tăcerea lui Abel

Parabola vameșului și a fariseului este în esență o reinterpretare a poveștii lui Cain și Abel. Citite în această cheie hermeneutică, cele două texte se privesc ca în oglindă și se redescoperă atât în sensurile lor religioase profunde, cât și ca avertismente, în sens larg, asupra fratricidului la care ne poate expune disprețuirea aproapelui.

„Către unii care erau încredințați în ei înșiși că sunt drepţi şi-i disprețuiau pe ceilalţi, a zis pilda aceasta…” (Luca 18,9)

Traducerea sinodală „se credeau drepți” este reductivă și chiar greșită. Verbul πείθω înseamnă a convinge, a încredința de ceva, iar diferența este importantă: nu e vorba că unii „se credeau drepți”, – poate nici nu se considerau toți așa -, ci erau încredințați (sau convinși) că faptele lor îi fac drepți, literal erau „încredințați în ei înșiși” și nu lăsau această judecată lui Dumnezeu.

Și care era „încredințarea” lui Cain? El aduce jertfe „din roadele pământului” și, pentru că este întâiul-născut, așadar un ales (cf. Ieșirea 13,2; 34,19 etc.) se crede îndreptățit la o anume întâietate în ochii lui Dumnezeu. La rândul său, fariseul din parabolă aduce jertfe din „pământul” său: postul, zeciuiala, faptele sale bune, și se crede îndreptățit să mulțumească lui Dumnezeu că e un om special („nu sunt ca ceilalți oameni”).

Ambele jertfe sunt bune în sine, dar, din start, ceva greșit se insinuează în atitudinea celor doi: încredințarea în ei înșiși, care-i determină să facă împărțiri proaste. Cain „nu împarte cum trebuie” jertfa sa (Facerea 4,7, după Septuaginta), fariseul, la rândul său, „împarte” lumea greșit: în el și „ceilalți oameni”.

De partea cealaltă, Abel aduce „din cele întâi-născute” ale oilor sale, iar mielul de jertfă, știm, îl simbolizează pe Hristos. Abel pune astfel înaintea lui Dumnezeu nu meritele sale, ci jertfa lui Hristos, și în felul acesta este un teolog la fel de mare ca Pavel. Vameșul nu e departe de el, deși plin de păcate, pentru că, la rândul său, se încredințează jertfei răscumpărătoare a Domnului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (ἱλάσθητί μοι).

Aici trebuie să spunem că verbul ἱλάσκομαι, tradus aproximativ prin „a fi milostiv”, înseamnă de fapt „a-l face binevoitor / favorabil” (pe Dumnezeu), sau „a ispăși” (un păcat), și este un termen liturgic care trimite obligatoriu la o jertfă de ispășire (vezi Leviticul 4,20 și 16,2 și notele, în Septuaginta-Polirom). Așadar vameșul nu cere doar mila lui Dumnezeu, ci răscumpărarea păcatelor sale, ispășirea, iar cuvintele „milostiv fii mie” au semnificația „fă-te ispășitorul păcatelor mele”.

De ce se bucură Dumnezeu mai mult de mielul lui Abel și de rugăciunea vameșului, decât de „împărțeala” lui Cain și a fariseului? Pentru că fariseul și Cain se încredințează în meritele care-i deosebesc de ceilalți, în timp ce Abel și vameșul se încredințează în jertfa lui Hristos, în care toți suntem răscumpărați în mod egal.

Totuși, Dumnezeu nu respinge nici jertfele acelora, căci lui Cain îi spune „liniștește-te!” (Facerea 4,7, după Septuaginta), iar despre fariseu nu zice că n-a făcut nimic bun, ci doar că vameșul „s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela”. Cu alte cuvinte, și Cain și fariseul au ocazia să pună capăt disprețului, să învețe de la fratele lor unde au greșit și apoi să-și aducă jertfele cu umilința care se cuvine, fără a se mai „încredința în ei înșiși”.

Dar ambele povești se încheie prin crimă, pentru că mândria este incapabilă să primească lecții de umilință. După cum știm, Cain se aruncă asupra lui Abel și-l omoară. La rândul său, fariseul se aruncă asupra vameșului cu cuvinte de dispreț, la fel de vinovate, spune Mântuitorul, de uciderea aproapelui (Matei 5,21-22). În amândouă cazurile, martorul crimei este un „glas” care strigă la Dumnezeu: al crimei lui Cain, „glasul sângelui” (Facerea 4,10), iar al crimei fariseului, martor este însuși glasul său, cu care-și osândește aproapele înaintea lui Dumnezeu.

***

Scriptura crește odată cu cititorii ei, spunea Sfântul Grigore cel Mare. Intriga parabolei (dincolo de contextul religios) aparține unui tipar universal „noi versus ceilalți”, care se repetă de-a lungul istoriei, reconfigurându-și periodic doar actanții și mizele sociale. Dar ce rămâne comun acestui tipar este că în orice formă de dispreț față de aproapele nostru se află potențialul unei crime, iar în îndreptățirea de sine, justificarea ei.

Marile crime ale secolului 20, holocaustul și represaliile comuniste, n-ar fi fost posibile, sau ar fi avut dimensiuni mult mai reduse, dacă autoritățile represive n-ar fi stimulat în cetățenii lor, până la paroxism, potențialul de ură față de celălalt, înțeles ca rasă, clasă socială sau orice individ nealiniat lor.

Mai aproape de noi, dar purtând aceeași amenințare, este tipul de progresism al celor „corecți”, care practică aceeași dreptate a ostracizării „păcătoșilor” și a interzicerii opiniilor contrare programului lor. Infernul lui Sartre este veșnic în căutarea lui „celălalt”.

***

„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Să nu fi făcut vameșul chiar nimic bun toată viața? Atunci, de ce nu spune niciun cuvânt în apărarea sa?

Nu vom ști niciodată ce va fi spus Abel lui Cain și cu ce cuvinte își va fi apărat dreptatea. Cel dintâi drept al lui Dumnezeu nu are nimic de spus despre el, în Scripturi. Nici vameșul nu spune nimic despre sine. Să nu fi avut ei nicio „încredințare în ei însuși”, când „drepții” au atâtea?

„Ci noi, în noi înşine, ne-am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne încredințăm în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morţi” (2 Corinteni 1,9). Aceasta este singura încredințare pe care o are vameșul și de aceea se poartă ca un condamnat la moarte : cerșește milă și nu îndrăznește să-și ridice ochii din pământ.

Și oare nu suntem toți niște condamnați la moarte? Oameni nenorociți ce suntem! Cine ne va izbăvi de trupul morții acesteia? (Romani 7,24)

Fariseul în schimb e vorbăreț, are de bifat o întreagă listă de „dreptăți”. El pare că se roagă lui Dumnezeu, dar de fapt vorbește numai despre sine: am făcut asta, am făcut cealaltă etc. Aproape că îl scoate pe Dumnezeu dator pentru buna sa purtare.

Un singur lucru însă nu poate face fariseul „încrezându-se în el însuși”: nu poate sta împotriva morții sale. Căci împotriva morții nu mai are putere nicio dreptate a noastră: singura încredințare e Hristos, care a biruit moartea prin jertfa Sa răscumpărătoare. „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu” (Ioan 11,25). Dacă binele pe care-l facem ar fi fost de ajuns pentru mântuirea noastră, atunci Domnul n-ar mai fi trebuit să moară pe cruce. Era de-ajuns să ne arate cum să facem binele și apoi s-ar fi putut înălța la cer fără să verse nicio picătură de sânge. Ne-ar fi lăsat doar o morală creștină și nu o liturghie.

Despre aceasta este, până la urmă, parabola vameșului și a fariseului: despre ce ne îndreptățește înaintea morții. Vameșul știe că n-are nimic și de aceea cere totul. Fariseul este încredințat că are de toate și de aceea nu primește nimic.

***

Nu mă pot obișnui cu ideea că tipicul nostru bisericesc prevede citirea evangheliei din această duminică fără versetul 18,9, care o deschide!

Nu e singura anomalie de acest fel: și din evanghelia orbului din naștere, de exemplu, din Duminica a șasea a Paștilor (Ioan 9,1-38), este amputat în mod inexplicabil versetul 39, care este, în fond, cheia ei de lectură.

Așa cum din evanghelia paraliticului de la Bethesda (Ioan 5,1-15), la slujba de binecuvântare a caselor, se citesc, conform tipicului, doar primele patru versete, ca și cum îngerul care se coboară în scăldătoare este în centrul minunii, și nu Mântuitorul Hristos. Sfințirea caselor este poate cea mai comună slujbă printre ortodocși și un eveniment care adună de obicei toată familia, inclusiv oameni care nu calcă prea des în biserică, așadar o ocazie pastorală excepțională de a predica Evanghelia, ba chiar de a alege pasajele cele mai potrivite, în funcție de casa în care intrăm, – dar, cu toate acestea, am ajuns să le citim oamenilor doar patru versete, despre tulburarea apei!

Până la corectarea oficială a acestor anomalii, citiți, fraților, evangheliile până la capăt, pentru că păcatul este să scoți din ele, nu să adaugi la tipic versete spre edificarea credincioșilor!

În evanghelia de duminica asta, cum ziceam, parabola începe direct cu versetul 10: „Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş etc.” În felul acesta, ascultătorul ei este trimis din start într-un timp trecut și la un personaj simbolic: aha, e vorba despre un fariseu, ce răi erau fariseii! Evanghelia este astfel ciuntită chiar de versetul esențial care o deschide: „Către unii care erau încredințați în ei înșiși că sunt drepţi şi-i disprețuiau pe ceilalţi, a zis pilda aceasta…” Actualitatea parabolei se luminează dintr-odată și înțelegem că se adresează fiecărui om care își disprețuiește aproapele. Nu cumva acela sunt eu?

Nu este România de astăzi, mai mult decât o țară a problemelor economice, una în care toată lumea urăște de moarte pe toată lumea? A unei interminabile „împărțeli” în ea însăși și a unui dispreț reciproc între serii nesfârșite de „noi” și „ceilalți”? N-are nicio legătură cu situația noastră economică disprețul cu care un bolnav este primit într-un spital, disprețul cu care funcționarul public se adresează unui cetățean de rând, disprețul care se revarsă pe rețelele de socializare, disprețul automat pentru opiniile și preferințele „celuilalt” etc.

Atât de mult este România o țară a disprețului încât nu doar evanghelia de duminică, dar toate evangheliile care se citesc în biserici, și pentru multă vreme de acum înainte, ar trebui să înceapă cu aceste cuvinte: „Către unii convinși în ei înșiși că sunt drepți și care-i disprețuiesc pe ceilalţi, a zis Iisus…”.

***

Altfel, prevăd că mai toate predicile din duminica aceasta vor sublinia corect pocăința vameșului, condamnând mândria fariseului. În realitate însă, ceea ce cultivăm cel mai des în biserică este dreptatea fariseului, nu pocăința vameșului.

Iată, de exemplu, numai modul general în care sunt primiți oamenii la sfânta împărtășanie. Ei nu sunt împărtășiți dacă nu țin post, chiar dacă vin să-și mărturisească această neputință dimpreună cu celelalte păcate. La fel, o femeie care mărturisește cu lacrimi păcatul unui avort este despărțită de trupul și sângele Domnului, adesea cu anii, până-și termină „canonul”. Nici nu vreau mă gândesc ce-am face cu femeia adulteră sau cu vameșul Zaheu.

În schimb, cei a căror spovedanie sună ca mulțumirea fariseului: „n-am ucis pe nimeni, n-am dat foc, nu mi-am înșelat nevasta, ajut cât pot, vin la biserică și sunt la zi cu contribuția” sunt primiți cu felicitări la sfânta împărtășanie. Dacă mai sunt și ctitori, li se face tabloul în biserică.

Vai nouă, farisei fățarnici! Dar oare nu este mărturisirea păcătoșilor mai scumpă lui Hristos decât mulțumirea de sine a „drepților”? (Luca 15,7). Și pe câți din cei care au venit la El să ceară milă i-a amânat Hristos sau le-a dat mai întâi de făcut „canoane”? Nu în felul acesta ne-a pus Hristos „să legăm și să dezlegăm” oamenii, ci să-i „legăm” de El și astfel să-i „dezlegăm” de moartea lor, în cer și pe pământ.

(Aceasta nu este o discuție despre canoane, dar am să spun totuși pe scurt. Canoanele Părinților (mă refer la epitimiile care opresc de la împărtășire), așa cum le înțeleg eu, sunt modul pedagogic prin care ne cunoaștem gravitatea păcatelor și înțelegem măsura căderii și a efortului necesar îndreptării. Așa cum femeia adulteră din Evanghelie și-a auzit osânda la moarte. Dar ele nu trebuie să ne despartă de Cel care a luat asupra Lui păcatele noastre și al Cărui sânge se varsă la fiecare Liturghie tocmai „spre iertarea păcatelor”. Dacă-i oprim pe păcătoși de la sfânta împărtășanie, atunci slujirea liturghiei este un non-sens. Iar dacă vrem pentru ei vindecare și pocăință adâncă, nu în epitimii să le căutăm, ci în iubirea stăruitoare și lucrătoare pentru ei și în predicarea Evangheliei.)

Altfel, eu nu zic, Doamne ferește, că toți oamenii care fac faptele bune ale credinței sunt mândri sau mulțumiți de ei înșiși! Mă întreb numai dacă facem destul în bisericile noastre ca nu cumva acești oameni să creadă că pentru meritele lor stau înaintea lui Hristos, iar nu pentru milostivirea Sa nemărginită. Dacă mai înțeleg ei că singura îndreptățire cu care vom coborî „la casa noastră”, drepți și păcătoși deopotrivă, e doar jertfa răscumpărătoare a lui Hristos.

***

Evanghelia vameșului și a fariseului se citește în pregătirea Postului Mare, tocmai pentru a ne aminti că Postul Mare nu este despre postul nostru, ci despre jertfa răscumpărătoare a lui Hristos. Nu e despre carnea și sângele de care postim, ci despre carnea și sângele Celui care se face masa noastră. Nu e despre nimic al nostru, în afară de pocăință. Nu e despre încredințările lui Cain, ci despre mielul și tăcerea lui Abel.

17 gânduri despre &8222;tăcerea lui Abel&8221;

  1. Salve! și mai va …seva fir-a!
    🙂
    Luca era un justițiar?
    seu , elev selva/ris/ntp

    1. Multumesc pentru trimiterile în ajunul sarbatorilor.Asa ne pregatim,dupa putere.
      „Ca unii care erau încredintati în ei însisi „ca gândesc orto-, stau orto-, si dispretuesc pe cei ne- orto, durere.
      Pentru ca nu am Septanta Polirom,îndraznesc sa întreb : dece nu ati încununat traducerea ,înlocuind „îndreptat ” cu „îndreptatit”? Vamesul a coborât mai îndreptatit la casa sa decât acela. Dedikaiôménos;
      De altfel , singur folositi cuvântul de mai multe ori în text.

      Vamesul nu e strâmb – pentru care ar fi fost necesara o „anorthosis” – oh,iar un ortho ! Ci e ispasit de Judecator,precum „îndreptati ” pasajul.
      TOB adopta termenul si ,consecventa cu ea însasi, îl regasimsi în Psalmi,Iov,Isaia ,cum ,bineînteles, în nenumaratele ocurente din Epistolele Sfântului Pavel.
      Ce ar împiedica folosirea lui? Umbra Vulgatei? Sau nuanta prea juridica , trimitând la dreptul antic – dikaiôsis, justificatio ?Dar , tocmai ,Judecatorul nu da aici o „sentinta de condamnare” – katàkrima – ci îl justifica pe pacatosul smerit.

    1. Un comentariu sincer despre noi, fariseii de azi, al cuiva care nu are interes sa minta: “ I was Orthodox for five years before returning to the Catholicism of my youth. What troubled me during my time as an Orthodox was the historical revisionism, the triumphalism and elitism, the condescending attitude towards other traditions, how often I encountered ethnocentricism and xenophobia, the performative piety, the cult-like quality of many parishes in the United States, etc. Now, of course not every Orthodox is like this and none of this is intrinsic to Orthodoxy. However, all of this is very common. And, to be honest, the „convertodox” can be so elitist and condescending and performative in their piety I began to avoid coffee hour like the plague. In my own personal opinion, we shouldn’t obsess over keeping people in the Church, but keeping people in our prayers.”

      Poate de-asta — de prea multa, sufocanta “dreptate” a fratilor mai mari — s-o fi facut unul vames, alta prostituata, altul a plecat hat-departe si a ajuns sa traiasca cu porcii.

      1. Scrie in limba noastră frate ca să înțelegem si noi ,ori te mândrești ca stii engleza ?

      2. Am fost ortodox timp de 5 ani înainte sa ma întorc la catolicismul din tinerețea mea. Ce m a deranjat in timpul cât am fost ortodox a fost tendințele de revizionism istoric triumfalismul elitismul atitudinea condescendentafata de alte confesiuni etnocentrismul xenofobia pietatea performativa Calitatea îndoielnică a cultului in unele parohii din USA. Oricum aceste trăsături sunt chiar comune le întâlnești pretutindeni. Desigur nu fiecare ortodox e asa și nu poți spune ca cele de mai sus sunt intrinseci ortodoxiei. Insa un convertodox poate fi atat de elitist si condescendent si de o pietate performanta încât am început sa evit ora de cafea cu ortodocșii ca pe Ciuma. Cred ca nu ar trebui sa fim preocupați de a tine oamenii în biserica ci de a i tine in rugăciunile noastre.

  2. Va multumesc, Parinte. Nu „am vazut” niciodata versetul introductiv al pericopei despre vames si fariseu care face ca textul sa fie de o flagranta actualitate pentru fiecare. Multe multumiri.

  3. Părinte drag, să nu vă simțiți îndreptățit pentru acest cuvânt dar am avut mare bucurie să-l citesc și să aflu dimensiuni noi de adevăr, în această parabolă! Spre slava lui Dumnezeu să fie și spre pocăință aducătoare de roade vrednice de mântuire! Mulțumim Domnului!

  4. Doamne ajuta, parinte Ioan! Multumesc din nou . Citind si aceasta omilie mi-au venit in minte cuvintele lui Petru : ” nu am putea sa ne facem o coliba pe acolo pe unde sunteti ?” Slava Domnului ca avem internetul ca sa va simtim aproape .

  5. O fi Cain fariseul,
    dar tăcerea lui Abel este tăcerea lui Hristos care vine ca mielul nevinovat la tăiere, știind gândurile ucigașe ale celuilalt.

  6. Am impresia ca pasajul de mai jos merita un alt articol. Personal, gasesc racursiul vertiginos.
    „Abel pune astfel înaintea lui Dumnezeu nu meritele sale, ci jertfa lui Hristos, și în felul acesta este un teolog la fel de mare ca Pavel.”

  7. ”-Bună ziua, Cain!”, rosti Inima râzând dis-de dimineață…..
    Am privit în jur mirat și încurcat peste măsură … Eram eu, bucăți din efemerul lumii împrejur și Inima… în piept…
    ”-Tu știi numele meu… Ce rătăcire-i asta? Vai, la ce să mă aștept?” Spusei cu spaimă-n voce, cu tremur în percept…
    ”-Curaj voinice. Tu, te dai? Parcă te încredeai… ” surâse Inimioara întinzând un coș din nuiele.
    M-am fâstâcit rușinat, luai coșul și-ntrebai:
    ”- Ce lucru e cu coșul, Inimă?
    ”-Răbdare dăruiește-mi, bucate-ai sa primești. Răspunde! Acum întreb: Ce este moartea? ”
    Căpătai curaj, Inima mă întreabă, iar eu trebuie să răspund. Dar creierul mi-e gol si mă trezesc spunând:
    ”-Moartea este o punte, o trecere!” am zis la repezeală…”O punte către recolta pe care am semănat-o pe timpul vieții pământești.”
    ”-Adevărat, Punte. Ia Cuvântul acesta si pune-l in coșarcă.- Punte- ”
    ”-Întreb: Ce are lutul înăuntrul lui de îl face om?” continuă Inima, făcându-mă să simt răspunsuri născute in Cuvânt…
    ”-Suflare de Viață de la Dumnezeu!”, spusei parcă mecanic și cu un pic de-avânt…
    ”Dulce si folositor și-acesta, așază-l și pe dânsul in coșul de nuiele.-Suflare de Viată de la Dumnezeu-”
    ”Ce înseamnă lucrare?” a mai întrebat inima, parcă radiind crescendo ca o măsura 4/4 de la căpătâiul unui portativ simfonic.
    ”-Construcție, înfăptuirea unui plan.” spuse gura mea ce ar fi trebuit sa tacă… Am pleznit-o din instinct cu palma dreaptă a ”TACI !”, dar Cordul mă înghionti cu o forță egală si opusă, respectând legile de bază ale fizicii si Inima spuse:
    ”-Ce faci, Cain? Lupți?- Răbdare dăruiește-mi, bucate-ai sa primești-. Ai uitat?- Plan-. Cuvânt mare, Cuvânt bun. Așterne-l si pe-acesta in coșul cu merinde.”
    Am cuprins cu palmele amândouă si acest al treilea Cuvânt si l-am pus in coșul adus de Inimă.
    ”Acuma fii cu băgare de seamă ce spun.”
    Confuzia mea era la apogeu. Nu mai înțelegeam nimic. Mintea mi-era goală. Ochii orbiți. Urechile astupate. Gura închisă. Cordul bătea sacadat. Inima zise:
    ”Preț de o vreme, aceste trei Cuvinte, Punte, Suflare de viață de la Dumnezeu si Plan, o sa fie semințe. Si ele vor rodi. Culege fără de dorințe si fără a gândi.”
    Vai mie, ce mă fac? Adică ce să fac? Ce îmi cere Inima? Si cum să o împac? În păcat sunt făcut, examenul acesta îmi este mie leac?
    Și cum agonizam pierdut în tot ce-i Pământ in mine, am văzut pe mama cum împărțea o tavă cu plăcintă poale-n brâu la stradă, călătorilor în stația de autobuz…
    Și am văzut că orice om are in el un Cain, cu faptele si vorbele lui, cu recolta lui. Dar din Suflare de la Dumnezeu, același om are si un Abel, cu Iubire, daruri si Cuvinte de Laudă si Mulțumire Lui Dumnezeu și cu recolta lui.
    Și am văzut lumea. Și am plâns. Cain sădea cu spor. Recolta rătăcirii era mare. Cain era pescar iscusit, Abel din om era prins in mreje aurite. Inima din om bătea… simplu cord. Și am văzut o luptă continuă, fără noimă si fără de sfârșit. Sădeau si recoltau… . Sădeau si recoltau… nimic. Si izbândă pentru Abel nu vedeam.
    Și se făcu liniște. Și din pământul din mine, Inima rosti:
    ”-Ai înțeles?”
    Eram în genunchi cu sufletul… Inima întreba daca am înțeles si eu atâta ziceam. ”-Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul-”
    ”Ia rogu-te acuma coșul cu bucate și mergi si împarte cu Iubire in Inima, merindele din el. Fără plată ai primit, fără plată să dăruiești. In drumul tău să zici in tot locul : -Cu Iubirea nu-i tocmeală -. ”
    Am pornit pe drumul către puntea mea… Cum adică” cu iubirea nu-i tocmeală?” Era parcă ceva cu legea…. Se schimbă?
    Din piept, răsună vesel un Cuvânt: ”- Nu se schimbă nimic. Se împlinește ”
    Glasgow, 20 Februarie 2021, 19,30h

  8. Avem de invatat enorm de mult de la dvs,cred ca este ,de departe,cel mai bun eseu scris de Domnia Voastra …il scot pe imprimanta si il distribui cand voi reusi sa ajung in Romania ,printre ipocritii care frecventeaza biserica ….complimente si la cat mai bune articole

Lăsați un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s