Înțeleg că un episcop din țară cere preoților să nu-i mai împărtășească pe credincioși în duminicile de peste an, dacă aceștia nu postesc trei zile la rând și nu ajunează. Cu alte cuvinte, dacă un credincios cuminte ascultă de Biserică și postește miercuri și vineri, așa cum este rânduit, se spovedește și primește dezlegarea păcatelor, iată că, în eparhia circularelor despre trupul și sângele Domnului, nu se poate împărtăși duminică. I se mai cere o zi de post în plus. Și o ajunare. Doar-doar s-o răzgândi omul.
Unei asemenea inițiative „cucernice” i se potrivesc perfect cuvintele Sfântului Pavel din Coloseni 2,23: „Unele ca acestea au oarecare înfăţişare de înţelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie şi în necruţarea trupului, dar n-au nici un preţ împotriva îndestulării cărnii”.
M-aș fi așteptat ca un episcop să ceară credincioșilor, mai ales în aceste vremuri de ură și cumplită dezbinare, mai multă cateheză, rugăciune, pocăință, inimă bună și dreaptă socotință, sau măcar să mai lase Facebookul și să pună mâna pe Evanghelii, dar afli că exact asta le mai lipsea pentru a-l primi pe Mântuitorul: o farfurie de fasole în plus.
Dincolo de limbajul legalist de Templu în care este scrisă circulara (voi reveni asupra ei într-un articol separat), măsura celor trei zile de post exclusiv pentru mireni, deoarece nici preoților, nici diaconilor, nici episcopilor, ba chiar nici călugărilor nu li se cer trei zile de post în cursul unei săptămâni obișnuite, este culmea acelei fățărnicii popești despre care vorbește Mântuitorul în Matei 23,4 („leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte”).
*
Scriam anul trecut, în comentariul meu la evanghelia femeii cananeence (Matei 15,21-28):
Acestei femei păgâne (și fără nicio învățătură despre Mesia), Domnul îi spune „mare este credința ta”. Dar ce fel de credință putea să aibă o femeie păgână și, mai ales, ce face o credință să fie „mare”? (…) Mai înainte de orice învățătură teologică și de orice cunoaștere dobândită, credința este o mișcare a inimii. Credința care se găsește în tot atâtea mișcări spre Dumnezeu ale unei inimi curate. (…)
Poate ar trebui să reflectăm mai mult cum, și de ce, și când împietresc inimile credincioșilor, în ce moment al parcursului lor de credință. Nu cumva pentru că trăiesc prea mult într-o captivitate ritualică a religiei, care duce în ei la depersonalizarea credinței și reconstrucția acesteia într-un cadru exclusiv instituționalizat, comod și suficient?
Am cunoscut mulți oameni convinși că sunt „credincioși” doar pentru că merg duminică de duminică la biserică și postesc de două ori pe săptămână. La spovedanie, după ce-i ascult, obișnuiesc să-i întreb: ce-ai făcut ultima dată pentru aproapele tău? Pe cine ai iertat ultima dată și de ce? Care sunt binefăcătorii tăi și cum le mulțumești? Vorbește-mi două minute despre iubire. Povestește-mi episodul din Evanghelii care te-a impresionat cel mai mult. Spune-mi ce înțelegi din versetul „Fericiți cei curați cu inima”. Și așa mai departe.
Și inima celor mai mulți împietrește pe loc, incapabilă de mișcările firești ale credinței mântuitoare.
(„Pâinea credinței și coșul cu firmituri” – textul complet, în volumul Lumea ca o zi de vineri, Editura Doxologia, 2021.)
JURNAℓ SCOȚIAN 