Dar dacă vă zic ceva și mai tare?

Edinburgh. Fotografie de Raveca Constantin.

S-au enervat mulți că le-am stricat povestea cu palma Sfântului Nicolae. Cine o mai fi și ăsta, care corectează „Sfânta Tradiție”? Ce religie ai? mă întreabă cineva în comentarii. Tot din comentariile la textul meu: „este acceptat unanim că”, „un adevăr știut din moși strămoși”, „sincer nu-mi doresc să știu”, „pe mine nu m-a interesat niciodată dacă”, „încep să apară rezultatele științei”, „o asemenea teză, total schimbată față de ceea de Tradiția spunea până acum”, „personal pt. mine” etc. etc.

În neuropsihologie, vina mea e echivalentul unui atac la default mode network, adică la odihna veșnică a minții. În popor, e convingerea că știi o dată pentru totdeauna, și gata, punct, nu te învață nimeni pe tine. De aici și ironia proștilor față de știință și cercetare, și nu e de mirare că buni creștini citează în apărarea lor vorba „crede și nu cerceta”. În Biserică, e paralizia pietistă în numele „tradiției”, când nu ai alt nume pentru izvoarele istorice și nici nu știi destulă carte ca să le cercetezi la bibliotecă.

Cum adică e o născocire, dacă era în cărți acum o sută de ani și dacă noi o citim azi cu ochii noștri? Cum de nu se-arată Sfântul Nicolae, să ne spună el însuși, terminați cu povestea asta jenantă, n-am bătut pe nimeni, citiți „Jurnal scoțian”?

Cum adică nu poate fi adevărat ceea ce noi știm cu siguranță?

„Știm cu siguranță”. Dar dacă, fiind eu mai rău decât atât, am să vă spun ceva și mai tare? O să vă mai mirați că ne rabdă Sfinții, și „sfânta tradiție”, nu că punem ficțiuni infamante pe seama lor, dar că până și rugăciunea „Împărate ceresc” o spunem greșit?

„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul bunătăților…”. Stop. Recitiți asta: „Vistierul bunătăților”. Vistier, adică cel ce are în grijă vistieria, tezaurul. Ce spunem noi, acasă și în biserici, de mii și mii de ori pe zi? Că Duhul Sfânt e un vistier al „bunătăților”, un paznic, un gardian, un administrator, cum vreți voi.

Dar ce spune textul original al rugăciunii? „Comoara bunătăților”, ho thesaurós tõn agathõn. Duhul Sfânt este însăși comoara tuturor bunătăților, este comoara în sine, de unde ne luăm toate averile spirituale, nu vistierul/paznicul ei.

Bine, bine, dar cum e în slavonă, o să întrebe cârcotașii cu seminar. La fel: съкро́вище, „comoara”, „tezaurul”.

Cum s-a ajuns de la „comoară” la „vistierul” comorii? E simplu, pentru un cercetător al vechii limbii românești. În româna veche, vistiariu însemna „camera tezaur”, „comoara” domnească, de aceea găsim la Dosoftei „să dusă în vistiariul său și-ș luă aur și pietre scumpe”, sau „vistiarul cel împărătesc”, sau „vistiiarul besearicii” în Noul Testament de la 1648, sau cu același sens de „tezaur” la Coresi, Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir etc.

Tot copiindu-se rugăciunea „Împărate ceresc” de-a lungul timpului, din carte în carte, vistiarul a fost confundat cu vistierul și, de aici, „Vistierul bunătăților”, fără ca să bage cineva de seamă și nici Duhul Sfânt să ne contrazică trei sute de ani că am stricat rugăciunea Sfinților Părinți.

Pe un singur părinte l-am auzit până azi spunând rugăciunea îndreptată: părintele Rafail Noica.

Ce vreau să spun, cu această demonstrație? Că nu trebuie să ne scandalizeze că în Viața Sfântului Nicolae (și în multe alte vieți de sfinți) sunt ficțiuni pietiste. Modelul creștin are nevoie de prunci reali, care sug din ambii sâni, dar care-și învață limba, istoria, credința, plus două-trei limbi străine. Că cinstirea Sfintei Tradiții nu e un reflex paralizant, nici părelnicie de facebook, ci cunoașterea ei critică și asanarea practicilor destinate să stoarcă lacrimile și banii enoriașilor (am în computer postarea unei mânăstiri care anunță aducerea spre închinare a „părului Maicii Domnului”, poate o voi publica). Că nu cu bărbi lungi și nici cu rețetare de minuni se face teologia, ci cu discernământ, dedicație, vocație și știință de carte. Că trebuie să ne punem la treabă în Biserică, să învățăm din nou grecește și slavonește, să revizuim după izvoare Scriptura și cărțile bisericești și, acolo unde e nevoie, să facem o limbă nouă pentru ele, ca să o înțeleagă și babele de mâine, și copiii care stau astăzi pe tablete și tik tok.

Cred că mai voiam să spun ceva, dar e târziu și nu mai știu ce. Poate revin mâine, deși mi-ar plăcea să mă ocup mai departe de jurnalul meu islandez și de românii care-și redescoperă credința la capătul înghețat al lumii.