Când am publicat anul trecut textul de mai jos, un preot mi-a trimis pe email următoarea întrebarea: „De ce nu ne mai încearcă uimirea și cutremurul de care vorbiți? Mă număr printre cei vizați, vă spun sincer, dar nu-mi dau seama cum să încep să trăiesc din nou uimirea și cutremurarea…”
Eram pe drumurile mele și n-am apucat atunci să-i răspund, dar i-aș fi povestit un episod din detenția părintelui Calciu din Casimca Jilavei. Obișnuia ca de Paști să-i salute pe cei mai sângeroși gardieni cu „Hristos a înviat!”, iar aceștia, uimiți de îndrăzneala lui sau poate cutremurați de atâta credință martirică, chiar îi răspundeau, ca hipnotizați: „Adevărat a înviat!”. Odată însă, unul i-a retezat-o scurt: „Ce, l-ai văzut tu?”. Părintele mărturisește că atunci și-a ieșit din sine, a luat în serios întrebarea gardianului și a încercat să-i aducă niște „argumente”, dar, spunea el, a simțit că atunci îngerul Domnului l-a părăsit: „Am căutat să argumentez. Și atunci am ieșit din lumină. Am devenit teolog”.
Asta i-aș fi răspuns părintelui de pe email: Ieși din „teologie” și intră din nou în lumină, vei găsi acolo uimirea și cutremurarea pe care le cauți.
uimire și cutremurare la Ierihon
În „infernul” lui Lucian din Samosata, slujba unuia ca Zaheu din Ierihon e în cea mai infamă companie: „pești, curvari, vameși, lingăi și turnători” (Ménippos 11). În această enumerare e și sugestia că un „vameș” de succes (un colector de taxe) trebuia să se bazeze pe toate abilitățile sale interlope pentru a pune mâna până și pe ultimul bănuț dosit de contribuabili.
Bun, dar de ce „ar alerga” un asemenea personaj să-L vadă pe Iisus? (Luca 19, 4). Din același motiv vechi de când lumea, pentru care se îmbulzeau toți să-L cunoască: de curiozitate. Și cei mai mulți se mulțumeau cu curiozitatea satisfăcută.
Zaheu însă avea și un motiv personal: de frică. Fiind un evreu în solda romanilor (și care-și făcuse averea din spolierea conaționalilor săi), el știa că, dacă Iisus din Nazaret era Mesia, cum îi mergea vâlva, nu numai că putea să-și ia adio de la afacerea sa, dar îl așteptau cele mai negre zile: alungarea protectorilor săi și ceasul răfuielii. Cum să nu lase totul baltă, pentru a vedea cu ochii săi ce i se pregătește? Curiozitate și frică.
Dar nu vreau să zic că la atât s-ar reduce sentimentele unui om care vrea să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu. Mai degrabă, curiozitatea și frica au identități afective mai bine conturate și sunt mai ușor de explicat. Altfel, chiar și cel mai păcătos om nu este mulțumit cu viața lui și caută o rațiune, sau mai degrabă o întâlnire, care să-l schimbe, dar e sătul de farisei și de morala lor obișnuită.
Urcarea în smochin e gestul disperării, nu neapărat al vreunei umilințe asumate (interpretarea comună). Pe lângă faptul că e mic de statură și nu vede ce se întâmplă pe drum, poate că mulțimea întărâtată, recunoscându-l, l-ar fi linșat, dacă ar fi încercat să-și facă loc prin ea.
Dar ceea ce vede Zaheu din smochin, departe de a-i confirma vreo așteptare, îi produce o zguduitoare transformare (µετάνοια) a stărilor inițiale de curiozitate și frică. Curiozitatea i se preface în uimire: regele mesianic, a cărui venire și-o imaginase în toată splendoarea imperială, e un sărăntoc care pășește desculț în praful drumului: „N-avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nicio înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi neluat în seamă…” (Isaia 53, 2-3).
Iar frica inițială i se preschimbă în cutremurare: Mesia nu-i însoțit de armate răzbunătoare, ci de un alai de calici, în mijlocul căruia țopăie de bucurie Bartimeu, fostul orb de la poarta Ierihonului. (Ca un scenarist genial, Luca ni-l lăsase pe Bartimeu urmându-l pe Iisus, la intrarea în Ierihon, în rol de supporting actor, vezi 18, 43.)
Însă epicentrul cutremurării lui Zaheu se va localiza sub smochinul în care se cățărase. Regele mesianic al lui Israel (care, la ora aceea, ar fi trebuit să fie în Templul de la Ierusalim, în toată slava Sa) se oprește sub copac, ca un străin ostenit, și-i cere lui un pic de găzduire. Nu pronunță nicio judecată, nu-l amenință cu nicio răzbunare, nu-i arată nici măcar disprețul binemeritat pentru fărădelegile sale, în schimb, cum observă Sfântul Ambrozie* în exegeza textului, sfidează prejudecățile mulțimii ignorante, cerând unui păcătos să-L primească în casa sa (Luca 19, 7). Un Mesia venit parcă de-a-ndoaselea, nu pentru a pierde, „ci ca să-l caute și să-l mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10).
Uimire și cutremurare: e prea mult pentru puterile unui om hăituit de spaimă și care se aștepta pentru el la tot ce este mai rău. Dar, mai ales, e complet absurd. Însă e atât de adevărat ce se petrece sub ochii lui încât rațiunea trebuie să se predea absurdului și Zaheu știe că nu există altă cale de a face pace în sufletul său. În Zaheu se întâmplă ceva asemănător cu acea „dublă mișcare” de care vorbea Kierkegaard în Frică și cutremur**: priveliștea „resemnării infinite” a lui Mesia-Iisus este atât de zguduitor irațională, încât trezește în Zaheu prima mișcare a credinței, singurul răspuns posibil. Convertirea lui Zaheu este, în fond, convertirea sa interioară de la curiozitate și frică, la uimire și cutremurare.
Însă cei mai mulți oameni nu reușesc să treacă mai departe de curiozitatea banală despre Dumnezeu. Ce uimire să le mai trezească El? În ei, dimpotrivă, curiozitatea se stinge repede, pe măsură ce-și închipuie că au aflat totul despre El, fie din „documentarele științifice” despre viața lui Iisus, fie din prejudecățile despre Biserică, fie, dacă sunt credincioși, dintr-o ritualistică monotonă în care Dumnezeu devine strict treaba preotului, iar ei n-au decât să-l asculte și o să fie bine.
Dar curiozitatea, vai!, se stinge adesea până și-n preoții lor, odată cu o dezolantă profesionalizare care nu mai lasă niciun loc tensiunii căutării, emoției, reflecției și curajului gândirii. Stăpâniți de certitudini transcendentale, gata să-ți predice oricând despre orice, să-ți explice totul, să răspundă pe loc, dar niciodată să-și pună întrebări, Dumnezeul lor încape numai bine între copertele unui moliftelnic.
Iar cutremurare, pentru ce? Singura cutremurare a mulțimii e frica zilei de mâine. Să aibă ce pune pe masă. Siguranța serviciului. Sănătatea copiilor. „Să fie bine, să nu fie rău.” Dar dacă de mâine s-ar simți un pic mai în siguranță, dacă ar trage la loterie biletul câștigător, de Regele lumii care trece desculț prin praful drumului nu s-ar mai cutremura nici măcar vameșii și desfrânatele.
Zaheu ar fi putut să vadă un Mesia venind în alai de popi și jandarmi și ar fi rupt-o la fugă, scârbit de atâta banalitate previzibilă și împăcat cu osânda care-l aștepta. Dacă instituția Bisericii va cădea vreodată în irelevanță pentru propriii săi credincioși, se va întâmpla nu pentru păcatele slujitorilor ei, ci atunci când va fi atât de previzibilă încât aceștia nu vor mai găsi în ea uimirea și cutremurul.
* Ambroise de Milan, Traité sur l’Evangile de S. Luc, traduction: Dom Gabriel Tissot, Sources Chrétiennes, Cerf, 1956.
** Søren Kierkegaard, Frică și cutremur, traducere de Leo Stan, ediția a doua, Humanitas, 2005.
Bibliografie: The Gospel of Luke, The New International Commentary on the New Testament, Joel B. Green, W.B. Eerdmans Publishing Company, 1997.
JURNAℓ SCOȚIAN 