Maria învierii

Mé mou háptou, „nu te atinge de Mine!” (Ioan 20,17) îi spune Mântuitorul Mariei Magdalena, în dimineața Învierii, la mormânt, și vedem în pictura apuseană, aproape fără excepție, variațiuni pe aceeași temă: o Magdalenă îngenuncheată, gata să cuprindă picioarele lui Iisus, în timp ce El se ferește de atingerea ei. Ca în această superbă frescă a lui Fra Angelico, în care Iisus duce pe umăr o cazma ca să ne amintim că Maria Magdalena îl confundase cu grădinarul cimitirului:

Noli me tangere, da, numai că în limba greacă propoziția s-ar putea înțelege la fel de bine și „încetează să te mai atingi”.

„Încetează să te mai atingi de mine!” – ca atunci când spunem, de exemplu, „nu mă enerva!” sau „nu te lungi cu povestea”, dar se înțelege: „încetează să mă mai enervezi”, „nu te mai lungi” etc., pentru că, de fiecare dată, acțiunea este deja în desfășurare. Nu este așadar exclus ca Maria Magdalena să fi atins deja picioarele lui Iisus mai înainte ca El să o respingă, așa cum apare scena într-o icoană mai nouă, de inspirație bizantină.

Dar un vorbitor nativ al limbii evangheliilor, așa cum a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, este cel mai bun martor pentru înțelegerea pasajului în sensul de care vorbesc. De unde știm – se întreabă Ioan Gură de Aur (în Omilia 86 din Comentariul la Ioan) – că Maria Magdalena „s-a atins de el” (hóti hépsato autoũ)? Din aceea că îi spune: „Nu te atinge de mine!” Așadar, Ioan Gură de Aur pare a înțelege că Maria Magdalena deja îmbrățișase picioarele lui Iisus (sau se atinsese de El). De fapt, n-ar fi nimic excepțional aici, pentru că o scenă asemănătoare este descrisă la Matei 28,1.9: „Au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul… Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat”. Iar apostolul Toma este invitat chiar să atingă rănile Mântuitorului.

Atunci, care ar fi, totuși, explicația acestei respingeri din Ioan 20,17? Din mulțimea interpretărilor care s-au dat aici, cea a Sfântului Ioan Gură de Aur rămâne, după părerea mea, cea mai rezonabilă.

Maria Magdalena îl strigase pe Iisus Rabbuni, „Învățătorule”, ca în timpul vieții Sale pământești (spre deosebire de Toma, care după înviere îl numește „Domnul meu și Dumnezeul meu”). Toma are conștiința că Iisus cel înviat este însuși Dumnezeu, pe când Maria „nu are încă învățătura Învierii”, va spune Ioan Gură de Aur. Ea crede că Învățătorul s-a întors din morți (ca Lazăr) și îi îmbrățișează picioarele de bucurie. Tocmai de aceea El o respinge, explică mai departe Ioan Gură de Aur, pentru a-i da o lecție: „Încetează să te mai atingi de Mine așa cum o făceai înainte, pentru că de-acum lucrurile stau altfel”, iar acest altfel este pus în legătură cu continuarea versetului („încă nu m-am suit la Tatăl meu… mă sui la Tatăl meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru”).

În alt loc însă mi se pare că se ascunde frumusețea întâlnirii de la mormânt. Mântuitorul îi vorbește („femeie, de ce plângi? pe cine cauți?”), dar ea nu-l recunoaște, ba chiar îi întoarce spatele, ca să vorbească din nou cu îngerii ei. Abia când El o cheamă pe nume („Maria!”), ea îl recunoaște și-i răspunde pe loc: „Rabbuni!”. Chemarea numelui o face să-L recunoască în sfârșit. Părinții Bisericii au pus acest moment în legătură cu oile pe care Păstorul cel Bun le cheamă „pe nume” (Ioan 10,3-4: „… și oile Sale le cheamă pe nume și le mână afară… și oile merg după El, căci cunosc glasul Lui”).

Nu cred însă c-ar fi nepotrivit să ducem explicația și mai departe, în legătură cu o mistică a „glasului iubitului” din Cântarea Cântărilor, înțeleasă ca o alegorie a nunții Mirelui cu sufletul îndrăgostit care-L caută. „Glasul iubitului meu!” (2,8), tresare iubita, părându-i-se că-l aude venind de peste munți. Îl aude și-n puterea nopții: „Glasul iubitului meu bate la ușă!” (5,2). „Cel ce șezi în grădini, prietenii iau aminte la glasul tău: fă-mi-l auzit!” (8,13 – mormântul învierii era într-o grădină!). La rândul lui, și iubitul cere să audă glasul iubitei: „Porumbița mea, fă-mi auzit glasul tău” (2,14), „glasul tău e fermecător” (4,3) (toate citatele sunt după Septuaginta NEC/Polirom).

Iubitul cheamă numele iubitei așa cum știu doar el și ea. Desigur, toți îi cunosc numele, dar ea și-ar recunoaște iubitul și dintr-o mie numai din felul în care acesta îi cheamă numele. Numele este chemare. În lumea semită numele „se chema” peste cineva și „chema”, nu era o simplă individualizare a persoanei.

Orice iubit care cheamă numele iubitei repetă istoria lui Adam, care pune numele Evei după ce o naște din coasta sa. Iisus, ca un „nou Adam”, cheamă numele Mariei Magdalena, ucenica cea iubită, născută din nou din coasta Sa euharistică.

Gala pastoralelor de Paști (1)

M-am mirat să găsesc (și) la Părintele Patriarh, dar nu în pastorală, ci în predica de Înviere, explicația greșită că Paștele evreiesc comemora trecerea prin Marea Roșie: „Paștele iudaic însemna comemorarea trecerii poporului evreu prin Marea Roșie…”.

Legătura cu Marea Roșie este un aspect secundar, iar Paștele evreiesc se referă la ea abia în a șaptea zi, la încheiere sărbătorii. Desigur că pāsaḥ însemna „a trece peste” și pesaḥ comemorează o „trecere”, dar nu trecerea prin Marea Roșie (coincidență lexicală!), ci a îngerului nimicitor pe deasupra caselor evreilor din Egipt, unse cu sângele ocrotitor al mielului pascal (Ieșirea 12,21-23). Ce alt argument la sursă mai puternic decât cateheza lui Gamaliel chiar la Haggadah de Pesah: „Paște, pentru că Atotputernicul a trecut [pasah] pe deasupra caselor părinților noștri în Egipt, precum s-a zis…”.

Acest episod este povestit în Ieșirea 12, lectură fundamentală pentru istoria mântuirii atât la Paștele evreiesc, cât și la sărbătoarea Paștilor în Biserica primară. Verbul „trecerii” apare de mai multe ori în acest context, e.g. „iar sângele [mielului] vă va fi semn pe casele în care vă veți afla, Eu voi vedea sângele și voi trece pe lângă voi (v. 13), „aceasta este jertfa de Paște (pesaḥ) pentru Domnul, care a trecut (pāsaḥ) pe lângă casele fiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul” (v. 27) etc.

De ce este important să știm corect ce însemna Paștele evreiesc? Evident, pentru legătura sa tipologică cu Paștele Hristos, „mielul care ridică păcatele lumii”, Paștile noastre care „ne-a trecut pe noi din moarte la viață și de pe pământ la cer” (Canonul Învierii). Amintirea verbului „trecerii” nu este aici întâmplătoare. O mulțime de simboluri subtile se împletesc în Ieșirea 12 și trimit profetic la jertfa Mântuitorului: mielul „să fie înjunghiat pe înserat” (v. 6), „os din el să nu zdrobiți” (v. 46), „să fie mâncat într-o singură casă” (= așa cum euharistia se primește în comunitate, într-o singură „casă”) etc.

De unde, așadar, legătura eronată dintre pesaḥ și trecerea prin Marea Roșie? Nu știu exact, dar ea apare și în sinaxarul de la utrenia Învierii, în această referință sumară: „În această zi smulgând Dumnezeu pe poporul israelitean din mâna Faraonului, l-a trecut prin Marea Roșie…” (lasă că trecerea Mării n-a fost „în această zi”, ci după încă șase zile). Probabil de la faptul, cum spuneam, că în a șaptea zi a Paștelui evreiesc, ultima, este comemorată și trecerea prin Marea Roșie.

Dar dacă lăsăm deoparte Ieșirea 12 și ne referim doar la trecerea prin Marea Roșie (Ieșirea 14), se pierd toate semnificațiile tipologice ale Paștelui vechi-testamentar, precum și legăturile cu Noul Testament, în care sunt resemnificate elementele pascale din Ieșirea 12.

Cred că până și un seminarist din anul întâi ar înțelege consecințele unui asemenea reducționism exegetic. Cu atât mai mult mă mir să-l văd practicat de ierarhi luminați, așa cum o fac, de exemplu, Preasfințitul Timotei al Spaniei („cuvântul paști – pesah – înseamnă trecere. Paștile iudaic – trecerea prin Marea Roșie – preînchipuia Paștile cele Mari și Sfințite, adică Învierea Domnului Hristos”, în ziarul Lumina) sau Mitropolitul Laurențiu Streza, profesor universitar de Liturgică, chiar în pastorala de Înviere de anul acesta: „Sărbătoarea Învierii Domnului este numită și Paști, termen care vine din limba ebraică și înseamnă trecere. Evreii prăznuiau bucuria unei treceri minunate, geografice, fizice prin Marea Roșie și a intrării lor sub povățuirea lui Moise în pământul făgăduinței”.

Sau cum o face titularul catedrei de Omiletică și Catehetică de la București, părintele Beldiman, pe Basilica, ducând confuzia și mai departe, până-n adâncul Mării Roșii, unde i se pare că vede mielul pascal: „Paștile vechi însemna trecerea – pesah – prin Marea Roșie, plecarea din Egipt, trecerea prin Marea Roșie și mergerea spre Pământul Făgăduinței, Canaan (…) de aceea Marea Roșie simboliza taina morții [Mântuitorului], a jertfei Lui sângeroase”.

Singura excepție peste care am dat în această direcție, și absolut notabilă, este pastorala Preasfințitului Ignatie, episcopul Hușilor. Intitulată „Sfânta Euharistie – Paștile cel adevărat al Bisericii”, este una dintre cele mai bune pastorale de Înviere pe care le-am citit vreodată, o exegeză pascală, cu aplicații biblice și liturgice, expusă pe înțelesul unui public larg și orientată pastoral spre adevăratul sens al ospățului sărbătoresc: Euharistia. (I-aș reproșa doar întinderea textului, prea mare chiar și pentru o pastorală bună: ca idee, cca 3500 de cuvinte, comparativ, de exemplu, cu pastorala Patriarhului sau a Mitropolitului Teofan, ambele cca 1800 de cuvinte).

Preasfințitul Ignatie intră în dialog cu credincioșii, ceea ce e chiar unic într-o pastorală: „Dacă toţi cei care sunteţi de faţă aţi venit la slujba de Înviere, ca să vă întâlniţi cu Dumnezeu, atunci am certitudinea că veţi rămâne până la sfârşitul acesteia”. E primitor, cald, adecvat evenimentului: „Slujba de Înviere nu înseamnă doar primirea luminii, ci mai ales întâlnirea cu Hristos, Care este unicul şi adevăratul nostru Paşti. Locul de întâlnire a lui Hristos cel Înviat este Sfânta Liturghie, unde Îl primim pe El Însuşi drept hrană şi băutură, Trupul şi Sângele Lui din potirul euharistic”.

Explică cu răbdare, aduce detalii despre cina pascală a Vechiului Testament, citează frecvent din Ieșirea 12, pentru că, – iată că cineva o spune clar -, „este necesar să vedem legătura dintre Paştile iudaic şi Paştile nostru”, ca să pricepem că mielul Paștilor noastre „este o Persoană, Însuşi Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat” (1 Cor. 5,7).

Din exegeza biblică trece imediat la concluzii pastorale, încât cei prezenți să se simtă vizați, dar nu fără o anume eleganță: „Demn de reţinut este faptul că nu pleca nimeni până nu participa la toată cina pascală, în cadrul căreia se mânca mielul fript (…). Aşa cum pentru evrei participarea la cina pascală implica, în mod firesc, consumarea mielului jertfit special pentru sărbătoarea Paştilor iudaice, la fel pentru orice creştin participarea la praznicul Învierii sau al Paştilor ar trebui să implice, în mod inerent şi natural, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Care este adevăratul, desăvârşitul şi unicul nostru Paşti”.

În sfârșit, punctul pe i, ca oamenii să decidă dacă se mulțumesc cu lumina sau ar trebui să rămână și la Liturghia de Paști (pastorala e gândită să fie citită la utrenia Învierii, încă un lucru bun): „Deci, oricât pare de aspru acest cuvânt, a nu ne împărtăşi cu Hristos în noaptea de Paşti, de fapt, este acelaşi lucru cu a nu sărbători Paştile. (…) Vreţi ca Domnul să vă bucure inima şi să vă lumineze sufletul? Rămâneţi, rogu-vă, până când Hristos vrea să ni Se dea în Sfânta Cuminecătură, adică până la sfârşitul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Doar aşa vom simţi că Paştile sunt învierea şi bucuria noastră duhovnicească”.

Pe de altă parte, comparați învățătura euharistică despre „Hristos, Paștile cele noi, Paștile cele de taină”, pe care o duc acasă credincioșii de la Huși, cu substitutul folcloric al „Sfintelor Paști” la borcan, pâinea înmuiată în vin și îmbuteliată din Sâmbăta Mare, care încheie pastoralele din ultimii ani ale Preasfințitului Iustin al Maramureșului: „Să primim sfintele paști (prescura și vinul), pregătite și sfințite în Sâmbăta Mare, în pahare curate și anume rânduite (…) paștile cele sfințite și sfințitoare!” (2022), respectiv „Să pregătiți la parohii după rânduială și să primiți Sfintele Paști! (…) Nu uitați ce v-am învățat și altă dată: Paștile sfințite sunt hrană sfințitoare de suflet și vindecătoare de boli trupești…” (2023). Nu mai este vorba de o concesie benignă făcută unei tradiții populare de origini oricum suspecte, ci de întreținerea sistematică a unei confuzii cu Sfânta Împărtășanie, adevăratul nostru ospăț pascal, sfințitor și tămăduitor. Mă întreb ce-ar fi avut de zis Sfântul Ioan Gură de Aur, văzând preoții împărțind la Înviere sticluțele cu „paști” ale episcopiei.

(Continuarea zilele următoare, când îmi fac timp. Spoiler: categorii și câștigători la „Gala pastoralelor”: Cea mai bună, Cea mai plicticoasă, Cel mai original aparat critic, Ce am fost și ce-am ajuns, Kant for Dummies, Lucrări de seminar reciclate, Taina aritmeticii etc. Categoria „Tezaur folcloric” a fost deja adjudecată.)

Bibliografie: Biblia după textul ebraic. Exodul. Leviticul, ediție îngrijită de Maria Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, Humanitas, București, 2019; Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1: „Canonul apostolic al primelor secole”, Deisis / Stavropoleos, 2008 (pentru citatul din Haggadah de Pesah).