și încă ceva, despre alegeri și altfel de ungeri

a mai spus un neadevăr episcopul-vicar al Maramureșului, în intervenția nefericită a preasfinției sale cu „votați-l pe-al nostru”. A spus așa, împungând aerul cu degetul, ca să ne intre bine în cap: „Noi nu mai avem azi regi, capete încoronate.” Curat constituțional, dar nu e de-ajuns! Regele Mihai nu mai domnește peste popor și țară, asta e altceva, dar el rămâne, câtă vreme trăiește, „capul încoronat” al Bisericii, deocamdată ultimul în istoria ei, și „unsul Domnului” ca rege al românilor. Unsul Domnului, subliniez -, nu al constituției, nu al Miței Baston, nu al rivuluției de la Ploiești. Episcopul Maramureșului a uitat (sau nu știe) că regele Mihai a primit la 6 septembrie 1940, prin mâinile patriarhului Nicodim Munteanu, ungerea cu Sfântul și Marele Mir, ca rege al românilor (aceasta era formula liturgică, „regele românilor”, nu al României!). Această ungere nu i-a luat-o nimeni înapoi și nici nu i-o poate lua; este, cum se spune, indelebilă. Ea nu e nici temporară, nici condiționată sau „suspendată” de schimbările regimurilor politice (- o spune marele canonist bizantin Theodor Balsamon). Și, în fine, ungerea nu reprezenta o formalitate de investitură. Un rege astfel uns după rânduiala străveche a Bisericii Răsăritene devenea „episcopul din afară” (expresie consacrată de Constantin cel Mare), primind drepturile episcopului de a intra în Sfântul Altar prin ușile împărătești și de a lua cu mâinile sale Sfânta Împărtășanie. (Cum spunea cineva, „regele Mihai este ultimul mirean în viață de pe această planetă care mai are acest drept ortodox”.)

Spun toate acestea nu că aș fi monarhist, nu sînt, ci pentru că în Biserică nu putem sta împotriva propriei noastre rânduieli bisericești, după cum vin peste noi sau pleacă tancurile rusești. („orice împărăție care se dezbină în sine rămâne pustie”, este avertismentul Mântuitorului.) În Sfântul și Marele Mir suflă prezența Duhului Sfânt, nu vântul schimbărilor politice. Poporul poate fi republican, își poate alege într-o zi orice conducători dorește, e dreptul lui, dar „unsul Domnului” rămâne capul încoronat al Bisericii, chiar dacă sub această coroană nu s-ar mai găsi niciun supus.

pe scurt, acum că s-a încheiat

Mi-e rușine de cei care v-au spus din amvonul Bisericii să votați un hoț dovedit, doar pentru că e botezat ortodox și își face cruce cum trebuie. Îmi cer eu scuze pentru această rezumare imbecilă a Ortodoxiei. Dacă v-ar fi spus-o niște oameni proști, mi-ar fi fost doar milă, dar de vicleniile popești care îl iau ca martor pe Dumnezeu mi-e scârbă. Mi-a fost o silă cumplită să-l aud și să-l văd pe episcopul-vicar al Maramureșului poruncind preoților, cu aerele unui căprar fudul care împarte ordine unor trupeți, cum și pe cine să voteze („noi avem candidatul nostru”, „mergem încolonați”). Mi-a fost silă până la greață, să-l văd pe starețul unei mănăstiri, cu crucea în mână, la sfârșitul Liturghiei, chemând oamenii la votarea unui hoț -, căci ce altceva decât un hoț este un plagiator dovedit. Am murit de rușine să-mi văd Patriarhul punându-și preoții să-i cânte „Vrednic este” unui individ al cărui merit este că a mai zvârlit niște pomeni Bisericii, pentru a-și cumpăra bunăvoința ei. Mi-a fost rușine să văd parohii și mănăstiri primind până în ultimul ceas pomenile guvernului, în timp ce profesorii le-au refuzat cu demnitate. Îmi este silă de lăcomia celor care au făcut ca numele Bisericii mele să fie târât în scandaluri electorale și numit în bătaie de joc „corporația”. Așa să știți, că și mie îmi este silă și sînt revoltat, așa cum probabil sînteți și voi. Trebuia să v-o spun, ca să nu mă sufoc. Acuma, că ne-am eliberat, vă rog și vă spun ce am învățat și eu de la Sfinții Părinți, să nu vă smintiți de toate acestea și să rămâneți neclintiți în Biserică, unde toate acestea sînt trecătoare, dar frumusețea ei și credința și dragostea predate rămân în veac.

Jurnal scoțian. Alex Salmond e primul care se roagă pentru un rezultat negativ la referendum

Nu am văzut niciun exit poll, nicio estimare până la această oră la care scriu, dar sunt foarte sigur că Scoția va rămâne în Regatul Unit. Diferența în favoarea rămânerii în Regat va fi de cel puțin 5-7 procente, așa aproximez. Când spun asta, mă bazez pe „majoritatea tăcută”, unionistă, care nu iese la mitinguri, nu-și pune abțibilduri pe mașini și, mai ales, care știe că filmul Braveheart e un fake. Scoția de azi nu trebuie să-și „câștige” independența, pentru că nu i-a luat-o nimeni niciodată: a intrat de bună-voie în formula unui agreement monarhic care a condus la crearea Regatului Unit. Împotriva Angliei a pierdut o dinastie, dar alături de Anglia a câștigat o civilizație și încă 500 de feluri de brânză -, cam asta e, pe scurt, istoria relațiilor anglo-scoțiene.

Eu nu am să votez, deși ca rezident am acest drept. Dar nu găsesc corect să mă pronunț prin vot în destinul unei țări care nu e a mea decât prin adopție. Însă dacă mergeam la vot, votam de dragul Scoției împotriva independenței sale. No thanks! Better together!

Am încercat să le traduc scoțienilor proverbul nostru, „nu te legi la cap dacă nu te doare”. În Scoția nu doare mai nimic. Sau, mă rog, doare mai puțin ca în Anglia, unde nici acolo nu-ți vine chiar să te legi. Cheltuielile publice în Scoția sunt mai generoase cu 1200 de lire pe cap de locuitor față de media în UK. Șomajul scade în mod constant, chiar în condițiile crizei. Școlile superioare sunt gratuite, în Anglia le plătești. Medicamentele sunt gratuite, în Anglia le plătești. Și așa mai departe. Nu mai vorbesc de beneficiile sociale în Scoția. Oriunde pe continent, drepturile devolutive ale Scoției ar fi de neimaginat.

Atunci, de unde ideea independenței? În presa europeană s-a vorbit de „naționalismul scoțian”, – o mare prostie. Naționalismul scoțian este eterna răfuială cu englezii. Nu are nicio legătură cu naționalismele europene, nici măcar cu cel britanic reprezentat de Nigel Farage. Când Farage a vizitat Edinburgh, a fost bătut cu ouă. Taxiurile au refuzat să-l ducă la aeroport, a fost nevoie de intervenția poliției.

Independența Scoției a început să fie vehiculată politic încă din anii 70, de către SNP – Partidul Național Scoțian, odată cu descoperirea unor resurse importante de petrol în Marea Nordului. Pe această bază a apărut ideea unei separări administrative. Partea bună a acestei politici a dus la câștigarea unei autonomii lărgite pentru Scoția, de care vorbeam mai sus. Ce a urmat, începând cu 2007 și inițiativa referendumului pentru independență, e o aventură politică periculoasă. Cu numai 3-4 ani în urmă, când primele sondaje de opinie nu dădeau mai mult de 20% în favoarea independenței, Alex Salmond nu-și imagina riscul aventurii în care pornise.

Cu toată mutra sa de țăran scoțian, Salmond e un politician foarte abil. El știe foarte bine că o Scoție independentă s-ar prăbuși economic în câțiva ani, dar s-a gândit că, ridicând steagul independenței, va câștiga simpatizanți pentru SNP și-i va speria din nou pe englezi, destul cât să acorde Scoției noi drepturi devolutive. Ceea ce s-a și întâmplat, sub ambele aspecte. Indiferent de rezultatul votului, Alex Salmond este noul erou al Scoției. Un erou care regretă că și-a pus pe fugă adversarii și acum se roagă din toată inima să se întoarcă înapoi.

UPDATE 21.30: Mă tem de trădare! 🙂 Atmosfera din oraș  e foarte animată, toată lumea așteaptă rezultatele. Undeva se cântă, aud din casă. Fetele mele au fost la vot, mi-au spus că toată lumea vorbește în gura mare numai de independență. Pe străzi trec bărbați în kilturi. Cică șase restaurante din Edinburgh sunt pregătite să sărbătorească independența: au luat special pentru seara asta licență de desfacere a alcoolului până la 3 dimineața. Până și casiera de la Tesco mi-a făcut din ochi, vârându-mi în pungă sticla de vin: „Sărbătorim, nu?” – Cum ziceam și amicului meu, mă tem de trădare…

UPDATE 21.50: Un prieten din țară mă întreabă sec, pe email: „God save the Queen?” Independența Scoției nu înseamnă însă și abolirea monarhiei. SNP a fost cât se poate de precaut să se delimiteze ferm de o asemenea perspectivă. Regina va rămâne șeful statului independent. Deocamdată, nimeni nu discută de republică în Scoția.

UPDATE 22.14: Voturi prin corespondență: 789.024; cele mai multe prin corespondență din istoria alegerilor scoțiene. Populația Scoției este de cca 5,3 milioane (2011). De altfel, se estimează cea mai mare participare la un vot în Scoția, peste 85%. O secție de votare din Falkirk s-a închis în jurul orei 15, pentru că toată lumea de pe liste se prezentase la vot.

UPDATE 22.54: The Guardian: Scottish independence referendum result – YouGov predicts: 54% no, 46% yes.

UPDATE 23.00: Peter Kellner, the president YouGov: “At risk of looking utterly ridiculous in a few hours time I would say it’s a 99% chance of a No victory”

UPDATE 23.33: BBC: Palace officials say the Queen has been following the independence referendum closely.

UPDATE 23.39: Reevel Alderson, BBC Scotland: Stirling: There are about 30 members of the public in the balcony of the Albert Halls where the Stirling count is taking place. I first covered an election nearly 40 years ago – October, 1974 – and I’ve never seen spectators at a count before.

UPDATE 03.00: Nu mai încape nicio îndoială: majoritatea scoțienilor crede că e bine să continue ceea ce a început alături de englezi acum mai bine de 400 de ani. Better together.

Jurnal scoțian. Politice pe Bahlui sau Parvenitorele și Trecutul

Cât de puțin m-am învârtit eu pe-acasă și tot nu s-a putut fără oleacă de politică, mai ales că am ieșit într-o seară la o ciorbă de burtă. În România, nimic nu merge mai bine ca politica la o ciorbă de burtă dreasă cu mujdei, oțet și o ulcică întreagă de smântână.

Un amic îmi spune că în campania electorală pentru prezidențiale Victor Ponta s-ar fi recomandat patriot și ortodox și i-ar fi dat-o peste nas lui Iohannis, cum că ar fi luteran. Adică, vezi bine, străin și eretíc. Eu nu știu cum a fost discuția, dar cine mi-a povestit treaba asta m-a întrebat: ei, ce părere ai?

Ce părere să am, zic. Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul. E drept că Iohannis aparține unei minorități religioase și etnice, dar aceasta și-a făcut datoria cu vârf și îndesat față de țară: prima carte românească tipărită, care ni s-a păstrat până în zilele noastre, este un Tetraevanghel apărut în tipografia sașilor luterani de la Sibiu, în jurul anului 1552. Pricepi? zic. Nu Coresi, cum am învățat la școală, ci luteranii de la Sibiu au turnat prima dată în plumb „Tatăl nostru” pe românește. Ce zici, se pune asta pentru neam? Pentru țară? Pentru limba română?

Se pune, cum să nu, aprobă amicul meu, vădit mișcat. Ei, dacă ar fi știut-o pe asta consilierii lui Iohannis… Dar și Ponta a ajutat sfintele mănăstiri. Nu-ți mai zic  că a trecut țârcovnicii pe ștatele de plată de la buget. De asta, ce ai să-mi mai spui?

Ponta al tău, zic, a făcut precum clucerul Costandin din vremea lui Brâncoveanu, – tot suntem în anul sfântului domnitor. Știi povestea? L-au adus pe clucerul Costandin înaintea domnului, la judecată, că „lung fiind la unghii”, cum zice cronicarul, tot lua de la țară câte ceva. Și cum crezi că se apăra, tâlharul? „Am dat la sfintele mănăstiri”, zice. Atâta i-a trebuit lui Brâncoveanu. Auziți, boieri, a sărit domnul, cu jafuri și cu nedreptăți face el pomeane la mănăstiri. Cam așa și cu Ponta al tău, zic. A luat de unde n-a pus și a dat de unde n-a avut. Pricepi?

Pricep, se moaie amicul meu. Cum s-ar zice, nimeni nu trebuie a mânca de la datoriile ce ne impun sfânta constituțiune. Mai luăm un rând?