Pe de o parte, Dumnezeu este iubire. Pe de altă parte, cutremurul din Turcia

Pe de o parte, să crezi că Dumnezeu este iubire, să predici toată ziua cuvintele Evangheliei, să pozezi în cel prin care trece toată suferința lumii, să te pozezi la propriu vărsând lacrimi, mângâind copii și împărțind pachețele bătrâneilor neajutorați.

Pe de altă parte, să justifici suferința ca pedeapsă a lui Dumnezeu, să cauți explicația cutremurului din Turcia în păcatele oamenilor, în catedrala Sfânta Sofia etc., mai mult, să faci din cutremur „icoana” pedepsei păcătoșilor și să te dai profetul judecății divine. Lasă că ar fi fost de ajuns să citești pe wikipedia lista cutremurelor din Turcia din ultimii 20 de ani. Și să te întrebi un pic ce și cum s-a construit într-o astfel de zonă a unei falii tectonice atât de active, cu ce autorizații, cu ce materiale, sau ce șpăgi s-or fi dat pentru blocurile acelea care au căzut ca niște cuburi de jucărie. Deci, ce judecată divină este în cutremurul din Turcia? Acolo au murit de-a valma, nici măcar stăpânii lumii, ci tot mii de amărâți și copiii lor, care locuiau prin cartiere înghesuite, în blocuri vechi sau în căsuțe prost construite și cu materiale furate. Dumnezeu să-i odihnească pe cei morți acolo și să-i mângâie pe cei care trec prin suferința acestor pierderi.

Dar nu pot să nu mă întreb ce frustrări drăcești se ascund într-un om credincios, ca să găsească justificări divine unei nenorociri care a luat mii de vieți. Ce schizofrenie duhovnicească, să predici un Dumnezeu „care atât de mult a iubit lumea” (Ioan 3,16), dar primul gând în fața unei nenorociri să-ți fugă la pedeapsa lui Dumnezeu? Ce monstru ar fi ieșit dintr-un astfel de om, dacă printr-o altă conjunctură ar fi luat calea unei revoluții și nu pe cea a unui seminar popesc de provincie? În orice popă care predică răzbunarea lui Dumnezeu este un tiran ratat într-un seminar.

Cea mai bolnavă credință este cea care justifică suferința pe seama lui Dumnezeu. Îl iubesc nespus pe acel preot (parcă părintele Buga), care povestea undeva că, fiind chemat să îngroape un copil de trei ani, își ticluise nu mai știu ce predică teologică, dar a sfârșit încă din primele secunde izbucnind în plâns și spunând doar atât: „Vă rog iertați-mă. Și iertați-l și pe Dumnezeu”. Adică: vă implor, nu puneți asupra Lui nenorocirea asta. Sau: nu e nicio suferință de justificat prin El, este El atotputernic, dar are un fel al Lui de-a fi neputincios, gândiți-vă doar că și-a lăsat Fiul să moară pe Cruce.

Hristos n-a pedepsit niciun păcătos, ci a luat asupra Lui toate păcatele lumii, iar când apostolii, într-un moment de nesăbuință, au vrut „să cheme foc din cer” peste un sat de amărâți care nu-i primiseră, El i-a certat: „Nu știți voi fiii cărui Duh sunteți? Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9,55). Probabil că apostolii aveau în cap Legea și exemplele ei, dar nu la Vechiul Testament și la exemplele lui trebuie să mergem, ci la Mântuitorul lumii, în răscumpărarea căruia se „împlinește” toată dreptatea credinței noastre (Matei 5,17). „Ați auzit că s-a zis…” – acesta e Vechiul Testament. „Iar eu vă zic vouă” – acesta e cel Nou.

De ce au fost posibile episoade care ne contrariază în Vechiul Testament? De ce nu mai purtăm războaie în numele credinței, ca Iisus Nave, de ce nu mai aducem azi sacrificii animale, de ce nu ne mai tăiem bărbații împrejur, de ce nu mai împărțim lumea în „curat” și „necurat”, de ce „nu omul a fost făcut pentru sabat, ci sabatul pentru om”? Pentru că, „din început nu a fost aşa” (Matei 19,8), pentru că „din învârtoşarea inimii” noastre s-au scris multe lucruri din Lege. Lupul trebuia să pască împreună cu oaia, acesta era planul Lui. Planul nostru a fost să ucidem lupul și să mâncăm oaia.

Când niște gură-cască îi aduc lui Iisus vestea despre o tragedie înecată în sânge (Luca 13,1-5), care va să zică, „ia uite, Doamne, ce păcate or fi având ăia”, El le răspunde: „Credeți că au fost mai păcătoși decât voi? Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel”. Așa ar arăta judecata divină, cu „toți la fel”, după dreptatea pe care o cer frustrații credinței.

Iar dacă vreți totuși Vechiul Testament, recitiți Iov: prietenii lui, care-i justificau suferința pe baza păcatelor omului și a dreptății lui Dumnezeu, altfel cu vorbele meșteșugite din multe predici de azi, abia au scăpat de mânia Lui, care „ardea împotriva lor”.

Oamenii de acest fel își găsesc credința nu în iubirea lui Dumnezeu, ci în răzbunarea frustrărilor lor. Dovada existenței dumnezeului lor este răzbunarea, nu iubirea, iar credința lor este răzbunarea pe necredința celorlalți. Acest duh al frustrării are mare putere de încredințare, poate face din fanatici mari virtuoși, unii se pot hrăni doar cu pâine și apă, dar credința lor nu se va împlini până nu vor vedea păcătoșii înecați în sânge. Ei proclamă slava lui Dumnezeu peste pământ, doar pentru că în ea este triumful lor, de care viața i-a frustrat. Călăi fără asumare, așteaptă în ascuns spectacolul execuției publice a păcătoșilor, și se desfată cu închipuirea chinurilor acelora.

Pe de o parte, Dumnezeu este iubire. Pe de altă parte, cutremurul din Turcia.

Cum să înțelegem asta, cel puțin noi, cei care-l chemăm „Tatăl nostru”? Tată, da: dar nici măcar pe însuși Fiul său întrupat în om nu l-a putut scuti de cel mai mare cutremur. Pare că orice devenire în om pe lumea asta nu poate fi scutită de toate cutremurele, de toate tragediile care decurg inexorabil dintr-o „cădere” pe care, adevărul e că nu știm să o explicăm convingător, dacă nu revenim mereu la lucrurile de bun simț, care guvernează orice conștiință.

Da, Tatăl este iubire, dar este și libertate. Tatăl ideal își pune viața pentru copilul său, dar nu-i împiedică plecarea de acasă (Luca 15,11-32). Tatăl ideal îl așteaptă la poartă, cu ochii în drum, dar nu blestemă în urma lui. Tatăl ideal, dacă fiul său îi va cere pâine, nu-i va da piatră (Matei 7,9). Dar dacă fiul nu cere pâine? Dacă vrea piatra încercărilor? Dacă fiul singur își trage în cap cu piatra aceasta? Tatăl lui va rămâne așteptându-l în drum.

Tatăl ne poate ajuta să ne ducem suferințele, Tatăl ne primește oricând înapoi, Tatăl ne trimite miracolele sale, dar Tatăl nu poate trăi viețile copiilor săi. Pentru aceasta sunt minunați și Tatăl, și copilul. Tatăl ne învață, ne poruncește, ne amenință, ne ia de urechi, dar nu ne constrânge libertățile, voințele, deciziile, nu El ne alege primarii, judecătorii și constructorii de blocuri, nu El ia șpagă pentru planuri urbanistice, nu El ne otrăvește mâncarea, aerul și apa etc.

Trăim într-o lume căzută odată cu noi de la alegerea „binelui și a răului”, o lume care-și așteaptă mântuirea împreună cu noi, cum zicea Sfântul Maxim Mărturisitorul. Prima facere n-a mers bine deloc, am stricat-o tot noi. Ea s-a făcut omului potop și „mormânt aşternut cu apă”, spune Sfântul Ioan Damaschinul, în canonul de la Bobotează. Dar facerea a doua, mântuită de Hristos, va fi „cer nou și pământ nou”, în care „va locui dreptatea” (2 Petru 3,13). Şi Mântuitorul „va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21,4). Și odată cu ele toate potopurile, și toate cutremurele, și toate frustrările drepților închipuiți.