Așa cum îmi imaginez că umblau sfinții apostoli

©FOTO Raveca Constantin, pentru „Jurnal scoțian”

Nu obișnuiesc să-mi felicit șefii la aniversările lor, dar sărbătoarea de azi, a Sfântului Ierarh Iosif Naniescu (Iosif cel Milostiv, 1818-1902), mi-a amintit din nou de mitropolitul meu și de textul pe care l-am scris după vizita sa la Edinburgh, în ianuarie 2020. Și apropo de scris, cartea mea, Lumea ca o zi de vineri, al cărei prim tiraj a fost epuizat repede, a fost retipărită și se găsește din nou pe stoc la Editura Doxologia.

Trei momente cu Mitropolitul Iosif

Mitropolitul Iosif are un obicei care-i scoate din minți pe preoții săi: își anunță vizitele pastorale în ultima clipă. Dar mi se pare normal: biserica e casa lui, n-are nevoie de invitația cuiva ca să vină acasă. Și nici nu așteaptă pregătiri speciale.

Parohul de la Glasgow îmi povestea că, odată, Înaltul Iosif l-a anunțat într-o dimineață: vezi că diseară ajung la tine. Și ce-ai făcut, l-am întrebat, ai mai găsit cameră la vreun hotel? Scoția e o țară în care o cameră bună se rezervă și cu o lună înainte. N-am mai găsit nimic liber, a zis părintele, a trebuit să-l culc în parohie.

Eu am fost mai norocos. Părintele Mitropolit și-a anunțat vizita la Edinburgh cu o săptămână înainte. Îl mai întâlnisem o dată la Iași, chiar înainte de a pleca eu spre Scoția, apoi la un seminar cu preoții din Marea Britanie. Îmi amintesc că la masă ne-a oferit câte un păhărel de Cointreau, dar și că, în timpul seminarului, ne întreba pe fiecare: uite, omul din parohia ta are cutare suferință sau problemă, ce faci pentru el, cum îl ajuți? În schimb, n-a spus un cuvânt despre bani sau despre trebuințele episcopiei sale.

În timpul vizitei la Edinburgh, a slujit Liturghia și ne-a hirotonit un diacon. Din vizita lui am rămas cu trei momente, la care m-am tot gândit de atunci.

*

În timpul Liturghiei primisem la altar, ca de obicei, pomelnice și prescuri, pentru pomenire. Pentru că venise multă lume la slujbă, dar și pentru că eram foarte preocupat în altar, n-am terminat de pomenit ultimele două prescuri. Le-am lăsat într-un coș, cu gândul că le voi pomeni duminica următoare. Dar înainte de ieșirea cu Sfintele Daruri, Părintele Mitropolit a căutat din ochi coșul cu prescuri și, fără să-mi spună un cuvânt, a luat cele două pomelnice și le-a pomenit cu răbdare până la ultimul nume. Dragostea lui m-a emoționat adânc și m-a făcut să-mi fie rușine de neglijența mea. Mi-am adus aminte de cuvintele lui, pe care le știam pe de rost dintr-o pastorală mai veche de Paști: „Știu toate greutățile prin care treceți și umilințele pe care le îndurați de multe ori. Vă port în rugăciunile mele. Puneți toate cele pe care le trăiți înaintea Crucii lui Hristos!”. Mi-am dat seama că acestea nu erau cuvinte goale: el chiar ne purta în rugăciunile lui, atent până la ultima prescură din altar.

*

Când am început să slujesc la Edinburgh, voiam foarte mult să am copii care să mă ajute la Liturghie, dar nu știu cum se făcea că la primele slujbe veneau numai fete, pe care tradiția Bisericii le oprește să intre în altar. Până la urmă, de nevoie, am luat ca ajutor o fetiță de zece ani, pe Alexandra. Poate și în dorul fetițelor mele, care acum au crescut mari.

Alexandra este nelipsită de la biserică, știe pe de rost Sfânta Liturghie și adesea îmi pune întrebări din rugăciunile pe care le citesc preoții în taină și pe care ea le aude la mine. În plus, pe lângă faptul că suntem cei mai buni prieteni și ne spunem toate secretele, scriem împreună o carte foarte importantă: Enciclopedia unicornilor. Dar în ziua când a venit Părintele Mitropolit, a trebuit să-i spun, cu destulă greutate: de data aceasta nu te mai pot primi în altar, înțelegi tu de ce.

Alexandra a venit la slujbă ca de obicei, împreună cu surioarele ei, și s-a așezat în primul rând din biserică, îmbrăcată frumos, în portul său popular din Transilvania. Iar la prima noastră ieșire în sobor, deși eram acolo mulțime de preoți și diaconi, Înaltul Iosif s-a întors din senin spre Alexandra și i-a încredințat ei toiagul episcopal, pe urmă i-a dat și Liturghierul său, și așa a slujit Alexandra cu Mitropolitul Iosif.

Iar mie mi-a fost încă o dată rușine de îndoiala mea și mi-am amintit din nou un cuvânt simplu al Părintelui Mitropolit: „Țineţi-vă copiii aproape de voi!”.

*

În sfârșit, seara îl așteptasem la aeroport. A apărut încărcat de bagaje, pentru că de la noi urma să meargă în altă parohie. Mi-a întins o pungă de cadouri, plină ochi: „Ți-am adus niște cărți de la editura noastră, iar pentru soția și fetițele tale, macarons și ciocolată de la Paris”. Iar eu îl așteptasem, pentru că toate restaurantele erau închise la ora aceea, cu două sendvișuri de post, alune și o sticlă cu suc de portocale.

Am scris mai demult despre Înaltul Iosif: este primul episcop în care am recunoscut autoritatea dragostei, și nu a funcției sale. Pur și simplu ți-e teamă să nu greșești față de dragostea și smerenia lui.

Îl mai iubesc și pentru faptul că umblă printre noi cu capul descoperit, fără culionul de mitropolit, blând și luminos, călcând ușor și parcă plutind în anteriul preoțesc, așa cum îmi imaginez că umblau sfinții apostoli după ce i-a trimis Mântuitorul la propovăduire.