nimic nu există până nu este spus

Avem în evanghelia Bunei-Vestiri (Luca 1,24-38) încă un exemplu de traducere superficială, neatentă la subtilitățile Logosului: „Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1,37).

Ceea ce Biblia sinodală traduce aici prin „nimic” este, de fapt, grecescul ῥῆμα / rhẽma: vorbă, cuvânt rostit. În limba greacă, versetul este: ὅτι οὐκ ἀδυνατήσει παρὰ τοῦ Θεοῦ πᾶν ῥῆμα, iar traducerea sa literală: „Căci nu va fi fără putere de la Dumnezeu tot ce-i rostit.”

Sau cu un pic de grijă la stil: „Nimic din ce este spus nu va fi fără putere la Dumnezeu.”

Și acum să înțelegem textul. Fecioara Maria se întreba cum îl va naște pe Fiul lui Dumnezeu, de vreme ce nu cunoaște bărbat. Arhanghelul o încredințează că Duhul Sfânt va coborî peste ea și puterea Celui Preaînalt o va umbri, apoi îi amintește că și Elisabeta, „cea stearpă”, era însărcinată în luna a șasea. Și continuă:

„Nimic din ce este spus nu va fi fără putere la Dumnezeu.” Accentul cade în această sentință pe ceea ce este spus, iar nu pe o atotputernicie a lui Dumnezeu, a cărei afirmare în acest context ar fi aproape banală (cum rezultă din traducerea sinodală).

Fecioara va naște, deși nu știe de bărbat; Elisabeta va naște, deși este bătrână și stearpă. Pare absurd, însă totul este rhẽma toũ Theoũ, „cuvântul spus de Dumnezeu”.  Cuvântul lui Dumnezeu conține însăși puterea sa de împlinire. Și de aceea, „nimic din ce este spus nu va fi fără putere la Dumnezeu.”

Fecioara ascultă, crede și îi răspunde arhanghelului cu același cuvânt: „Fie mie după cuvântul (rhẽma) tău!”

Să ne amintim că și la stejarul de la Mamvri, Avraam aude de la îngerul Domnului aceleași cuvinte: „Sarra va avea un fiu!” (Facerea 18,10). Sarra a râs în inima ei: sunt bătrână, și Avraam e bătrân, cum să mai avem un fiu? Dar îngerul Domnului îi răspunde și ei cu aceleași cuvinte din evanghelia de azi a Bunei-Vestiri: „ce este spus (rhẽma) nu va fi fără puterea lui Dumnezeu”. Iată cum sensurile Scripturii se cheamă unele pe altele și după 2000 de ani, ca apele care se întorc continuu la matcă!

Nimic nu există până nu este spus, iar dacă e spus cu puterea lui Dumnezeu naște fii și din fecioară, și din stearpă.

o risipă de iubire

E un truism să mai amintim că milostenia (caritatea) a apărut ca instituție creștină esențială într-o lume greco-romană în care era percepută în general ca un semn de „slăbiciune” (Seneca). Plautus credea că e pur și simplu un deserviciu să-i hrănești pe cei săraci, pentru că le prelungești agonia și, în plus, risipești inutil mâncarea (Trinummus, 339). Și pe undeva avea dreptate, căci agonia săracilor nu e atât foamea, cât nedreptatea socială („Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”, Matei 5,6).

Dar ar fi atât de neproductiv să reducem evanghelia „înfricoșătoarei judecăți” din această duminică (Matei 25,31-46) la un program de milostenie pe puncte și după anumite circumstanțe sociale! Dacă ar fi fost doar un îndemn la milostenie, atunci Hristos nu s-ar fi pierdut în cuvinte, ne-ar fi spus direct: hrăniți-i pe cei flămânzi! îmbrăcați-i pe cei goi! vizitați-i pe cei bolnavi! etc.

După cum mi se pare derizorie existența unei „liste” exacte cu „cele șapte fapte ale milosteniei”, ca și cum mila n-ar fi, ca și iubirea din care se revarsă ea, o stare neodihnită a unei inimi aflate mereu în căutarea celuilalt: toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă, nu doar suferințele, dar și neputințele, lipsurile și chiar contrarietățile celuilalt.

Milostenia nu poate da de mâncare unui leneș (cel puțin așa zice la catehism), dar mila îl poartă și pe nefericitul acela. Milostenia nu trebuie să-l încurajeze pe un bețiv, dar mila îl primește într-un colț de rai până și pe bețivul de Marmeladov al lui Dostoievski, îi face un locșor la urma tuturor, după toți sfinții, după toți drepții, după toți înțelepții, doar pentru că el nu s-a crezut niciodată vrednic de mila lui Dumnezeu.

Odată mi-a intrat în biserica de la Edinburgh un om abia ieșit din pușcărie. Mi-a spus că vinde fier vechi și trăiește pe unde apucă, apoi mi-a cerut un ban de pomană. Trăsnea a băutură și a viață mizerabilă. Ce faci cu banii, l-am întrebat. Vreau să-mi iau o sticlă de vin, mi-a răspuns el, privindu-mă drept în ochi. I-am dat zece lire și l-am sfătuit să-și ia o sticlă de vin bun, să nu mai bage în el toate porcăriile. A plecat clătinându-se de bucurie, iar de duminica următoare a fost nelipsit de la slujbe. După vreun an, avea un serviciu cu contract și se mutase într-o casă decentă. (Între timp l-a ajutat toată biserica și îi cunosc mulți povestea.) Din primul lui salariu mi-a adus un dar, pe care, ca să nu mă deranjeze, mi l-a lăsat la fetele de la lumânări: o sticlă din cel mai bun vin.

Milostenia este o faptă, mila creștină este o credință. Milostenia este condescendență, mila este „să iubești pe aproapele ca pe tine însuți”. Milostenia are, inevitabil, conștiința superiorității, mila are doar conștiința dragostei de frate. Milostenia este „pomană” pentru un sărac, mila creștină este pomenirea lui Hristos.

A da de pomană, am mai scris despre asta, nu înseamnă a da pe degeaba, cum am ajuns să înțelegem termenul în mod curent. În vechile texte slavone, de unde am împrumutat cuvântul, помѣнѥниѥ însemna „amintire” și помѣнѫти „a aduce aminte (de cineva)”: pomenirea este așadar memorial, iar a da (sau a primi) de pomană înseamnă „a da (sau a primi) în amintirea cuiva”. Nimic nu se dă și nici nu se primește „pe degeaba”. Făcând o „pomană”, ne amintim de cel dispărut, dar îi cerem și lui Dumnezeu să-și amintească de el, – adică să nu-l numere cu cei „pe care nu i-a cunoscut” (Matei 7,23) -, și asta înseamnă „veșnica lui pomenire”.

Milostenia nu este doar a celor credincioși, ci, în aceeași măsură, a ateilor și a politicilor sociale. Milostenia are un scop finit și bine determinat, poate fi și un calcul social, pe când mila creștină este o stare de grație și scopul ei însăși. Faptele milosteniei pe care le enumeră Matei 25,31-46, dincolo de urgența lor, sunt cele nu ale unor „pomeni” circumstanțiale, ci ale unei iubiri lucrătoare chemate să se reverse asupra tuturor: căci toți suntem flămânzi și însetați de iubire, bolnavi de neputințe, străini și închiși în scurta noastră trecere prin lume și, mai ales, cumplit de singuri în ceasul morții, dacă nu ne va ține de mână o iubire „ca moartea de tare” (Cântarea Cântărilor 8,6).

Milostenia va înceta la sfârșitul lumii, dar mila va rămâne nesfârșită, pentru că Dumnezeu este „Părintele îndurărilor” (2 Corinteni 1,3) și „în veac este mila Lui” (Psalmul 135 după Septuaginta, unde aceste cuvinte se repetă de 28 de ori).

Iadul există, negreșit, dar ar trebui să se cutremure de mila aceasta nesfârșită a lui Dumnezeu și să nu-și mai închipuie lucruri mărețe despre el! „Ține-ți mintea în iad”, așa e, dar râde-i în nas! – veșnicia lui nu va putea concura cu mila veșnică a Părintelui îndurărilor.

Evanghelia „înfricoșătoarei judecăți” nu este așadar despre o faptă de milostenie sau alta, ci despre mila neodihnită izvorând din iubirea pentru Hristos, îndrăgostirea de iubirea Lui, mila de mila Lui, care nu mai așteaptă altă recunoștință, pentru că în El este toată recunoștința noastră, mila nesocotită, care nu mai are nici neam, nici Lege, nici conștiința superiorității, mila în care se pune Hristos pe sine însuși: Eu am fost flămând, Eu am fost gol, Eu am fost în închisoare, Mie mi-ați dat, pe Mine m-ați îmbrăcat, la Mine ați venit etc. Iar dacă Lui îi faci, îți mai vine să te crezi grozav pentru milostenia ta? Iar dacă pentru El o faci, nu mai ai nevoie de ocazia unor pomeni, ci acum ești bun, și milostiv, și atent la fratele tău, și iertător, și rugător, și iubitor.

Mulți creștini fac fapte de milostenie, dar cu inima goală de iubire, mulți fac „pomeni” pline de fală, dar cel care-L iubește, ca Iosif, „pe Străinul acela care n-are unde să-și plece capul” n-are liniște până nu-i cumpără trupul pentru odihna cea de pe urmă, – iar trupul Lui chinuit, și flămând, și gol, și persecutat este trupul aproapelui.

Am să spun la sfârșit o poveste despre milă, așa cum se înțelege ea revărsându-se gratuit și spontan din iubire, ca o mișcare de credință a inimii. Știu multe povești de acest fel și sunt nedrept față de celelalte că aleg acum doar una dintre ele, dar o spun pe aceasta pentru risipa ei de iubire care m-a cutremurat.

Am auzit-o la cineva, povestind-o despre părintele Constantin Necula. A fost odată invitat la o biserică românească de pe lângă Roma, să slujească în noaptea de Înviere. (Nu mai țin minte dacă era Roma sau alt oraș din Italia, dar n-are nicio importanță.) Biserica era la marginea orașului, pe lângă șoseaua de centură. Când a coborât din mașină, părintele a văzut mai departe câteva prostituate care își așteptau clienții, sau le-a auzit vorbind și așa și-a dat seama că sunt românce. A mers la ele și le-a întrebat: Nu vreți să veniți și voi la slujbă? E noaptea de Paști. Am vrea, au zis ele, dar nu suntem aici de capul nostru.

Atunci părintele a cerut fetelor să-l cheme pe proxenetul lor și le-a cumpărat pe toate pentru o noapte. Au mers cu toții la slujbă, iar dimineață fiecare s-a dus în drumul lui.

Nu s-a întâmplat nimic altceva extraordinar. N-a fost ca în povești, fetele nu s-au pocăit peste noapte și nici părintele n-a devenit făcător de minuni. A fost doar, cum ziceam, o risipă de iubire care a cumpărat pentru o singură noapte trupurile și sufletele unor fete. Dar eu cred că risipa aceea de iubire i-a răscumpărat pe toți și, în noaptea aceea a învierii lui Hristos, s-au mântuit și ele, și părintele.