Crăciunul imposibil*

Edinburgh, decembrie 2021. ©Fotografie de Raveca Constantin, pentru „Jurnal scoțian”

Eu sunt încă pe drumuri cu Boboteaza, abia pe săptămâna viitoare dacă ajung prin Insule. Într-un an, m-a prins cu aghiazma mare începutul Triodului, nu mai știam ce să le cânt prin case, troparul Bobotezei sau „Brațele părintești”.

Dar n-am să înțeleg niciodată de ce se pornesc preoții cu Iordanul încă din 31 decembrie, unii, hapsâni parcă pe colacul de la gura urătorilor. De zi întâi, când e lăsat să se răcorească omul cu moare de curechi, așteptând să-i vină finuții cu sorcova, iar cei mai evlavioși se închină la sfânta tăiere împrejur și scuipă-n sân la moliftele lui Sfântul Vasile, hop și popa cu busuiocul, ca într-o competiție industrială în care nu mai există un consiliu al concurenței să pună ordine.

De ce nu se pornesc în ajun, pe 5 ianuarie? De ce nu pe 6, după sfințirea apelor, și apoi în toate, har Domnului, cele opt zile ale Bobotezei, până la sfârșitul ei? Ar fi destulă vreme să meargă prin case, fără să mai dea nas în nas cu sorcove, vasilași și capre mahmure, pe lângă faptul că numai așa are vreo noimă teologică să bați pe la ușile oamenilor, cu aghiazmă nouă, așa cum la Liturghie le dai anafura proaspătă și nu pe cea sfințită în duminica trecută. Măcar de s-ar opri un minut în fiecare casă, pentru a citi Evanghelia Botezului și îndemnul ei la pocăință neîntârziată, pentru că nu cu busuioace, ci cu Evanghelia ne-a trimis Mântuitorul în lume.

*

Dar ce mă miră mai mult e că uităm de Nașterea Domnului atât de repede, de parcă s-au și stins în noi toate emoțiile și învățămintele sale. Ca podoabele unui brad, pe care, după ce te-ai veselit o seară la strălucirea lor de tinichea, le îngrămădești în debara până la anul, ca într-un basm trist de Andersen. Nimic nu mi se pare mai dezolant de Crăciun ca imaginea podoabelor fanate pe care an de an le scoatem din saci și le privim cu duioșie, apoi le împachetăm la loc pentru anul ce vine, ca pe o speranță regăsită și mereu amânată.

*

Cu câteva zile înainte de Crăciun, eram într-o casă, la o fată din parohie care mă chemase să se spovedească de necazurile sale. Fata locuia singură, după ce, cu doar câteva zile mai înainte, se despărțise de prietenul său. Mă concentram să-i spun ceva convingător despre despărțiri și cât de cât inteligent despre băieți, când ea, fără să mă mai asculte de mult, mi-a tăiat vorba: „o să am un copil.”

Cred că ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l audă de la mine în clipa aceea ar fi fost: „felicitări, fetițo, bravo ție!” Sunt cuvinte pe care, de altfel, nu le folosesc nici în condiții normale, când o familie îmi spune că așteaptă un copil. Ce să le zic, „bravo vouă, veți aduce un copil pe lumea asta strâmbă și tot mai idioată, felicitări”? Mă străduiesc să le spun mai degrabă un cuvânt de folos, cum ar fi, Dumnezeu e mare, sau: acum, chiar e cazul să vă puneți pe rugăciune.

De fiecare dată când merg să spovedesc în parohie mă rog așa, înainte de a pleca la drum: Doamne, Tu ai spus în Evanghelia Ta, „cine vă primește pe voi pe Mine mă primește”, așa că, bagă de seamă, oamenii ăștia pe Tine te primesc, nu pe mine, popa Ioan, pe Tine te cheamă, pe Tine vor să te asculte, așadar dă-mi să le spun un cuvânt în numele Tău. Aproape că nu adaug prevenitor: „treaba Ta, eu ți-am zis!”.

Și cum iar îmi strigam în gând micul meu șantaj evanghelic, bâiguind să-i spun copilului acela ceva în care să cred și eu, răspunsul Lui s-a făcut imediat ca lumina care alunga întunericul din jurul păstorilor de la Bethleem: „Dă-i Crăciunul Meu!”.

Fecioara naște. Dumnezeu se face prunc. În grajd se aduc aur, tămâie și smirnă. Cei prigoniți de oameni sunt conduși de stele și îngeri. Unde nu mai era ieșire, se face drum de salvare.

Nașterea Domnului este biruința asupra marelui imposibil, depășirea antinomiilor și ieșirea din situația fără ieșire. Le celebrăm liturgic în fiecare an, dar ele devin și posibilitatea noastră, biruințele, trecerile și ieșirile noastre, odată ce l-am primit pe El, căci „Hristos trăieşte în mine, și viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu” (Galateni 2,20).

Cu Fecioara care naște un copil, orice minune devine de-acum posibilă și pentru mine; cu Fiul lui Dumnezeu făcându-se om, singurătatea mea se împarte de-acum în doi, așa cum voia bietul Iov; cu fata care naște într-o peșteră când toată lumea este împotriva ei, există ieșire din orice situație limită; cu ieslea sărmană în care se naște Regele lumii, orice sărăcie poate fi mai suportabilă; cu fuga în Egipt, mai există un drum de scăpare; iar odată cu magii, mai trimite Domnul oameni buni care vor pune la picioarele noastre aur, tămâie și smirnă.

În seara de Crăciun, pentru că aici slujim întotdeauna Liturghia de cu noapte, după ce au tăcut colindele, după ce s-au umplut inimile, le-am spus în biserică: am să vă citesc pastorala, dar mai întâi vreau să vă spun o poveste. Eram într-o casă, la o fată din parohie care mă chemase să se spovedească de necazurile sale…

* lui Cătălin Sava, muzicolog și prieten discret de neliniști polifonice