Duminica unei mame cananeence

De două ori apare cuvântul „firmituri” în doar zece rânduri consecutive din Evanghelie.

Mai întâi, când femeia cananeeancă îi spune Mântuitorului că „și câinii mănâncă din firmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15,27). Apoi, când urmează, imediat, săturarea mulțimilor cu șapte pâini, de pe urma cărora rămân „șapte coșuri pline cu firmituri” (15,37). Adică un coș de firmituri la o pâine. Iată că firmiturile (câinilor) pot fi mai bogate decât însăși pâinea (stăpânilor)!

Nu e nici întâmplare, nici coincidență minunea cu „firmiturile”. La o adică, pâinile puteau să rămână întregi, și ar fi fost o minune și mai mare, ca în minunea cu Sfântul Ilie, când nu se mai gătau făina și uleiul din casa văduvei. Dar Stăpânul pâinii, și al stăpânilor, și al firmiturilor, și al câinilor vrea să ne avertizeze: nu-i disprețuiți pe cei care nu stau la masa voastră și nu mănâncă pâinea voastră, căci pentru ei am lăsat firmituri care-i vor sătura la fel de bine.

Dumnezeu și când dă firmituri le dă cu coșul! „Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob în împărăția cerurilor, iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară” (Matei 8,11-12).

Și care a fost credința acestei mame cananeence, păgână, în afara Legii și a Templului, fără nicio învățătură despre Mesia? Ce fel de credință putea să aibă ea, de vreme ce însuși Domnul o laudă, „mare este credința ta”? De bună seamă, nu e vorba de ceea ce numim azi o credință religioasă sistemică, dogmatică, căci nu asta a arătat cananeeanca, încât îți vine să te întrebi, ce mai este, la urma urmei, credința și ce face o credință să fie mare.

Credința cananeencei, formulată spontan cu expresia celei mai firești smerenii, de care sunt capabili doar sfinții, a fost aceea că Dumnezeu iubitorul de oameni nu abandonează pe nimeni, nu uită pe nimeni, nu lasă pe nimeni nemiluit, nu-și întoarce fața nici de la cel din urmă câine. Femeia aceasta știa înaintea apostolului Ioan că „Dumnezeu este iubire”.

***

Mai înainte de orice dogmă religioasă, credința cea mare este o mișcare a inimii: iubire, pocăință, smerenie, simplitate, blândețe, recunoștință, bun-simț, adică credința care se găsește în tot atâtea mișcări spre Dumnezeu ale unei inimi curate.

În toată Predica de pe Munte, Mântuitorul nu amintește credința nici măcar o singură dată. Nu spune nicăieri „fericiți cei credincioși”, în schimb revine mereu la mișcările inimii credincioase: smerenia, mila, iertarea, lacrimile, blândețea, pacea, instinctul dreptății, pocăința, curăția, simplitatea etc. Acestora le opune mișcările inimii contrare mântuirii: mânia, ura, pofta nelegiuită, lăcomia, răzbunarea, judecata etc. „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Matei 7, 12), dar, repet, niciun îndemn la a fi credincios, în felul în care ne-am aștepta noi.

După lepădarea lui Petru, Domnul nu-l întreabă nimic despre credința lui („crezi tu în Mine?”), așa cum ne-am fi așteptat. Însă ce-i spune? Îl întreabă care este mișcarea inimii lui: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu pe Mine?” (Ioan 21, 17). Așa cum se întreabă îndrăgostiții între ei: mă iubești tu pe mine? Ei știu că mișcarea aceasta a inimii nu mai are nevoie de nicio altă declarație de credință.

Ca să crezi în Dumnezeu, trebuie mai întâi să-L iubești. Credinţa nu se poate naşte decât din iubire. Asta spune Evanghelia, de la un capăt la altul. Numai credinţa fanaticilor se naşte direct din legi şi dogme.

***

Credința pe care o laudă Domnul în Evanghelii este simplă ca a unor copii. Ea știe doar atât: că Dumnezeu, fiind Tată, trebuie să dăruiască, să fie bun, să ierte, să-și primească mereu copiii. Nu asta așteaptă și copiii de la părinții lor? Colibele pe care voiau să le facă apostolii pe Muntele Tabor, nu sunt oare precum căsuțele de jucărie pe care și le fac copiii? „Tata, mama, haideți și voi aici!”

Odată, pe când aveam vreo paisprezece ani, am încălțat la disperare adidașii tatei, cu vreo trei numere mai mari. Tata era un alergător foarte bun, iar eu îi luasem adidașii la o oră de sport, convins că ei erau secretul performanței sale și că, încălțat cu ei, voi alerga la fel de bine. „Numai să mă ating de haina Lui și mă voi vindeca!”.

Dogmele nu sunt decât hotarele unei geografii spirituale, din care Dumnezeu iese adesea spre părțile Tirului și ale Sidonului, ca în povestea mamei cananeence (insist să o numesc „mama” și nu „femeia cananeeancă”, nu doar pentru motivul cu care i-a ieșit înainte Mântuitorului, ci și pentru că mamele nu sunt amintite niciodată în ecteniile Bisericii, din păcate, așa cum nu sunt amintiți în general nici părinții și copiii noștri). Ce face El acolo și cum îi miluiește pe „cananeeni” nu mai vine din dogme, ci din mișcarea inimilor lor.

***

Îmi amintesc de bătrâna prescurăreasă din parohia mea de țară, care trecea pe pomelnicele ei toate nenorocirile pe care le afla de la televizor: „pentru soldații morți în Afganistan”, „pentru victimele cutremurului din Egipt”, „pentru cei morți în accidentul de mașină de la Bârlad” etc. Le făcea colive la toți și știu că și-ar fi dat sufletul ca să nu mai fie necazuri în lume, dar, într-o zi, a fost foarte tulburată văzând în biserică o copie după icoana Sfintei Treimi, a lui Rubliov, pentru că Tatăl nu avea barbă, iar Duhul Sfânt nu arăta ca un porumbel.

Ca și mama cananeeancă, prescurăreasa mea îl aflase în inima ei pe Dumnezeu, deși credea că Tatăl e mai bătrân decât Fiul, în schimb, atâția teologi își închipuie că-L cunosc pe Dumnezeu, dar credința lor rămâne una a dogmelor, incapabilă să coboare în inimă. În zilele tragediei de la „Colectiv”, un monah foarte vocal de la Petru-Vodă se arăta pe la televiziuni, preocupat de dilemele canonice ale pomenirii morților: „nu-i putem pomeni pe toți”, atrăgea el atenția, „pentru că nu știm dacă erau toți botezați”! Stăpânul credinței nu lăsa câinilor nici măcar firmiturile de la masa sa.

Poate ar trebui să reflectăm mai mult la cum, și de ce, și când împietresc inimile credincioșilor (și ale multor preoți), în ce moment al parcursului lor de credință. Nu cumva pentru că trăiesc comod și suficient într-o captivitate ritualică a religiei, care conduce la de-personalizarea credinței, dezumanizarea ei și reconstrucția exclusivă în cadrul instituționalizat al Bisericii?

Am cunoscut mulți oameni convinși că sunt credincioși doar pentru că merg duminică de duminică la biserică și postesc de două ori pe săptămână. La spovedanie, după ce-i ascult, obișnuiesc să-i întreb: Ce-ai făcut anul acesta pentru aproapele tău? Pe cine ai iertat ultima dată și de ce? Care sunt binefăcătorii tăi și cum le ești recunoscător? Vorbește-mi două minute despre iubire. Povestește-mi din Evanghelii episodul care te-a impresionat cel mai mult. Spune-mi ce înțelegi din versetul „Fericiți cei curați cu inima”. Și așa mai departe.

Și inima celor mai mulți împietrește pe loc, incapabilă de mișcările firești ale credinței mântuitoare.

Vezi și: „Pâinea din care au mâncat câinii”, https://ioanflorin.wordpress.com/2020/02/02/painea-din-care-au-mancat-cainii/