Duminica unei mame cananeence

De două ori apare cuvântul „firmituri” în doar zece rânduri consecutive din Evanghelie.

Mai întâi, când femeia cananeeancă îi spune Mântuitorului că „și câinii mănâncă din firmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15,27). Apoi, când urmează, imediat, săturarea mulțimilor cu șapte pâini, de pe urma cărora rămân „șapte coșuri pline cu firmituri” (15,37). Adică un coș de firmituri la o pâine. Iată că firmiturile (câinilor) pot fi mai bogate decât însăși pâinea (stăpânilor)!

Nu e nici întâmplare, nici coincidență minunea cu „firmiturile”. La o adică, pâinile puteau să rămână întregi, și ar fi fost o minune și mai mare, ca în minunea cu Sfântul Ilie, când nu se mai gătau făina și uleiul din casa văduvei. Dar Stăpânul pâinii, și al stăpânilor, și al firmiturilor, și al câinilor vrea să ne avertizeze: nu-i disprețuiți pe cei care nu stau la masa voastră și nu mănâncă pâinea voastră, căci pentru ei am lăsat firmituri care-i vor sătura la fel de bine.

Dumnezeu și când dă firmituri le dă cu coșul! „Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob în împărăția cerurilor, iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară” (Matei 8,11-12).

Și care a fost credința acestei mame cananeence, păgână, în afara Legii și a Templului, fără nicio învățătură despre Mesia? Ce fel de credință putea să aibă ea, de vreme ce însuși Domnul o laudă, „mare este credința ta”? De bună seamă, nu e vorba de ceea ce numim azi o credință religioasă sistemică, dogmatică, căci nu asta a arătat cananeeanca, încât îți vine să te întrebi, ce mai este, la urma urmei, credința și ce face o credință să fie mare.

Credința cananeencei, formulată spontan cu expresia celei mai firești smerenii, de care sunt capabili doar sfinții, a fost aceea că Dumnezeu iubitorul de oameni nu abandonează pe nimeni, nu uită pe nimeni, nu lasă pe nimeni nemiluit, nu-și întoarce fața nici de la cel din urmă câine. Femeia aceasta știa înaintea apostolului Ioan că „Dumnezeu este iubire”.

***

Mai înainte de orice dogmă religioasă, credința cea mare este o mișcare a inimii: iubire, pocăință, smerenie, simplitate, blândețe, recunoștință, bun-simț, adică credința care se găsește în tot atâtea mișcări spre Dumnezeu ale unei inimi curate.

În toată Predica de pe Munte, Mântuitorul nu amintește credința nici măcar o singură dată. Nu spune nicăieri „fericiți cei credincioși”, în schimb revine mereu la mișcările inimii credincioase: smerenia, mila, iertarea, lacrimile, blândețea, pacea, instinctul dreptății, pocăința, curăția, simplitatea etc. Acestora le opune mișcările inimii contrare mântuirii: mânia, ura, pofta nelegiuită, lăcomia, răzbunarea, judecata etc. „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Matei 7, 12), dar, repet, niciun îndemn la a fi credincios, în felul în care ne-am aștepta noi.

După lepădarea lui Petru, Domnul nu-l întreabă nimic despre credința lui („crezi tu în Mine?”), așa cum ne-am fi așteptat. Însă ce-i spune? Îl întreabă care este mișcarea inimii lui: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu pe Mine?” (Ioan 21, 17). Așa cum se întreabă îndrăgostiții între ei: mă iubești tu pe mine? Ei știu că mișcarea aceasta a inimii nu mai are nevoie de nicio altă declarație de credință.

Ca să crezi în Dumnezeu, trebuie mai întâi să-L iubești. Credinţa nu se poate naşte decât din iubire. Asta spune Evanghelia, de la un capăt la altul. Numai credinţa fanaticilor se naşte direct din legi şi dogme.

***

Credința pe care o laudă Domnul în Evanghelii este simplă ca a unor copii. Ea știe doar atât: că Dumnezeu, fiind Tată, trebuie să dăruiască, să fie bun, să ierte, să-și primească mereu copiii. Nu asta așteaptă și copiii de la părinții lor? Colibele pe care voiau să le facă apostolii pe Muntele Tabor, nu sunt oare precum căsuțele de jucărie pe care și le fac copiii? „Tata, mama, haideți și voi aici!”

Odată, pe când aveam vreo paisprezece ani, am încălțat la disperare adidașii tatei, cu vreo trei numere mai mari. Tata era un alergător foarte bun, iar eu îi luasem adidașii la o oră de sport, convins că ei erau secretul performanței sale și că, încălțat cu ei, voi alerga la fel de bine. „Numai să mă ating de haina Lui și mă voi vindeca!”.

Dogmele nu sunt decât hotarele unei geografii spirituale, din care Dumnezeu iese adesea spre părțile Tirului și ale Sidonului, ca în povestea mamei cananeence (insist să o numesc „mama” și nu „femeia cananeeancă”, nu doar pentru motivul cu care i-a ieșit înainte Mântuitorului, ci și pentru că mamele nu sunt amintite niciodată în ecteniile Bisericii, din păcate, așa cum nu sunt amintiți în general nici părinții și copiii noștri). Ce face El acolo și cum îi miluiește pe „cananeeni” nu mai vine din dogme, ci din mișcarea inimilor lor.

***

Îmi amintesc de bătrâna prescurăreasă din parohia mea de țară, care trecea pe pomelnicele ei toate nenorocirile pe care le afla de la televizor: „pentru soldații morți în Afganistan”, „pentru victimele cutremurului din Egipt”, „pentru cei morți în accidentul de mașină de la Bârlad” etc. Le făcea colive la toți și știu că și-ar fi dat sufletul ca să nu mai fie necazuri în lume, dar, într-o zi, a fost foarte tulburată văzând în biserică o copie după icoana Sfintei Treimi, a lui Rubliov, pentru că Tatăl nu avea barbă, iar Duhul Sfânt nu arăta ca un porumbel.

Ca și mama cananeeancă, prescurăreasa mea îl aflase în inima ei pe Dumnezeu, deși credea că Tatăl e mai bătrân decât Fiul, în schimb, atâția teologi își închipuie că-L cunosc pe Dumnezeu, dar credința lor rămâne una a dogmelor, incapabilă să coboare în inimă. În zilele tragediei de la „Colectiv”, un monah foarte vocal de la Petru-Vodă se arăta pe la televiziuni, preocupat de dilemele canonice ale pomenirii morților: „nu-i putem pomeni pe toți”, atrăgea el atenția, „pentru că nu știm dacă erau toți botezați”! Stăpânul credinței nu lăsa câinilor nici măcar firmiturile de la masa sa.

Poate ar trebui să reflectăm mai mult la cum, și de ce, și când împietresc inimile credincioșilor (și ale multor preoți), în ce moment al parcursului lor de credință. Nu cumva pentru că trăiesc comod și suficient într-o captivitate ritualică a religiei, care conduce la de-personalizarea credinței, dezumanizarea ei și reconstrucția exclusivă în cadrul instituționalizat al Bisericii?

Am cunoscut mulți oameni convinși că sunt credincioși doar pentru că merg duminică de duminică la biserică și postesc de două ori pe săptămână. La spovedanie, după ce-i ascult, obișnuiesc să-i întreb: Ce-ai făcut anul acesta pentru aproapele tău? Pe cine ai iertat ultima dată și de ce? Care sunt binefăcătorii tăi și cum le ești recunoscător? Vorbește-mi două minute despre iubire. Povestește-mi din Evanghelii episodul care te-a impresionat cel mai mult. Spune-mi ce înțelegi din versetul „Fericiți cei curați cu inima”. Și așa mai departe.

Și inima celor mai mulți împietrește pe loc, incapabilă de mișcările firești ale credinței mântuitoare.

Vezi și: „Pâinea din care au mâncat câinii”, https://ioanflorin.wordpress.com/2020/02/02/painea-din-care-au-mancat-cainii/

șapte despre vameșul Zaheu

1. L-am întrebat odată pe starețul Clement: de ce căuta Zaheu să-l vadă pe Iisus? Ce-l interesa pe el cum arăta Iisus? Citește cu atenție, mi-a răspuns starețul. Evanghelia nu zice „căuta să-l vadă pe Iisus”, ci „căuta să vadă cine este Iisus” (τίς ἐστιν, Luca 19,3). Un alt profet, ca atâția alții? un alt învățător de lege, un înțelept, poate un zelot venit să-i stârnească împotriva romanilor? Chiar și omul cel mai păcătos nu este mulțumit cu viața lui și caută o rațiune sau mai degrabă o întâlnire care să-l schimbe, dar e sătul de farisei și de morala obișnuită.

2. Bine, am zis, dar Iisus n-a făcut decât să se autoinvite în casa lui Zaheu: „Coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19,5). Ce-a fost așa de extraordinar în întâlnirea asta, ca să-l schimbe pe vameș? Multe, a spus starețul:
Considerația lui Hristos. Păcătoșii sunt obișnuiți să-i disprețuim. Iată ce spune Evanghelia: „toţi murmurau, zicând că Iisus a intrat să găzduiască la un om păcătos” (Luca 19,7). 
Dragostea. Păcătoșii se așteaptă să-i urâm, dar Hristos s-a purtat cu dragoste față de Zaheu. 
Comuniunea. Păcătoșii se știu din start excluși și judecați de cei drepți, dar „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19,10).
Bucuria. Cuvântul Mântuitorului l-a bucurat pe Zaheu, zice Evanghelia (Luca 19,6), or păcătoșii se așteaptă să fie certați de cei drepți, nu poftiți la vreun motiv de bucurie.
Puțină considerație, puțină dragoste, un pic de comuniune și bucurie, iată ce așteaptă de la noi aproapele nostru, ca să-l vadă pe Mântuitorul.

3. Dar de ce zice Evanghelia că s-a suit într-un copac? De ce nu a ieșit în drum ca tot omul, mai ales că nu era un oarecare, era totuși mai-marele vameșilor. E un sens spiritual aici, a răspuns starețul. Ca să-l vezi pe Hristos, trebuie să faci efortul să te înalți un pic dintre păcatele tale, măcar cât te-ai urca într-un copac.

4. Dar de ce zice Zaheu, „dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”? Nu putea să întoarcă o singură dată, n-ar fi fost de-ajuns?
Sunt două înțelesuri aici, a răspuns starețul. Înțelesul literal este că orice păcat te face de patru ori vinovat: întâi față de Dumnezeu, apoi față de conștiința ta, a treia oară, față de cel căruia i-ai greșit, a patra oară, față de societatea pe care ai corupt-o prin păcatul tău. Iată de ce Zaheu a simțit nevoia să-și răscumpere împătrit fărădelegile sale.

5. Iar înțelesul mistic, a continuat starețul, este să ne amintească de cele patru trepte prin care se lucrează păcatul în om: venirea gândului păcătos, primirea gândului păcătos, hotărârea de a face păcatul și, în sfârșit, fapta propriu-zisă. Greșești nu o singură dată păcătuind, ci de patru ori, pentru că de patru ori ai avut ocazia să te oprești.

6. Am spus atunci: vreau și eu să întorc împătrit pentru păcatele mele. Întoarce o dată pentru conștiința ta, a spus starețul, Hristos le-a întors pe celelalte trei pentru tine.

7. Și eu sunt păcătos, am insistat, vreau și eu să mă urc într-un sicomor, să văd cine este Hristos. Urcă-te pe cruce, a spus starețul, de acolo se vede Hristos cel mai bine.

Jurnal islandez (3). O rugăciune în Nord

Cea mai tulburătoare rugăciune am auzit-o de la un om simplu, într-o căsuță de la malul Oceanului Arctic. Oceanul este atât de aproape de el, că vara iese cu lanseta în spatele casei și prinde cod de jumate de metru. Îl curăță acolo pe mal, după obiceiul fermierilor islandezi, aruncă mațele în apă și aduce acasă fileurile prinse cu sârmă pe un băț.

M-a întrebat încă o dată cum mă cheamă. „E mai frumos Florian”, a zis el. „Dacă ai fi fost preot islandez, așa te-ar fi chemat Florian, te rog să-mi dai voie să-ți zic Florian”. Era de meserie tâmplar și lucrase în toată lumea până să ajungă în satul acela din nordul Islandei.

Din una în alta, l-am întrebat: „Tu cum te rogi?”. Și mi-a răspuns: „Eu nu-i cer lui Dumnezeu sănătate. Că dacă vrei sănătate trebuie să te speli bine pe dinți. Nici fericire nu mai cer, că atunci când am fost cel mai fericit era să-mi pun ștreangul de gât. Eu mă rog atât: Tată. Părinte. Cercetează sufletul meu”.

Omul ăsta cu mâinile murdare de unsoare vorbea ca Sfinții Părinți.

Și tot el mi-a spus încă ceva, în după-amiaza aceea care se stingea peste sat în lumina albastră a nopților nordice. „Mi-e teamă de Dumnezeu într-un singur fel. Mi-e teamă să nu-mi dau singur dreptate”.

După-amiază la Reykjavik. Foto: „Jurnal scoțian”

Vezi și:

Jurnal cu poze, povești, întâmplări cu români și lungi digresiuni personale ale autorului, din timpul ultimei sale călătorii misionare în Islanda (1)

Jurnal islandez (2). O înviere la Siglufjörður

Încotro curge Iordanul la Bobotează

Botezul Domnului în Iordan a fost ca a doua facere a lumii: din nou apă și „întuneric desupra adâncului” așteptând venirea Luminii (dar acum altfel de întuneric era, cel al păcatelor lumii), din nou Duhul lui Dumnezeu plutind peste ape, din nou Cuvântul Tatălui se face auzit, iar Cel „prin care toate s-au făcut” le face noi pe toate, din nou îngeri stau de față la această înnoire a lumii, ca la facerea ei (Iov 38,7), dar înger în trup de Botezător. De altfel, lecturile biblice la vecernia zilei (parimiile) încep chiar cu primele versete din Facerea.

Cel mai cuprinzător comentariu la această sărbătoare mi se pare că l-a scris Cosma Monahul, în două propoziții, și se găsește în slujba zilei: „Hristos iese din apă, ridicând împreună cu Sine lumea” și: „Pe Adam cel stricat, iarăşi îl zideşte în apele Iordanului”. Botezul Domnului în apele păcătoșilor inițiază restaurarea lui Adam și a lumii, desăvârșită prin jertfa de pe cruce și înălțarea Sa la Cer.

Până la urmă, prima facere n-a mers bine deloc. Ea s-a făcut omului potop și „mormânt aşternut cu apă”, cum spune Sfântul Ioan Damaschinul, în canonul zilei. De aceea, Însuși Hristos vine acum să mântuiască facerea lumii: prin venirea Sa, se desparte iarăși lumina de întuneric (Matei 4,16), se apropie Împărăția cerurilor, apele primordiale sunt resfințite și, de-acum înainte, vor îneca numai păcatele, prin botez, nu și păcătosul, pentru că în ele S-a coborât Mântuitorul lumii.

„Și a zis Dumnezeu” la această nouă Facere un singur cuvânt numai: „Pocăiți-vă!”. Și ce este pocăința? Să ne cunoaștem păcatele. Și ce este cunoașterea păcatelor? Viața duhovnicească. Și ce este viața duhovnicească? Dragostea de Hristos. Și ce este dragostea? Dragostea este mereu celălalt.

Apa cea nouă a Bobotezei este chiar Hristos, „apa cea vie” care se face în om „izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4, 14; 7, 37). Se întâmplă cu apa Bobotezei profeția din Psalmi: „Marea a văzut şi a fugit; Iordanul s-a întors înapoi” (Psalmul 113, 3). Dar semnificația acestor schimbări de curs este spirituală, nu hidrodinamică, ne tâlcuiește tot Cosma Monahul: „Când cu arătarea Ta ai luminat toate, atunci marea cea sărată a necredinţei a fugit, iar Iordanul, cel ce curgea în jos, s-a întors ridicându-ne pe noi la cer”.

Așa că, cei care în aceste zile tot pândesc la Iordan curgerea lui înapoi și momentul celei mai bune fotografii ar trebui să caute mai degrabă în ei înșiși curgerea lui spre cer. Și să-și spele rufele fără grijă.

Dar cel mai mult îmi place la Botezul Domnului că Sfânta Treime S-a arătat lumii nu în Templu, nu în locurile sfinte, nu preoților și învățătorilor, ci acolo, la Iordan, unde se adunase mulțimea păcătoșilor și unde se mărturiseau păcatele. Dumnezeu Se arată acolo unde se mărturisesc păcatele. Cine spune că nu-L cunoaște pe Dumnezeu, înseamnă că nu-și cunoaște păcatele.

În rest, constat cu dezamăgire că troparul Bobotezei se aude tot strâmb în multe biserici, chiar și după un „an omagial” al traducătorilor de cărți bisericești: „Și Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea cuvântului”. Nu trebuie să știi grecește ca să-ți pui întrebarea: cum să „adeverești” o „întărire”, ce nonsens mai e și acesta? În schimb, se poate întări un adevăr, ceea ce vrea să spună și troparul: a întărit adevărul cuvântului, εβεβαίου του λόγου το ασφαλές. Pogorârea Duhului Sfânt la Iordan a întărit cuvântul Tatălui despre Hristos („Acesta este Fiul Meu cel iubit”): „Și Duhul, în chip de porumbel, a întărit adevărul cuvântului”. Iar literal, e și mai poetic: „A întărit neîndoiala cuvântului”.

Și tot n-am să înțeleg de ce se pornesc preoții cu Iordanul încă din 31 decembrie, aproape gata să ia colacul de la gura urătorilor. De ce nu se pornesc în ajun, pe 5 ianuarie? De ce nu pe 6, după sfințirea apelor, și apoi, slavă Domnului, în toate cele opt zile ale Bobotezei, până la sfârșitul ei? Ar fi destulă vreme să meargă prin case, fără să mai dea nas în nas cu sorcove, vasilași și capre mahmure, pe lângă faptul că numai așa are vreo noimă duhovnicească să bați pe la ușile oamenilor: cu aghiazmă nouă, așa cum la Liturghie le dai anafură proaspătă și nu pe cea sfințită în duminica trecută. Măcar de s-ar opri două minute în fiecare casă, pentru a citi Evanghelia Botezului și îndemnul ei la pocăință, pentru că nu cu busuioace, ci cu Evanghelia ne-a trimis Mântuitorul în lume.

La mulți ani de neîndoială în Cuvânt și de vedere a Sa la Iordanul pocăinței!