateu, doar stând de vorbă cu el la un pahar de vin, l-aș putea clinti până la sfârșitul unei singure zile (uite cum se clintește ceva în ei numai ascultând Bach sau citind o poezie!), dar nici nu vreau să mă gândesc cât mi-ar trebui să urnesc din loc inima împietrită a unui preot.

Așa cum și mersul automat și formal la biserică împietrește inimile. Omul care merge la biserică din rutină e convins că în felul acesta îl cinstește pe Dumnezeu. Că e cel mai mare credincios dacă ascultă slujbele, nu spală de sărbători și postește miercurea și vinerea.

La spovedanie, după ce-i ascult, obișnuiesc să le spun: bun, acum vorbește-mi un pic despre milă. Ce înseamnă pentru tine a-ți fi milă de aproapele tău? De cine-ți este ție milă? Sau le zic: spune-mi ceva despre umilință și smerenie. Sau: vorbește-mi cinci minute despre iertare. Și inima celor mai mulți împietrește pe loc, incapabilă de mișcările firești, cele mai simple, ale credinței mântuitoare.

***

„Dar Fiul Omului, când va veni, oare va găsi credinţă pe pământ?” (Luca 18,8).

27 thoughts on “pâinea credinței și coșul ei cu firmituri”

  1. Doamne ajuta ,parinte Ioan ! Multumesc ,multumesc ,multumesc ! Am citit ,am plans si am sarit in sus de bucurie . Citind ,m-am simtit ca si copiii care se bucurau de intrarea Domnului in Ierusalim. Dumnezeu sa va binecuvanteze !

  2. Adevarat si greu cuvant ati marturisit. Cine poate sa-l aplice? Doar “copiii” …

    Multumim pentru aducere aminte, parinte!

    Doamne ajuta!

  3. Am citit pe nerăsuflate, cu atenție pe fiecare cuvant. Aveti un dar uimitor de a ajunge la esențe. Multumesc.

  4. Va multumesc, Parinte!
    Mult soare mi-ati daruit pe un cer inghetat si zbuciumat de credinta fariseica!
    Dumnezeu sa va daruiasca si dv in continuare caldura si bucuria pe care o daruti prin ceea ce scrieti

  5. Și-mi spune Inima-ntr-o zi….”- De ce mă chinuiești, mă ții închisă, încuiată, nu mă hrănești? “ 
    Mă uit pieziș, la bietul cord … “-Dar tu de când vorbești? “ 
    Am simțit cum sângele îmi invadează fata si cu ritm sacadat, din piept ascultam  vorbirea  inimii ce o știam că-i cord: 
    “-Inchide ochii și-ai să vezi.  
    -Astupă-ți urechile și vei asculta  
    -Închide gura, și Cuvinte vei rosti.  
    -Acoperă-ți mintea capului tău cu smerenie si lasă mintea  mea, mintea inimii tale să gândească pentru tine. ….” 
    “Doamne Iisuse Cristoase,Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” plângând am simțit că rostesc… 
    La o vreme, plângeam cu bucurie mare, rostind cu gura inimii , “Doamne Iisuse Cristoase, Fiul Lui Dumnezeu,  miluiește-mă pe mine păcătosul” 
    Am uitat că am în piept un cord, care pompează sânge…. O fi acolo si el, rânduit să facă biologică menire… Stiu sigur insă , sunt convins că am Inimă. Care gândește cu voce tare, cântă și plânge de bucurie că poate să zboare liberă pe cerul Iubirii de Dumnezeu. 
    Eu nu rog pe Dumnezeu nimic, de când cu Inima si mintea ei ciudată…Tot ea mi-a zis zâmbind că săturam-aș mult mai bine Multumind decât mancând … 
    Ce Inima…. mută in vorbe, guralivă in Cuvant.  
    Glasgow, 14 Feb. 2021, 03.02h

    1. „săturam-aș mult mai bine Multumind decât mancând”
      asta trebuie să învăț și eu, frate Marius. Mai ales că tot la tine am văzut cum ai împărțit tu pîinea ta cu mine. 🙂 Mai ții minte?

      1. Nu voi uita niciodată parinte drag. Slavit fie numele lui Dumnezeu, mulțumesc Lui. Painea împărțită de mine nu a fost a mea sa o darui. El a randuit atunci, asa cum rânduiește mereu. Noi copii Lui putem doar sa ne minunam si sa mulțumim. Va îmbrățișez cu mult drag si dor.

  6. Mulțumesc părinte!! Frumoase invataturi!! Mulți am pierdut acea iubire pură!!

  7. Cred ca este una din cele mai bune e-predici parinte, simpla si pe intelesul tuturor (sper eu din tot sufletul).
    Este si cel mai bun text despre ce inseamna sa fii Crestin pe care l-am gasit eu (crestin prin botez si cu nenumarate pacate) pana acum.
    Am tot citit despre alte religii/confesiuni/credinte sau cum om vrea sa le numim si pun si eu mica mea marturie ca am gasit ca doar in Evanghelii iubirea este pusa in centrul si in fata tururor celea.
    Nu luati asta ca o lauda absoluta adusa Crestinismului ci ca credinta si rugamintea mea pentru noi toti ca sa intelegem asta si sa ne amintim aceasta in tot ceea ce facem.
    Valabil fara indoiala si pentru mine, in ceea ce fac rau si in ceea ce cred ca fac bine.

    1. „Nu luati asta ca o lauda absoluta adusa Crestinismului ”
      Nici n-aș putea, căci creștinismul, din păcate, n-a fost și nu este la înălțimea Evangheliei. Nici nu se putea, la drept vorbind. Dar mai important e că știm care e „înălțimea”.

  8. Multumim, Parinte! E foarte interesant ca ultimii 3 mari sfinti – Sf. Paisie Athonitul, Sf. Iacov Tsalikis si Sf. Porfirie – care ne-au fost daruiti de Dumnezeu sa ne fie prieteni in aceste vremuri, au gasit pe Dumnezeu in anii copilariei lor foarte mici, si l-au pastrat de atunci in inima lor, fara sa-L mai paraseasca deloc. Poate e vorba de memoria “miscarilor inimii”, la acesta varsta. Omul osandit de vremurile de azi traieste necazuri uriase, si e alungat de multe ori de biserica din cauza racelii ei, dar are iata un drum care “taie” drept pana-n inima credintei. Si gaseste acolo pe Dumnezeu. Doar atat, ca pe drumul asta suntem mai singuri, nu exista urmatori multi si “pietre” ca sa ne sprijinim de ele, dar exista prieteni mari care merg nevazut alaturi de noi. Si cate unul, doi, trei Parinti, ca dumneavoastra. Ca si memoria inimii care nu uita niciodata.

    1. „memoria „miscarilor inimii”, la acesta varsta”
      am cunoscut un om care din toată copilăria lui, deloc religioasă, își aducea totuși aminte de un gest pe care îl făcea bunica lui când tăia pîinea: făcea cruce asupra ei. Cam asta era tot ce-i rămăsese lui din „religia” copilăriei sale. Și totuși mai târziu, când a vrut de câteva ori să se sinucidă, ceea ce l-a făcut să dea înapoi în ultima clipă, de fiecare dată, era chiar imaginea acelui gest, al unei mâini care făcea cruce asupra pâinii. Și asta l-a salvat.

  9. Vă mulțumesc frumos Părinte Ioan!
    Deși nu v-am cunoscut personal, citind predicile, meditațiile și punctele de vedere ale sfinției voastre, simt nevoia să vă mulțumesc pentru ,,Cuvântul cu putere multă”, aducător de liniște, încredere și întărire.
    Dumnezeu să vă țină sănătos și Sfântul Duh să vă insufle în continuare în propovăduirea Cuvântului.

    1. Cuvântul e cu „putere multă” pentru cel care are dragoste de el și inimă bună ca să-l primească. Vă mulțumesc din suflet, drag Părinte!

  10. Mulțumesc din suflet pentru aceste rânduri. Am auzit pilda aceasta într-un moment de trezvie și pentru mine este cea mai frumoasa.

  11. Servus, Părinte!
    – N-am sărit, precum înaintașii în comentarii, o fost plăcută lectura despre licoarea împărtășaniei, mă simt bine când adulmec rațiune împletită cu cele necunoscute.
    Salt,
    Purice Narcis-Teofil

  12. Aceasta e revelație! “Ce este credința?”, pe înțelesul meu, a fost o întrebare continua in mintea mea. Iată aici răspunsul, botezat în Adevăr!
    Va mulțumesc!
    Nimic sa nu va oprească din a (mai) scrie!

  13. Mulțumesc.
    Și pentru articolul nou despre milă vs milostenie.
    Și pentru tot timpul pe care îl investiți să hrăniți cititorii acestui blog (apropo de “flămând am fost”).
    Pe 27 februarie l-am avut pe PS Marc în Elveția (hramul Nepsis Elveția) și a spus la un moment dat ceva de genul “lumea ortodoxă este cea normală” – lucru cu care sunt de acord (deși mintea dă cu virgulă până când să îmi aduc aminte că inima mi-a confirmat asta de mai multe ori). Și astfel de tâlcuiri și de predici mă întăresc și îmi întăresc credința că Biserica este acasă, și că normalitatea dragostei în Adevărul Hristos este adevărată și posibilă. Și Părintele Serafim Aldea de la Mănăstirea Mull mi se pare tot un apostol al acestei credințe adevărate, profunde, normale, copilărești, personale, din inimă despre care ne-a vorbit Mântuitorul și pe care o explicați dvs aici.
    Mulțumesc din nou. Sper să îmi dea Dumnezeu ocazia să vă îmbrățișez odată și în persoană. Și dacă nu, să vă îmbrățișeze Dumnezeu și pentru mine.
    Dumnezeu să vă răsplătească cum știe El mai bine!
    Doamne-ajută!

    1. vai, dar mi-ați scris atât de frumos, că m-ați îmbrățișat deja! 🙂 Da, și părintele Rafail Noica a zis odată ceva asemănător, că „ortodoxia e firea omului”, și la fel am simțit și eu în prima clipă, că ceva „dădea cu virgulă” cum spuneți, dar apoi am știut atât de bine ce a vrut să spună, pentru că asta era și în inima mea. Vă mulțumesc din suflet pentru gândul dvs. cel bun, Domnul să-l primească pentru mine!

Lăsați un comentariu

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s