Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 2021. Fotografia de pe copertă: Raveca Constantin, „Vitrină din Edinburgh”.
Toamna asta mi-a ieșit o carte ca o șaorma cu de toate, numai bună de citit la Crăciun, cu un pahar de vin roșu la îndemână și cu „Oratoriul bizantin” în surdină. Am în ea povești de dragoste, dar și de groază, aventuri și călătorii, revelații cu Gică Petrescu și exegeze cu șoferi de autobuz, profeții, evanghelii, miracole, regi, sfinți și pisici, ca într-o lume de-a valma, la sfârșitul zilei de vineri în care săvârșitu-s-a facerea sa.
Încă nu pot să-mi explic cum un sinopsis de Netflix a apărut la Editura Mitropoliei de la Iași, cu binecuvântarea Părintelui Mitropolit Teofan, dar domnul Andrei Pleșu spune în „Cuvântul însoțitor” că această harababură plină de candoare îl „consolează” și chiar „bine dispune”, ceea ce înseamnă că nu mai este nimic de făcut, totul e pierdut. Suntem pe cont propriu și, în afară de iubirile, credința și pasiunile noastre, orice altceva e pierdere de timp.
Căutam un cântăreț pentru un orășel din sudul Scoției, unde ajung din când în când să fac Liturghia. Așa l-am cunoscut pe Riciu și am aflat și povestea lui Adjua, ultima regină dintr-un trib ghanez al Akanilor. La telefon îmi spusese că făcuse școala de cântăreți la București. Detectasem în tonul lui micile șabloane popești ale seminariștilor și recunosc că deja îmi făcusem o impresie, dar când a apărut în biserică, Riciu purta țanțoș un impecabil dașiki alb, pentru că tocmai i se născuse Luni, primul lui copil cu regina Adjua. Am un băiat, trebuie să port o săptămână dașiki alb, s-a scuzat Riciu, dar a cântat foarte frumos, iar lumea de aici e obișnuită cu ciudați și în biserici. Nu știa muzică psaltică, nu, dar a zis din inimă „Cruce sfântă părăsită la o margine de drum”, încât a lăcrimat și Dorry, o babă surdă care vine mereu la slujbele mele. Nu-mi explic cum de pare că înțelege ce se întâmplă acolo.
Cu doar câteva zile înainte de a deveni regina Akanilor, ca urmare a abdicării tatălui său, care voia să treacă la catolicism, Adjua vindea suveniruri la o tarabă din sat și așa l-a cunoscut pe Iain, un contabil scoțian aflat în vacanță. Iain i-a luat pur și simplu mințile iar câteva săptămâni mai târziu i-a luat și un bilet dus până la Edinburgh și a făcut-o soția sa. Tatăl ei, regele, a certat-o, o regină nu fuge cu primul străin care-i flutură un portofel pe la nas, dar amintește-ți, Adjua, și ce a zis Domnul nostru Iisus Hristos: Cine merge într-o țară unde oamenii își taie o ureche, va trebui și el să-și taie o ureche. Bătrânul rege a avut însă numai parțial dreptate. Iain a fluturat un portofel, dar adevărul e că era cam lipit pământului. Iar Adjua n-a fost nevoită să-și taie urechea, însă a trebuit să-și pună la bătaie toate economiile și, în plus, să semneze un împrumut pentru o casă la Edinburgh, care nu se știe cui va rămâne după divorț. Scuze pentru sfârșitul ca de telenovelă, dar ultima regină a Akanilor a ajuns cameristă într-un hotel, unde apare Riciu, care se îndrăgostește de ea și o salvează. Oricine spune cuiva „nu te așeza aici”, trebuie să-i arate și un loc unde să se așeze, a reflectat Adjua la o altă pildă a Domnului nostru Iisus Hristos.
Adjua ține toate riturile tribului ei, dar ar vrea să treacă la Ortodoxie, dacă va primi darul vorbirii în limbi, pentru că a văzut asta la niște misionari din Ghana și i-a plăcut. Riciu pare foarte încurcat de pretenția ei și mă privește ferit, ca și cum mi-ar spune, să te văd acum pe unde scoți cămașa. Uite cum stau lucrurile, Adjua, i-am explicat, sunt daruri mult mai practice decât vorbirea în limbi, de exemplu, eu am darul citirii Evangheliei în limba greacă, iar Riciu are darul cântării. Riciu cântă foarte frumos, a întărit ea. Exact, iar la mine în biserică sunt oameni cu multe daruri, este o femeie care are darul să facă cele mai buni prăjituri din lume, ai să vezi, altă fată are darul să-i învețe pe copiii de la școala de duminică, iar un băiat are darul să facă tot felul de muțunache amuzanți din hârtie, deci sigur ai să primești și tu un dar surpriză. Adjua a acceptat să se boteze odată cu Luni, băiețelul lor, și a fost atât de mulțumită de răspunsul meu încât mi-a dat în dar câteva borcane cu fasole bătută, cumpărate de la magazinul românesc. Dacă cerurile nu te aud, te va auzi pământul, m-a binecuvântat ea la plecare, cu o altă vorbă misterioasă de-a Domnului nostru Iisus Hristos.
Dorry mi-a dat duminica trecută o felicitare de Crăciun, un card, cum zic ei. În țara asta oamenii mor să-și dea carduri de Crăciun, primești de la toată strada, semnate cu numărul casei, indiferent dacă-i cunoști sau nu pe vecini, și e foarte nepoliticos să nu le pui la rândul tău carduri în căsuțele poștale. Așa că i-am dat în schimb ce-am avut și eu la îndemână, o iconiță de hârtie cu Maica Domnului. Dorry a privit-o lung, poate că era prima icoană pe care o vedea în viața ei, a strâns-o la piept și, în timp ce Riciu tot bătea clopotul din biserică, mi-a strigat tare în ureche, de parcă eu eram cel surd: The magic of Christmas!
JURNAℓ SCOȚIAN 