„A cui e icoana aceasta? Τίνος ἡ εἰκὼν αὕτη” (Matei 22,20)
1. Diferența esențială dintre tabloul religios și icoană este privitorul. Tabloul este privit, icoana privește. În fața unui tablou religios nu te prezinți cu capul plecat, pentru că te duci în mod expres să-l privești, în schimb niciun credincios nu vine la icoană ca să o „privească”, ci mai degrabă se arată ei, i se înfățișează. Tabloul are nevoie de un privitor, însă icoana este privitorul (Jean-Luc Marion). Tabloul este cercetat, icoana cercetează.
Tabloul este interpretat de privitor, după puterea acestuia. Înainte icoanei însă, privitorul își întoarce ochii spre sine și se interpretează pe el însuși, sub privirea invizibilului. Din fața unui tablou pleci știind ceva în plus despre pictură, din fața unei icoane pleci știind ceva în plus despre tine.
Înaintea icoanei se produce o răsturnare a vederii (J.-L. Marion): privitorul nu mai privește în afară, nu mai acumulează imagini, ci este privit și, în același timp, se descoperă pe el sub privirea invizibilă a prototipului (Mântuitorul, Maica Domnului etc.). Icoana este o eliberare a vederii, într-o lume în care vederea este captivă. Dar se poate spune, la fel de bine, și o eliberare prin vedere iconică a unei lumi captive și manipulate prin vedere idolatră.
În era ecranelor, lumea a devenit imagine, și „imaginile trec de-acum înainte ele însele realități efective” (J.-L. Marion). Noul idol este imaginea care propune o slujire idolatră și distorsionată a realității, în absența a aceea ce este și rămâne nevăzut (aceasta este și definiția cea mai profundă a poruncii „să nu-ţi faci chip cioplit”). Dar această anamorfoză idolatră o anticipează înțeleptul Solomon, care mută discuția de la idol în sine („căci idolul nu este nimic în lume”, 1 Corinteni 8,4), la slujirea efectivă a acestuia, sau putem zice, de la imagine, la consecințele idolatrizării sale (voyeurism mediatic, manipulare, propagandă, pornografie etc.): „Toate sunt de-a valma: sânge și omor, furt și-nșelăciune, stricăciune, infidelitate, zarvă, sperjur, tulburarea celor buni, uitarea facerii de bine, pângărirea sufletelor, răsturnarea celor firești (i.e. perversiunea), neorânduiala în căsnicii, adulterul şi desfrânarea. Căci închinarea (s.m.) la idolii nevrednici de un nume este începutul, pricina şi culmea oricărui rău” (Înțelepciunea lui Solomon 14,26-27, LXX).
Închinarea, nu atât idolul, – deosebire asupra căreia insistă apologeții creștini încă din Biserica primară (Minucius Felix). Idolul „nu este nimic”, dar idolatria este denaturarea divinului prin potrivirea sa la chipul omului, în sensul acomodării la tot ce poate cuprinde privirea acestuia: prejudecățile, experiențele, așteptările, spaimele, speranțele sale etc. De aceea, observă mai departe Jean-Luc Marion, idolatria în Vechiul Testament depindea mai întotdeauna de contextul politic, iar politica continuă să dea naștere la idoli (concepte, ideologii) și lideri idolatrizați. Amurgul idolilor este urmat și în zilele noastre de răsăritul unor noi idolatrii, și acestea tot cu ciocanul făcute.
Icoana însă este un manifest pentru restaurarea privirii și, odată cu aceasta, a dreptei slujiri a omului. Ea se propune ca venerare a nevăzutului și propune, prin aceasta, o nouă perspectivă de privire. „A cui e icoana aceasta? Τίνος ἡ εἰκὼν αὕτη”, îi întreabă Mântuitorul pe fariseii care-i arată banul de bir (Matei 22,20) – „A Cezarului” – „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. Restituiți idolilor icoanele lor și redați omului icoana Dumnezeului nevăzut.
2. Diferența esențială dintre idoli și icoană este circumscrierea. Idolul este conținut simultan spațio-temporal (nu poate fi în locuri diferite în același timp), istoric (fiecare epocă își face idolii ei), material (în sensul în care idolul este locuința zeului, J.-L. Marion) și latreutic (idolul este adorat în el însuși).
În schimb, în cazul icoanei, nu materia precede prototipul, ci prototipul circumscrie spații materiale multiple de pătrundere a invizibilului în vizibil (expresia lui J.-L. Marion). Nu materia în sine, veșnica discuție, este semnul „chipului cioplit” (materie a fost și trupul lui Hristos), ci modul în care este folosită ea. „Idolul făcut de mână blestemat e”, dar „binecuvântat e lemnul prin care vine dreptatea” (Înțelepciunea lui Solomon, 14,7-8, LXX).
Prototipul nu locuiește icoana în sensul în care zeul locuiește idolul, de aceea icoanele șterse pot fi arse (Sf. Ioan Damaschinul), fără ca prin aceasta să se aducă cea mai mică atingere prototipului. De asemenea, icoana nu simte nevoia să se reinventeze în epoci istorice diferite, așa cum o face idolul, pentru că prototipul ei este anistoric. În fine, icoana nu e circumscrisă latreutic (după natură), pentru că nu este cinstită în ea însăși, ci în prototipul ei.
Toată gândirea religioasă, dacă nu este idolatră, e o gândire în icoane, „ca în oglindă” (1 Corinteni 13,12). „Icoana e o oglindă și o enigmă adecvate grosimii corpului nostru”(Sf. Ioan Damaschinul). Avraam a văzut la Mamvri nu natura lui Dumnezeu, ci o icoană a Lui, în chipul celor trei bărbați, și, căzând la pământ, i s-a închinat (Facerea 18,1-3).
Dumnezeu însuși gândește în icoane, atunci când gândește la noi. Pe om l-a făcut „după icoana Lui” (κατ᾽ εἰκόνα θεοῦ, Facerea 1,26-27), dar și „Fiul este icoana lui Dumnezeu cel nevăzut” ( Ὅς ἐστιν εἰκὼν τοῦ Θεοῦ τοῦ ἀοράτου, Coloseni 1,15). Hristos este modelul prin excelență al icoanei, pentru că El face de privit invizibilul (Ioan 14, 9).
Până și litera Scripturii este o icoană a cuvântului, al cărei prototip este însuși Cuvântul (Sf Ioan Damaschin), în măsura în care litera este suportul material de pătrundere a invizibilului în vizibil. Litera este pentru cuvânt ceea ce sunt lemnul și culorile pentru icoană. Ca și icoana, cuvântul iconic ne invită nu la contemplarea sa estetică, ci la „răsturnarea privirii” spre lăuntrul de unde suntem priviți („Împărăția este înlăuntrul vostru”). În absența acestui invizibil, orice cuvânt, chiar din Scriptură, poate fi transformat într-un idol (slogan confesional, ideologie, propagandă, discurs motivațional etc.).
Tot ce se aplică icoanei se aplică, astfel, omului iconic: pătrundere a invizibilului în vizibil, cinstirea omului iconic (sfântul) este a Prototipului („Minunat este Dumnezeu întru sfinții săi”). Omul mântuit va fi el însuși o icoană, „icoana celui ceresc” (εἰκὼν τοῦ ἐπουρανίου, 1 Corinteni 15,49), și o asemănare a lui Dumnezeu: „Vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea precum este” (1 Ioan 3,2).
3. O altă diferență dintre icoană și idol o stabilește paradoxul. Nici un idol nu trece testul paradoxului, așa cum nicio altă religie în afara celei creștine mi se pare că nu suportă testul antinomiei dogmatice (om deplin și Dumnezeu deplin, cuprins și necuprins, născut și fără de început etc.). Focul care mistuie apa turnată de Ilie peste jertfelnic este imaginea paradoxului care duce la prăbușirea idolului (3 Regi 18).
Dacă idolul arată ceea ce este de văzut, „orice icoană arată ceea ce este ascuns” (Sf. Ioan Damaschinul). Idolul este situat în „aici”, pentru că rolul său este să anuleze distanța dintre om și divinitate, până la punctul în care se reprezintă pe el însuși ca vizibilitate deplină a divinității. Icoana este în același timp „aici” și „dincolo”, și prin aceasta este punctul din care se deschide distanța nemărginită spre invizibil, dar și punctul de maximă apropiere a invizibilului. Idolul nu are un „dincolo”, pentru că asta l-ar face neterminat, ineficient. Dacă icoană este doar fereastra prin care se privește cerul, idolul are pretenția că este cerul însuși.
Idolul este o invitație adresată zeului, ca să locuiască în el (J.-L. Marion). Icoana este o invitație adresată omului, spre întâlnirea cu Dumnezeu. Idolul este proslăvirea imaginii, icoana este „kenoza imaginii” (J.-L. Marion). Idolul este asemănare cu zeul până la identificare deplină, icoana este asemănarea cu prototipul până la deosebirea maximă (cea de natură).
4. Ca și cuvântul, care eliberează sau închide, care se lasă traversat de invizibil sau se opacizează în „litera care ucide”, icoana este pândită și ea de primejdia transformării sale în idol, atunci când este circumscrisă latreutic și devine sau obiect de adorație în sine, sau obiect de marketing religios.
Ispita iconolatriei a existat și în trecut, având contribuția ei la întreținerea iconoclasmului, iar episoade stânjenitoare, de felul celor în care oamenii puneau icoane ca nași de botez, sau se spovedeau lor, sau se împărtășeau la propriu din ele, sunt trecute sub tăcere.
Biserica a avut grijă să se delimiteze dogmatic și cultic de abuzurile iconolatre: icoanele nu se numără printre Sfintele Taine, nu primesc adorația cuvenită doar lui Dumnezeu, nu le aducem jertfe vizibile (doar tămâiere, cum aducem întregii biserici, pentru că risipirea fumului se compune cu invizibilul), iar cinstirea lor se transferă prototipului în aceeași clipă. În continuarea acelorași precauții dogmatice, și spre combaterea pietismului de tendință iconolatră, ar trebui revăzute și practici cultice mai recente, ca instituirea de sărbători bisericești în cinstea unei icoane anume, dedicarea de acatiste către icoane, sau explozia unei adevărate piețe bisericești de icoane-amuletă, icoane-breloc, icoane-portchei etc. Este „acatistul icoanei” altceva decât acatistul prototipului ei, sau sărbătoarea „cinstirii icoanei” altceva decât sărbătoarea prototipului? Dacă există o sărbătoare cu numele „Cinstirea icoanei Maicii Domnului”, atunci ea ar trebui chemată Preacinstirea Maicii Domnului și trecută printre praznicele împărătești.
Când spunem că o icoană este „făcătoare de minuni”, trebuie să înțelegem că prototipul ei este cel care lucrează minunile, pentru credința închinătorului, iar nu pentru niște proprietăți magice ale lemnului, picturii sau prestigiului icoanei. În acest sens, nu există icoane „ne-făcătoare de minuni” (ar fi o blasfemie împotriva prototipului), după cum nu există icoane mai făcătoare de minuni ca altele, deoarece ar însemna că prototipul nu este egal cu el însuși.
Toate icoanele sunt egal făcătoare de minuni, așa cum toate sfintele moaște sunt egal făcătoare de minuni, prin harul primit, har desăvârșit, și care le conferă această calitate (altfel, am avea altare mai sfințite decât altele).
Dacă vorbim totuși de icoane „făcătoare de minuni” prestigioase, asta înseamnă nu un har special al icoanei respective, ci că minunile lor au fost mai bine documentate istoric, sau mai elocvent, dar asta, desigur, nu le îndreptățește la un marketing special de tip iconolatru. Icoanele despre care se spune că au „exclusivitatea” facerii de minuni, sau atributul unor minuni selective (vindecătoare de cancer, de beție, de patimi etc.), au ori scuza nevinovată a pietismului popular (dar vinovată este complacerea clerului), ori motivația veroasă a marketingului religios. În ambele cazuri, episcopii noștri ar trebui să intervină pentru a stopa tendințele iconolatre și pentru a reda icoanei venerarea în spiritul învățăturii pe care Sfinții Părinți au formulat-o și apărat-o, adesea cu prețul vieții lor.
Bibliografie: Diac. Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei. Sinodul VII Ecumenic, vol 1. „Definind dogmatic icoanele (691-810)”, vol 2. „Definitivând dogmatic orthodoxia (815-1351)”, Deisis, 2020; Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană – privire fenomenologică, traducere și postfață de Mihail Neamțu, Deisis, 2000; Jean-Luc Marion, Idolul și distanța. Cinci studii, traducere de Tinca-Prunea Bretonnet și Daniela Pălășan, Humanitas, 2007; „Înțelepciunea lui Solomon”, Septuaginta, vol. 4/II, traducere de Smaranda Bădiliță, Colegiul Noua Europă-Polirom, 2007
Like this:
Like Loading...