Foamea cu o sută de guri

Câteva idei din evanghelia de duminica aceasta (Matei 25,31-46), care n-ar trebui să aibă nevoie de prea multă interpretare, ci de puțin curaj pentru a fi dezvoltate:

– „și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile” (v. 32): așa e în Biblia sinodală, exasperant de aproximativă, dar literal e „vor fi adunate toate neamurile” (synachthēsontai). Responsabilul adunării este, după Daniel 12,1, arhanghelul Mihail.

– „moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (v. 34). Doar Împărăția este „pregătită” de la începutul lumii, nu și iadul (vezi mai jos: „focul cel veșnic gătit diavolului și îngerilor lui”, dar nu se mai spune „de la întemeierea lumii”). Singura predestinare a omului e Împărăția lui Dumnezeu. „De la începutul lumii” – Dumnezeu știa dinainte căderea omului, totuși nu-i pregătește niciun iad. Focul era, exclusiv, „gătit diavolului și îngerilor lui” (v. 41). A te duce în iad e o căutare a iadului cu dinadinsul, o rupere de predestinare, așa cum fiul risipitor se rupe de moștenirea Tatălui, sau cum ar zice teologii mai pompoși: o rupere ontologică.

– „flămând am fost și mi-ați dat să mănânc… însetat am fost și mi-ați dat să beau” (v. 35). Vai, cât ar fi de vorbit despre foamea cu o sută de guri a lumii! Foamea nu este doar de pâine (Matei 4,4), nu vă bazați exclusiv pe pomene cu mâncare! Tot marele Flămând îi amintește și pe „cei ce flămânzesc și însetează de dreptate” (Matei 5,6). Foamea de dreptate este mai mare decât foamea de pâine. Setea de sens este și a filosofului, și a amărâtului de la etajul zece care stă în fața televizorului și așteaptă cutremurul. Unul și-o stinge scriind eseuri, celălalt, cu bere proastă.

Dacă ești o jigodie care „bea nedreptatea ca pe apă” (Iov 15,16), dacă faci legi cu dedicație, sau dacă ești un judecător nedrept, un ministru incompetent, un primar corupt, un șefuleț care ți-ai cumpărat slujba de la alți șefuleți, sau dacă averea ta s-a făcut prin stoarcerea unor amărâți plătiți cu salariul minim pe economie, sau dacă în orice fel pui foame peste foamea de dreptate a lumii, pomenele cu mâncare chiar o să-ți stea în gât.

De asemenea, de la preoții și, mai ales, episcopii Bisericii se așteaptă ceva mai multă înțelegere a expresiei „flămând am fost și mi-ați dat să mănânc”, nu doar cantine sociale. Foamea lumii e cu o sută de guri. Lacome! Foamea de umilința lui Hristos, nu de mitrele lui simbolice. Foamea de o predică trecută prin inima predicatorului, nu prin copertele unui Moliftelnic. Foamea după un sens de găsit în nebunia de azi. Foamea de un cuvânt în apărarea nenorociților. Foamea după Trupul și Sângele Domnului, împărțite cu zgârcenie din ani în paști. Foamea de iubirea care „nu le caută pe ale sale”, foamea de „milă vreau, iar nu jertfă”. Pâinea cea vie, apa cea vie, nu surogate, aghiazme „cât jumate de împărtășanie”, lumini aduse cu avionul, sfințiri pe forme și formulare, zeciuieli din izmă, mărar și chimen. Din multe biserici Hristos iese de la Liturghie mai flămând decât a intrat.

– „pentru că (flămând am fost etc.)” (v. 35 – v. 42). Judecata va fi cauzală, va fi un „pentru că ori asta, ori asta”, a faptelor. Orice faptă are un „pentru că” de la noi, și un „pentru că” de la Dumnezeu. Pocăința este inversarea raportului între cele două „pentru că”.

– „bolnav și m-ați cercetat, în temniță și ați venit la mine etc.” (v. 36). Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei 79,1: „Uită-te ce ușoare porunci a dat Hristos! N-a spus, nu m-ați eliberat din temniță!, nu m-ați vindecat!… N-au făcut nici măcar ce era mai ușor!”. Să stai lângă un bolnav, numai așa, ca să-l ții de mână, să asculți povestea unui pușcăriaș, să oferi o șansă unui nenorocit, nu iluzia revoluției unei lumi de nenorociți. Dar ce vorbești tu, Ioane Gură de Aur? E mai ușor azi să faci o revoluție decât să faci dreptate unui singur om, și mai repede plânge o icoană pentru un bolnav de cancer, decât plânge un preot.

***

Despre diferența dintre milă și pomană

Mi se pare derizorie existența unor liste de catehism care sumarizează exact „cele șapte fapte ale milosteniei”, ca și cum mila ar fi un program pe puncte, și nu cum ar trebui: o stare neodihnită a celui aflat mereu în căutarea celuilalt. Toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă, – inclusiv neputințele, lipsurile și contrarietățile celuilalt.

Milostenia de catehism nu recomandă să dăm de pomană unui leneș, dar mila trebuie să-l poarte și pe nefericitul acela. Milostenia nu ține partea bețivilor, dar mila îl primește într-un colțișor de rai până și pe bețivul de Marmeladov, îi face loc la urma tuturor, după ce vor fi isprăvit de intrat toți sfinții și toți înțelepții, doar pentru că „niciodată nu s-a crezut vrednic să fie primit”.

Mi-a intrat odată în biserica de la Edinburgh un om abia ieșit din pușcărie. Mi-a spus că vinde fier vechi și trăiește pe unde apucă, apoi mi-a cerut un ban de pomană. Trăsnea a băutură și a viață mizerabilă. Ce faci cu banii?, l-am întrebat. Vreau să-mi iau o sticlă de vin, m-a privit el drept în ochi. I-am dat zece lire și l-am sfătuit să-și ia o sticlă de vin bun, să nu mai bage în el toate porcăriile. A plecat clătinându-se de bucurie, iar de duminica următoare a fost nelipsit de la slujbe. După vreun an, avea un serviciu stabil și se mutase într-o casă decentă. Din primul lui salariu mi-a adus un dar, pe care, ca să nu mă deranjeze, mi l-a lăsat la fetele de la lumânări: o sticlă de vin bun.

Desigur, lucrurile ar fi putut sta altfel, iar omul acela să nu se mai întoarcă niciodată, nici în biserică, nici la o viață mai bună. Dar mila și iubirea sunt stări de har care nu așteaptă promisiuni și nici recunoștință. Ele se revarsă, ca soarele lui Dumnezeu, „și peste cei buni, și peste cei răi”. Să nu aveți așteptări de la nimeni, pentru faptele voastre bune! „Fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor” (Luca 14,14).

Milostenia (pomana) este o faptă, mila creștină este o credință. Milostenia este condescendență, mila este „să iubești pe aproapele ca pe tine însuți”. Milostenia are, inevitabil, conștiința superiorității, mila are doar conștiința dragostei de frate. Milostenia este pomană, mila creștină este pomenire.

Milostenia nu este doar a celor credincioși. Ea poate fi, în aceeași măsură, a ateilor sau a politicilor sociale. Milostenia are un scop bine determinat, poate fi și un calcul economic, pe când mila creștină este o stare de grație și nu are nevoie de un scop anume. Faptele milosteniei pe care le enumeră Matei 25, 31-46, dincolo de urgența lor socială, nu sunt „pomeni” circumstanțiale, ci fapte ale unei iubiri lucrătoare care trebuie să se reverse permanent asupra tuturor.

Toți avem nevoie de milă, suntem cu toții flămânzi de iubire și însetați de sens, bolnavi de neputințe, străini și ca într-o închisoare în scurta noastră trecere prin lume, dar mai ales cumplit de însingurați și tânjind să ne țină de mână o iubire „ca moartea de tare” (Cântarea Cântărilor 8, 6).

Milostenia este calculată, mila este o risipă de iubire. Mila este neodihnită, nu are nici Lege, nici canoane, nici neam, nici calcule. Milostenia va înceta la sfârșitul lumii, dar mila va rămâne în veac, pentru că „în veac este mila Lui” (Psalmul 135, după Septuaginta, unde aceste cuvinte se repetă de douăzeci și opt de ori). Iadul ar trebui să se cutremure de mila aceasta înmulțită în veac de 28 de ori și să nu-și mai închipuie lucruri mărețe despre el! „Ține-ți mintea în iad”, așa e, Sfinte Siluane, dar râde-i în nas! Veșnicia lui nu va putea concura cu mila veșnică a Părintelui îndurărilor.