o risipă de iubire

E un truism să mai amintim că milostenia (caritatea) a apărut ca instituție creștină esențială într-o lume greco-romană în care era percepută în general ca un semn de „slăbiciune” (Seneca). Plautus credea că e pur și simplu un deserviciu să-i hrănești pe cei săraci, pentru că le prelungești agonia și, în plus, risipești inutil mâncarea (Trinummus, 339). Și pe undeva avea dreptate, căci agonia săracilor nu e atât foamea, cât nedreptatea socială („Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”, Matei 5,6).

Dar ar fi atât de neproductiv să reducem evanghelia „înfricoșătoarei judecăți” din această duminică (Matei 25,31-46) la un program de milostenie pe puncte și după anumite circumstanțe sociale! Dacă ar fi fost doar un îndemn la milostenie, atunci Hristos nu s-ar fi pierdut în cuvinte, ne-ar fi spus direct: hrăniți-i pe cei flămânzi! îmbrăcați-i pe cei goi! vizitați-i pe cei bolnavi! etc.

După cum mi se pare derizorie existența unei „liste” exacte cu „cele șapte fapte ale milosteniei”, ca și cum mila n-ar fi, ca și iubirea din care se revarsă ea, o stare neodihnită a unei inimi aflate mereu în căutarea celuilalt: toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă, nu doar suferințele, dar și neputințele, lipsurile și chiar contrarietățile celuilalt.

Milostenia nu poate da de mâncare unui leneș (cel puțin așa zice la catehism), dar mila îl poartă și pe nefericitul acela. Milostenia nu trebuie să-l încurajeze pe un bețiv, dar mila îl primește într-un colț de rai până și pe bețivul de Marmeladov al lui Dostoievski, îi face un locșor la urma tuturor, după toți sfinții, după toți drepții, după toți înțelepții, doar pentru că el nu s-a crezut niciodată vrednic de mila lui Dumnezeu.

Odată mi-a intrat în biserica de la Edinburgh un om abia ieșit din pușcărie. Mi-a spus că vinde fier vechi și trăiește pe unde apucă, apoi mi-a cerut un ban de pomană. Trăsnea a băutură și a viață mizerabilă. Ce faci cu banii, l-am întrebat. Vreau să-mi iau o sticlă de vin, mi-a răspuns el, privindu-mă drept în ochi. I-am dat zece lire și l-am sfătuit să-și ia o sticlă de vin bun, să nu mai bage în el toate porcăriile. A plecat clătinându-se de bucurie, iar de duminica următoare a fost nelipsit de la slujbe. După vreun an, avea un serviciu cu contract și se mutase într-o casă decentă. (Între timp l-a ajutat toată biserica și îi cunosc mulți povestea.) Din primul lui salariu mi-a adus un dar, pe care, ca să nu mă deranjeze, mi l-a lăsat la fetele de la lumânări: o sticlă din cel mai bun vin.

Milostenia este o faptă, mila creștină este o credință. Milostenia este condescendență, mila este „să iubești pe aproapele ca pe tine însuți”. Milostenia are, inevitabil, conștiința superiorității, mila are doar conștiința dragostei de frate. Milostenia este „pomană” pentru un sărac, mila creștină este pomenirea lui Hristos.

A da de pomană, am mai scris despre asta, nu înseamnă a da pe degeaba, cum am ajuns să înțelegem termenul în mod curent. În vechile texte slavone, de unde am împrumutat cuvântul, помѣнѥниѥ însemna „amintire” și помѣнѫти „a aduce aminte (de cineva)”: pomenirea este așadar memorial, iar a da (sau a primi) de pomană înseamnă „a da (sau a primi) în amintirea cuiva”. Nimic nu se dă și nici nu se primește „pe degeaba”. Făcând o „pomană”, ne amintim de cel dispărut, dar îi cerem și lui Dumnezeu să-și amintească de el, – adică să nu-l numere cu cei „pe care nu i-a cunoscut” (Matei 7,23) -, și asta înseamnă „veșnica lui pomenire”.

Milostenia nu este doar a celor credincioși, ci, în aceeași măsură, a ateilor și a politicilor sociale. Milostenia are un scop finit și bine determinat, poate fi și un calcul social, pe când mila creștină este o stare de grație și scopul ei însăși. Faptele milosteniei pe care le enumeră Matei 25,31-46, dincolo de urgența lor, sunt cele nu ale unor „pomeni” circumstanțiale, ci ale unei iubiri lucrătoare chemate să se reverse asupra tuturor: căci toți suntem flămânzi și însetați de iubire, bolnavi de neputințe, străini și închiși în scurta noastră trecere prin lume și, mai ales, cumplit de singuri în ceasul morții, dacă nu ne va ține de mână o iubire „ca moartea de tare” (Cântarea Cântărilor 8,6).

Milostenia va înceta la sfârșitul lumii, dar mila va rămâne nesfârșită, pentru că Dumnezeu este „Părintele îndurărilor” (2 Corinteni 1,3) și „în veac este mila Lui” (Psalmul 135 după Septuaginta, unde aceste cuvinte se repetă de 28 de ori).

Iadul există, negreșit, dar ar trebui să se cutremure de mila aceasta nesfârșită a lui Dumnezeu și să nu-și mai închipuie lucruri mărețe despre el! „Ține-ți mintea în iad”, așa e, dar râde-i în nas! – veșnicia lui nu va putea concura cu mila veșnică a Părintelui îndurărilor.

Evanghelia „înfricoșătoarei judecăți” nu este așadar despre o faptă de milostenie sau alta, ci despre mila neodihnită izvorând din iubirea pentru Hristos, îndrăgostirea de iubirea Lui, mila de mila Lui, care nu mai așteaptă altă recunoștință, pentru că în El este toată recunoștința noastră, mila nesocotită, care nu mai are nici neam, nici Lege, nici conștiința superiorității, mila în care se pune Hristos pe sine însuși: Eu am fost flămând, Eu am fost gol, Eu am fost în închisoare, Mie mi-ați dat, pe Mine m-ați îmbrăcat, la Mine ați venit etc. Iar dacă Lui îi faci, îți mai vine să te crezi grozav pentru milostenia ta? Iar dacă pentru El o faci, nu mai ai nevoie de ocazia unor pomeni, ci acum ești bun, și milostiv, și atent la fratele tău, și iertător, și rugător, și iubitor.

Mulți creștini fac fapte de milostenie, dar cu inima goală de iubire, mulți fac „pomeni” pline de fală, dar cel care-L iubește, ca Iosif, „pe Străinul acela care n-are unde să-și plece capul” n-are liniște până nu-i cumpără trupul pentru odihna cea de pe urmă, – iar trupul Lui chinuit, și flămând, și gol, și persecutat este trupul aproapelui.

Am să spun la sfârșit o poveste despre milă, așa cum se înțelege ea revărsându-se gratuit și spontan din iubire, ca o mișcare de credință a inimii. Știu multe povești de acest fel și sunt nedrept față de celelalte că aleg acum doar una dintre ele, dar o spun pe aceasta pentru risipa ei de iubire care m-a cutremurat.

Am auzit-o la cineva, povestind-o despre părintele Constantin Necula. A fost odată invitat la o biserică românească de pe lângă Roma, să slujească în noaptea de Înviere. (Nu mai țin minte dacă era Roma sau alt oraș din Italia, dar n-are nicio importanță.) Biserica era la marginea orașului, pe lângă șoseaua de centură. Când a coborât din mașină, părintele a văzut mai departe câteva prostituate care își așteptau clienții, sau le-a auzit vorbind și așa și-a dat seama că sunt românce. A mers la ele și le-a întrebat: Nu vreți să veniți și voi la slujbă? E noaptea de Paști. Am vrea, au zis ele, dar nu suntem aici de capul nostru.

Atunci părintele a cerut fetelor să-l cheme pe proxenetul lor și le-a cumpărat pe toate pentru o noapte. Au mers cu toții la slujbă, iar dimineață fiecare s-a dus în drumul lui.

Nu s-a întâmplat nimic altceva extraordinar. N-a fost ca în povești, fetele nu s-au pocăit peste noapte și nici părintele n-a devenit făcător de minuni. A fost doar, cum ziceam, o risipă de iubire care a cumpărat pentru o singură noapte trupurile și sufletele unor fete. Dar eu cred că risipa aceea de iubire i-a răscumpărat pe toți și, în noaptea aceea a învierii lui Hristos, s-au mântuit și ele, și părintele.

36 thoughts on “o risipă de iubire”

  1. Multumim mult pentru cuvant! Iarasi un cuvant greu. Dumnezeu sa va binecuvinteze pe dumneavoastra si pe Parintele Constantin!
    Un post cu folos!

  2. Nu am fost niciodata un fan al parintelui Constantin Necula.Stilul lui de vorbi, presarat cu glume de o calitate indoielnica,nu este pe placul meu.Mi se pare a fi un stand up comedian al ortodoxiei romanesti,
    Spunea undeva ca a scris peste 50 de carti.Doamne, fereste-ma de cartile parintelui Necula!
    Ce ati relatat dvs. despre el mi se pare atit de extraordinar ,excede atit de mult viziunea mea asupra personajului incit am cautat cu infrigurare pe net sa vad daca a mai relatat cineva despre intimplarea asta.
    Nu a mai relatat-o. Daca e reala atunci parintele Necula are profunzimi de care nu-l credeam capabil .

      1. “ὦ πάτερ, ποῖόν σε ἔπος φύγεν ἕρκος ὀδόντων

  3. Servus!
    -Din punct de vedere tehnic este ca-n titlu! practic, sper să vă/mă -(ne)- contrazică orizonturile.
    Cele bune,
    Purice Narcis-Teofil

      1. un zâmbet și dorirea: să ai parte de puterea de a împărți cuvintele!
        așa, intenționat, fără să respect regulile Strâmbei,
        ntp*
        *Serios! cu respect,
        Purice N.

  4. Mi s-a ridicat un val de pe ochi citind articolul dvs. Nici macar fratele bunicii mele -preot care a cunoscut temnitele comuniste ,nu a reusit sa imi explice atat de clar aceste aspecte …vreau neaparat sa va cunosc si sa va strang mana .

    1. Chiar dacă nu vi le-a putut „explica”, le-a trăit mai profund decît mine. Să treacă nebunia asta cu pandemia și vă aștept cu drag la Edinburgh, să povestim.

  5. Ca de obicei ceea ce ne împărtășiți părinte , iasă din tiparele obișnuite, ne forțează sa reflectam asupra propriilor noastre prejudecăți și perspective. M-a mișcat povestea celui ieșit din închisoare …
    Doamne ajuta !

  6. Astazi am avut bucuria ca, la manastirea unde merg din cand in cand pentru sf. liturghie, sa “primesc” la predica… altceva decat eram obisnuit sa primesc! Era vorba de ACEST comentariu pentru care Parintele era foarte incantat! Iar concluzia mea sincera a fost ca… avea si de ce! Asa am aflat despre “Jurnal scotian”, si am decis sa intru. Verdictul? Slava lui Dumnezeu pentru toate! Minunat. Felicitari si Doamne-ajuta!
    Imi pare rau ca in ochii unora, Parintele Constantin Necula, se incadreaza la stand-up-comedy! Dar e bine ca CINEVA a reusit sa schimbe acesta parere! Semn ca are bunul Dumnezeu grija de alesii Lui!

    1. Vă mulțumesc și eu, mă bucur tare mult că ajung și acolo la mânăstire gândurile mele și primesc binecuvântarea părinților..

  7. ,,Iadul există, negreșit, dar ar trebui să se cutremure de mila aceasta nesfârșită a lui Dumnezeu și să nu-și mai închipuie lucruri mărețe despre el! „Ține-ți mintea în iad”, așa e, dar râde-i în nas! – veșnicia lui nu va putea concura cu mila veșnică a Părintelui îndurărilor.”

    Purgatoriu sau apocatastază? Nu înțeleg eu cum trebuie sau dvs. lăsați loc de interpretare? Doar întreb.

    Doriri de bine!

    1. Dar de ce trebuie să-i spunem în vreun fel? Dacă inima simte că e adevărat ce-am zis, atunci ajunge că e adevărat, inima nu trebuie să dea explicații teologice.

    2. ? ori, simplu, D-șoara?, în roz!/pink, pentru elevii spațiului ne Shengen*/
      Servus!
      – Mă caută moartea și nu știu unde mi-e ascunzișul.
      Versus – Martie 2021 – Purice Narcis
      mor încet!

    3. Si Sfântul Isaac Sirul are aprecieri legate de veșnicia iadului care cam aduc a apocatastaza spune ca acolo cei rai vor fi biciuiti de flăcările iubirii. Însă nu își fundamentează dogmatic afirmațiile. Cam asa face și părintele în acest articol aduce niște păreri personale nu dogmatice.

      1. Sau mai interesant apare teoria despre iad în Dogmatica empirica a pr Ioan Romanidis unde se afirma ca citez iadul este și el un mod de desavarsire dar este iad nu rai pentru ca însuși cel osândit nu e deschis înaintării pentru ca nu mai poate evolua și atunci se desăvârșește doar în egoismul sau cu toate ca din perspectiva lui Dumnezeu iadul nu este o pedeapsa ci numai din perspectiva omeneasca este o pedeapsa. Toți oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu și din acest punct de vedere toți au același sfârșit. Dar cei mântuiți vor vedea slava lui Dumnezeu ca lumina neînserata iar cei osândiți ca foc mistuitor ce îi va arde. Raiul și iadul sunt unul și același lucru. Raiul înseamnă să îl vezi pe Dumnezeu sa vezi slava lui Dumnezeu. Dar sa vezi slava lui Dumnezeu fără sa fii pregătit și fără sa ai dragoste atunci vei vedea doar foc mistuitor. Pentru ca iadul este însuși Dumnezeu. Preotul nu da bilete pentru rai.

        1. “Pentru ca iadul este însuși Dumnezeu”……de multa vreme nu am citit ceva mai adinc decit asta.

  8. Au cazut atatea masti de pe „credinta” mea in ultimul an cel putin, incat ma bucur mult ca exista un loc cum e acest Jurnal, in care credinta e vie si se adanceste neincetat. Asa mi se pare mie. Va citesc de ani multi, dar una din talmacirile dumneavoastra, pe care o stiam mai demult, mi-a deschis inima intr-un mod foarte personal. Am trait-o, cum se spune, de parca ar fi fost spusa de catre Dumnezeu, prin dumneavostra, “pentru mine”. Va multumesc mult, Parinte. Multe comentarii ale cititorilor dvs. dau sentimentul ca lucrurile citite aici s-au unit cu credinta lor personala.

  9. JS5
    Am ajuns într-un fel de luminiș , forfota orasului ma obosise. În sfârșit, o oază cu verdeață, cu cântecele de pasarele si iarbă si pomi…
    “- De ce esti trist voinice?”… spuse Inima
    “ -Nu sunt trist, Inimioară, sunt doar istovit. Am vorbit cu mulți, am cantat și scris cu mulți, am împărțit din coșul de nuiele. Un batran, mi-a povestit despre cei 40 Mucenici din Sevastia, eroi care s-au jertfit pentru credință si am ținut minte si numele lor: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.”
    „ -Foarte frumos din partea ta. Memoria se întreține folosind-o. Întreb! Răspunde!”
    „ Ce e credința? Nu gândi, nu privi, nu simți, nu auzi, nu iscodi lutul. Răspunde!”
    Am înghețat. Nu putem să produc nici o vorbă, nici un sunet, de Cuvânt nici nu se punea problema. Eram lemn Tănase. ….
    „-Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul, Miluiește-mă si acoperă-mă cu bucuria de a te iubi, miluiește-mă si satură Inima mea cu mulțumire Ție Iisuse, eu nu știu ce e credința, nu sunt capabil să dau un răspuns. Să mă ierți Tu Dumnezeule, si Inima mea , tot ce pot să spun e Pacea acestor lacrimi ce curg mereu, izvor, când Iți mulțumesc Ție pentru toate cele din zi si din noapte, rânduite Măiastru de Tine sunt toate Doamne. Preaslăvit si Preamărit Fie Numele Tău în veci, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Amin. „
    „-Ai văzut că nu a fost așa de greu?”, spuse mângâietor Inima.
    „- Ce să nu fie greu Inimă? Nu știu răspunde, Iartă-mă, nu știu să spun ce e credința. „
    „-Bine, bine…. mergi si te odihnește acum. Verifica ce ai în coș.
    „-Am Puntea. Am Suflare de Viață de la Dumnezeu și am Planul. Fără plată am primit, fără plata împart. Ori pe unde merg, spun cu convingere : cu Iubirea nu-i tocmeala.
    „-Adevărat. Așa ai în coș si așa să faci. Precum Cuvântul îți este ție, și tu Fii Lui. Mergi în pace.
    Am privit în jur, deznodând ultimele lacrimi din barbă. Eram năuc. Ce întrebare mi-a pus Inima… Cum sa răspund eu, un păcătos si un păduche la asemenea întrebare…. Bine că nu s-a supărat. …
    „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul……. Luați fraților, luați!. Semănați. Bucurați-vă! Hristos umple toate Inimile care vor să fie umplute. Nu e aur si nici diamant. E doar Punte, Suflare de Viață de la Dumnezeu si Plan. În netocmită Iubire de Hristos, luați, semănați, mulțumiți, bucurați-va. Suntem niște păduchi. Elefantul știe asta urechea lui mare aude….încă….Luați fraților, luați!”
    Glasgow, 9 Martie, 2021, 20.20h

    1. Numai va rog nu mai repetați chestia aia cu buna întrebuințare a postului personal as avea ca sugestie sa ne spuneți cum sa postim ca să aibă Dumnezeu mila de noi în contextul perspectivei sumbre a unei noi pandemii… Se împlinește cuvântul Scripturii ca oamenii vor leșina de frica acuma și nevasta mea e terorizata la gândul ca va fi criza economica și implicit foamete si ce o sa dam de mâncare la copii avem unul de 2 altul de trei ani și una de trei luni…

      1. Îndrăznesc cu umilința și smerenie în glas să vă sugerez să postiți cum vă taie Inima. În ea fiind Hristos, nu veți greși.
        Frica și mai ales grija sunt invenții ale pământului ce ne alcătuiește. Personal, eu mulțumesc lui Hristos pentru toate, inclusiv ca își tine cu putere Cuvântul dăruit cum că grija mea e a Lui. La fel ca si Răzbunarea, Slava, Puterea, Împărăția, tot ale Lui. Trăiesc tot ce scriu aici (în fiecare săptămâna) si din experiență personală vă pot asigura că scutul si Iubirea Lui Hristos ce ar trebui să ne acopere sunt de ne alterat de foamete, griji, injecții sau alte invazii pământești. Căutând pe Hristos întâi, Cuvântul va veni primul peste noi, iar asta va opri orice atac. Îmi cer iertare dacă am spus ceva ne bine. Vă urez să aveți stomacul Inimii sătul cu Pâinea Cuvântului. Cu dragoste frățească întru Hristos, M.

  10. Scriem frumos, ne străduim chiar sa învârtim cuvintele până îl amețim întru placere literar-teologica pe păcătos. Bine ar fi ca mândria să nu ne biruie și bucuria discretă și profundă întru El sa ne smerească întru iubirea de toată (L)lumea. Cred că bine ar fi. Cred, pentru că prea sigur nu sunt, păcătosul de mine.

Lăsați un comentariu

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s