Crima și îndreptățirea ei. O parabolă pentru toți cei care se cred drepți

Cele mai multe crime nu au ca mobil nici puterea, nici bogăția, așa cum ne-am aștepta, ci convingerea criminalului în dreptatea sa. Asta avem, în ultimă instanță, și în războaie, și în atentatele teroriste, și în genociduri, și într-un criminal de rând, cel mai adesea.

Dostoievski l-a pus pe Raskolnikov s-o ucidă pe bătrâna cămătăreasă nu atât ca s-o jefuiască, ci „în numele dreptății”, mărturisește studentul, ca să răzbune simbolic toate suferințele semenilor. Și indiferent că e vorba de uciderea unei cămătărese, sau de masacrarea unui popor, orice Raskolnikov care nu se va pocăi, chiar dacă-și va regreta crima înaintea judecătorilor, nu va renunța până la sfârșit la îndreptățirea sa, pentru că altfel n-ar putea trăi cu conștiința crimei. Infernul e plin nu de păcătoși, ci de cei care se îndreptățesc toată viața în păcatele lor.

Din experiență știu că oamenii și-ar recunoaște de o mie de ori mai ușor orice păcat, decât să admită o singură dată că nu au dreptate. În niciun act nu se află ființa omului mai angajată decât în afirmarea dreptății sale, altfel spus a îndreptățirii de sine, pentru că ea este latura cea mai profundă a instinctului său de conservare. Omul în ființa sa poate trăi împăcat cu sărăcia, nefericirea, foamea, umilința etc. și ar admite orice cuvânt rău despre el, dar a-i cere să nu se îndreptățească e ca și cum l-ai pune să-și abandoneze ființa. A recunoaște dreptatea celuilalt e ca și cum ar trebui să primească în el o ființă străină. Cei care citesc acum aceste rânduri îmi vor da dreptate, dar ironia e că mulți o vor face numai pentru că au în cap o listă întreagă de exemple în ceilalți, nu pentru că s-ar îndoi vreodată de dreptatea lor. Mereu infernul e celălalt.

Tot cu un avertisment despre îndreptățirea de sine se deschide și parabola vameșului și a fariseului (Luca 18, 9): „Către unii care se credeau drepți şi-i disprețuiau pe ceilalţi, a zis Iisus pilda aceasta” (literal, „încredințați în ei înșiși”, πεποιθότας ἐφ’ ἑαυτοῖς; verbul πείθω înseamnă ‘a convinge’, ‘a încredința de ceva’).

Parabola poate fi citită și ca o reinterpretare a poveștii lui Cain și Abel, a crimei primordiale săvârșite în numele îndreptățirii de sine. Cain este întâiul-născut, așadar un ales, e primul care aduce jertfe lui Dumnezeu și, de aceea, se crede mai presus de Abel. La rândul său, fariseul împarte lumea în dreptatea sa și păcatele „celorlalți”. Cain se aruncă asupra lui Abel și-l omoară. Fariseul se aruncă asupra vameșului cu cuvinte de osândire, la fel de vinovate ca uciderea aproapelui (Matei 5, 21-22). În ambele cazuri, martorul crimei este un glas care strigă la Dumnezeu: al crimei lui Cain, „glasul sângelui”, iar al crimei fariseului, însuși glasul cu care-și condamnă aproapele.

Intriga parabolei aparține unui tipar universal „noi versus ceilalți”, care se repetă de-a lungul istoriei, reconfigurându-și periodic mizele conflictului și actanții (dintre care nu a lipsit nici Biserica, din păcate): drepți și eretici, albi și negri, stăpâni și robi, stânga și dreapta, vaccinați și nevaccinați etc. Marile crime ale secolului 20 (războaiele mondiale, Holocaustul, genocidurile din Orient și Africa, crimele regimurilor comuniste, expedițiile militare punitive în teritoriile altor state, dar și toate discriminările pe bază de clasă, rasă și gen), n-ar fi fost posibile fără complicitatea tăcută a milioane de oameni obișnuiți, ca mine și ca tine, cititorule, care „crezându-se în sine drepți, i-au disprețuit pe ceilalți”.

Mai aproape de noi, dar purtând aceeași amenințare criminală a încredințării de sine, este tipul de progresism woke, din școli, politică, presă, corporații și media socială, care în cel mai pur stil comunist practică cenzura cuvântului, interzicerea opiniilor diferite, recompensarea celor care se aliniază programului ideologic și excluderea celor care se opun (despre dimensiunea dogmatică a progresismului, a se vedea aici recenzia profesorului Alexandru Călinescu, „Când delirul nu are limite”, la cartea La Religion Woke (2022) a filosofului francez Jean-François Braunstein).

Comun acestui tipar universal „noi versus ceilalți”, și cel mai îngrijorător, rămâne faptul că în orice formă de disprețuire a celuilalt se află potențialul unei crime, iar în îndreptățirea de sine, justificarea ei.

Duminica unei mame cananeence

De două ori apare cuvântul „firmituri” în doar zece rânduri consecutive din Evanghelie.

Mai întâi, când femeia cananeeancă îi spune Mântuitorului că „și câinii mănâncă din firmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15,27). Apoi, când urmează, imediat, săturarea mulțimilor cu șapte pâini, de pe urma cărora rămân „șapte coșuri pline cu firmituri” (15,37). Adică un coș de firmituri la o pâine. Iată că firmiturile (câinilor) pot fi mai bogate decât însăși pâinea (stăpânilor)!

Nu e nici întâmplare, nici coincidență minunea cu „firmiturile”. La o adică, pâinile puteau să rămână întregi, și ar fi fost o minune și mai mare, ca în minunea cu Sfântul Ilie, când nu se mai gătau făina și uleiul din casa văduvei. Dar Stăpânul pâinii, și al stăpânilor, și al firmiturilor, și al câinilor vrea să ne avertizeze: nu-i disprețuiți pe cei care nu stau la masa voastră și nu mănâncă pâinea voastră, căci pentru ei am lăsat firmituri care-i vor sătura la fel de bine.

Dumnezeu și când dă firmituri le dă cu coșul! „Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob în împărăția cerurilor, iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară” (Matei 8,11-12).

Și care a fost credința acestei mame cananeence, păgână, în afara Legii și a Templului, fără nicio învățătură despre Mesia? Ce fel de credință putea să aibă ea, de vreme ce însuși Domnul o laudă, „mare este credința ta”? De bună seamă, nu e vorba de ceea ce numim azi o credință religioasă sistemică, dogmatică, căci nu asta a arătat cananeeanca, încât îți vine să te întrebi, ce mai este, la urma urmei, credința și ce face o credință să fie mare.

Credința cananeencei, formulată spontan cu expresia celei mai firești smerenii, de care sunt capabili doar sfinții, a fost aceea că Dumnezeu iubitorul de oameni nu abandonează pe nimeni, nu uită pe nimeni, nu lasă pe nimeni nemiluit, nu-și întoarce fața nici de la cel din urmă câine. Femeia aceasta știa înaintea apostolului Ioan că „Dumnezeu este iubire”.

***

Mai înainte de orice dogmă religioasă, credința cea mare este o mișcare a inimii: iubire, pocăință, smerenie, simplitate, blândețe, recunoștință, bun-simț, adică credința care se găsește în tot atâtea mișcări spre Dumnezeu ale unei inimi curate.

În toată Predica de pe Munte, Mântuitorul nu amintește credința nici măcar o singură dată. Nu spune nicăieri „fericiți cei credincioși”, în schimb revine mereu la mișcările inimii credincioase: smerenia, mila, iertarea, lacrimile, blândețea, pacea, instinctul dreptății, pocăința, curăția, simplitatea etc. Acestora le opune mișcările inimii contrare mântuirii: mânia, ura, pofta nelegiuită, lăcomia, răzbunarea, judecata etc. „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Matei 7, 12), dar, repet, niciun îndemn la a fi credincios, în felul în care ne-am aștepta noi.

După lepădarea lui Petru, Domnul nu-l întreabă nimic despre credința lui („crezi tu în Mine?”), așa cum ne-am fi așteptat. Însă ce-i spune? Îl întreabă care este mișcarea inimii lui: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu pe Mine?” (Ioan 21, 17). Așa cum se întreabă îndrăgostiții între ei: mă iubești tu pe mine? Ei știu că mișcarea aceasta a inimii nu mai are nevoie de nicio altă declarație de credință.

Ca să crezi în Dumnezeu, trebuie mai întâi să-L iubești. Credinţa nu se poate naşte decât din iubire. Asta spune Evanghelia, de la un capăt la altul. Numai credinţa fanaticilor se naşte direct din legi şi dogme.

***

Credința pe care o laudă Domnul în Evanghelii este simplă ca a unor copii. Ea știe doar atât: că Dumnezeu, fiind Tată, trebuie să dăruiască, să fie bun, să ierte, să-și primească mereu copiii. Nu asta așteaptă și copiii de la părinții lor? Colibele pe care voiau să le facă apostolii pe Muntele Tabor, nu sunt oare precum căsuțele de jucărie pe care și le fac copiii? „Tata, mama, haideți și voi aici!”

Odată, pe când aveam vreo paisprezece ani, am încălțat la disperare adidașii tatei, cu vreo trei numere mai mari. Tata era un alergător foarte bun, iar eu îi luasem adidașii la o oră de sport, convins că ei erau secretul performanței sale și că, încălțat cu ei, voi alerga la fel de bine. „Numai să mă ating de haina Lui și mă voi vindeca!”.

Dogmele nu sunt decât hotarele unei geografii spirituale, din care Dumnezeu iese adesea spre părțile Tirului și ale Sidonului, ca în povestea mamei cananeence (insist să o numesc „mama” și nu „femeia cananeeancă”, nu doar pentru motivul cu care i-a ieșit înainte Mântuitorului, ci și pentru că mamele nu sunt amintite niciodată în ecteniile Bisericii, din păcate, așa cum nu sunt amintiți în general nici părinții și copiii noștri). Ce face El acolo și cum îi miluiește pe „cananeeni” nu mai vine din dogme, ci din mișcarea inimilor lor.

***

Îmi amintesc de bătrâna prescurăreasă din parohia mea de țară, care trecea pe pomelnicele ei toate nenorocirile pe care le afla de la televizor: „pentru soldații morți în Afganistan”, „pentru victimele cutremurului din Egipt”, „pentru cei morți în accidentul de mașină de la Bârlad” etc. Le făcea colive la toți și știu că și-ar fi dat sufletul ca să nu mai fie necazuri în lume, dar, într-o zi, a fost foarte tulburată văzând în biserică o copie după icoana Sfintei Treimi, a lui Rubliov, pentru că Tatăl nu avea barbă, iar Duhul Sfânt nu arăta ca un porumbel.

Ca și mama cananeeancă, prescurăreasa mea îl aflase în inima ei pe Dumnezeu, deși credea că Tatăl e mai bătrân decât Fiul, în schimb, atâția teologi își închipuie că-L cunosc pe Dumnezeu, dar credința lor rămâne una a dogmelor, incapabilă să coboare în inimă. În zilele tragediei de la „Colectiv”, un monah foarte vocal de la Petru-Vodă se arăta pe la televiziuni, preocupat de dilemele canonice ale pomenirii morților: „nu-i putem pomeni pe toți”, atrăgea el atenția, „pentru că nu știm dacă erau toți botezați”! Stăpânul credinței nu lăsa câinilor nici măcar firmiturile de la masa sa.

Poate ar trebui să reflectăm mai mult la cum, și de ce, și când împietresc inimile credincioșilor (și ale multor preoți), în ce moment al parcursului lor de credință. Nu cumva pentru că trăiesc comod și suficient într-o captivitate ritualică a religiei, care conduce la de-personalizarea credinței, dezumanizarea ei și reconstrucția exclusivă în cadrul instituționalizat al Bisericii?

Am cunoscut mulți oameni convinși că sunt credincioși doar pentru că merg duminică de duminică la biserică și postesc de două ori pe săptămână. La spovedanie, după ce-i ascult, obișnuiesc să-i întreb: Ce-ai făcut anul acesta pentru aproapele tău? Pe cine ai iertat ultima dată și de ce? Care sunt binefăcătorii tăi și cum le ești recunoscător? Vorbește-mi două minute despre iubire. Povestește-mi din Evanghelii episodul care te-a impresionat cel mai mult. Spune-mi ce înțelegi din versetul „Fericiți cei curați cu inima”. Și așa mai departe.

Și inima celor mai mulți împietrește pe loc, incapabilă de mișcările firești ale credinței mântuitoare.

Vezi și: „Pâinea din care au mâncat câinii”, https://ioanflorin.wordpress.com/2020/02/02/painea-din-care-au-mancat-cainii/

șapte despre vameșul Zaheu

1. L-am întrebat odată pe starețul Clement: de ce căuta Zaheu să-l vadă pe Iisus? Ce-l interesa pe el cum arăta Iisus? Citește cu atenție, mi-a răspuns starețul. Evanghelia nu zice „căuta să-l vadă pe Iisus”, ci „căuta să vadă cine este Iisus” (τίς ἐστιν, Luca 19,3). Un alt profet, ca atâția alții? un alt învățător de lege, un înțelept, poate un zelot venit să-i stârnească împotriva romanilor? Chiar și omul cel mai păcătos nu este mulțumit cu viața lui și caută o rațiune sau mai degrabă o întâlnire care să-l schimbe, dar e sătul de farisei și de morala obișnuită.

2. Bine, am zis, dar Iisus n-a făcut decât să se autoinvite în casa lui Zaheu: „Coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19,5). Ce-a fost așa de extraordinar în întâlnirea asta, ca să-l schimbe pe vameș? Multe, a spus starețul:
Considerația lui Hristos. Păcătoșii sunt obișnuiți să-i disprețuim. Iată ce spune Evanghelia: „toţi murmurau, zicând că Iisus a intrat să găzduiască la un om păcătos” (Luca 19,7). 
Dragostea. Păcătoșii se așteaptă să-i urâm, dar Hristos s-a purtat cu dragoste față de Zaheu. 
Comuniunea. Păcătoșii se știu din start excluși și judecați de cei drepți, dar „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19,10).
Bucuria. Cuvântul Mântuitorului l-a bucurat pe Zaheu, zice Evanghelia (Luca 19,6), or păcătoșii se așteaptă să fie certați de cei drepți, nu poftiți la vreun motiv de bucurie.
Puțină considerație, puțină dragoste, un pic de comuniune și bucurie, iată ce așteaptă de la noi aproapele nostru, ca să-l vadă pe Mântuitorul.

3. Dar de ce zice Evanghelia că s-a suit într-un copac? De ce nu a ieșit în drum ca tot omul, mai ales că nu era un oarecare, era totuși mai-marele vameșilor. E un sens spiritual aici, a răspuns starețul. Ca să-l vezi pe Hristos, trebuie să faci efortul să te înalți un pic dintre păcatele tale, măcar cât te-ai urca într-un copac.

4. Dar de ce zice Zaheu, „dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”? Nu putea să întoarcă o singură dată, n-ar fi fost de-ajuns?
Sunt două înțelesuri aici, a răspuns starețul. Înțelesul literal este că orice păcat te face de patru ori vinovat: întâi față de Dumnezeu, apoi față de conștiința ta, a treia oară, față de cel căruia i-ai greșit, a patra oară, față de societatea pe care ai corupt-o prin păcatul tău. Iată de ce Zaheu a simțit nevoia să-și răscumpere împătrit fărădelegile sale.

5. Iar înțelesul mistic, a continuat starețul, este să ne amintească de cele patru trepte prin care se lucrează păcatul în om: venirea gândului păcătos, primirea gândului păcătos, hotărârea de a face păcatul și, în sfârșit, fapta propriu-zisă. Greșești nu o singură dată păcătuind, ci de patru ori, pentru că de patru ori ai avut ocazia să te oprești.

6. Am spus atunci: vreau și eu să întorc împătrit pentru păcatele mele. Întoarce o dată pentru conștiința ta, a spus starețul, Hristos le-a întors pe celelalte trei pentru tine.

7. Și eu sunt păcătos, am insistat, vreau și eu să mă urc într-un sicomor, să văd cine este Hristos. Urcă-te pe cruce, a spus starețul, de acolo se vede Hristos cel mai bine.

Jurnal islandez (3). O rugăciune în Nord

Cea mai tulburătoare rugăciune am auzit-o de la un om simplu, într-o căsuță de la malul Oceanului Arctic. Oceanul este atât de aproape de el, că vara iese cu lanseta în spatele casei și prinde cod de jumate de metru. Îl curăță acolo pe mal, după obiceiul fermierilor islandezi, aruncă mațele în apă și aduce acasă fileurile prinse cu sârmă pe un băț.

M-a întrebat încă o dată cum mă cheamă. „E mai frumos Florian”, a zis el. „Dacă ai fi fost preot islandez, așa te-ar fi chemat Florian, te rog să-mi dai voie să-ți zic Florian”. Era de meserie tâmplar și lucrase în toată lumea până să ajungă în satul acela din nordul Islandei.

Din una în alta, l-am întrebat: „Tu cum te rogi?”. Și mi-a răspuns: „Eu nu-i cer lui Dumnezeu sănătate. Că dacă vrei sănătate trebuie să te speli bine pe dinți. Nici fericire nu mai cer, că atunci când am fost cel mai fericit era să-mi pun ștreangul de gât. Eu mă rog atât: Tată. Părinte. Cercetează sufletul meu”.

Omul ăsta cu mâinile murdare de unsoare vorbea ca Sfinții Părinți.

Și tot el mi-a spus încă ceva, în după-amiaza aceea care se stingea peste sat în lumina albastră a nopților nordice. „Mi-e teamă de Dumnezeu într-un singur fel. Mi-e teamă să nu-mi dau singur dreptate”.

După-amiază la Reykjavik. Foto: „Jurnal scoțian”

Vezi și:

Jurnal cu poze, povești, întâmplări cu români și lungi digresiuni personale ale autorului, din timpul ultimei sale călătorii misionare în Islanda (1)

Jurnal islandez (2). O înviere la Siglufjörður

Încotro curge Iordanul la Bobotează

Botezul Domnului în Iordan a fost ca a doua facere a lumii: din nou apă și „întuneric desupra adâncului” așteptând venirea Luminii (dar acum altfel de întuneric era, cel al păcatelor lumii), din nou Duhul lui Dumnezeu plutind peste ape, din nou Cuvântul Tatălui se face auzit, iar Cel „prin care toate s-au făcut” le face noi pe toate, din nou îngeri stau de față la această înnoire a lumii, ca la facerea ei (Iov 38,7), dar înger în trup de Botezător. De altfel, lecturile biblice la vecernia zilei (parimiile) încep chiar cu primele versete din Facerea.

Cel mai cuprinzător comentariu la această sărbătoare mi se pare că l-a scris Cosma Monahul, în două propoziții, și se găsește în slujba zilei: „Hristos iese din apă, ridicând împreună cu Sine lumea” și: „Pe Adam cel stricat, iarăşi îl zideşte în apele Iordanului”. Botezul Domnului în apele păcătoșilor inițiază restaurarea lui Adam și a lumii, desăvârșită prin jertfa de pe cruce și înălțarea Sa la Cer.

Până la urmă, prima facere n-a mers bine deloc. Ea s-a făcut omului potop și „mormânt aşternut cu apă”, cum spune Sfântul Ioan Damaschinul, în canonul zilei. De aceea, Însuși Hristos vine acum să mântuiască facerea lumii: prin venirea Sa, se desparte iarăși lumina de întuneric (Matei 4,16), se apropie Împărăția cerurilor, apele primordiale sunt resfințite și, de-acum înainte, vor îneca numai păcatele, prin botez, nu și păcătosul, pentru că în ele S-a coborât Mântuitorul lumii.

„Și a zis Dumnezeu” la această nouă Facere un singur cuvânt numai: „Pocăiți-vă!”. Și ce este pocăința? Să ne cunoaștem păcatele. Și ce este cunoașterea păcatelor? Viața duhovnicească. Și ce este viața duhovnicească? Dragostea de Hristos. Și ce este dragostea? Dragostea este mereu celălalt.

Apa cea nouă a Bobotezei este chiar Hristos, „apa cea vie” care se face în om „izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4, 14; 7, 37). Se întâmplă cu apa Bobotezei profeția din Psalmi: „Marea a văzut şi a fugit; Iordanul s-a întors înapoi” (Psalmul 113, 3). Dar semnificația acestor schimbări de curs este spirituală, nu hidrodinamică, ne tâlcuiește tot Cosma Monahul: „Când cu arătarea Ta ai luminat toate, atunci marea cea sărată a necredinţei a fugit, iar Iordanul, cel ce curgea în jos, s-a întors ridicându-ne pe noi la cer”.

Așa că, cei care în aceste zile tot pândesc la Iordan curgerea lui înapoi și momentul celei mai bune fotografii ar trebui să caute mai degrabă în ei înșiși curgerea lui spre cer. Și să-și spele rufele fără grijă.

Dar cel mai mult îmi place la Botezul Domnului că Sfânta Treime S-a arătat lumii nu în Templu, nu în locurile sfinte, nu preoților și învățătorilor, ci acolo, la Iordan, unde se adunase mulțimea păcătoșilor și unde se mărturiseau păcatele. Dumnezeu Se arată acolo unde se mărturisesc păcatele. Cine spune că nu-L cunoaște pe Dumnezeu, înseamnă că nu-și cunoaște păcatele.

În rest, constat cu dezamăgire că troparul Bobotezei se aude tot strâmb în multe biserici, chiar și după un „an omagial” al traducătorilor de cărți bisericești: „Și Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea cuvântului”. Nu trebuie să știi grecește ca să-ți pui întrebarea: cum să „adeverești” o „întărire”, ce nonsens mai e și acesta? În schimb, se poate întări un adevăr, ceea ce vrea să spună și troparul: a întărit adevărul cuvântului, εβεβαίου του λόγου το ασφαλές. Pogorârea Duhului Sfânt la Iordan a întărit cuvântul Tatălui despre Hristos („Acesta este Fiul Meu cel iubit”): „Și Duhul, în chip de porumbel, a întărit adevărul cuvântului”. Iar literal, e și mai poetic: „A întărit neîndoiala cuvântului”.

Și tot n-am să înțeleg de ce se pornesc preoții cu Iordanul încă din 31 decembrie, aproape gata să ia colacul de la gura urătorilor. De ce nu se pornesc în ajun, pe 5 ianuarie? De ce nu pe 6, după sfințirea apelor, și apoi, slavă Domnului, în toate cele opt zile ale Bobotezei, până la sfârșitul ei? Ar fi destulă vreme să meargă prin case, fără să mai dea nas în nas cu sorcove, vasilași și capre mahmure, pe lângă faptul că numai așa are vreo noimă duhovnicească să bați pe la ușile oamenilor: cu aghiazmă nouă, așa cum la Liturghie le dai anafură proaspătă și nu pe cea sfințită în duminica trecută. Măcar de s-ar opri două minute în fiecare casă, pentru a citi Evanghelia Botezului și îndemnul ei la pocăință, pentru că nu cu busuioace, ci cu Evanghelia ne-a trimis Mântuitorul în lume.

La mulți ani de neîndoială în Cuvânt și de vedere a Sa la Iordanul pocăinței!

Un car cu lemne pentru Bărăcani

Citesc că într-un sat din Moldova o bătrână a murit de frig zilele trecute, iar pe soțul ei l-au găsit reporterii aproape degerat, într-o căsuță cu geamurile sparte. Aveau niște lemne în curte, dar voiau să facă economie. Asistenta socială din comună a declarat că nu știa de ei. Mă întreb dacă asistenții sociali au și program de teren, sau așteaptă să ajungă la birourile lor „cazurile” vulnerabile și disperate.

Dar mai mult mă întreb dacă în sate de felul acesta preoții mai fac vizite pastorale, altele decât cele din goana Crăciunului și a Bobotezei. Dacă-și cunosc credincioșii și greutățile acestora, din casă în casă, dacă alertează ei înșiși serviciile sociale când e nevoie, sau dacă pun mână de la mână în parohie, să-i ajute pe cei mai nenorociți. Nici nu vreau să mă gândesc ce e prin parohiile de oraș, cu mii de familii „arondate”, cărora nu le mai trece nimeni pragul, să le spună simplu, omenește, am venit să văd cum o duceți și ce pot să fac pentru voi.

Cu ocazia asta mi-am amintit de povestea de mai jos, pe care am scris-o acum vreo zece ani, dar nu știu cum a dispărut de pe blog. Scena finală a inspirat între timp o secvență din scenariul unui scurtmetraj prezentat la Cannes în „Quinzaine des Réalisateurs” („O umbră de nor”, regia Radu Jude, 2013).

© Constantin Prodan, pentru „Jurnal scoțian”

Pe vremuri, la mine în parohie, într-un sat de la marginea județului, mă jucam din când în când de-a Moș Nicolae. Sat mic, necăjit, 80 de familii. Noroc de niște oameni buni care mă ajutau. Mergeam la Polirom, la Silviu Lupescu: „Silviu, am în sat niște oameni prăpădiți, dă-mi niște bani să le iau de mâncare”. Și Silviu scotea din buzunar. Mergeam la Spitalul „Sfânta Maria”, la domnișoara doctor Simona Gavrilescu: „Simona, am în sat niște copii bolnavi și n-avem medic. Nu vii tu să-i vezi?”. Și Simona își punea cizmele de cauciuc și venea. Fără ei n-aș fi scos-o la capăt, măcar așa, cât de puțin.

Odată, de un Sfântul Nicolae, dau peste o casă cu douăsprezece suflete, dacă se poate numi casă patru pereți lipiți cu lut și acoperiți cu resturi de tablă. Vreo șapte-opt copii înghețați, două surori mai mari cu burta la gură, părinții, fără slujbe, munceau cu ziua și trăiau din te miri ce. Tocmai ce aduseseră un cărucior de „ciocane” și umpluseră casa de fum. „Da’ n-aveți lemne?” întreb și eu, ca să zic ceva. „N-am apucat să luăm”, spune bărbatul, „sunt tare scumpe”.

Nu mi-a mai tihnit seara. M-am dus la nea Costache, epitropul bisericii. „Nea Costache, câţi bănuţi avem la biserică?” O nimica toată, dar tot ajungeau de-un car cu lemne. I-am luat pe toți și i-am dus omului. „Uite, ia mâine un car cu lemne, și duminică să veniți la slujbă”.

Duminica următoare au fost toți în biserică. Lumea a cârtit puțin, că de ce cheltui banii bisericii pe Bărăcani (așa le era porecla, de la baraca în care locuiau), dar văzându-i frumușel la slujbă, și pe copilașii lor morfolind cuminți prescuri, m-au iertat.

Bărăcanii n-au mai lipsit de-atunci din biserică. După câtva timp, ne-am făcut și cumetri, că una din fete a născut un băiat și au venit să li-l botez. Iar când a fost să facem biserică nouă în sat, au fost printre primii să dea o mână de ajutor.

Bărăcanii s-au aranjat, dar eu era s-o încurc la vremea aceea cu șefii mei. Când să fac „raportul contabil” anual (orice paroh are datoria aceasta, să arate cum a cheltuit banii enoriașilor), am luat formularul, l-am sucit pe toate părțile. Unde să trec banii bisericii, pe care-i dădusem Bărăcanilor? Erau acolo tot felul de rubrici: lumânări, tămâie, botezuri, morți, nunți, dascăl, curent etc., dar niciuna „pomană” sau „milostenie”. Am luat pixul și am scris apăsat, la sfârșitul formularului: „De pomană: un car cu lemne pentru Bărăcani. 300000 lei”.

Duc raportul, îl ia părintele protopop, îl întoarce pe toate părțile, vede că nu-mi plătisem „dările” către episcopie. Se uită lung la ultima pagină. „Ce e aia, de pomană”?, mârâie în colțul gurii. „De pomană, adică milostenie”, zic. „Adică am dat un car de lemne de pomană unor săraci”.

Mă privește peste ochelari. „Din banii parohiei?” „Păi aș fi dat din salariul meu, dar nici eu nu mă ajung cu banii”.

Lasă hârtia deoparte. „Mă, tu ai venit să faci pe nebunul cu mine? Asta se cheamă delapidare de fonduri”. „Așa se cheamă?”. Se enervează. „Așa! Faci pe deșteptul. Las’ că văd eu ce-o să-i spui Preasfințitului”. „O să-i spun că așa m-a învățat Mântuitorul, să delapidez banii parohiei și să-i împart cu toți sărmanii”. Până la urmă m-a iertat protopopul, cât că era om bun, cât că i-oi mai fi spus eu și altceva, că eram rău de gură.

În fiecare an, de Sfântul Nicolae, îmi amintesc de Bărăcani și de carul cu lemne. O nimica toată, la urma urmei, niște firmituri de la masă, dar care au schimbat viețile a doisprezece oameni, așa cum, mai demult, o Pâine întreagă i-a schimbat pe alți doisprezece, și așa a început totul.

Nu e bine că-mi amintesc și, uite, mai și povestesc spre lauda mea, așa că mi-am cam pierdut plata în cer. Doamne, știu că Te-am supărat, dar măcar pentru rugăciunile Bărăcanilor, miluiește-mă pe mine, păcătosul. („Jurnal scoțian”, 2011)

Jurnal islandez (2). O înviere la Siglufjörður

Siglufjörður, un târg pescăresc din nordul îndepărtat al Islandei, la 50 de kilometri de Cercul Arctic. Sâmbăta Mare. Scene de Cannes dintr-un ciné-vérité românesc.

Un bărbat și o femeie coboară dintr-o mașină închiriată, în fața unei căsuțe acoperite cu tablă roșie. Verifică într-un carnețel, se asigură de două ori că e numărul corect, târâie bagajele în casă. Se opresc în hol și se uită lung de jur împrejur. Trec în bucătărie și se uită lung de jur împrejur. Trec în dormitor și se uită lung de jur împrejur.

Femeia îl strigă din baie: „Hai să vezi ce tare pute apa caldă!”. La robinetele din Islanda curge apă geotermală, pompată direct din fundul vulcanic al pământului. Bărbatul o miroase în palmă: „Parcă e de la Sângeorz!”.

Siglufjörður. © Kelly Bertram, beitianyun

Scot lucrurile din valize și le așează cum le vine la îndemână. Femeia pune pe noptieră o icoană cu Sfântul Gheorghe omorând balaurul. Scoate din valiză două lumânări lungi, verifică dacă nu s-au rupt, le pune lângă icoană. Mai cotrobăie printr-o pungă și deznoadă dintre prosoape o candelă roșie. Bărbatul agață în debara o husă cu lansete de pescuit.

Pe masă e un bilet în islandeză, ea i-l întinde întrebătoare. El aruncă o privire, silabisește câteva cuvinte, ridică din umeri. „Nu înțeleg, o să-l sun mâine pe Kristjan”.

Înfulecă ochiuri în bucătărie, înmuind pe rând în tigaie miezul de pâine, nu au nicio farfurie în casă. Ea se scoală, ia sticla de ulei și toarnă în candelă, o aprinde. El își pune ochelarii și scrie mesaje pe whatsapp.

Femeia apare cu lumânările împachetate într-un șervețel. „Mergem?”. Se îmbracă amândoi, ies din casă. Biserica e aproape, au trecut la venire pe lângă turnul ei acoperit cu tablă roșie. Străzile sunt pustii. Se aud valurile oceanului cum ling malurile.

Biserica e cufundată în întuneric, bărbatul și femeia o înconjoară mirați, o măsoară cu privirile, caută prin ferestre, se uită derutați împrejur. „O fi mai târziu?”. Bărbatul aprinde o brichetă, citește anunțurile de pe ușă. Femeia dă iarăși ocol bisericii, încearcă ușa din spate.

„Hai să căutăm alta”, se hotărăște el. „Unde să căutăm?”. „Să mergem înspre centru, trebuie să vedem oameni”.

Străzile luminate din centru sunt parcă și mai pustii. Undeva pare o biserică, are o cruce mare pe ușă, bărbatul ciocănește ușor, dar e închis și acolo. În dreptul hotelului, un șofer de taxi fumează în fața mașinii. Se uită mirat la cei doi, care se apropie de el. „Hello sir! Church, please?” Femeia îi arată lumânările, râde, e ușor jenată. Rostește rar, pe silabe, ca și cum l-ar învăța să pronunțe: „În-vi-e-re!”. Șoferul le arată un punct în noapte, de acolo vin ei, dar clatină din cap, „Lokað! Closed”.

S-a pornit și crivățul arctic, cei doi își trag glugile pe cap și le țin strâns sub bărbii. „Cred că a început slujba”, zice femeia. Ajung până în port. În sfârșit o lumină, glasuri, oameni în stradă. „Ți-am zis eu”. Grăbesc amândoi pasul, dar curând se opresc, e doar un pub deschis sâmbătă noaptea.

Catedrala lutherană din Reykjavik. © „Jurnal scoțian”

„Știi ce mă gândesc?”, face bărbatul. „Să mergem în Akureyri, acolo fac sigur Învierea, e oraș mare. Ce, cât facem până acolo? O oră maxim”. „Da nu ești obosit?”. „Ei, cu o oră în plus, tot aia e. Tot nu pot să dorm”. „Bine, hai la Akureyri”.

Se întorc la mașină și pornesc spre Akureyri. În câteva minute satul rămâne în urmă și ei taie munții Islandei la lumina farurilor. „Auzi, da islandezii ce sînt, catolici?”. „Catolici, cred. Am să-l întreb pe Kristjan. De ce?”. „Mă gândeam dacă și la catolici se dă lumină”. „De ce să nu se dea? La mine în sat se dădea și la catolici”. „Cum adică, veneau și catolicii la ortodocși?”. „Nu la ortodocși, se duceau la ei. Știi unde e biserica catolică? Unde stătea tanti Constanța”. „Dumnezeu s-o ierte”. „Dumnezeu s-o ierte”.

La intrarea în tunelul Héðinsfjarðargöng, poliția instala bariere de drum. O furtună de zăpadă bloca trecerea prin Ólafsfjörður. Polițistul le face semne, „Lokað, lokað! Go back!”, dar bărbatul insistă să treacă, coboară geamul, „Hello sir! Akureyri, please! Go church!”. Femeia îi arată lumânările: „În-vi-e-re!”. „Road closed, go back, please!”

Ajung acasă pe la 2 dimineața.  Trec în dormitor, femeia aprinde lumânările de la candelă, îi dă una bărbatului. „Hristos a înviat!”. „Adevărat a înviat!”. Apoi le sting, se dezbracă, se bagă în pat. „Să-l suni mâine pe Kristjan, să-l întrebi de kenitala”. „Am să-l sun”. „Doamne , să iasă odată, să ne luăm de-o grijă”. „O să fie bine, nu-ți fă griji”. „Auzi, da ai văzut sarea din bucătărie?”. „Ce-i cu ea?”. „E neagră”. „De la vulcani. Cum erau și plajele alea negre.” „Da e bună, nu?”. „E foarte bună. Nu-ți fă griji”. Sting lumina.

(Va urma „Jurnal islandez” 3. Mulțumesc d-lui Marius Bora și Asociației „România Nordică” pentru susținere, familiilor de români care m-au invitat în casele lor, de asemenea, lui Adrian și Dianei Grecu precum și surorii mele, Mariana Șlic, care sprijină drumurile mele misionare și întemeierea primei parohii românești din Islanda.)

vezi și: Jurnal cu poze, povești, întâmplări cu români și lungi digresiuni personale ale autorului, din timpul ultimei sale călătorii misionare în Islanda (1)

Dar dacă vă zic ceva și mai tare?

Edinburgh. Fotografie de Raveca Constantin.

S-au enervat mulți că le-am stricat povestea cu palma Sfântului Nicolae. Cine o mai fi și ăsta, care corectează „Sfânta Tradiție”? Ce religie ai? mă întreabă cineva în comentarii. Tot din comentariile la textul meu: „este acceptat unanim că”, „un adevăr știut din moși strămoși”, „sincer nu-mi doresc să știu”, „pe mine nu m-a interesat niciodată dacă”, „încep să apară rezultatele științei”, „o asemenea teză, total schimbată față de ceea de Tradiția spunea până acum”, „personal pt. mine” etc. etc.

În neuropsihologie, vina mea e echivalentul unui atac la default mode network, adică la odihna veșnică a minții. În popor, e convingerea că știi o dată pentru totdeauna, și gata, punct, nu te învață nimeni pe tine. De aici și ironia proștilor față de știință și cercetare, și nu e de mirare că buni creștini citează în apărarea lor vorba „crede și nu cerceta”. În Biserică, e paralizia pietistă în numele „tradiției”, când nu ai alt nume pentru izvoarele istorice și nici nu știi destulă carte ca să le cercetezi la bibliotecă.

Cum adică e o născocire, dacă era în cărți acum o sută de ani și dacă noi o citim azi cu ochii noștri? Cum de nu se-arată Sfântul Nicolae, să ne spună el însuși, terminați cu povestea asta jenantă, n-am bătut pe nimeni, citiți „Jurnal scoțian”?

Cum adică nu poate fi adevărat ceea ce noi știm cu siguranță?

„Știm cu siguranță”. Dar dacă, fiind eu mai rău decât atât, am să vă spun ceva și mai tare? O să vă mai mirați că ne rabdă Sfinții, și „sfânta tradiție”, nu că punem ficțiuni infamante pe seama lor, dar că până și rugăciunea „Împărate ceresc” o spunem greșit?

„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul bunătăților…”. Stop. Recitiți asta: „Vistierul bunătăților”. Vistier, adică cel ce are în grijă vistieria, tezaurul. Ce spunem noi, acasă și în biserici, de mii și mii de ori pe zi? Că Duhul Sfânt e un vistier al „bunătăților”, un paznic, un gardian, un administrator, cum vreți voi.

Dar ce spune textul original al rugăciunii? „Comoara bunătăților”, ho thesaurós tõn agathõn. Duhul Sfânt este însăși comoara tuturor bunătăților, este comoara în sine, de unde ne luăm toate averile spirituale, nu vistierul/paznicul ei.

Bine, bine, dar cum e în slavonă, o să întrebe cârcotașii cu seminar. La fel: съкро́вище, „comoara”, „tezaurul”.

Cum s-a ajuns de la „comoară” la „vistierul” comorii? E simplu, pentru un cercetător al vechii limbii românești. În româna veche, vistiariu însemna „camera tezaur”, „comoara” domnească, de aceea găsim la Dosoftei „să dusă în vistiariul său și-ș luă aur și pietre scumpe”, sau „vistiarul cel împărătesc”, sau „vistiiarul besearicii” în Noul Testament de la 1648, sau cu același sens de „tezaur” la Coresi, Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir etc.

Tot copiindu-se rugăciunea „Împărate ceresc” de-a lungul timpului, din carte în carte, vistiarul a fost confundat cu vistierul și, de aici, „Vistierul bunătăților”, fără ca să bage cineva de seamă și nici Duhul Sfânt să ne contrazică trei sute de ani că am stricat rugăciunea Sfinților Părinți.

Pe un singur părinte l-am auzit până azi spunând rugăciunea îndreptată: părintele Rafail Noica.

Ce vreau să spun, cu această demonstrație? Că nu trebuie să ne scandalizeze că în Viața Sfântului Nicolae (și în multe alte vieți de sfinți) sunt ficțiuni pietiste. Modelul creștin are nevoie de prunci reali, care sug din ambii sâni, dar care-și învață limba, istoria, credința, plus două-trei limbi străine. Că cinstirea Sfintei Tradiții nu e un reflex paralizant, nici părelnicie de facebook, ci cunoașterea ei critică și asanarea practicilor destinate să stoarcă lacrimile și banii enoriașilor (am în computer postarea unei mânăstiri care anunță aducerea spre închinare a „părului Maicii Domnului”, poate o voi publica). Că nu cu bărbi lungi și nici cu rețetare de minuni se face teologia, ci cu discernământ, dedicație, vocație și știință de carte. Că trebuie să ne punem la treabă în Biserică, să învățăm din nou grecește și slavonește, să revizuim după izvoare Scriptura și cărțile bisericești și, acolo unde e nevoie, să facem o limbă nouă pentru ele, ca să o înțeleagă și babele de mâine, și copiii care stau astăzi pe tablete și tik tok.

Cred că mai voiam să spun ceva, dar e târziu și nu mai știu ce. Poate revin mâine, deși mi-ar plăcea să mă ocup mai departe de jurnalul meu islandez și de românii care-și redescoperă credința la capătul înghețat al lumii.

Sfântul Nicolae NU l-a pălmuit pe Arie. O născocire care nu face cinste pomenirii Sfântului Ierarh

Întrerup un pic „jurnalul” meu islandez, pentru a reaminti câteva fragmente dintr-un text pe care-l tot public în fiecare an, în speranța că măcar cititorii acestor rânduri nu vor mai colporta infamanta scenă de violență atribuită Sfântului Ierarh Nicolae.

***

Povestea cu pălmuirea lui Arie la Sinodul de la Niceea este o invenție medievală târzie, fără cea mai mică legătură cu viața Sfântului Nicolae în marea Tradiție a Bisericii.

La o mie de ani după Sinodul de la Niceea (325), nimeni nu vorbea încă despre așa ceva. Pretinsul episod al pălmuirii lui Arie nu este amintit de marii contemporani ai Sfântului Nicolae, prezenți la Sinod, nici de istoricii vremii, nu apare nici în vechile mărturii despre viața Sfântului (din secolele 5-6), nici în biografiile extinse redactate de Mihail Arhimandritul și de Sfântul Simeon Metafrastul (secolul 10). Nimic despre această poveste nici în acatistul Sfântului și nici în frescele din Bizanț. (Icoana cu Mântuitorul și Maica Domnului oferindu-i Sfântului Nicolae Evanghelia și omoforul se referă la minunea alegerii sale ca episcop, după cum aflăm chiar din „Viața” sa.)

Atunci, de unde vine invenția? Gustav Anrich, istoricul care a scris cea mai documentată monografie a Sfântului Nicolae, o găsește abia în secolul al 14-lea, într-un text al unui episcop catolic, Pietro de Natali, unde nici măcar nu este vorba de pălmuirea lui Arie, ci a unui „oarecare arian”. De văzut, despre întregul context al acestei ficțiuni, excelentul dosar istoric și hagiografic al Sfântului Nicolae, întocmit de-a lungul anilor de cercetătorul Roger Pearse (https://www.roger-pearse.com/weblog/), de unde am preluat unele din informațiile de mai sus.

În iconografia răsăriteană, cea mai veche, probabil, reprezentare a Sfântului Nicolae pălmuindu-l pe Arie se găsește într-o frescă de la Mânăstirea Sumela (în nord-estul Turciei de astăzi), dar pictura datează cel mai devreme din secolele 14-15 (ereticul Arie este înfățișat cu turban turcesc).

În iconografia românească, scena pălmuirii apare în frescele unor mânăstiri (Probota, Sucevița) începând din secolul al 16-lea. Mi-a transmis această informație părintele Gabriel Herea de la Pătrăuți, doctor în istoria artei și cercetător al iconografiei răsăritene. La întrebarea mea, dacă știe reprezentări ale Sfântului Nicolae pălmuindu-l pe Arie anterioare secolului al 16-lea, Părintele Herea a avut amabilitatea să-mi răspundă așa:

„La cerea dumneavoastră am revăzut puțin arhiva mea personală și am avut ceva surprize: Nu am găsit scena pălmuirii nici la Cozia (pronaosul se pare că este din secolul al 14-lea), nici la Marele Meteor, nici la Stavronichita, nici în icoana de la Hilandar sau în miniatura din Menologul lui Vasile al II-lea („ucigașul de bulgari”). Mai mult decât atât, nu e preluată nici măcar la Hurezii secolului al 18-lea.”

În concluzie, povestea pălmuirii lui Arie de către Sfântul Nicolae apare târziu, în Occident, în secolul al 14-lea. Marea Tradiție a Bisericii Ortodoxe nu o cunoaște, iar faptul că, începând din secolul al 16-lea, trece în sinaxare grecești și în alte surse (dar nu peste tot, de exemplu scena nu e relatată în Mineiul pe decembrie al lui Mitrofan, 1698) se datorează influenței apusene în unele biserici ortodoxe.

Accept că ne e greu, după atâta vreme, să recunoaștem că am împrumutat și colportat în Biserică o ficțiune hagiografică (n-ar fi singura). Dar nu pot să nu mă întreb ce înțeleg oamenii simpli văzând astăzi, într-o biserică sau reprodusă pe facebook, icoana unui sfânt apărându-și credința cu o lovitură de palmă în obrazul adversarului. Este acesta modelul Mântuitorului și al Evangheliei sale? Și ce paradox justificarea acestei violențe tocmai pe seama Sfântului pe care-l numim, în troparul său, „îndreptar al credinței”, „chip al blândeților” și „învățător al stăpânirii de sine”!

Jurnal cu poze, povești, întâmplări cu români și lungi digresiuni personale ale autorului, din timpul ultimei sale călătorii misionare în Islanda (1)

Perete din Reykjavik. © Jurnal Scoțian

Misiunea mea la românii din Islanda avea în capul meu ceva din imaginarul unei expediții arctice în mintea unui copil. Ultima dată îmi lăsasem în grija unei familii din Reykjavik un depozit consistent de echipamente, așa cum exploratorii au grijă să-și îngroape din loc în loc rezerve pentru întoarcere.

E-adevărat, depozitul meu era mai mult liturgic, obiecte de slujire, icoane, veșminte, lumânări, biblii, cărbuni, dar am regăsit în el și o jumătate de sticlă cu vin Kedem, care părea încă bun, vreo șase mii de coroane ascunse într-o carte, ceai de lichen islandez și o ciocolată neagră garantată pe viață. M-am bucurat de toate, ca Robinson Crusoe când a descoperit lădițele din epavă (totuși, am aruncat vinul la chiuvetă, de teamă să nu mă intoxic).

Când eram copil, călătoream cu creionul pe un glob de carton și, după ce ieșeam în Mediterană și nu mai auzeam scandalurile din casă, mă hotăram, în funcție de cărțile pe care le citeam, să o apuc spre India, spre Americi sau mai degrabă spre poli, care mă atrăgeau pentru că iarna era timpul meu preferat, dar și pentru că la poli aș fi putut mânca portocale pe săturate. Pe vremea aceea, portocalele apăreau în magazine doar iarna (dacă mai apăreau) și de aceea credeam că le priesc țările nordice cu zăpezile lor veșnice. Ce, știam eu de țara cu lămâi în floare, cu portocale aprinse-ntre frunzare?

Mai târziu, la Polirom, prima carte pe care am îngrijit-o a fost Întemeierea creștinismului occidental a lui Peter Brown, care se deschide cu exilul Sfântului Columba în Insula Iona. Cunoșteam bine Hebridele, pentru că acolo îmi refăcusem de atâtea ori rezervele de apă și hrană în drumurile spre Islanda și Cercul polar de nord. Și în biroul acela din editură, acum douăzeci de ani, la capătul puterilor înainte de vreme, terminat de depresii alcoolizate care nu mai sfârșeau, am bușit în plâns pentru toate visurile copilăriei și cruzimea neîmplinirii lor, pe care Dumnezeu n-ar trebui să o îngăduie amintirilor unui adult. Dă-Te la o parte, ca să pot să-mi vin puțin în fire, mai înainte ca să plec spre a nu mă mai întoarce din ținutul întunericului și al umbrelor morții… Nu mă dau, mergem amândoi unde vrei tu.

Cu o săptămână înainte am început să-mi fac liste cu multe sublinieri și semne de exclamare, cel mai mare coșmar fiind să nu uit ceva important, pentru că mi s-a mai întâmplat să plec fără moliftelnic, sau fără cruce (am folosit-o pe cea de la gât), odată chiar fără reverendă și atunci chiar a trebuit să mă întorc acasă de la două ore distanță. Ce m-aș fi făcut în Reykjavik fără reverendă, de exemplu? (Dar în coșmarul meu eram pregătit și pentru asta și mă vedeam căutând o mantie neagră pe la magazinele cu recuzită de halloween.)

Skólavörðustígur, stradă comercială în Reykjavik. © Jurnal Scoțian

Mi-am luat de la Decathlon o geacă de iarnă și ghete de munte, dar cel mai inspirat am fost să-mi iau câteva folii de paracetamol, pentru că la Reykjavik bătea crivățul arctic și, cu toată geaca mea, am răcit bocnă încă din prima zi. Îmi ardeau seara obrajii și mi se cojeau nasul și buzele de parcă aș fi stat la schi o zi întreagă.

Apropo de răceala mea, trebuie să vă povestesc o minune pe care a făcut-o pentru mine Sfântul Mina, cum de fapt tot drumul am simțit purtarea de grijă a lui Dumnezeu în cele mai mici detalii, așa cum avea mama grijă, când plecam într-o călătorie, să-mi strecoare în bagaje tot felul de lucrușoare care se dovedeau esențiale la momentul lor.

Eram deci foarte răcit, mă ustura îngrozitor gâtul, abia puteam vorbi și mă certam întruna că nu mă gândisem să-mi iau strepsils de acasă. Desigur, aș fi putut să-mi iau de la o farmacie, dar eu eram pe drumuri, de la o casă la alta, și numai de căutat farmacii n-aveam timp.

Icoan Sfântului mucenic Mina, pictată și dăruită mie de Narcisa Șugar din Cluj și care îmi place foarte mult atât pentru chipul copilăros al sfântului, dar mai ales pentru numele pe care i l-a dat autoarea, de o ingenuă familiaritate: „Sfântul Mina cel Drag”.

Așteptând o mașină care trebuia să mă ducă într-un sat spre nord, mi-am amintit de o fată care, fiind pe nu știu unde și făcându-i-se foame, s-a rugat la Sfântul Mina să-i dea un snickers, iar după cinci minute a intrat în biserică un om care i-a dat un snickers. Cu toată rușinea că eu eram ditamai preotul și n-ar fi trebuit să mă iau după povești din astea, i-am cerut și eu Sfântului niște strepsils sau măcar un termos cu ceai fierbinte. Primul lucru pe care l-am văzut pe bordul mașinii în care am urcat câteva minute mai târziu a fost o cutie de strepsils. Am început să râd, asta a fost reacția, aveți strepsils!, cum de aveți strepsils, pot să iau și eu două-trei pastile, e chiar strepsils, nu?, iar omul mi-a dat toată cutia.

Am decolat spre Islanda la 7 dimineața. Era o geană de răsărit la Edinburgh, dar a rămas repede în urmă, ca o lumină pe care o uiți aprinsă când pleci în fugă de acasă. La Reykjavik am ajuns tot cu noaptea-n cap, cu puțin înainte de ora 10.

Tot drumul am băut cafele și m-am uitat la un documentar despre căluții islandezi, singurii din lume care, în afară de pas, trap și galop, mai au două stiluri de a alerga, unul țopăit, cel mai interesant, ca și cum ar alerga la pas, exact așa cum vă spun. Explicația ar fi genetică, pentru că parlamentele islandeze au interzis sute de ani importul de cai și, astfel, căluțul lor este cea mai pură rasă din lume și merge cum vrea el, mai ales pe câmpurile nesfârșite de bolovani vulcanici, unde și-ar rupe picioarele dacă nu l-ar învăța mama lui cum să sară din piatră în piatră.

Aeroportul Keflavik la 10 dimineața, sfârșit de noiembrie

Până la urmă m-am plictisit de căluți și, după ce mi-am amintit de calul pe care-l aveam la canton când eram pădurar lângă Huși, și care murise în chinuri după ce-l mușcase un bursuc turbat, am început să scriu la jurnalul islandez:

Misiunea mea la românii din Islanda avea în capul meu ceva din imaginarul unei expediții arctice în mintea unui copil. Ultima dată îmi lăsasem în grija unei familii cumsecade…

(va urma)