pe surse

La sesizarea mea, librăria online cartepedia.ro a corectat înregistrarea automată, greșită, care atribuia doamnei Cristina Popa, fosta directoare a Colegiului Goethe, traducerea volumelor de la Polirom, „Tao” și „Qi Gong”. Mulțumesc pentru promptitudine administratorilor cartepedia.ro. Linkurile la sursă, aici și aici.

Când mai auziți de „dezvăluiri” pe Activenews, să vă amintiți că vă informează un site pentru care cele „patru surse de specialitate” consultate n-au fost nici documente, nici declarații, nici persoane, nici măcar un email sau telefon de confirmare la editură, adică probe pe care ar fi trebuit să le producă un ziarist, ci o simplă eroare de înregistrare, vizibilă de la o poștă pentru unul care a cumpărat măcar o carte de pe o librărie online. Case closed.

Vezi și: O demascare în stilul presei securiste

O demascare în stilul presei securiste + LATER EDIT

Traducătoarea cărților de la Polirom, „Tao pentru sănătate, sex și longevitate” și „Qi Gong, manual de inițiere”, d-na Cristina Popa, din Iași, absolventă de engleză-spaniolă, n-are nicio legătură cu profesoara Cristina Popa din București, fosta directoare a Colegiului Goethe. Am verificat informația direct la Editura Polirom. E o simplă coincidență de nume, speculată de Activenews într-unul dintre cele mai josnice atacuri la persoană din media românească.

Prezentarea colaboratoarei Polirom, traducătoarea cărților despre Tao și Qi Gong și autoare de ghiduri conversaționale, se găsește chiar pe site-ul Editurii:

În schimb, deși era atât de simplu să verifice informația direct la sursă, Activenews a speculat o eroare de înregistrare de pe site-ul librăriei online cartepedia.ro. Sub numele și prezentarea fostei directoare de la Colegiul Goethe (preluate de pe site-ul Editurii Corint), cartepedia.ro listează în mod eronat traducerile de la Polirom, inclusiv, după cum puteți vedea din pozele de mai jos, un volum de „Drept roman” (pe coperta căruia numele autoarei este „Cristina Pop”, nici măcar Popa):

Prezentarea corectă a autoarei Cristina Popa, fosta directoare de la Colegiul Goethe, și a cărților sale se regăsește pe site-ul Editurii Corint:

Captura de ecran a unei informații greșite, care putea fi verificată în câteva minute – aceasta este singura „dovadă” și nivelul de „documentare” al unui articol Activenews, altfel, chiar și dacă ar fi fost adevărat, îndreptat nu împotriva opiniilor unei persoane, a funcției și poziționărilor sale publice, a tot ceea ce poate eventual nemulțumi în prestația sa profesională, ci împotriva legăturilor de familie, în stilul de sumbră amintire al presei securiste de demascare.

LATER EDIT: Pe site-ul Editurii Polirom, d-na Cristina Popa, din Iași, este prezentată, conform uzanțelor Editurii, în calitate exclusiv de AUTOARE, rubrica respectivă intitulându-se „Cărțile AUTORULUI Cristina Popa”. Așa se explică faptul că din prezentarea sa lipsesc traducerile de care vorbeam mai sus. Tocmai de aceea, cum spuneam, am verificat informația direct la Editura Polirom și am primit confirmarea: autoarea ghidurilor de conversație, d-na Cristina Popa din Iași, fără nicio legătură cu fosta directoare Cristina Popa de la Colegiul Goethe, este și traducătoarea volumelor „Tao” și „Qi Gong”.

L.E. 2: Iată cum funcționează una dintre „sursele de specialitate” citate de Activenews, site-ul librarie.net. E ca la cartea de telefoane sau ca la orice agregator online de informații. Dacă se caută numele „Cristina Popa”, se obține automat o listă de cărți fără nicio legătură de autor între ele: „Tao”, caiete de limba română, „Drept penal”, dicționar de termeni economici etc.

Maria învierii

Mé mou háptou, „nu te atinge de Mine!” (Ioan 20,17) îi spune Mântuitorul Mariei Magdalena, în dimineața Învierii, la mormânt, și vedem în pictura apuseană, aproape fără excepție, variațiuni pe aceeași temă: o Magdalenă îngenuncheată, gata să cuprindă picioarele lui Iisus, în timp ce El se ferește de atingerea ei. Ca în această superbă frescă a lui Fra Angelico, în care Iisus duce pe umăr o cazma ca să ne amintim că Maria Magdalena îl confundase cu grădinarul cimitirului:

Noli me tangere, da, numai că în limba greacă propoziția s-ar putea înțelege la fel de bine și „încetează să te mai atingi”.

„Încetează să te mai atingi de mine!” – ca atunci când spunem, de exemplu, „nu mă enerva!” sau „nu te lungi cu povestea”, dar se înțelege: „încetează să mă mai enervezi”, „nu te mai lungi” etc., pentru că, de fiecare dată, acțiunea este deja în desfășurare. Nu este așadar exclus ca Maria Magdalena să fi atins deja picioarele lui Iisus mai înainte ca El să o respingă, așa cum apare scena într-o icoană mai nouă, de inspirație bizantină.

Dar un vorbitor nativ al limbii evangheliilor, așa cum a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, este cel mai bun martor pentru înțelegerea pasajului în sensul de care vorbesc. De unde știm – se întreabă Ioan Gură de Aur (în Omilia 86 din Comentariul la Ioan) – că Maria Magdalena „s-a atins de el” (hóti hépsato autoũ)? Din aceea că îi spune: „Nu te atinge de mine!” Așadar, Ioan Gură de Aur pare a înțelege că Maria Magdalena deja îmbrățișase picioarele lui Iisus (sau se atinsese de El). De fapt, n-ar fi nimic excepțional aici, pentru că o scenă asemănătoare este descrisă la Matei 28,1.9: „Au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul… Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat”. Iar apostolul Toma este invitat chiar să atingă rănile Mântuitorului.

Atunci, care ar fi, totuși, explicația acestei respingeri din Ioan 20,17? Din mulțimea interpretărilor care s-au dat aici, cea a Sfântului Ioan Gură de Aur rămâne, după părerea mea, cea mai rezonabilă.

Maria Magdalena îl strigase pe Iisus Rabbuni, „Învățătorule”, ca în timpul vieții Sale pământești (spre deosebire de Toma, care după înviere îl numește „Domnul meu și Dumnezeul meu”). Toma are conștiința că Iisus cel înviat este însuși Dumnezeu, pe când Maria „nu are încă învățătura Învierii”, va spune Ioan Gură de Aur. Ea crede că Învățătorul s-a întors din morți (ca Lazăr) și îi îmbrățișează picioarele de bucurie. Tocmai de aceea El o respinge, explică mai departe Ioan Gură de Aur, pentru a-i da o lecție: „Încetează să te mai atingi de Mine așa cum o făceai înainte, pentru că de-acum lucrurile stau altfel”, iar acest altfel este pus în legătură cu continuarea versetului („încă nu m-am suit la Tatăl meu… mă sui la Tatăl meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru”).

În alt loc însă mi se pare că se ascunde frumusețea întâlnirii de la mormânt. Mântuitorul îi vorbește („femeie, de ce plângi? pe cine cauți?”), dar ea nu-l recunoaște, ba chiar îi întoarce spatele, ca să vorbească din nou cu îngerii ei. Abia când El o cheamă pe nume („Maria!”), ea îl recunoaște și-i răspunde pe loc: „Rabbuni!”. Chemarea numelui o face să-L recunoască în sfârșit. Părinții Bisericii au pus acest moment în legătură cu oile pe care Păstorul cel Bun le cheamă „pe nume” (Ioan 10,3-4: „… și oile Sale le cheamă pe nume și le mână afară… și oile merg după El, căci cunosc glasul Lui”).

Nu cred însă c-ar fi nepotrivit să ducem explicația și mai departe, în legătură cu o mistică a „glasului iubitului” din Cântarea Cântărilor, înțeleasă ca o alegorie a nunții Mirelui cu sufletul îndrăgostit care-L caută. „Glasul iubitului meu!” (2,8), tresare iubita, părându-i-se că-l aude venind de peste munți. Îl aude și-n puterea nopții: „Glasul iubitului meu bate la ușă!” (5,2). „Cel ce șezi în grădini, prietenii iau aminte la glasul tău: fă-mi-l auzit!” (8,13 – mormântul învierii era într-o grădină!). La rândul lui, și iubitul cere să audă glasul iubitei: „Porumbița mea, fă-mi auzit glasul tău” (2,14), „glasul tău e fermecător” (4,3) (toate citatele sunt după Septuaginta NEC/Polirom).

Iubitul cheamă numele iubitei așa cum știu doar el și ea. Desigur, toți îi cunosc numele, dar ea și-ar recunoaște iubitul și dintr-o mie numai din felul în care acesta îi cheamă numele. Numele este chemare. În lumea semită numele „se chema” peste cineva și „chema”, nu era o simplă individualizare a persoanei.

Orice iubit care cheamă numele iubitei repetă istoria lui Adam, care pune numele Evei după ce o naște din coasta sa. Iisus, ca un „nou Adam”, cheamă numele Mariei Magdalena, ucenica cea iubită, născută din nou din coasta Sa euharistică.

Gala pastoralelor de Paști (1)

M-am mirat să găsesc (și) la Părintele Patriarh, dar nu în pastorală, ci în predica de Înviere, explicația greșită că Paștele evreiesc comemora trecerea prin Marea Roșie: „Paștele iudaic însemna comemorarea trecerii poporului evreu prin Marea Roșie…”.

Legătura cu Marea Roșie este un aspect secundar, iar Paștele evreiesc se referă la ea abia în a șaptea zi, la încheiere sărbătorii. Desigur că pāsaḥ însemna „a trece peste” și pesaḥ comemorează o „trecere”, dar nu trecerea prin Marea Roșie (coincidență lexicală!), ci a îngerului nimicitor pe deasupra caselor evreilor din Egipt, unse cu sângele ocrotitor al mielului pascal (Ieșirea 12,21-23). Ce alt argument la sursă mai puternic decât cateheza lui Gamaliel chiar la Haggadah de Pesah: „Paște, pentru că Atotputernicul a trecut [pasah] pe deasupra caselor părinților noștri în Egipt, precum s-a zis…”.

Acest episod este povestit în Ieșirea 12, lectură fundamentală pentru istoria mântuirii atât la Paștele evreiesc, cât și la sărbătoarea Paștilor în Biserica primară. Verbul „trecerii” apare de mai multe ori în acest context, e.g. „iar sângele [mielului] vă va fi semn pe casele în care vă veți afla, Eu voi vedea sângele și voi trece pe lângă voi (v. 13), „aceasta este jertfa de Paște (pesaḥ) pentru Domnul, care a trecut (pāsaḥ) pe lângă casele fiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul” (v. 27) etc.

De ce este important să știm corect ce însemna Paștele evreiesc? Evident, pentru legătura sa tipologică cu Paștele Hristos, „mielul care ridică păcatele lumii”, Paștile noastre care „ne-a trecut pe noi din moarte la viață și de pe pământ la cer” (Canonul Învierii). Amintirea verbului „trecerii” nu este aici întâmplătoare. O mulțime de simboluri subtile se împletesc în Ieșirea 12 și trimit profetic la jertfa Mântuitorului: mielul „să fie înjunghiat pe înserat” (v. 6), „os din el să nu zdrobiți” (v. 46), „să fie mâncat într-o singură casă” (= așa cum euharistia se primește în comunitate, într-o singură „casă”) etc.

De unde, așadar, legătura eronată dintre pesaḥ și trecerea prin Marea Roșie? Nu știu exact, dar ea apare și în sinaxarul de la utrenia Învierii, în această referință sumară: „În această zi smulgând Dumnezeu pe poporul israelitean din mâna Faraonului, l-a trecut prin Marea Roșie…” (lasă că trecerea Mării n-a fost „în această zi”, ci după încă șase zile). Probabil de la faptul, cum spuneam, că în a șaptea zi a Paștelui evreiesc, ultima, este comemorată și trecerea prin Marea Roșie.

Dar dacă lăsăm deoparte Ieșirea 12 și ne referim doar la trecerea prin Marea Roșie (Ieșirea 14), se pierd toate semnificațiile tipologice ale Paștelui vechi-testamentar, precum și legăturile cu Noul Testament, în care sunt resemnificate elementele pascale din Ieșirea 12.

Cred că până și un seminarist din anul întâi ar înțelege consecințele unui asemenea reducționism exegetic. Cu atât mai mult mă mir să-l văd practicat de ierarhi luminați, așa cum o fac, de exemplu, Preasfințitul Timotei al Spaniei („cuvântul paști – pesah – înseamnă trecere. Paștile iudaic – trecerea prin Marea Roșie – preînchipuia Paștile cele Mari și Sfințite, adică Învierea Domnului Hristos”, în ziarul Lumina) sau Mitropolitul Laurențiu Streza, profesor universitar de Liturgică, chiar în pastorala de Înviere de anul acesta: „Sărbătoarea Învierii Domnului este numită și Paști, termen care vine din limba ebraică și înseamnă trecere. Evreii prăznuiau bucuria unei treceri minunate, geografice, fizice prin Marea Roșie și a intrării lor sub povățuirea lui Moise în pământul făgăduinței”.

Sau cum o face titularul catedrei de Omiletică și Catehetică de la București, părintele Beldiman, pe Basilica, ducând confuzia și mai departe, până-n adâncul Mării Roșii, unde i se pare că vede mielul pascal: „Paștile vechi însemna trecerea – pesah – prin Marea Roșie, plecarea din Egipt, trecerea prin Marea Roșie și mergerea spre Pământul Făgăduinței, Canaan (…) de aceea Marea Roșie simboliza taina morții [Mântuitorului], a jertfei Lui sângeroase”.

Singura excepție peste care am dat în această direcție, și absolut notabilă, este pastorala Preasfințitului Ignatie, episcopul Hușilor. Intitulată „Sfânta Euharistie – Paștile cel adevărat al Bisericii”, este una dintre cele mai bune pastorale de Înviere pe care le-am citit vreodată, o exegeză pascală, cu aplicații biblice și liturgice, expusă pe înțelesul unui public larg și orientată pastoral spre adevăratul sens al ospățului sărbătoresc: Euharistia. (I-aș reproșa doar întinderea textului, prea mare chiar și pentru o pastorală bună: ca idee, cca 3500 de cuvinte, comparativ, de exemplu, cu pastorala Patriarhului sau a Mitropolitului Teofan, ambele cca 1800 de cuvinte).

Preasfințitul Ignatie intră în dialog cu credincioșii, ceea ce e chiar unic într-o pastorală: „Dacă toţi cei care sunteţi de faţă aţi venit la slujba de Înviere, ca să vă întâlniţi cu Dumnezeu, atunci am certitudinea că veţi rămâne până la sfârşitul acesteia”. E primitor, cald, adecvat evenimentului: „Slujba de Înviere nu înseamnă doar primirea luminii, ci mai ales întâlnirea cu Hristos, Care este unicul şi adevăratul nostru Paşti. Locul de întâlnire a lui Hristos cel Înviat este Sfânta Liturghie, unde Îl primim pe El Însuşi drept hrană şi băutură, Trupul şi Sângele Lui din potirul euharistic”.

Explică cu răbdare, aduce detalii despre cina pascală a Vechiului Testament, citează frecvent din Ieșirea 12, pentru că, – iată că cineva o spune clar -, „este necesar să vedem legătura dintre Paştile iudaic şi Paştile nostru”, ca să pricepem că mielul Paștilor noastre „este o Persoană, Însuşi Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat” (1 Cor. 5,7).

Din exegeza biblică trece imediat la concluzii pastorale, încât cei prezenți să se simtă vizați, dar nu fără o anume eleganță: „Demn de reţinut este faptul că nu pleca nimeni până nu participa la toată cina pascală, în cadrul căreia se mânca mielul fript (…). Aşa cum pentru evrei participarea la cina pascală implica, în mod firesc, consumarea mielului jertfit special pentru sărbătoarea Paştilor iudaice, la fel pentru orice creştin participarea la praznicul Învierii sau al Paştilor ar trebui să implice, în mod inerent şi natural, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Care este adevăratul, desăvârşitul şi unicul nostru Paşti”.

În sfârșit, punctul pe i, ca oamenii să decidă dacă se mulțumesc cu lumina sau ar trebui să rămână și la Liturghia de Paști (pastorala e gândită să fie citită la utrenia Învierii, încă un lucru bun): „Deci, oricât pare de aspru acest cuvânt, a nu ne împărtăşi cu Hristos în noaptea de Paşti, de fapt, este acelaşi lucru cu a nu sărbători Paştile. (…) Vreţi ca Domnul să vă bucure inima şi să vă lumineze sufletul? Rămâneţi, rogu-vă, până când Hristos vrea să ni Se dea în Sfânta Cuminecătură, adică până la sfârşitul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Doar aşa vom simţi că Paştile sunt învierea şi bucuria noastră duhovnicească”.

Pe de altă parte, comparați învățătura euharistică despre „Hristos, Paștile cele noi, Paștile cele de taină”, pe care o duc acasă credincioșii de la Huși, cu substitutul folcloric al „Sfintelor Paști” la borcan, pâinea înmuiată în vin și îmbuteliată din Sâmbăta Mare, care încheie pastoralele din ultimii ani ale Preasfințitului Iustin al Maramureșului: „Să primim sfintele paști (prescura și vinul), pregătite și sfințite în Sâmbăta Mare, în pahare curate și anume rânduite (…) paștile cele sfințite și sfințitoare!” (2022), respectiv „Să pregătiți la parohii după rânduială și să primiți Sfintele Paști! (…) Nu uitați ce v-am învățat și altă dată: Paștile sfințite sunt hrană sfințitoare de suflet și vindecătoare de boli trupești…” (2023). Nu mai este vorba de o concesie benignă făcută unei tradiții populare de origini oricum suspecte, ci de întreținerea sistematică a unei confuzii cu Sfânta Împărtășanie, adevăratul nostru ospăț pascal, sfințitor și tămăduitor. Mă întreb ce-ar fi avut de zis Sfântul Ioan Gură de Aur, văzând preoții împărțind la Înviere sticluțele cu „paști” ale episcopiei.

(Continuarea zilele următoare, când îmi fac timp. Spoiler: categorii și câștigători la „Gala pastoralelor”: Cea mai bună, Cea mai plicticoasă, Cel mai original aparat critic, Ce am fost și ce-am ajuns, Kant for Dummies, Lucrări de seminar reciclate, Taina aritmeticii etc. Categoria „Tezaur folcloric” a fost deja adjudecată.)

Bibliografie: Biblia după textul ebraic. Exodul. Leviticul, ediție îngrijită de Maria Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, Humanitas, București, 2019; Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1: „Canonul apostolic al primelor secole”, Deisis / Stavropoleos, 2008 (pentru citatul din Haggadah de Pesah).

icoană, tablou, idol, ideologie

„A cui e icoana aceasta? Τίνος ἡ εἰκὼν αὕτη” (Matei 22,20)

1. Diferența esențială dintre tabloul religios și icoană este privitorul. Tabloul este privit, icoana privește. În fața unui tablou religios nu te prezinți cu capul plecat, pentru că te duci în mod expres să-l privești, în schimb niciun credincios nu vine la icoană ca să o „privească”, ci mai degrabă se arată ei, i se înfățișează. Tabloul are nevoie de un privitor, însă icoana este privitorul (Jean-Luc Marion). Tabloul este cercetat, icoana cercetează.

Tabloul este interpretat de privitor, după puterea acestuia. Înainte icoanei însă, privitorul își întoarce ochii spre sine și se interpretează pe el însuși, sub privirea invizibilului. Din fața unui tablou pleci știind ceva în plus despre pictură, din fața unei icoane pleci știind ceva în plus despre tine.

Înaintea icoanei se produce o răsturnare a vederii (J.-L. Marion): privitorul nu mai privește în afară, nu mai acumulează imagini, ci este privit și, în același timp, se descoperă pe el sub privirea invizibilă a prototipului (Mântuitorul, Maica Domnului etc.). Icoana este o eliberare a vederii, într-o lume în care vederea este captivă. Dar se poate spune, la fel de bine, și o eliberare prin vedere iconică a unei lumi captive și manipulate prin vedere idolatră.

În era ecranelor, lumea a devenit imagine, și „imaginile trec de-acum înainte ele însele realități efective” (J.-L. Marion). Noul idol este imaginea care propune o slujire idolatră și distorsionată a realității, în absența a aceea ce este și rămâne nevăzut (aceasta este și definiția cea mai profundă a poruncii „să nu-ţi faci chip cioplit”). Dar această anamorfoză idolatră o anticipează înțeleptul Solomon, care mută discuția de la idol în sine („căci idolul nu este nimic în lume”, 1 Corinteni 8,4), la slujirea efectivă a acestuia, sau putem zice, de la imagine, la consecințele idolatrizării sale (voyeurism mediatic, manipulare, propagandă, pornografie etc.): „Toate sunt de-a valma: sânge și omor, furt și-nșelăciune, stricăciune, infidelitate, zarvă, sperjur, tulburarea celor buni, uitarea facerii de bine, pângărirea sufletelor, răsturnarea celor firești (i.e. perversiunea), neorânduiala în căsnicii, adulterul şi desfrânarea. Căci închinarea (s.m.) la idolii nevrednici de un nume este începutul, pricina şi culmea oricărui rău” (Înțelepciunea lui Solomon 14,26-27, LXX).

Închinarea, nu atât idolul, – deosebire asupra căreia insistă apologeții creștini încă din Biserica primară (Minucius Felix). Idolul „nu este nimic”, dar idolatria este denaturarea divinului prin potrivirea sa la chipul omului, în sensul acomodării la tot ce poate cuprinde privirea acestuia: prejudecățile, experiențele, așteptările, spaimele, speranțele sale etc. De aceea, observă mai departe Jean-Luc Marion, idolatria în Vechiul Testament depindea mai întotdeauna de contextul politic, iar politica continuă să dea naștere la idoli (concepte, ideologii) și lideri idolatrizați. Amurgul idolilor este urmat și în zilele noastre de răsăritul unor noi idolatrii, și acestea tot cu ciocanul făcute.

Icoana însă este un manifest pentru restaurarea privirii și, odată cu aceasta, a dreptei slujiri a omului. Ea se propune ca venerare a nevăzutului și propune, prin aceasta, o nouă perspectivă de privire. „A cui e icoana aceasta? Τίνος ἡ εἰκὼν αὕτη”, îi întreabă Mântuitorul pe fariseii care-i arată banul de bir (Matei 22,20) – „A Cezarului” – „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. Restituiți idolilor icoanele lor și redați omului icoana Dumnezeului nevăzut.

2. Diferența esențială dintre idoli și icoană este circumscrierea. Idolul este conținut simultan spațio-temporal (nu poate fi în locuri diferite în același timp), istoric (fiecare epocă își face idolii ei), material (în sensul în care idolul este locuința zeului, J.-L. Marion) și latreutic (idolul este adorat în el însuși).

În schimb, în cazul icoanei, nu materia precede prototipul, ci prototipul circumscrie spații materiale multiple de pătrundere a invizibilului în vizibil (expresia lui J.-L. Marion). Nu materia în sine, veșnica discuție, este semnul „chipului cioplit” (materie a fost și trupul lui Hristos), ci modul în care este folosită ea. „Idolul făcut de mână blestemat e”, dar „binecuvântat e lemnul prin care vine dreptatea” (Înțelepciunea lui Solomon, 14,7-8, LXX).

Prototipul nu locuiește icoana în sensul în care zeul locuiește idolul, de aceea icoanele șterse pot fi arse (Sf. Ioan Damaschinul), fără ca prin aceasta să se aducă cea mai mică atingere prototipului. De asemenea, icoana nu simte nevoia să se reinventeze în epoci istorice diferite, așa cum o face idolul, pentru că prototipul ei este anistoric. În fine, icoana nu e circumscrisă latreutic (după natură), pentru că nu este cinstită în ea însăși, ci în prototipul ei.

Toată gândirea religioasă, dacă nu este idolatră, e o gândire în icoane, „ca în oglindă” (1 Corinteni 13,12). „Icoana e o oglindă și o enigmă adecvate grosimii corpului nostru”(Sf. Ioan Damaschinul). Avraam a văzut la Mamvri nu natura lui Dumnezeu, ci o icoană a Lui, în chipul celor trei bărbați, și, căzând la pământ, i s-a închinat (Facerea 18,1-3).

Dumnezeu însuși gândește în icoane, atunci când gândește la noi. Pe om l-a făcut „după icoana Lui” (κατ᾽ εἰκόνα θεοῦ, Facerea 1,26-27), dar și „Fiul este icoana lui Dumnezeu cel nevăzut” ( Ὅς ἐστιν εἰκὼν τοῦ Θεοῦ τοῦ ἀοράτου, Coloseni 1,15). Hristos este modelul prin excelență al icoanei, pentru că El face de privit invizibilul (Ioan 14, 9).

Până și litera Scripturii este o icoană a cuvântului, al cărei prototip este însuși Cuvântul (Sf Ioan Damaschin), în măsura în care litera este suportul material de pătrundere a invizibilului în vizibil. Litera este pentru cuvânt ceea ce sunt lemnul și culorile pentru icoană. Ca și icoana, cuvântul iconic ne invită nu la contemplarea sa estetică, ci la „răsturnarea privirii” spre lăuntrul de unde suntem priviți („Împărăția este înlăuntrul vostru”). În absența acestui invizibil, orice cuvânt, chiar din Scriptură, poate fi transformat într-un idol (slogan confesional, ideologie, propagandă, discurs motivațional etc.).

Tot ce se aplică icoanei se aplică, astfel, omului iconic: pătrundere a invizibilului în vizibil, cinstirea omului iconic (sfântul) este a Prototipului („Minunat este Dumnezeu întru sfinții săi”). Omul mântuit va fi el însuși o icoană, „icoana celui ceresc” (εἰκὼν τοῦ ἐπουρανίου, 1 Corinteni 15,49), și o asemănare a lui Dumnezeu: „Vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea precum este” (1 Ioan 3,2).

3. O altă diferență dintre icoană și idol o stabilește paradoxul. Nici un idol nu trece testul paradoxului, așa cum nicio altă religie în afara celei creștine mi se pare că nu suportă testul antinomiei dogmatice (om deplin și Dumnezeu deplin, cuprins și necuprins, născut și fără de început etc.). Focul care mistuie apa turnată de Ilie peste jertfelnic este imaginea paradoxului care duce la prăbușirea idolului (3 Regi 18).

Dacă idolul arată ceea ce este de văzut, „orice icoană arată ceea ce este ascuns” (Sf. Ioan Damaschinul). Idolul este situat în „aici”, pentru că rolul său este să anuleze distanța dintre om și divinitate, până la punctul în care se reprezintă pe el însuși ca vizibilitate deplină a divinității. Icoana este în același timp „aici” și „dincolo”, și prin aceasta este punctul din care se deschide distanța nemărginită spre invizibil, dar și punctul de maximă apropiere a invizibilului. Idolul nu are un „dincolo”, pentru că asta l-ar face neterminat, ineficient. Dacă icoană este doar fereastra prin care se privește cerul, idolul are pretenția că este cerul însuși.

Idolul este o invitație adresată zeului, ca să locuiască în el (J.-L. Marion). Icoana este o invitație adresată omului, spre întâlnirea cu Dumnezeu. Idolul este proslăvirea imaginii, icoana este „kenoza imaginii” (J.-L. Marion). Idolul este asemănare cu zeul până la identificare deplină, icoana este asemănarea cu prototipul până la deosebirea maximă (cea de natură).

4. Ca și cuvântul, care eliberează sau închide, care se lasă traversat de invizibil sau se opacizează în „litera care ucide”, icoana este pândită și ea de primejdia transformării sale în idol, atunci când este circumscrisă latreutic și devine sau obiect de adorație în sine, sau obiect de marketing religios.

Ispita iconolatriei a existat și în trecut, având contribuția ei la întreținerea iconoclasmului, iar episoade stânjenitoare, de felul celor în care oamenii puneau icoane ca nași de botez, sau se spovedeau lor, sau se împărtășeau la propriu din ele, sunt trecute sub tăcere.

Biserica a avut grijă să se delimiteze dogmatic și cultic de abuzurile iconolatre: icoanele nu se numără printre Sfintele Taine, nu primesc adorația cuvenită doar lui Dumnezeu, nu le aducem jertfe vizibile (doar tămâiere, cum aducem întregii biserici, pentru că risipirea fumului se compune cu invizibilul), iar cinstirea lor se transferă prototipului în aceeași clipă. În continuarea acelorași precauții dogmatice, și spre combaterea pietismului de tendință iconolatră, ar trebui revăzute și practici cultice mai recente, ca instituirea de sărbători bisericești în cinstea unei icoane anume, dedicarea de acatiste către icoane, sau explozia unei adevărate piețe bisericești de icoane-amuletă, icoane-breloc, icoane-portchei etc. Este „acatistul icoanei” altceva decât acatistul prototipului ei, sau sărbătoarea „cinstirii icoanei” altceva decât sărbătoarea prototipului? Dacă există o sărbătoare cu numele „Cinstirea icoanei Maicii Domnului”, atunci ea ar trebui chemată Preacinstirea Maicii Domnului și trecută printre praznicele împărătești.

Când spunem că o icoană este „făcătoare de minuni”, trebuie să înțelegem că prototipul ei este cel care lucrează minunile, pentru credința închinătorului, iar nu pentru niște proprietăți magice ale lemnului, picturii sau prestigiului icoanei. În acest sens, nu există icoane „ne-făcătoare de minuni” (ar fi o blasfemie împotriva prototipului), după cum nu există icoane mai făcătoare de minuni ca altele, deoarece ar însemna că prototipul nu este egal cu el însuși.

Toate icoanele sunt egal făcătoare de minuni, așa cum toate sfintele moaște sunt egal făcătoare de minuni, prin harul primit, har desăvârșit, și care le conferă această calitate (altfel, am avea altare mai sfințite decât altele).

Dacă vorbim totuși de icoane „făcătoare de minuni” prestigioase, asta înseamnă nu un har special al icoanei respective, ci că minunile lor au fost mai bine documentate istoric, sau mai elocvent, dar asta, desigur, nu le îndreptățește la un marketing special de tip iconolatru. Icoanele despre care se spune că au „exclusivitatea” facerii de minuni, sau atributul unor minuni selective (vindecătoare de cancer, de beție, de patimi etc.), au ori scuza nevinovată a pietismului popular (dar vinovată este complacerea clerului), ori motivația veroasă a marketingului religios. În ambele cazuri, episcopii noștri ar trebui să intervină pentru a stopa tendințele iconolatre și pentru a reda icoanei venerarea în spiritul învățăturii pe care Sfinții Părinți au formulat-o și apărat-o, adesea cu prețul vieții lor.

Bibliografie: Diac. Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei. Sinodul VII Ecumenic, vol 1. „Definind dogmatic icoanele (691-810)”, vol 2. „Definitivând dogmatic orthodoxia (815-1351)”, Deisis, 2020; Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană – privire fenomenologică, traducere și postfață de Mihail Neamțu, Deisis, 2000; Jean-Luc Marion, Idolul și distanța. Cinci studii, traducere de Tinca-Prunea Bretonnet și Daniela Pălășan, Humanitas, 2007; „Înțelepciunea lui Solomon”, Septuaginta, vol. 4/II, traducere de Smaranda Bădiliță, Colegiul Noua Europă-Polirom, 2007

cum este posibilă iertarea

Care este taina iertării și cum poate lucra într-un suflet ca paralizat de amintirea ofensei? Unde aflăm „inima iertării”, se întreba filosoful francez Vladimir Jankélévitch*, înțelegând prin aceasta puterea realizării ei.

A ierta nu e totuna cu a scuza, spune V. Jankélévitch. Iertarea este gratuită, scuza este motivată, de unde și paradoxul că „există lucruri care nu pot fi scuzate, dar nu există lucruri de neiertat”.

Iertarea, spune el mai departe, nu este nici mărinimie, sau clemență, sau alte „forme acomodabile cu ofensa” (iert pentru că așa e creștinește, pentru că așa mă eliberez etc.), pentru că toate acestea ar fi acte egoiste, unilaterale, „o iertare fără interlocutor”.

Iertarea nu înseamnă nici uitarea ofensei pur și simplu, pentru că, atrage atenția filosoful francez, „omul care uită păstrează amintirea (ofensei), dar nu se servește de ea”. Ranchiuna refulată așteaptă doar clipa cea mai potrivită pentru a răbufni.

În fine, iertarea nu presupune nici măcar răscumpărarea greșelii sau ispășirea vinovăției din partea ofensatorului, aceasta fiind poate cea mai mare neînțelegere în privința iertării. Jankélévitch o compară cu iertarea unui condamnat care și-a ispășit pedeapsa: nu putem spune că a fost iertat, ci doar că și-a ispășit pedeapsa. Fiul risipitor a fost iertat pe loc, nu i s-a cerut recuperarea datoriei, nici n-a fost pus în rând cu „argații”.

Ce este atunci iertarea, dacă nimic din cele amintite mai sus nu o poate cuprinde?

Filosoful o compară cu iubirea. Nu există o cauză a iertării, așa cum nu există o cauză a iubirii: „Iubirea face vrednic de iubire ceea ce iubește ea”. Iertarea face vrednic de iertare ceea ce vrea ea să ierte. Nu iertăm „pentru că”, așa cum nu iubim „pentru că”. Nu e nimic rațional în iertare, după cum nici în iubire, în spiritul de jertfă sau în sacrificiul suprem. Toate acestea sunt „la granițele eshatologice ale iraționalului”.

Ca să nu o mai lungesc, e inutil să căutăm iertării vreo rațiune. Dacă avem, pe bună dreptate, toate motivele pentru căutarea reparației și a justiției, nu există niciun motiv omenesc pentru a ierta. Astfel încât, spune Jankélévitch, nu ne mai rămâne decât să recunoaștem că iertarea este har în stare pură, har din harul lui Dumnezeu, care „ne iartă nouă precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Iertarea lui Vladimir Jankélévitch este nebunie din aceeași specie a nebuniei credinței (I Corinteni 1, 21-27). „Numai Biblia a cunoscut cu adevărat iertarea”, mai spune el.

Să recitim acum cuvintele din Rugăciunea Domnească: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6, 12). Sensul lui „precum” nu este reciprocitatea iertărilor (ar fi și imposibil), ci modelul. Dumnezeu nu iartă pentru vreo rațiune, ci din har, căci Dumnezeu este iertare.

Dacă suntem în har, iertăm din har, și ni se va ierta din același har. Dacă am vrut iertare pe dreptate, vom primi iertare pe dreptate. Dacă vrem rațiuni ale iertării aproapelui, ni se vor cere rațiuni ale iertării noastre. Dacă vrem reparații și răscumpărări, ni se vor cere reparații și răscumpărări. Dacă punem condiții, ni se vor pune condiții. Dacă refuzăm harul iertării, ne refuzăm harul iertării.

Vă propun de urgență acest exercițiu al nebuniei harului, încheindu-l cu un avertisment despre dimensiunea efortului și cu un argument despre profitul său, pe care i le las tot lui Vladimir Jankélévitch.

Avertismentul este acesta: „A ierta este un efort ce trebuie întruna reînceput”.

Iar argumentul care justifică efortul: „După ce și-a lichidat vechile ranchiune, conștiința seamănă cu un călător fără bagaje; ea merge cu pas sprinten în întâmpinarea vieții; sau, dacă vrem să trecem la dimensiunea verticală, conștiința, ușurată de povara amintirilor și a resentimentelor, învinge gravitația, aidoma unui aeronaut, și țâșnește spre înălțimi după ce a aruncat lest. Faceți loc noului!”.

*) Vladimir Jankélévitch, Iertarea, traducere de Laurențiu Zoicaș, Polirom, 1998

Foamea cu o sută de guri

Câteva idei din evanghelia de duminica aceasta (Matei 25,31-46), care n-ar trebui să aibă nevoie de prea multă interpretare, ci de puțin curaj pentru a fi dezvoltate:

– „și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile” (v. 32): așa e în Biblia sinodală, exasperant de aproximativă, dar literal e „vor fi adunate toate neamurile” (synachthēsontai). Responsabilul adunării este, după Daniel 12,1, arhanghelul Mihail.

– „moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (v. 34). Doar Împărăția este „pregătită” de la începutul lumii, nu și iadul (vezi mai jos: „focul cel veșnic gătit diavolului și îngerilor lui”, dar nu se mai spune „de la întemeierea lumii”). Singura predestinare a omului e Împărăția lui Dumnezeu. „De la începutul lumii” – Dumnezeu știa dinainte căderea omului, totuși nu-i pregătește niciun iad. Focul era, exclusiv, „gătit diavolului și îngerilor lui” (v. 41). A te duce în iad e o căutare a iadului cu dinadinsul, o rupere de predestinare, așa cum fiul risipitor se rupe de moștenirea Tatălui, sau cum ar zice teologii mai pompoși: o rupere ontologică.

– „flămând am fost și mi-ați dat să mănânc… însetat am fost și mi-ați dat să beau” (v. 35). Vai, cât ar fi de vorbit despre foamea cu o sută de guri a lumii! Foamea nu este doar de pâine (Matei 4,4), nu vă bazați exclusiv pe pomene cu mâncare! Tot marele Flămând îi amintește și pe „cei ce flămânzesc și însetează de dreptate” (Matei 5,6). Foamea de dreptate este mai mare decât foamea de pâine. Setea de sens este și a filosofului, și a amărâtului de la etajul zece care stă în fața televizorului și așteaptă cutremurul. Unul și-o stinge scriind eseuri, celălalt, cu bere proastă.

Dacă ești o jigodie care „bea nedreptatea ca pe apă” (Iov 15,16), dacă faci legi cu dedicație, sau dacă ești un judecător nedrept, un ministru incompetent, un primar corupt, un șefuleț care ți-ai cumpărat slujba de la alți șefuleți, sau dacă averea ta s-a făcut prin stoarcerea unor amărâți plătiți cu salariul minim pe economie, sau dacă în orice fel pui foame peste foamea de dreptate a lumii, pomenele cu mâncare chiar o să-ți stea în gât.

De asemenea, de la preoții și, mai ales, episcopii Bisericii se așteaptă ceva mai multă înțelegere a expresiei „flămând am fost și mi-ați dat să mănânc”, nu doar cantine sociale. Foamea lumii e cu o sută de guri. Lacome! Foamea de umilința lui Hristos, nu de mitrele lui simbolice. Foamea de o predică trecută prin inima predicatorului, nu prin copertele unui Moliftelnic. Foamea după un sens de găsit în nebunia de azi. Foamea de un cuvânt în apărarea nenorociților. Foamea după Trupul și Sângele Domnului, împărțite cu zgârcenie din ani în paști. Foamea de iubirea care „nu le caută pe ale sale”, foamea de „milă vreau, iar nu jertfă”. Pâinea cea vie, apa cea vie, nu surogate, aghiazme „cât jumate de împărtășanie”, lumini aduse cu avionul, sfințiri pe forme și formulare, zeciuieli din izmă, mărar și chimen. Din multe biserici Hristos iese de la Liturghie mai flămând decât a intrat.

– „pentru că (flămând am fost etc.)” (v. 35 – v. 42). Judecata va fi cauzală, va fi un „pentru că ori asta, ori asta”, a faptelor. Orice faptă are un „pentru că” de la noi, și un „pentru că” de la Dumnezeu. Pocăința este inversarea raportului între cele două „pentru că”.

– „bolnav și m-ați cercetat, în temniță și ați venit la mine etc.” (v. 36). Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei 79,1: „Uită-te ce ușoare porunci a dat Hristos! N-a spus, nu m-ați eliberat din temniță!, nu m-ați vindecat!… N-au făcut nici măcar ce era mai ușor!”. Să stai lângă un bolnav, numai așa, ca să-l ții de mână, să asculți povestea unui pușcăriaș, să oferi o șansă unui nenorocit, nu iluzia revoluției unei lumi de nenorociți. Dar ce vorbești tu, Ioane Gură de Aur? E mai ușor azi să faci o revoluție decât să faci dreptate unui singur om, și mai repede plânge o icoană pentru un bolnav de cancer, decât plânge un preot.

***

Despre diferența dintre milă și pomană

Mi se pare derizorie existența unor liste de catehism care sumarizează exact „cele șapte fapte ale milosteniei”, ca și cum mila ar fi un program pe puncte, și nu cum ar trebui: o stare neodihnită a celui aflat mereu în căutarea celuilalt. Toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă, – inclusiv neputințele, lipsurile și contrarietățile celuilalt.

Milostenia de catehism nu recomandă să dăm de pomană unui leneș, dar mila trebuie să-l poarte și pe nefericitul acela. Milostenia nu ține partea bețivilor, dar mila îl primește într-un colțișor de rai până și pe bețivul de Marmeladov, îi face loc la urma tuturor, după ce vor fi isprăvit de intrat toți sfinții și toți înțelepții, doar pentru că „niciodată nu s-a crezut vrednic să fie primit”.

Mi-a intrat odată în biserica de la Edinburgh un om abia ieșit din pușcărie. Mi-a spus că vinde fier vechi și trăiește pe unde apucă, apoi mi-a cerut un ban de pomană. Trăsnea a băutură și a viață mizerabilă. Ce faci cu banii?, l-am întrebat. Vreau să-mi iau o sticlă de vin, m-a privit el drept în ochi. I-am dat zece lire și l-am sfătuit să-și ia o sticlă de vin bun, să nu mai bage în el toate porcăriile. A plecat clătinându-se de bucurie, iar de duminica următoare a fost nelipsit de la slujbe. După vreun an, avea un serviciu stabil și se mutase într-o casă decentă. Din primul lui salariu mi-a adus un dar, pe care, ca să nu mă deranjeze, mi l-a lăsat la fetele de la lumânări: o sticlă de vin bun.

Desigur, lucrurile ar fi putut sta altfel, iar omul acela să nu se mai întoarcă niciodată, nici în biserică, nici la o viață mai bună. Dar mila și iubirea sunt stări de har care nu așteaptă promisiuni și nici recunoștință. Ele se revarsă, ca soarele lui Dumnezeu, „și peste cei buni, și peste cei răi”. Să nu aveți așteptări de la nimeni, pentru faptele voastre bune! „Fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor” (Luca 14,14).

Milostenia (pomana) este o faptă, mila creștină este o credință. Milostenia este condescendență, mila este „să iubești pe aproapele ca pe tine însuți”. Milostenia are, inevitabil, conștiința superiorității, mila are doar conștiința dragostei de frate. Milostenia este pomană, mila creștină este pomenire.

Milostenia nu este doar a celor credincioși. Ea poate fi, în aceeași măsură, a ateilor sau a politicilor sociale. Milostenia are un scop bine determinat, poate fi și un calcul economic, pe când mila creștină este o stare de grație și nu are nevoie de un scop anume. Faptele milosteniei pe care le enumeră Matei 25, 31-46, dincolo de urgența lor socială, nu sunt „pomeni” circumstanțiale, ci fapte ale unei iubiri lucrătoare care trebuie să se reverse permanent asupra tuturor.

Toți avem nevoie de milă, suntem cu toții flămânzi de iubire și însetați de sens, bolnavi de neputințe, străini și ca într-o închisoare în scurta noastră trecere prin lume, dar mai ales cumplit de însingurați și tânjind să ne țină de mână o iubire „ca moartea de tare” (Cântarea Cântărilor 8, 6).

Milostenia este calculată, mila este o risipă de iubire. Mila este neodihnită, nu are nici Lege, nici canoane, nici neam, nici calcule. Milostenia va înceta la sfârșitul lumii, dar mila va rămâne în veac, pentru că „în veac este mila Lui” (Psalmul 135, după Septuaginta, unde aceste cuvinte se repetă de douăzeci și opt de ori). Iadul ar trebui să se cutremure de mila aceasta înmulțită în veac de 28 de ori și să nu-și mai închipuie lucruri mărețe despre el! „Ține-ți mintea în iad”, așa e, Sfinte Siluane, dar râde-i în nas! Veșnicia lui nu va putea concura cu mila veșnică a Părintelui îndurărilor.

Decalogul fiului risipitor

1. Nu poți opri plecarea de acasă a fiului risipitor. Asta nu înseamnă că nu te iubește, nici că l-ai crescut prost, ci mai degrabă întreabă-te ce anume l-a făcut să plece de acasă (deziluzii, nebunia din jur etc., – orice adult e un copil nevinovat care a crescut în această lume).

2. Nu te pune în calea sa, chiar dacă nu ești de-acord cu el. Pe același drum pe care pleacă, se va întoarce la tine.

3. Nu te umili în fața sa, nici nu blestema în urmă. Chiar de ți-ar lua și jumătate de inimă, roagă-te să se întoarcă sănătos acasă.

4. Dacă ai pus în el ceva bun, într-o zi își va veni în sine, se va regăsi și se va întoarce.

5. Nu aștepta ca cel care ți-a greșit să facă singur tot drumul înapoi. Ieși în calea sa, pentru că povara greșelii lui e mai grea decât supărarea ta.

6. Nu-i mai fă morală celui care s-a întors și-ți cere iertar. Dacă și-a cerut iertare, înseamnă că a înțeles unde a greșit, și-a învățat lecția.

7. Nu te plânge lui de suferințele tale, nu mai pune pe sufletul său remușcări suplimentare.

8. Dacă l-ai iertat, îmbracă-l cu „haina cea dintâi”. Privește-l ca și cum nu s-a schimbat nimic din dragostea ta pentru el. Nu-l pune la coada mesei, nu te uita la el cu subînțelesuri, nu-i mai aminti cât necaz ți-a făcut, străduiește-te să-l vezi ca la început.

9. Apără-l înaintea fraților, vecinilor și a tuturor celor care-l acuză. Nu-l bârfi, nu-l expune judecății altora.

10. Dacă copilul tău greșește a doua oară, ia de la capăt acest decalog, pentru că n-ai de ales, dacă vrei să se mai întoarcă acasă.

Legea și ultimul ei blestemat

Am folosit cuvinte neduhovnicești în ultimul meu text (e.g. popime) și s-au cam supărat unii, și-au ascuns postările încruntate, postează acum panseluțe, și-au restricționat conturile, suspină liric, în fine, de aceea m-am gândit să le ofer în compensație un cuvânt teologic și echilibrat.

Toți cei care caută dreptatea lui Dumnezeu în episoadele sângeroase din Vechiul Testament ar trebui să meargă până la capăt, căci tot acolo „scris este”: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, să urăști pe vrăjmașul tău, să ucizi pe desfrânată, să piară cine calcă sabatul, leprosul să fie izgonit, pe idolatru să-l ucizi cu pietre, să blestemi, să dărâmi, să treci prin foc și sabie etc.

Să treacă ei și la „războiul sfânt”, la exterminarea necredincioșilor cu tot cu copiii lor, pentru că tot după Lege este (Deuteronomul 20,16), și a fost aplicat cu succes la Ierihon, de exemplu.

Există în Biserică o neofariseime care „zidește iarăși ceea ce s-a dărâmat” (Galateni 3,13), de la „impuritatea” femeii, la blestemarea necredinciosului, și de la litera care ucide, la canoanele lui „scris este”. Dar dacă își ia ca model dreptatea lui Dumnezeu de la potop, de la omorul pruncilor egipteni și războaiele Canaanului, de la Sodoma și Gomora, de la Ierihon, de la blestemele Legii, atunci să-și ia tot din Lege și dreptatea tăierii împrejur, dreptatea sabatului, dreptatea jertfelor animale etc., că doar dreptatea din Lege e una, nu-i pe alese. Să-și taie deci și mădularele, această neofariseime, nu să ia din Vechiul Testament doar cutremure și ce-i mai convine!

Dar dacă-i punem să facă asta, și o să-i doară!, înseamnă că respingem Legea, noi, cei care nu credem în pedepsele cu cutremur? Nici vorbă! Nu respingem Legea, ci îl primim pe Mântuitorul ei, care „ne-a răscumpărat din blestemul Legii” (Galateni 3,13).

*

Toți cei care caută dreptatea lui Dumnezeu în Vechiul Testament fac exact ceea ce făceau și fariseii, când invocau Legea împotriva Mântuitorului. „Scris este că”. Și ce le răspunde acestor farisei vechi și noi, îngrijorați pentru dreptatea Legii? Stați liniștiți, „n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17).

Numai că ce urmează cu Legea pare complet de-a-ndoaselea. Nu doar că Iisus nu scoate ochi, nu lapidează desfrânate, nu pune foc, nu excomunică pe nimeni, dar predica Lui este de felul: „Ați auzit că s-a spus, dar eu vă spun că…”. Ba chiar, într-unul din episoadele cu fariseii, merge până acolo încât afirmă că Moise le-a dat lege nu după voia lui Dumnezeu, ci după împietrirea lor: „Pentru învârtoşarea/ împietrirea inimii voastre, dar de la început n-a fost aşa” (Matei 19,8).

Atunci, cum zice Iisus că împlinește această Lege înfricoșătoare a Vechiului Testament, în care dreptatea lui Dumnezeu e la pachet cu împietrirea inimii?

Într-un singur fel, cel mai nobil posibil: luând-o asupra Lui, ca Unul care a dat-o. Din clipa când a pus pomul în Rai, și-a pregătit deja crucea, dar asta e aventura libertății, cu frumusețile și ororile ei.

A zis El, „blestemat va fi pământul pentru tine, Adame”? A luat asupra Lui și s-a făcut blestem (Galateni 3,13). A zis El, „în pământ te vei întoarce”? În pământ s-a întors până a treia zi. A zis femeii, „voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale”? A luat până și asupra Maicii Sale acest cuvânt.

Pentru că, într-adevăr, Legea nu se putea desființa, căci nu se putea desființa Cuvântul pe el însuși, Iisus s-a făcut ultimul ei blestemat.

Bravo, Pavele, care în contra gnosticilor care urmau să vie, ai salvat dreptatea Vechiului Testament, când ai scris în Galateni 3,10:  „Blestemat este oricine nu stăruie întru toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă”. Dar de o mie de ori bravo, Pavele, care în același loc ai adăugat imediat dezlegarea noastră: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem”.

Iisus a împlinit toată Legea, luând-o asupra Lui pentru fiecare dintre noi, făcându-se și blestem, și jertfă de ispășire a blestemului (Romani 3,25), și „sfârșitul Legii” (Romani 10,4). A primit și moartea, care era cea mai mare dreptate a Legii, a luat asupra Sa și Ierihonul, și Sodoma, și „ochi pentru ochi”, și listele de necurății, și toate omorurile rituale, și tot focul Templului, pe care turma piromană vrea azi să-l pună lumii din nou.

„Nici o osândă a Legii nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus” (Romani 8,1), pentru că „iubirea este împlinirea Legii” (13,10). De unde, așadar, își mai ia neofariseimea cutremurele și blestemele ei? Te rog, sfinte apostole, pune-o să copieze propozițiile din Romani de o mie de ori pe facebook, acolo unde justifică tragediile, și cataclismele, și suferințele prin dreptatea Legii și episoadele ei sângeroase din Vechiul Testament.

Și mai pune și ateimea, care face exact aceleași liste de nenorociri ca să-l combată pe Dumnezeul iubirii noastre, să copieze tot de o mie de ori propoziția din Matei 19,8: „Pentru împietrirea inimii voastre, dar de la început n-a fost aşa” (Matei 19,8). „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1,1-4).

Dacă mai există vreun foc care-i arde deopotrivă pe toți, acela e: „Dumnezeu este iubire”.

*

Dacă Dumnezeu este bun, de ce mai sunt cutremure, de ce mor copii sub dărâmături? Cu adevărat Dumnezeu este bun: știm care sunt faliile tectonice de risc, știm că un cutremur va veni, știm care sunt blocurile neconsolidate, știm și cui nu-i pasă de ele, știm cum trebuie să ne pregătim (echipe de salvare, planuri de urgență etc.), știm cine e incapabil, cine ne fură, cine ne minte, cine ne amână etc. Ce-ar mai trebui să facă Dumnezeu, să trăiască în locul nostru, în timp ce noi ne pozăm pisicile pe facebook? Să se ocupe de consolidări? Să voteze pentru noi? – dar ce scandal ar mai ieși să ni se ia alegerile noastre.

Dacă cineva are de cerut socoteală pentru copiii de sub dărâmături, și în general pentru toate complicitățile noastre vinovate, acela ar fi El.

Și totuși, așa proști cum suntem, ne-a luat asupra Sa pe fiecare în parte, ca să moară în toate cutremurele noastre până la sfârșitul lumii. Suntem împreună în povestea asta.

Altfel, Dumnezeu este o singură, mare cauză: a libertății noastre. Superbă cauză, invidiată și de îngeri, cum spuneam, așa cu toate frumusețile și ororile ei, cu toate crimele și pocăințele, cu geniul și țicneala lumii.

Pe de o parte, Dumnezeu este iubire. Pe de altă parte, cutremurul din Turcia

Pe de o parte, să crezi că Dumnezeu este iubire, să predici toată ziua cuvintele Evangheliei, să pozezi în cel prin care trece toată suferința lumii, să te pozezi la propriu vărsând lacrimi, mângâind copii și împărțind pachețele bătrâneilor neajutorați.

Pe de altă parte, să justifici suferința ca pedeapsă a lui Dumnezeu, să cauți explicația cutremurului din Turcia în păcatele oamenilor, în catedrala Sfânta Sofia etc., mai mult, să faci din cutremur „icoana” pedepsei păcătoșilor și să te dai profetul judecății divine. Lasă că ar fi fost de ajuns să citești pe wikipedia lista cutremurelor din Turcia din ultimii 20 de ani. Și să te întrebi un pic ce și cum s-a construit într-o astfel de zonă a unei falii tectonice atât de active, cu ce autorizații, cu ce materiale, sau ce șpăgi s-or fi dat pentru blocurile acelea care au căzut ca niște cuburi de jucărie. Deci, ce judecată divină este în cutremurul din Turcia? Acolo au murit de-a valma, nici măcar stăpânii lumii, ci tot mii de amărâți și copiii lor, care locuiau prin cartiere înghesuite, în blocuri vechi sau în căsuțe prost construite și cu materiale furate. Dumnezeu să-i odihnească pe cei morți acolo și să-i mângâie pe cei care trec prin suferința acestor pierderi.

Dar nu pot să nu mă întreb ce frustrări drăcești se ascund într-un om credincios, ca să găsească justificări divine unei nenorociri care a luat mii de vieți. Ce schizofrenie duhovnicească, să predici un Dumnezeu „care atât de mult a iubit lumea” (Ioan 3,16), dar primul gând în fața unei nenorociri să-ți fugă la pedeapsa lui Dumnezeu? Ce monstru ar fi ieșit dintr-un astfel de om, dacă printr-o altă conjunctură ar fi luat calea unei revoluții și nu pe cea a unui seminar popesc de provincie? În orice popă care predică răzbunarea lui Dumnezeu este un tiran ratat într-un seminar.

Cea mai bolnavă credință este cea care justifică suferința pe seama lui Dumnezeu. Îl iubesc nespus pe acel preot (parcă părintele Buga), care povestea undeva că, fiind chemat să îngroape un copil de trei ani, își ticluise nu mai știu ce predică teologică, dar a sfârșit încă din primele secunde izbucnind în plâns și spunând doar atât: „Vă rog iertați-mă. Și iertați-l și pe Dumnezeu”. Adică: vă implor, nu puneți asupra Lui nenorocirea asta. Sau: nu e nicio suferință de justificat prin El, este El atotputernic, dar are un fel al Lui de-a fi neputincios, gândiți-vă doar că și-a lăsat Fiul să moară pe Cruce.

Hristos n-a pedepsit niciun păcătos, ci a luat asupra Lui toate păcatele lumii, iar când apostolii, într-un moment de nesăbuință, au vrut „să cheme foc din cer” peste un sat de amărâți care nu-i primiseră, El i-a certat: „Nu știți voi fiii cărui Duh sunteți? Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9,55). Probabil că apostolii aveau în cap Legea și exemplele ei, dar nu la Vechiul Testament și la exemplele lui trebuie să mergem, ci la Mântuitorul lumii, în răscumpărarea căruia se „împlinește” toată dreptatea credinței noastre (Matei 5,17). „Ați auzit că s-a zis…” – acesta e Vechiul Testament. „Iar eu vă zic vouă” – acesta e cel Nou.

De ce au fost posibile episoade care ne contrariază în Vechiul Testament? De ce nu mai purtăm războaie în numele credinței, ca Iisus Nave, de ce nu mai aducem azi sacrificii animale, de ce nu ne mai tăiem bărbații împrejur, de ce nu mai împărțim lumea în „curat” și „necurat”, de ce „nu omul a fost făcut pentru sabat, ci sabatul pentru om”? Pentru că, „din început nu a fost aşa” (Matei 19,8), pentru că „din învârtoşarea inimii” noastre s-au scris multe lucruri din Lege. Lupul trebuia să pască împreună cu oaia, acesta era planul Lui. Planul nostru a fost să ucidem lupul și să mâncăm oaia.

Când niște gură-cască îi aduc lui Iisus vestea despre o tragedie înecată în sânge (Luca 13,1-5), care va să zică, „ia uite, Doamne, ce păcate or fi având ăia”, El le răspunde: „Credeți că au fost mai păcătoși decât voi? Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel”. Așa ar arăta judecata divină, cu „toți la fel”, după dreptatea pe care o cer frustrații credinței.

Iar dacă vreți totuși Vechiul Testament, recitiți Iov: prietenii lui, care-i justificau suferința pe baza păcatelor omului și a dreptății lui Dumnezeu, altfel cu vorbele meșteșugite din multe predici de azi, abia au scăpat de mânia Lui, care „ardea împotriva lor”.

Oamenii de acest fel își găsesc credința nu în iubirea lui Dumnezeu, ci în răzbunarea frustrărilor lor. Dovada existenței dumnezeului lor este răzbunarea, nu iubirea, iar credința lor este răzbunarea pe necredința celorlalți. Acest duh al frustrării are mare putere de încredințare, poate face din fanatici mari virtuoși, unii se pot hrăni doar cu pâine și apă, dar credința lor nu se va împlini până nu vor vedea păcătoșii înecați în sânge. Ei proclamă slava lui Dumnezeu peste pământ, doar pentru că în ea este triumful lor, de care viața i-a frustrat. Călăi fără asumare, așteaptă în ascuns spectacolul execuției publice a păcătoșilor, și se desfată cu închipuirea chinurilor acelora.

Pe de o parte, Dumnezeu este iubire. Pe de altă parte, cutremurul din Turcia.

Cum să înțelegem asta, cel puțin noi, cei care-l chemăm „Tatăl nostru”? Tată, da: dar nici măcar pe însuși Fiul său întrupat în om nu l-a putut scuti de cel mai mare cutremur. Pare că orice devenire în om pe lumea asta nu poate fi scutită de toate cutremurele, de toate tragediile care decurg inexorabil dintr-o „cădere” pe care, adevărul e că nu știm să o explicăm convingător, dacă nu revenim mereu la lucrurile de bun simț, care guvernează orice conștiință.

Da, Tatăl este iubire, dar este și libertate. Tatăl ideal își pune viața pentru copilul său, dar nu-i împiedică plecarea de acasă (Luca 15,11-32). Tatăl ideal îl așteaptă la poartă, cu ochii în drum, dar nu blestemă în urma lui. Tatăl ideal, dacă fiul său îi va cere pâine, nu-i va da piatră (Matei 7,9). Dar dacă fiul nu cere pâine? Dacă vrea piatra încercărilor? Dacă fiul singur își trage în cap cu piatra aceasta? Tatăl lui va rămâne așteptându-l în drum.

Tatăl ne poate ajuta să ne ducem suferințele, Tatăl ne primește oricând înapoi, Tatăl ne trimite miracolele sale, dar Tatăl nu poate trăi viețile copiilor săi. Pentru aceasta sunt minunați și Tatăl, și copilul. Tatăl ne învață, ne poruncește, ne amenință, ne ia de urechi, dar nu ne constrânge libertățile, voințele, deciziile, nu El ne alege primarii, judecătorii și constructorii de blocuri, nu El ia șpagă pentru planuri urbanistice, nu El ne otrăvește mâncarea, aerul și apa etc.

Trăim într-o lume căzută odată cu noi de la alegerea „binelui și a răului”, o lume care-și așteaptă mântuirea împreună cu noi, cum zicea Sfântul Maxim Mărturisitorul. Prima facere n-a mers bine deloc, am stricat-o tot noi. Ea s-a făcut omului potop și „mormânt aşternut cu apă”, spune Sfântul Ioan Damaschinul, în canonul de la Bobotează. Dar facerea a doua, mântuită de Hristos, va fi „cer nou și pământ nou”, în care „va locui dreptatea” (2 Petru 3,13). Şi Mântuitorul „va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21,4). Și odată cu ele toate potopurile, și toate cutremurele, și toate frustrările drepților închipuiți.