Cele mai multe crime nu au ca mobil nici puterea, nici bogăția, așa cum ne-am aștepta, ci convingerea criminalului în dreptatea sa. Asta avem, în ultimă instanță, și în războaie, și în atentatele teroriste, și în genociduri, și într-un criminal de rând, cel mai adesea.
Dostoievski l-a pus pe Raskolnikov s-o ucidă pe bătrâna cămătăreasă nu atât ca s-o jefuiască, ci „în numele dreptății”, mărturisește studentul, ca să răzbune simbolic toate suferințele semenilor. Și indiferent că e vorba de uciderea unei cămătărese, sau de masacrarea unui popor, orice Raskolnikov care nu se va pocăi, chiar dacă-și va regreta crima înaintea judecătorilor, nu va renunța până la sfârșit la îndreptățirea sa, pentru că altfel n-ar putea trăi cu conștiința crimei. Infernul e plin nu de păcătoși, ci de cei care se îndreptățesc toată viața în păcatele lor.
Din experiență știu că oamenii și-ar recunoaște de o mie de ori mai ușor orice păcat, decât să admită o singură dată că nu au dreptate. În niciun act nu se află ființa omului mai angajată decât în afirmarea dreptății sale, altfel spus a îndreptățirii de sine, pentru că ea este latura cea mai profundă a instinctului său de conservare. Omul în ființa sa poate trăi împăcat cu sărăcia, nefericirea, foamea, umilința etc. și ar admite orice cuvânt rău despre el, dar a-i cere să nu se îndreptățească e ca și cum l-ai pune să-și abandoneze ființa. A recunoaște dreptatea celuilalt e ca și cum ar trebui să primească în el o ființă străină. Cei care citesc acum aceste rânduri îmi vor da dreptate, dar ironia e că mulți o vor face numai pentru că au în cap o listă întreagă de exemple în ceilalți, nu pentru că s-ar îndoi vreodată de dreptatea lor. Mereu infernul e celălalt.
Tot cu un avertisment despre îndreptățirea de sine se deschide și parabola vameșului și a fariseului (Luca 18, 9): „Către unii care se credeau drepți şi-i disprețuiau pe ceilalţi, a zis Iisus pilda aceasta” (literal, „încredințați în ei înșiși”, πεποιθότας ἐφ’ ἑαυτοῖς; verbul πείθω înseamnă ‘a convinge’, ‘a încredința de ceva’).
Parabola poate fi citită și ca o reinterpretare a poveștii lui Cain și Abel, a crimei primordiale săvârșite în numele îndreptățirii de sine. Cain este întâiul-născut, așadar un ales, e primul care aduce jertfe lui Dumnezeu și, de aceea, se crede mai presus de Abel. La rândul său, fariseul împarte lumea în dreptatea sa și păcatele „celorlalți”. Cain se aruncă asupra lui Abel și-l omoară. Fariseul se aruncă asupra vameșului cu cuvinte de osândire, la fel de vinovate ca uciderea aproapelui (Matei 5, 21-22). În ambele cazuri, martorul crimei este un glas care strigă la Dumnezeu: al crimei lui Cain, „glasul sângelui”, iar al crimei fariseului, însuși glasul cu care-și condamnă aproapele.
Intriga parabolei aparține unui tipar universal „noi versus ceilalți”, care se repetă de-a lungul istoriei, reconfigurându-și periodic mizele conflictului și actanții (dintre care nu a lipsit nici Biserica, din păcate): drepți și eretici, albi și negri, stăpâni și robi, stânga și dreapta, vaccinați și nevaccinați etc. Marile crime ale secolului 20 (războaiele mondiale, Holocaustul, genocidurile din Orient și Africa, crimele regimurilor comuniste, expedițiile militare punitive în teritoriile altor state, dar și toate discriminările pe bază de clasă, rasă și gen), n-ar fi fost posibile fără complicitatea tăcută a milioane de oameni obișnuiți, ca mine și ca tine, cititorule, care „crezându-se în sine drepți, i-au disprețuit pe ceilalți”.
Mai aproape de noi, dar purtând aceeași amenințare criminală a încredințării de sine, este tipul de progresism woke, din școli, politică, presă, corporații și media socială, care în cel mai pur stil comunist practică cenzura cuvântului, interzicerea opiniilor diferite, recompensarea celor care se aliniază programului ideologic și excluderea celor care se opun (despre dimensiunea dogmatică a progresismului, a se vedea aici recenzia profesorului Alexandru Călinescu, „Când delirul nu are limite”, la cartea La Religion Woke (2022) a filosofului francez Jean-François Braunstein).
Comun acestui tipar universal „noi versus ceilalți”, și cel mai îngrijorător, rămâne faptul că în orice formă de disprețuire a celuilalt se află potențialul unei crime, iar în îndreptățirea de sine, justificarea ei.