nu există niciun motiv omenesc pentru a ierta

un exercițiu spiritual pentru prima săptămână din Postul Mare

Care este taina iertării și cum poate ajunge să elibereze un suflet îngreunat de atâtea ranchiuni și neiertări? Unde aflăm inima iertării, se întreba filosoful francez Vladimir Jankélévitch*, înțelegând prin această inimă „adeziunea pasionată, convingerea entuziastă, spontaneitatea, elanul bucuriei”, fără de care, îl parafraza pe Pavel, iertarea nu este decât „aramă sunătoare și chimval răsunător”?

Mai întâi, el stabilește ce nu este iertarea și ce confuzii ne pândesc atunci când încercăm (fără succes) să iertăm.

1) Iertarea nu este totuna cu scuza. A ierta nu înseamnă a scuza. Între ele este o diferență tot atât de mare ca între un dar pe care-l oferi gratuit și un bun pe care-l pui în vânzare (atunci când aștepți scuze). Iertarea este gratuită, scuza este motivată, de aceea, spune Jankélévitch, „există lucruri care nu pot fi scuzate, dar nu există lucruri de neiertat”. Amintiți-vă de parabola datornicului nemilostiv (Matei 18,23-25) și cum Omul-Împărat îi iartă zece mii de talanți, fără ca acesta să aibă vreo scuză pentru datoria sa. Iertarea survine gratuit și instantaneu, din grația Stăpânului.

2) Iertarea nu este mărinimie sau clemență, pentru că acestea sunt acte egoiste și unilaterale, aproape „o formă de dispreț” față de ofensator, „o iertare fără interlocutor”, – după cum generozitatea nu este iubire și nici milostenia, milă (despre asta, am scris aici). Iertarea presupune relație personală cu celălalt, asumarea sa și deschiderea spre el, așa cum tatăl iese înaintea fiului risipitor, împreună-eliberare a ofensatului și ofensatorului, altfel ea nu este decât un solilocviu motivațional menit să panseze superficial o conștiință rănită.

3) După cum unilaterale și intranzitive sunt deopotrivă iertarea „psihologică” („iert răul care mi s-a făcut mie”) și cea „morală” („iert răul pur și simplu”): în ambele cazuri nu este vorba de iertare (căci lipsește cel iertat), ci de forme acomodabile cu ofensa sau, cum spune Jankélévitch, încercări de „integrare” a ei.

4) Iertarea nu este rezolvată nici de uitarea ofensei, pentru că, amintește filosoful francez, „omul care uită are o memorie, dar nu se servește de ea”. Ceva din amintirea greșelii de neiertat va dăinui mereu în subconștientul celui ofensat, împreună cu ranchiuna refulată, așteptând doar clipa cea mai potrivită să răbufnească. De aici și expresia odioasă „te iert, dar nu te uit”.

5) Iertarea, în fine, nu așteaptă ispășirea ofensei sau răscumpărarea greșelii (și nici măcar exprimarea regretelor din partea celui care a greșit) -, aceasta fiind cea mai mare neînțelegere în privința iertării. Iertarea care așteaptă răscumpărarea greșelii este un non-sens, după cum, spune Jankélévitch, despre un condamnat care-și ispășește pedeapsa în închisoare „nu putem spune, în ziua eliberării sale, că iese iertat”, ci doar că și-a ispășit pedeapsa:

„Iertarea are rost atunci când injuria rămâne neispășită și greșeala nereparată.” Și încă:

„A ierta înseamnă a-l scuti pe vinovat de pedeapsă, sau de o parte din ea, sau de a-l elibera înainte de ispășirea pedepsei.” Fiul risipitor nu mai poate repara greșeala cheltuirii nesăbuite a averii părintești și își cunoaște foarte bine osânda („fă-mă ca pe unul dintre argații tăi”), dar tatăl iubitor îl scutește de umilință și-l eliberează înainte de ispășirea oricărei pedepse.

***

Ce este atunci iertarea, dacă nimic din cele amintite mai sus și nici toate la un loc (scuză, mărinimie, clemență, automotivație, uitare, răscumpărare), în care ne puneam atâtea așteptări, nu o pot circumscrie? Nu numai că nu o acoperă conceptual, dar, mai ales, n-au putere să elibereze cu adevărat sufletul de ranchiună și neiertare.

Ca să nu o mai lungesc, e inutil să căutăm iertării vreo rațiune : „înseși rațiunile iertării”, dacă acestea ar fi de găsit, „anulează rațiunea de a fi a iertării.” De fapt, în realitate, dacă avem atâtea motive pentru realizarea justiției, nu există niciun motiv omenesc pentru a ierta! Din partea noastră e de așteptat, desigur, să primim scuzele cuiva sau să-i arătăm mărinimie, dar nimic rațional nu poate pretinde de la noi iertarea instantanee și totală a aproapelui.

Iertarea este grație (har) în stare pură pe care o acordăm aproapelui nostru, de aceea Jankélévitch o compară mereu cu iubirea: nu iertăm „pentru că”, așa cum nu iubim „pentru că”. Iertăm pentru a grația vinovatul și, de aceea, iertarea nu poate să aibă nicio dreptate, dimpotrivă, ca act de grațiere „întoarce spatele direcției pe care ne-o indică justiția”. Nu există o cauză a iertării, așa cum nu există o cauză a iubirii: „iubirea face vrednic de iubire ceea ce iubește ea”. Nu e nimic rațional în iertare, așa cum nicio rațiune nu justifică iubirea, spiritul de jertfă sau sacrificiul suprem pentru aproapele: acestea sunt, spune filosoful francez, „la granițele eshatologice ale iraționalului”:

„Când o crimă nu poate fi nici justificată, nici explicată, nici înțeleasă măcar, când, după ce tot ce putea fi înțeles a fost înțeles, atrocitatea crimei și evidența copleșitoare a răspunderii sar în ochii tuturor, când atrocitatea nu are circumstanțe atenuante și niciun fel de scuze, când trebuie să renunți la orice speranță de regenerare, atunci nu mai este nimic de făcut decât să ierți: în disperare de cauză, iertarea este supremul recurs și cea de pe urmă grație; în ultimă instanță, iertarea este unicul lucru care a mai rămas de făcut.”

Iertarea lui Vladimir Jankélévitch este, la propriu, nebunie curată („iertarea nebună”), din aceeași specie a nebuniei credinței (1 Corinteni 1,21-27), de aceea, la capătul unui excurs filosofic epuizant, căutarea sa își găsește odihna numai în cuvântul lui Dumnezeu: „Numai Biblia a cunoscut cu adevărat iertarea”, spune el. Și am putea adăuga până la capăt: iertarea paradoxală împotriva propriei sale Legi, chiar împotriva dreptății divine, iertarea care, „unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5,20), o frază pe care filosoful francez o amintește de multe ori în cartea sa.

Hristos face din iertare evenimentul ei instantaneu, gratuit, total, necondiționat și ne lasă în El puterea și modelul iertării ca nebunie a credinței noastre.

***

Să recitim acum cuvintele din rugăciunea domnească: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Nu reciprocitatea iertărilor între noi și Dumnezeu este sensul lor adânc, nu servicii de iertare la schimb, ci modelul iertării care ni se propune. Ni se va ierta precum iertăm: cu iertarea cu care iertăm ni se va ierta.

Dacă n-am iertat, nu ni se va ierta (Matei 6,15), dar nu ca răzbunare a lui Dumnezeu, ci pentru că, neștiind ce este iertarea adevărată, vom fi incapabili să o primim pe a noastră. (Am spovedit muribunzi care n-au putut primi pe deplin încredințarea iertării lor de către Dumnezeu, pentru că ei înșiși nu credeau în această iertare gratuită și totală, pe care n-a practicaseră niciodată.)

Dacă am întârziat un an să iertăm, ni se va ierta cu întârziere de un an. Dacă am căutat motive să iertăm, ni se vor cere motive să fim iertați. Dacă am condiționat iertarea aproapelui de ispășirea greșelii sale, ni se va cere să ispășim mai înainte de a fi iertați. Dacă am vrut iertare pe dreptate, vom primi iertare pe dreptate.

Și numai dacă vom înceta să mai căutăm rațiuni omenești ale iertării, dacă, recunoscându-ne incapabili de orice iertare omenească, vom ierta cu „iertarea nebună” a credinței noastre, vom primi la rândul nostru eliberarea de povară și iertarea lui Dumnezeu în grația ei pură, imediată, totală și necondiționată.

Vă propun cu urgență acest exercițiu spiritual al iertării, chiar în prima săptămână de post, încheindu-l cu un avertisment despre dimensiunea efortului dar și cu un argument despre profitul său, pe care i le las tot lui Vladimir Jankélévitch:

Avertismentul este acesta: „A ierta este un efort ce trebuie întruna reînceput.”

Iar argumentul care justifică efortul: „După ce și-a lichidat vechile ranchiune, conștiința seamănă cu un călător fără bagaje; ea merge cu pas sprinten în întâmpinarea vieții; sau, dacă vrem să trecem la dimensiunea verticală, conștiința, ușurată de povara amintirilor și a resentimentelor, învinge gravitația, aidoma unui aeronaut și țâșnește spre înălțimi după ce a aruncat lest. Faceți loc noului!”

* Vladimir Jankélévitch, Iertarea, Polirom, 1998, în traducerea lui Laurențiu Zoicaș

15 thoughts on “nu există niciun motiv omenesc pentru a ierta”

  1. Legat de cuvintele din rugăciunea domneasca și ne iartă noua greșelile noastre precum și noi iertam gresitilor noștri. Cum stam cu traducerea corecta care am înțeles ca este (cel puțin în slavona) și ne iartă noua datoriile noastre precum și noi iertam datornicilor noștri? Putem pune semnul de egalitate între datorii și greșeli?

    1. …E foarte interesanta varianta ruseasca in care intr-adevar, sensul este de datorie…nu greseala. Ascultasem ceva timp in urma o marturie a unui interlop rus, convertit la ortodoxie (dupa o perioada de hoteli si alte infractiuni ….omul l-a descoperit pe Dumnezeu si a devenit un bun crestin)… In aceasta marturie, povestea cum a reflectat el la aceasta iertare de datorii… si a zis un lucru absolut superb…. zice ” m-am gandit ca trebuie sa iert nu doar datoriile firesti, adica ce in mod firesc imi datoreaza mie un om, orice greseala, orice pacat impotriva mea, bani, etc…. DAR sa iert si datoriile pe care le astept in urma binelui pe care le-am facut lor…” Adica ceea ce si noi asteptam atunci cand facem un bine – sa ni-l intoarca cel pe care l-am ajutat (ca doar ne-a ramas dator la randul lui cu un bine)…. Mi-am dat seama atunci ca in limba romana cu varianta de ”greseala” … nu as fi vazut acest aspect si totodata asta mi-a aratat profunzimea acestui om!
      (Varianta veche pe care am invat-o de la Bunica… acum 30 de ani, mentiona ”pacate” si ”pacatuitilor nostri”…. de multe ori asa si o spun, ca asa o stie sufletul meu)…

    2. Cornilescu : şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Greceşte: Lasă-ne datoriile noastre, cum şi noi am lăsat pe ale datornicilor noştri.);
      opheilēmata
      ὀφειλήματ
      E vorba de textul grec in Matei 6,12, diferit de cel al sf Luca. Se poate specula, cum ca pacatele/greselile sunt “datorii” înaintea lui Dumnezeu. La capitolul “traducere corecta” ar fi multe de spus, parintele Ioan-Florin e din câte stiu specialist.

  2. Servus!
    – Ne vedem la Judecata de Apoi!
    Cu surîs(ridere)/zâmbet ca de șarpe,
    lifoeT-sicraN eciruP

  3. Referitor la iertare Parinte,…atat de mult am fost invatati de mici ca trebuie sa méritam si iertarea si iubirea de parintii nostri, ca trebuie sa facem ceva ca sa fim si iubiti si iertati (sa fim cuminti, sa ajutam, sa .. sa… sa…) ca nici noi nu stim sa iertam asa, de dragul dragostei, pur si simplu …. recunosc, sincer si eu sunt ca si muribunzii ceea, si nu simt ca Dumnezeu ma iarta … De cate ori ies de la spovedanie… mi se pare ca trebuie sa mai fac ceva ca sa fiu iertata, ca uite o sa vina pedeapsa, ca merit sa fiu pedepsita… N-am iesit niciodata cu inima usoara – asa cum povestesc altii, zburand….
    N-am gasit inca Duhovnicul cela care sa se bucure ca uite a venit un suflet sa se vindece si a spus toata murdaria si s-a spalat …. eu am pacate multe… si e adevarat ca nu primesc canon (mila Domnului)… dar de fiecare data vad pe fata preotului cumva o lipsa de nadejde, o incurajare… Uneori am impresia ca preotii asteapta sfinti la spovedanie… nu oameni pacatosi … Au in jurul lor cateva credincioase pioase, si cand vine cineva cu pacate multe si grele parca se ingrozesc…. si nu iti deschid poarta milei si a nadejdii…

    Parinte, daca preotii asteapta sfinti la spovedanie… pe noi astia, pacatosii… plini de patimi, de lucruri de rusine, de ganduri terfiante, de curvii, de tot felul de necuratii… pe noi astia demni de iad si gheena cine ne mai cauta? cine ne mai primeste? cine ne mai asculta? cine ne mai salveaza? Mai avem vreo sansa?

    1. Preotul este martor al spovedaniei mele, cun se spune si in molifta pe care ne o face înainte de spovedanie. Eu la Hristos vin și Lui, ii spun toate mizeriile mele, pe care El oricum le știe, ca eu Lui i am gresit, călcând poruncile ce mi le a dat. Pentru ca pe El eu l am mahnit, l am suparat, prin tot ce am facut rău sau urât și vin pentru iertare, ca sa mi șteargă datoriile. El Domnul știu că mă iubeste și mă iartă pe mine pacatoasa. Preotul are Taina Preoției și mijlocește la Bunul Dumnezeu pentru mine.
      Pacatele spovedite sunt șterse de Domnul HRISTOS. Noi ca oameni din pacate recidivăm, conștiința ne mustră și fugim iarăși la Izvorul draogstei si al milei Hristos sa ne spovedim pentru ai cere iertare.
      Eu asa cred, ☺️

  4. Impresionant ce ne spuneți! E o întrebare care insă mă urmăreste demult. E vorba de iertarea celui care mi-a făcut mie personal un rău sau de iertarea oricarui ticălos? Cum pot ierta pe chinuitorii de copiii, spre pildă? Și daca as putea face așa, n-aș încuraja răul, nu m-aș face vinovată față de victime? Îl poți ierta pe călăul care nu se câiește, poți ierta oricum in orice condiții? Nu am in vedere actul de justiție care poate interveni și pedepsi, ci, evident, mă refer la atitudinea mea interioară, la incercarea de a sterge cu buretele revolta, indignarea, ura chiar care ma cuprinde in fată chinului impus semenilor mei, mai ales copiilor si celor care nu se pot apăra.

    1. Nimeni nu poate ierta ceea ce s-a facut rau altcuiva. Nu avem dreptul, nu avem caderea sa iertam raul indreptat impotriva unui semen. Pe de alta parte. Indignarea, revolta care ne cuprind – si trebuie sa ne cuprinda – vazând suferinta copiilor nevinovati, si atâtea nelegiuiri câte de fac, nu are nimic, dar NIMIC reprobabil. Ce ne cere Dumnezeu este compasiune, solidaritate cu cei loviti, ajutor fratesc… tot ce ne spune Domnul Iisus sa facem. A ne sterge singuri din suflet orice sentiment negativ e inuman, imposibil, fara rost. A uita o rana majora pe care o purtam în corpul nostru, in memoria lui, e imposibil. Putem, fireste, sa stergem cu buretele niste fleacuri, renuntând la ranchiuna si dorinta de revansa.
      Exercitiul spiritual de care vorbeste parintele trimite, dupa mine, la un efort de o viata intreaga. Nu e vorba doar sa spun “te iert”, când rana e înca vie si consecintele ei ramân. Cum sa invat sa iert, când omeneste poate este imposibil, cerând de la Dumnezeu puterea pe care nu o gasesc în mine, acesta e “erxercitiul”, asceza de care vorbesc duhovnicii. Nu pentru altceva, decât pentru a ma simti usurat, eliberat, înnoit prin Har. Prin comuniunea cu Iisus pe cruce… “Iarta-le, Tata, caci nu stiu ce fac”.
      Meditatia parintelui e realmente impresionanta, de citit si recitit, eventual pe bucatele.

  5. Dacă puteți și dacă doriți, vă rog să îmi răspundeți și la aceste nelămuriri.
    1. Greșeala care trebuie iertată e cea care provoacă o rană? Ar trebui să ne mai căutăm dreptatea, spre exemplu în justiție, dacă iertăm? Mie mi-a provocat cineva un mare rău, demn de reclamat și de deschis proces. Pe omul respectiv nu îl știu personal, ci „contractual“. Ce presupune iertarea în acest caz?
    2. Dacă omul pe care îl iubești, nu te (mai) iubește, îl poți ierta cu adevărat, cum scrieți mai sus, dar practic, nu teoretic? Rana rămâne ani întregi, poate până la sfârșitul vieții. Poate nici iubirea nu dispare. Ce înseamnă iertarea în acest caz, în care el îi spune ei că n-o mai vrea pur și simplu, că a fost ceva temporar. Nu mă refer la situații urâte, cu bătăi, ci la ceva firesc, omenesc.
    3. Dacă o șicană e repetitivă, dar cel ce șicanează nu consideră că face un rău, iertarea trebuie luată mereu de la capăt? Ca exemplu, probleme la locul de muncă. Îl ierți pe șeful care te amenință cu concedierea pe nedrept, îl ierți pe colegul care se zbate să te pună într-o lumină proastă zi după zi? Cum să ai sufletul ușor în asemenea situații?
    4. Dacă nu trebuie să așteptăm scuze, cum ne raportăm la cel iertat? Poate cel care „ne-a greșit“ consideră că merităm răul făcut, că „altfel nu pricepeam“. Noi să-i zâmbim la următoarea întâlnire, să creadă că ne-am învățat lecția? Nu ar trebui să existe și regret și conștientizare? Nu așteptăm răscumpărare, de acord, dar putem ierta ceva ce altul consideră că e corect, când nu ni se vrea, nu ni se cere iertarea?
    5. Iertăm doar fapte concrete? Îi iertăm pe părinții și profesorii care ne-au bătut și umilit pentru a ne „educa“ și „învăța“? Îi iertăm pe cei aroganți cu noi? Îi iertăm pe cei care nu ne ajută atunci când implorăm? M-am rugat ca de Dumnezeu de unii oameni și mi s-a întors spatele. E vreun rău ce trebuie iertat? Unii cred că nu.
    Mulțumesc, indiferent dacă mă lămuriți sau nu. Încerc să învăț, să înțeleg.

    1. Încerc sa răspund eu ca viitor candidat 6 la preotie ținând cont de faptul ca părintele e probabil ocupat cu canonul cel Mare ca de obicei răspunde prompt la întrebări din câte am observat. Totuși întrebările sunt pe alocuri neclare…
      1. E important de înțeles ce anume e greșeală și ce anume e păcat. Orice greșeală poate provoca o rana. În acest sens când Mântuitorul e solicitat sa ajute la împărteala unei moșteniri el se eschivează și doar zice sa ne păzim de lăcomie. Cred ca asta presupune și faptul de a ne feri de procese. Dacă nu îl știți personal atunci e tare complicat Deci ar fi relevant sa fiți mai specifica in ce consta problema dvs..
      2. Sunt căsătorit doar de cinci ani și am (doar) trei copii deja 🙂 dar în consens cu sf ap Pavel cred ca iubirea nu cade niciodată adica e riscant sa pui verbul a iubi la timpul trecut. Iubirea variază în funcție de relația cu Dumnezeu dar de dispărut nu dispare.
      3. Rareori nu ești conștient ca faci rău atunci când sicanezi. Mai bine sa îți pui neputința în fata lui Dumnezeu
      4. Verbul “a trebui înseamnă faliment în viata duhovniceasca” citat dintr un stareț
      5. Sunt de acord ca e greu însă cel mai bine ar fi sa nu așteptăm dragoste si iertare de la ceilalți ci sa încercăm doar sa ii iubim si sa ii iertam noi. Cam pe asta insista toată teologia Sfântului Porfirie Bairaktaris

  6. Mă dor foarte ochii minții de atâtea explicații citite, oferite, așezate, azvarlite.
    Cā cine zice mai duios, că cine cântā mai mieros.
    Ascult de 1h si 44 min. , Psalmul 50 in limba Aramaicā. Cântat înfiorător de mișcător. Am înțeles vreo silabă? Nu. Eu nu , dar Inima mea foarte DA. Tot de 1h si 44 min. bocesc ca la înmormântarea mamei. Doar că acum de Pace si de Bucurie. Cum Vā Este vouă, fiți voi Lui. Atat, fără alte sāpate si tocmite suceli si învârteli . Căutați in Inimi Cuvantul, nu în lut vorbele. Gata. Începe postul. Mucles forfota cā imi pierd vederea cātre urechea auzitoare a elefantului.
    Iertați mie fraților, cum si El a iertat nouā, cum si eu ma rog pentru voi toți.
    Cu mare drag, m. s. paduche de servici.

  7. In ziua de astazi suntem cu totii bolnavi… pentru ca suntem niste oameni foarte raniti. Sf. Siluan spune ca suntem plini de rani pentru ca ne-am departat de foarte mult timp de Dumnezeu.
    In conferintele Staretului Efrem de la Vatoped cu grecii, poti sa vezi cu ochiul liber cum arata fetele senine ale unor oameni care-au gasit in biserica lor iertarea, dar mai ales mangaiere pentru ranile lor. Il vad pe parintele Efrem trimitand valuri de mangaiere si peste noi, romanii, cei lipsiti de ea.
    E foarte greu pt. cei raniti, pentru ca cine-a fost ajutat vreodata de Duhul Sfant – nu de psiholog – sa-si vada ranile, a vazut aproape imediat si cate rani a facut el altora. Daca m-am simtit vreodata victima si ranit, acum vad cum l-am facut „eu” sa se simta pe cel pe care l-am ranit.
    Fara Dumnezeu, un om ranit ajunge invariabil sa raneasca pe altul, devine ucigas. Cum m-a ranit pe mine mama, asa te ranesc si eu pe tine, „ca sa vezi si tu”. Sau daca n-am curaj sa ranesc pe altul, ma ranesc pe mine, ma pedepsesc singur („ti-arat eu tie… !”).
    Nu stiu multe despre psihologie, dar n-am citit pana acum despre un psiholog care sa ajute oamenii sa vada raul facut altora, pentru ca i-ar pierde de clienti.
    Dar cred ca vindecarea adevarata incepe de aici: de la vederea raului pe care l-am facut altora.
    Iar pentru asta, trebuie sa plec mai intai de la ranile mele. Asa face Parintele Efrem de la Vatoped: („hai mai ucigasule mic…,”) nu fi speriat, nu te mai ingrijora, uite Maica Domnului ne ia in brate pe toti, hai…. , uite, cand te albastresti de sete pentru sangele fratelui tau, cand vrei sa-ti treci ghearele prin inima lui, (sau sa te mai omori un pic pe tine), uita-te in ochii mei: eu te tin strans si nu te las, „Eu sunt aici” si tu esti in bratele mele. Crede numai.

  8. Părinte Hristos a înviat. Va rugam mult sa ne mai scrieți. Ce i mai citesc eu acum soției? Când îi mai citeam din articolele sfinției tale se mai însenina atmosfera :(((

Lăsați un comentariu

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s