Un Mesia în alai de popi și jandarmi

©FOTO: Raveca Constantin, pentru „Jurnal scoțian”

Când am publicat anul trecut textul de mai jos, un preot mi-a trimis pe email următoarea întrebarea: „De ce nu ne mai încearcă uimirea și cutremurul de care vorbiți? Mă număr printre cei vizați, vă spun sincer, dar nu-mi dau seama cum să încep să trăiesc din nou uimirea și cutremurarea…”

Eram pe drumurile mele și n-am apucat atunci să-i răspund, dar i-aș fi povestit un episod din detenția părintelui Calciu din Casimca Jilavei. Obișnuia ca de Paști să-i salute pe cei mai sângeroși gardieni cu „Hristos a înviat!”, iar aceștia, uimiți de îndrăzneala lui sau poate cutremurați de atâta credință martirică, chiar îi răspundeau, ca hipnotizați: „Adevărat a înviat!”. Odată însă, unul i-a retezat-o scurt: „Ce, l-ai văzut tu?”. Părintele mărturisește că atunci și-a ieșit din sine, a luat în serios întrebarea gardianului și a încercat să-i aducă niște „argumente”, dar, spunea el, a simțit că atunci îngerul Domnului l-a părăsit: „Am căutat să argumentez. Și atunci am ieșit din lumină. Am devenit teolog”.

Asta i-aș fi răspuns părintelui de pe email: Ieși din „teologie” și intră din nou în lumină, vei găsi acolo uimirea și cutremurarea pe care le cauți.

uimire și cutremurare la Ierihon

În „infernul” lui Lucian din Samosata, slujba unuia ca Zaheu din Ierihon e în cea mai infamă companie: „pești, curvari, vameși, lingăi și turnători” (Ménippos 11). În această enumerare e și sugestia că un „vameș” de succes (un colector de taxe) trebuia să se bazeze pe toate abilitățile sale interlope pentru a pune mâna până și pe ultimul bănuț dosit de contribuabili.

Bun, dar de ce „ar alerga” un asemenea personaj să-L vadă pe Iisus? (Luca 19, 4). Din același motiv vechi de când lumea, pentru care se îmbulzeau toți să-L cunoască: de curiozitate. Și cei mai mulți se mulțumeau cu curiozitatea satisfăcută.

Zaheu însă avea și un motiv personal: de frică. Fiind un evreu în solda romanilor (și care-și făcuse averea din spolierea conaționalilor săi), el știa că, dacă Iisus din Nazaret era Mesia, cum îi mergea vâlva, nu numai că putea să-și ia adio de la afacerea sa, dar îl așteptau cele mai negre zile: alungarea protectorilor săi și ceasul răfuielii. Cum să nu lase totul baltă, pentru a vedea cu ochii săi ce i se pregătește? Curiozitate și frică.

Dar nu vreau să zic că la atât s-ar reduce sentimentele unui om care vrea să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu. Mai degrabă, curiozitatea și frica au identități afective mai bine conturate și sunt mai ușor de explicat. Altfel, chiar și cel mai păcătos om nu este mulțumit cu viața lui și caută o rațiune, sau mai degrabă o întâlnire, care să-l schimbe, dar e sătul de farisei și de morala lor obișnuită.

Urcarea în smochin e gestul disperării, nu neapărat al vreunei umilințe asumate (interpretarea comună). Pe lângă faptul că e mic de statură și nu vede ce se întâmplă pe drum, poate că mulțimea întărâtată, recunoscându-l, l-ar fi linșat, dacă ar fi încercat să-și facă loc prin ea.

Dar ceea ce vede Zaheu din smochin, departe de a-i confirma vreo așteptare, îi produce o zguduitoare transformare (µετάνοια) a stărilor inițiale de curiozitate și frică. Curiozitatea i se preface în uimire: regele mesianic, a cărui venire și-o imaginase în toată splendoarea imperială, e un sărăntoc care pășește desculț în praful drumului: „N-avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nicio înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi neluat în seamă…” (Isaia 53, 2-3).

Iar frica inițială i se preschimbă în cutremurare: Mesia nu-i însoțit de armate răzbunătoare, ci de un alai de calici, în mijlocul căruia țopăie de bucurie Bartimeu, fostul orb de la poarta Ierihonului. (Ca un scenarist genial, Luca ni-l lăsase pe Bartimeu urmându-l pe Iisus, la intrarea în Ierihon, în rol de supporting actor, vezi 18, 43.)

Însă epicentrul cutremurării lui Zaheu se va localiza sub smochinul în care se cățărase. Regele mesianic al lui Israel (care, la ora aceea, ar fi trebuit să fie în Templul de la Ierusalim, în toată slava Sa) se oprește sub copac, ca un străin ostenit, și-i cere lui un pic de găzduire. Nu pronunță nicio judecată, nu-l amenință cu nicio răzbunare, nu-i arată nici măcar disprețul binemeritat pentru fărădelegile sale, în schimb, cum observă Sfântul Ambrozie* în exegeza textului, sfidează prejudecățile mulțimii ignorante, cerând unui păcătos să-L primească în casa sa (Luca 19, 7). Un Mesia venit parcă de-a-ndoaselea, nu pentru a pierde, „ci ca să-l caute și să-l mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10).

Uimire și cutremurare: e prea mult pentru puterile unui om hăituit de spaimă și care se aștepta pentru el la tot ce este mai rău. Dar, mai ales, e complet absurd. Însă e atât de adevărat ce se petrece sub ochii lui încât rațiunea trebuie să se predea absurdului și Zaheu știe că nu există altă cale de a face pace în sufletul său. În Zaheu se întâmplă ceva asemănător cu acea „dublă mișcare” de care vorbea Kierkegaard în Frică și cutremur**: priveliștea „resemnării infinite” a lui Mesia-Iisus este atât de zguduitor irațională, încât trezește în Zaheu prima mișcare a credinței, singurul răspuns posibil. Convertirea lui Zaheu este, în fond, convertirea sa interioară de la curiozitate și frică, la uimire și cutremurare.

Însă cei mai mulți oameni nu reușesc să treacă mai departe de curiozitatea banală despre Dumnezeu. Ce uimire să le mai trezească El? În ei, dimpotrivă, curiozitatea se stinge repede, pe măsură ce-și închipuie că au aflat totul despre El, fie din „documentarele științifice” despre viața lui Iisus, fie din prejudecățile despre Biserică, fie, dacă sunt credincioși, dintr-o ritualistică monotonă în care Dumnezeu devine strict treaba preotului, iar ei n-au decât să-l asculte și o să fie bine.

Dar curiozitatea, vai!, se stinge adesea până și-n preoții lor, odată cu o dezolantă profesionalizare care nu mai lasă niciun loc tensiunii căutării, emoției, reflecției și curajului gândirii. Stăpâniți de certitudini transcendentale, gata să-ți predice oricând despre orice, să-ți explice totul, să răspundă pe loc, dar niciodată să-și pună întrebări, Dumnezeul lor încape numai bine între copertele unui moliftelnic.

Iar cutremurare, pentru ce? Singura cutremurare a mulțimii e frica zilei de mâine. Să aibă ce pune pe masă. Siguranța serviciului. Sănătatea copiilor. „Să fie bine, să nu fie rău.” Dar dacă de mâine s-ar simți un pic mai în siguranță, dacă ar trage la loterie biletul câștigător, de Regele lumii care trece desculț prin praful drumului nu s-ar mai cutremura nici măcar vameșii și desfrânatele.

Zaheu ar fi putut să vadă un Mesia venind în alai de popi și jandarmi și ar fi rupt-o la fugă, scârbit de atâta banalitate previzibilă și împăcat cu osânda care-l aștepta. Dacă instituția Bisericii va cădea vreodată în irelevanță pentru propriii săi credincioși, se va întâmpla nu pentru păcatele slujitorilor ei, ci atunci când va fi atât de previzibilă încât aceștia nu vor mai găsi în ea uimirea și cutremurul.

* Ambroise de Milan, Traité sur l’Evangile de S. Luc, traduction: Dom Gabriel Tissot, Sources Chrétiennes, Cerf, 1956.

** Søren Kierkegaard, Frică și cutremur, traducere de Leo Stan, ediția a doua, Humanitas, 2005.

Bibliografie: The Gospel of Luke, The New International Commentary on the New Testament, Joel B. Green, W.B. Eerdmans Publishing Company, 1997.

4 thoughts on “Un Mesia în alai de popi și jandarmi

  1. Asa mi-a venit si mie sa ii spun la un cunoscut coleg evreu Hristos a inviat , dupa sf Pasti.
    Mi-a raspuns asa usurel , putin ironic : “L-ai vazut tu ?”
    Am zis ca da , bineinteles cu ochii inimii. Nu i-am zis insa ce imi venea sa-i spun : Da tu l-ai vazut pe Moise ? Ai vazut tu cum a adus tablele legii ? Iar gardianului : L-ai vazut pe Marx sau cum a scris Capitalul ?

  2. Hristos a Înviat! Poate că nu L-am văzut înviind, dar m-am cutremurat de sute de ori văzându-L murind pe Cruce! Iar dacă n-ar fi inviat, moartea Lui nu m-ar mai fi cutrmurat a doua oară, a treia oară, a mia oară!… Fiecare Săptămână a Patimilor este o sfâșiere de suflet, și fiecare Lumină a Învierii este o binecuvântare, un început, o certitudine că nu suntem singuri!…
    Eu cred ca nu e om care să nu se cutremure măcar din când în când, citind și recitind, ascultând si reascultând sfintele evanghelii sau tâlcuirea lor după sfântul Teofilact al Bulgariei… Și așa, aparent fără motiv, te pomenești plângând de nebun!…

  3. Revenind la Zaheu… Zaheu sunt eu!… Oricare „eu” dintre noi!…
    Aici văd ca se speculează din nou varianta unui scenariu diferit… Zaheu îngrijorat de perspectiva judecății umane… Zaheu îngrozit că-și poate pierde jobul și averea!… Zaheu… disperat că ar putea fi linșat de oameni!…
    Oare care era de fapt imboldul fiecarui suflet care, auzind de un Iisus care vindecă bolnavi, scoate demoni, redă vedere orbilor și înviază morți? Comparativ cu „ceilalți”, cine era cel mai descurajat sufletește, că ar putea intra în „perimetrul celor aleși”? Nu cumva exact cei cu conștiința extrem de încărcată? Undeva în altă parte, un alt vameș se mustra îndurerat, în timp ce fariseul de alături se mândrea că el NU e ca acel vameș!…
    Nu cred că pe Zaheu l-a dus acolo grija față de viitorul material, pentru că din câte știm, avea destul incât să dea jumătate celor săraci, și să-i mai și despăgubească împătrit pe cei nedreptățiți! Zaheu a primit un gând bun, pe care l-a urmat: „Cică trece acel prooroc pe-aici! Sunt păcătos! Ce-mi strică să văd un sfânt? Și fiindca toti sunt mai înalți decât mine, eu o să fiu și mai înalt, dacă mă urc în dud, pentru că altfel am venit degeaba!”
    De principiu, primul pas CĂTRE Dumnezeu, trebuie să-l facem noi. Dacă Zaheu ar fi fost sub imboldul egoismului speculat aici, Măntuitorul NU l-ar fi văzut!! De altfel pe toți acei îi mustra fără menajamente, făcându-i călăuze oarbe, încremeniți în formalisme, asemenea paharului curat pe dinafara sau asemenea mormintelor văruite. Mântuitorul cunoștea inima lui Zaheu… Nici vorbă de frică…
    Toți suntem (sau ar trebui să fim) Zahei, cercetându-ne conștiința… Toți, recunoscându-ne slabi și păcătosi, dar auzind că alșii s-au „vindecat”, ar trebui să fim măcar împinși de dorință și curiozitate spunându-ne: „Știu că nu merit, dar cum ar fi dacă totuși?…” … „Astăzi de veți auzi chemarea lui Dumnezeu, nu învârtoșați inimile voastre!”

  4. Servus, comunitate a ”Jurnalului Scoțian”!
    … La vârsta de 13 ani, pe când eram în vacanța aceea Mare, la țară la Bunici, am citit romanul intitulat // Zahei orbul// scris de Vasile Voiculescu, nu cred că era în bibliografia de lecturi pentru materia ”Limba Română”, era în biblioteca Bunicului!
    … ce-oi fi înțeles eu atunci? văd stânci.
    Salve!

Lăsați un comentariu

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s