jurnal scoțian. fabulos

fabulos

Sunt ani buni de când umblu prin magazinele de-aici și tot nu încetez să mă mir de politețea vânzătoarelor britanice, ieșită din comun, ba chiar aș zice exagerată pentru cineva obișnuit cu magazinele din țară. Nu e vorba că-ți zâmbesc mereu și-ți pun cumpărăturile în sacoșă, dar pur și simplu vorbesc cu tine ca și cum ați fi cele mai bune cunoștințe: cum a fost azi la muncă, eu abia aștept să termin, ce faci diseară, unde mergi în weekend, e grozav la munte – și așa mai departe. Îmi place mai ales că, orice-ai spune, îți dau întotdeauna dreptate.

Dar cel mai mult mă amuză superlativele pe care obișnuiesc să le arunce în discuție la tot pasul. Ați luat plăcintă cu mere? Wonderful! Aveți pungă sau vă dau eu? Mulțumesc, am sacoșa mea. Awesome! Plătiți cash sau cu cardul? Cash, vă rog. Brilliant!

Sigur că e reconfortant să trăiești între oameni atât de încântați de viață, dar pe mine mă bușește râsul când îi aud și nu pot să le răspund la fel. Parcă-mi imaginez cum ar arăta o astfel de discuție într-un magazin din țară: Domnu’, n-aveți 50 de bani mărunt? N-am. Bravo, briliant! Ce să vă dau de rest, o gumă sau o bomboană?

Și sâmbăta trecută mă duceam la biserică, aveam un botez spre seară. Pentru că ajunsesem mai devreme, am intrat într-un Tesco de cartier să fac niște cumpărături. La casă era o roșcată foarte drăguță, cu o pieptănătură ca din anii 30 și cu mult chef de vorbă. Înaintea mea era o doamnă care cumpărase o rochie și acum roșcata i-o întorcea pe toate părțile: Impressive! Ar merge excelent cu niște cizmulițe până la genunchi, nu credeți?

Când mi-a venit rândul, roșcata m-a cântărit o clipă din ochi, cu aerul unui psiholog versat care-și citește clientul numai din felul cum intră în cabinet. Ah, face ea, abia aștept să merg diseară în club și să beau un prosecco rece! Tu ce faci diseară?

N-am mai avut vreme să inventez ceva. Mă duc la biserică, i-am zâmbit cu un aer plin de candoare.

Roșcata s-a schimbat la față pe loc. Ar fi râs ca la o glumă bună, dar nu voia să riște. Așa că mi-a întins restul, a făcut cea mai dulce figură din lume și mi-a șoptit: Fabulous!

Advertisements
Posted in Jurnal scoțian | 17 Comments

încă o dată despre „și nu ne duce pe noi în ispită”

ispita

Câteva întrebări pe care le-am primit de la cititori în urma articolului despre modificarea versetului „și nu ne duce pe noi în ispită” mă determină să revin asupra subiectului. Textul de mai jos e un pic mai lung ca de obicei, dar, pentru cine are răbdare, este nevoie de toată discuția ca să înțelegem sensul acestei cereri din rugăciunea „Tatăl nostru”.

Iar pentru cine n-are răbdare, concluzia este aceasta: sunt nenumărate exemple în Scripturi în care se afirmă că Dumnezeu îi pune pe credincioși la încercare (sau, cu cuvântul vechi, îi ispitește). Confuzia vine doar din neînțelegerea cuvântului ispită, perceput exclusiv negativ în limba de azi, dar care avea în trecut și sensurile de ‛încercare’, ‛cercetare’, ‛probă’. Ispitirea de la Dumnezeu (peirasmós, „încercarea”) are un rol pedagogic și este bună pentru edificarea credincioșilor și progresul lor spiritual. Dacă îi cerem totuși lui Dumnezeu „nu ne duce pe noi în ispită”, este din smerenie, din prudență, din înțelegerea și asumarea neputințelor noastre. Versetul acesta ar putea fi perechea simetrică a replicii „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9,24). Cred, Doamne, dar nu pune la încercare credința mea. Te iubesc, dar nu pune la încercare iubirea mea. Știu că sunt slab, dar primește-mă așa cum sunt și „nu mă duce în ispită/ nu mă pune la încercare”.  Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 36 Comments

zece gânduri despre „bogăția nu e rea în sine”

DSC05626

©Foto: Jurnal scoțian. “Va trouver tes frères”, Paris, 2010

1. Chiar dacă ar fi așa, „bogăția nu e rea în sine”, nu se spune asta într-o lume săracă, în care cele mai multe bogății au fost dobândite prin furt și corupție.

2. Chiar dacă ar fi așa și „bogăția nu e rea în sine”, e de preferat să spună asta oamenii săraci, nu cei bogați. Altfel, e ca și cum sătulul i-ar vorbi despre mâncare celui flămând. Trebuie multă bunăvoință din partea celui care ascultă, dar și multă decență din partea celui care vorbește.

3. Chiar dacă ar fi așa, acolo unde oamenii sunt săraci, bogăția smintește chiar și atunci când este câștigată cinstit. Banul e ochiul dracului, de aceea ar fi mai prudent să nu lăudăm bogăția.

4. Dar nu e așa, chiar dacă se dau exemple de oameni bogați care și-au folosit bine bogățiile. Avraam, Iov sau Iosif din Arimateea sunt doar câteva excepții luminoase de bogați care s-au descurcat cu acest rău „ca prin urechile acului”. Cine dintre bogații de azi e la măsura lor? Cine este măcar ca tânărul bogat, care a păzit toate poruncile Scripturii (Luca 18,21)? A păzit toate poruncile și tot nu s-a descurcat cu bogăția lui. Dacă pentru unul ca el s-a spus, „cât de greu vor intra cei bogați în împărăția lui Dumnezeu”, de ce să ne mai amăgim pe unii ca noi că „bogăția nu e rea în sine”?

5. Mântuitorul a fost atât de sărac că „n-avea unde să-și pună capul”. Fecioara Maria a născut într-un grajd. Apostolii „au lăsat toate” ca să urmeze lui Iisus (Matei 19,27). Iată-i pe toți săraci și exemple ale sărăciei, nu ale bogăției bine folosite. Ce păcat că tocmai ei nu ne-au arătat cum să folosim bine bogăția.

6. Dacă bogăția n-ar fi rea în sine, dacă depinde doar de modul utilizării ei, atunci călugării n-ar mai trebui să depună „votul sărăciei”, ci „votul bogăției care nu e rea în sine”. Dacă  au reușit cu votul sărăciei să facă atâtea fapte bune, vă dați seama cât bine ar face lumii cu „bogăția care nu e rea în sine”.

7. Unii preoți și episcopi justifică bogăția în predicile lor, pentru că ei înșiși sunt bogați sau, oricum, mai bogați decât cei mai mulți dintre enoriașii lor. Poate că ei ar trebui să spună sincer: Iată, poziția noastră ne-a adus să avem unele bogății, mai mult decât aveți voi, dar să ne lumineze Dumnezeu să le folosim așa cum trebuie.

8. Însă când ei spun, „bogăția nu e rea în sine, depinde cum o folosești”, poporul trebuie să înțeleagă, „bogăția noastră nu e rea în sine”, totuși e bine ca voi să nu v-o doriți. De aceea sunt tot atât de credibili ca un om plesnind de sănătate care spune unor bolnavi că „boala nu e rea în sine”.

9. Banul e ochiul dracului numai când e al altuia. Când e al nostru, e bun și sfințit.

10. Nu știu, o fi rea, n-o fi rea „bogăția în sine”, dar știu că cea mai bună e tot calea de mijloc: „Sărăcie şi bogăţie nu-mi da, ci dă-mi pâinea care-mi este de trebuinţă” (Pildele lui Solomon 30,8).

Posted in Jurnal scoțian

biserica din afara istoriei și sărbătoarea ei

intrarea

Numele corect (și teologic) al sărbătorii de la 21 noiembrie este „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, iar nu „Intrarea în Templu”, cum, din păcate, văd în unele calendare bisericești.

Mai întâi observați numele sărbătorii: Intrarea Maicii Domnului în Biserică, nu aducerea sau înfățișarea ei, cum este cunoscută în Occident. Intrarea de bunăvoie, prin propriile ei puteri, asta e ideea. O anticipare simbolică a consimțământului de la Bunavestire: „Iată roaba Domnului!” Nu contează vârsta de 3 ani, nu contează nici măcar probabilitatea istorică a unui astfel de eveniment, pentru că totul se întâmplă, în primul rând, în Biserica simbolică, în Biserica din afara istoriei. Nu vă opriți la „litera care ucide”, mergeți la „duhul care face viu” (2Cor 3,6).

Avem apoi în numele teologic al sărbătorii de azi (și în textele liturgice ale zilei) amintirea Bisericii, nu a Templului din Ierusalim. Anacronismul acesta este și mai greu de înțeles pentru cine se gândește la Biserică doar ca la o instituție istorică. 

Însă Biserica la care se referă mereu imnografia răsăriteană este Biserica mistică, Biserica nu doar din afara istoriei, ci și din afara timpului, în care prefigurările Vechiului Testament sunt deja realitățile viitoare. „Pomul vieții” (literal lemnul) e lemnul crucii, arca e Biserica, Melchisedec e preoția, marele preot e Hristos și așa mai departe. Numai ochiul omenesc nu le va distinge, până când „vălul lui Moise” care era peste ele „se desființează prin Hristos” (2Cor 3,14).

În această Biserică simbolică, chivotul istoric, în care se aflau tablele Legii, era doar o imagine a chivotul mistic, Fecioara, care va purta în pântece Cuvântul lui Dumnezeu. Sărbătoarea de astăzi nu este decât momentul când „vălul” tainei se ridică de pe acest chivot al Templului pentru a ne arăta adevărata înțelegere a sa: Fecioara-chivot a Bisericii.

Sărbătoarea creștină celebrează evenimente mistice și nu momente istorice din viața Bisericii. De aceea timpul sărbătorii este mereu prezentul: „Astăzi este începutul mântuirii noastre” (Bunavestire), „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște” (Nașterea Domnului), „Arătatu-Te-ai astăzi lumii, Doamne” (Boboteaza), „Acum întâmpinându-Te ne-ai mântuit pe noi” (Întâmpinarea Domnului) etc.

Fecioara-chivot în Cortul Adunării. Fragment de frescă de la Mânăstirea Sucevița.

Sigur că odată cu evenimentul mistic ne amintim și împrejurările care l-au fixat (sau nu!) în istorie, dar cultul Bisericii nu este în mod necesar o arhivă în care căutăm dovezi și date. Intrarea Maicii Domnului în Biserică este cea mai mistică sărbătoare dintre toate sărbătorile creștine, pentru că este și cea mai anistorică.

Din acest punct de vedere este irelevant dacă Fecioara Maria a fost sau nu primită la Templul din Ierusalim, la vârsta de 3 ani. Sensul sărbătorii nu este trecutul ei istoric (Templul), ci, cum spunea undeva Mircea Eliade, „transfigurarea evenimentului istoric în hierofanie” (Biserica). Dacă nu s-a întâmplat în istorie, s-a întâmplat în Biserica din afara istoriei, acum și pururea și în vecii vecilor:

„Împodobită de nuntă se arată astăzi Biserica, frumoasă cămară, primind în ea cămara cea însuflețită a lui Dumnezeu” (din Acatistul Intrării Maicii Domnului în Biserică).

Posted in Jurnal scoțian | 6 Comments

dacă vrei să fii scară, trebuie mai întâi să te faci treaptă

poarta

Vis duhovnicesc cu care m-am trezit în cap pe la 4 dimineața. Sunt la o mânăstire și un părinte (părintele Ilarion Dan?) mă trimite să duc un sac de făină unui frate de la chilie. Pe drum cad în noroi sub greutatea lui și ceilalți frați calcă peste mine. Părintele îmi spune: dacă vrei să fii scară, trebuie mai întâi să te faci treaptă. Un pic mai încolo sunt întins la pământ pe o cruce și palmele mă ustură cumplit. Părintele îmi spune: când te lupți cu o patimă, e ca și cum te-ai răstigni pe cruce.

***

Mă gândesc la predica de azi, bogatul căruia i-a rodit țarina: „Suflete, odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani” (Lc 12,19). Și el, săracul, n-a mai apucat dimineața. Câte greșeli doar într-un singur gând! 

„Suflete” – dar sufletul omului e în mâna lui Dumnezeu și nu omul este stăpân pe el.

„Odihnește-te” – dar singura odihnă e Hristos, cel care a spus „veniți la mine și Eu vă voi odihni pe voi” (Mt 11,28).

„Mănâncă” – dar nu mâncarea trecătoare, ci „pâinea vieții”, pe care de o va mânca cineva „nu va mai flămânzi niciodată” (In 6,35).

„Bea” – dar nu băutură trecătoare, ci sângele lui Hristos „care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26,28)

„Veselește-te” – dar nu la vederea țarinii trecătoare, ci pentru cuvântul lui Hristos care spune „bucurați-vă, căci plata voastră multă este în Ceruri!” (Mt 5,12).

„Pentru mulți ani” – dar nu pentru anii vieții tale, trecători peste noapte ca floarea câmpului, ci pentru veșnicia din care nu va mai fi trecere.

Bogatul a vrut ceva bun pentru el, dar n-a știut unde să caute. A pus săgeata, a încordat arcul, dar a tras în direcția greșită. Exact acesta este sensul literal al verbului grecesc hamartáno („a păcătui”, „a greși”): a rata ținta.

Posted in Jurnal scoțian | 6 Comments

și nu ne duce pe noi să ne pună dracu’

sinuneducepenoi

După 2000 de ani de glorioasă cateheză creștină, episcopii catolici au ajuns la concluzia că lumea e mai proastă ca în punctul în care a lăsat-o Iisus, așa că ultima soluție e un Tatăl nostru în versiunea for dummies. Cred că Sfântul Ieronim e tare nefericit să vadă zilele la care-au ajuns urmașii săi! 

Ca să lămurim un pic lucrurile pentru cei care cred că Biblia a fost dictată de un porumbel: ceea ce propun episcopii catolici se numește o traducere interpretativă și ea a fost practicată dintotdeauna pentru pasajele mai obscure din Scripturi. Un exemplu foarte bun îl avem chiar în rugăciunea Tatăl nostru: expresia „(pâinea) cea de toate zilele” nu există ca atare în limba greacă, ea este o traducere interpretativă a unui cuvânt, epioúsios, despre care nimeni nu mai știe ce înseamnă exact.

Că de asta e greaca veche o limbă moartă! Dacă era o limbă vie, te duceai la un vecin mai procopsit și-l întrebai: frate, ce-a vrut să spună Domnul cu chestia asta? Dar așa, trebuie să te duci la dicționare, la texte din epocă, la alți autori, mai mergi la școală iar la sfârșit rezultatul e o interpretare și de aceea unii spun „pâinea cea de toate zilele”, alții „pâinea cea spre ființă” sau alte variante asupra cărora nu mai insist.

Deci traducerea interpretativă este absolut legitimă în situațiile când textul Bibliei este obscur – atenție! strict din punct de vedere semantic, gramatical, idiomatic, dar nu din punct de vedere teologic, cultural sau hermeneutic.

Nu este însă cazul fragmentului „și nu ne duce pe noi în ispită”, pe care episcopii catolici l-au schimbat cu „și nu ne părăsi în timp de ispită”. Acesta nu pune din punct de vedere semantic nici cea mai mică problemă de înțelegere (singurul sens care poate fi pus în discuție este al termenului ispită, dar nu asta contează în discuția de față), așa că traducerea lui n-avea de ce să fie modificată. Cuvânt cu cuvânt, exact asta a spus Iisus (= Evanghelia*) – „și nu ne duce pe noi în ispită / încercare” – și nu încape, din punct de vedere gramatical-semantic, nicio interpretare. E o propoziție la fel de simplă ca „Ana are mere”.

E cu totul altceva însă că versetul în discuție pune o problemă hermeneutică din punct de vedere teologic: ne poate duce Dumnezeu în „ispită”? ce vor să spună aceste cuvinte? Dar de-acum înainte este strict treaba comentariului biblic (prin cateheză, predică, exegeză etc.) să răspundă la această întrebare.

Biblia nu se „aprofundează” prin adaptarea traducerii, așa cum lasă de înțeles părintele Wilhelm Dancă, decanul Facultății de Teologie Catolică de la București („noua traducere vrea să fie nu doar o simplă schimbare, ci o aprofundare”). Dacă ar fi așa, ar trebuie să „aprofundăm” (să adaptăm în traducere) o mie de alte locuri din Scripturi. Ce înseamnă „Tatăl”, e cumva un bărbat, e mai bătrân decât Fiul? Ce înseamnă „care ești în ceruri”, – norii, stratosfera, exosfera? Dar „sfințească-se numele tău”? Dar „împărăția” Lui, care este? Și așa mai departe. Acest mod de a trata traducerea Bibliei umple de ridicol o tradiție venerabilă și a traducătorilor ei, și a catehezei creștine. 

A te apuca să adaptezi traducerea Bibliei ca să corespundă unei anumite interpretări teologice este cel mai grav act de falsificare al ei. Cel mai mare deserviciu care se poate aduce și cuvântului lui Dumnezeu, și Bisericii, într-o lume care vede pe Discovery tot felul de scenarii ale mistificării Scripturilor.

Teologilor catolici care se prefac că nu văd nimic grav în modificarea traducerii literale consacrate, le reamintesc cuvintele lui Iisus: „O iotă sau o virgulă nu va trece din Lege până ce se vor împlini toate”. 

Și apropo de „aprofundare”, până să schimbe textul Rugăciunii Domnești poate ar fi mai bine să aprofundeze ce spune Sfântul Pavel în 1Cor 10,13: „Dumnezeu nu va îngădui să fiți ispitiți / încercați peste puterile voastre, ci o dată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda”. Nu stă cuvântul lui Dumnezeu doar în Iacob 1,13.

* Am pus această completare, ca să nu se înțeleagă că Iisus vorbea grecește cu ucenicii săi. Mulțumesc, Emanuel Conțac!
Posted in Jurnal scoțian | 23 Comments

ochiul simplu

ochiulsimplu

La o viitoare revizuire a greșelilor din Biblia sinodală, ar trebui să fim mai atenți, între altele, cu traducerea celor două cuvinte grecești care descriu cel mai bine desăvârșirea spirituală din perspectivă creștină: simplu (haploȗs) și simplitate (haplótes). Nu mai spun că la Părinții Bisericii (Origen, Dionisie Areopagitul, Maxim) sunt termeni fundamentali și pentru învățătura despre ființa divină. 

Din păcate, sensul lor principal este greu de recunoscut în versiunea actuală a Bibliei, tot moștenită de la o generație la alta, învățată și repetată pe de rost, dar uneori, ca în cazul de față, fără îndreptările pe care le impune confruntarea atentă cu originalul sau pur și simplu evoluția limbii.

Astfel, găsim încă în evanghelii, moștenire din Noul Testament de la 1648, traducerea „de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat”, în loc de traducerea exactă, „de va fi ochiul tău simplu”:

„Luminătorul trupului este ochiul. Așadar, de va fi ochiul tău simplu (haploȗs), întreg trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, întreg trupul tău va fi întunecat.” (Mt 6,22; Lc 11,34)

Dac-ar fi vrut să spună „curat”, evangheliștii aveau termenul grecesc katharós (vezi „Fericiți cei curați cu inima”). Însă adjectivul haploȗs nu pune probleme de interpretare și înseamnă ‛simplu’, în sensul de ‛necompus’, ‛neîndoit’, ‛alcătuit dintr-un singur element’ etc. (din familia sa de cuvinte și-au luat numele, de exemplu, celulele haploide, care au un număr simplu de cromozomi, „neîndoit”, așa cum sunt celulele sexuale). Antonimul său perfect este diploȗs, ‛îndoit’, ‛dublu’, ‛compus’, ‛cu două fețe’.

Iisus cere, așadar, ca privirea lucrurilor să fie „simplă”, „neamestecată” cu gândurile noastre întunecate. De exemplu, ca privirea lui Adam din Rai, care nu s-a văzut gol până să păcătuiască, spune Sfântul Ioan Scărarul. Sau ca privirea copiilor care-i săreau în brațe lui Iisus până să-i certe ucenicii.

Vederea lucrurilor și a ființelor create înseamnă despuierea lor de orice privire pătimașă (poftă, utilitate, interes, slavă deșartă, lăcomie etc.) și redarea lor raționalității pentru care au fost create. Vederea desăvârșită (contemplarea), spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, aduce în inimă „înțelesurile simple ale lucrurilor”, „cunoștința lor simplă”, „amintirea lor simplă” etc., într-un cuvânt rațiunea simplă pe care a pus-o Domnul în fiecare element al creației (Filocalia 2, pp. 86, 236). El însuși fiind „suprasimplitatea a toată simplitatea” (Dionisie Areopagitul, Numele divine 7,4 – toate citatele patristice sunt după părintele D. Stăniloae).

Versetul este, deci, despre cum privim, nu despre ce privim, iar acest „cum” are legătură cu ceea ce ochiul vede în propria sa conștiință.

Era în Pateric o povestioară despre o femeie frumoasă, în fața căreia toți își întorc privirile, pentru că înfățișarea ei îi făcea să se gândească la desfrânare. Însă un părinte o privește cu bucurie, pentru că-i amintea de frumusețea lucrării lui Dumnezeu. „Toate sunt curate pentru cei curaţi” (Tit 1,15). 

Ochiul nu este curat sau necurat prin ceea ce vede în lume (asta fiind abordarea bigoților din toate religiile), ci prin  modul în care lumea este reflectată în propria sa conștiință. Lumina interioară este cea care luminează ochiul. De aceea Iisus adaugă mai departe: „Așadar, dacă lumina din tine este întuneric, cu cât mai mare va fi întunericul?” (6,23). Dacă ochiul privește lumea din întunericul conștiinței sale, dacă este „rău” și nu vede rațiunile simple din făpturile creației, cu cât mai mare se face întunericul în conștiința sa?

Îmi amintesc că l-am întrebat odată pe starețul Clement: cum ar trebui să mă uit la lume? Ca și cum nimic din tine n-ar fi în privirea ta, mi-a răspuns el. Nu înțeleg, am zis. Cu inimă simplă, așa cum te uiți la mare.

„Ochiul simplu (haploȗs)” face pereche cu „simplitatea inimii (haplótes)”, una fără alta nu este posibilă și împreună sunt semnul unui caracter desăvârșit la care ajung doar sfinții.

„Căutați-l pe Dumnezeu în simplitatea inimii (haplótes)”, spune primul cuvânt din Înțelepciunea lui Solomon (Septuaginta), căruia i se răspunde în Noul Testament și la Părinți pe o mulțime de voci.  De la Clement Romanul și până la Sfântul Maxim și Ioan Scărarul (care dedică simplității, în Scara, un capitol întreg!). Ce păcat însă că nu avem și traducerea lor clară în Biblie! De exemplu, acolo unde Pavel vorbește despre „simplitatea în Hristos” (2Cor 11,3) sau despre „simplitatea inimii” (Ef 6,5, Col 3,22), traducerea modernă spune „curăție”. Ca și în versetul despre „ochiul curat”. Or simplitatea precedă curăția, pentru că, așa cum am spus, ea îi oferă rațiunea și modul de a fi.

Adjectivul haploȗs ar putea fi tradus prin ‛curat’ doar dacă este înțeles în sensul de ‛neamestecat’, ‛neîndoit’, ‛pur’, așa cum spunem „vin curat”, „aur curat”, „grâu curat” etc. „De va fi ochiul tău curat” vrea să însemne, în acest caz, „de va fi ochiul tău pur / neamestecat / neîndoit cu altele”. Cu acest sens este folosit în Noul Testament de la Bălgrad / Alba Iulia (1648), ceea ce explică prezența sa, prin puterea tradiției, în traducerea actuală a Bibliei sinodale. Deși sensul de bază rămâne tot ‛simplu’, e limpede că cititorul modern se va gândi imediat la ‛nevinovat’, ‛fără pată’, ‛integru’, ‛cinstit’, adică la conotațiile morale ale termenului. O pistă falsă de lectură, nu doar din punct de vedere semantic, ci și pentru că traducerea nu mai face legătura cu paralelele biblice și cu exegeza patristică a textului.

Însă în primele traduceri românești ale Evangheliei (Tetraevanghelul de la Sibiu și Coresi), termenul este tradus corect: „ochiul prost” (prost, se știe, avea sensul de ‛simplu’). Cei vechi n-aveau dicționarele de azi, privirea lor nu bătea prea departe, în schimb ochiul lor simplu vedea în adânc.

Nu este nimic mai simplu ca Dumnezeu. De asta ne gândim atâta la El, fără să-l găsim, pentru că-l căutăm degeaba în explicații savante sau în dogme complicate, în reguli sau în experiențe ezoterice. Suntem în fața lui ca în fața mării, dar în loc să privim marea ne întrebăm ce știm despre apă.

L-am întrebat pe starețul Clement: atunci, cum e posibil să văd din nou? Am să-ți răspund cu cuvintele lui Ioan Gură de Aur, a zis el: Dacă îți amintești cum ai orbit.

Posted in Jurnal scoțian | 21 Comments

cutiuța muzicală 

muzica

Hai să-ți mai arăt un loc, îmi spune padre Matteo, în ultima zi la Veneția. M-am cam săturat de văzut „locuri”, zic. Aș vrea să mă plimb aiurea prin oraș și să-mi cumpăr de undeva o cutiuță muzicală. Haide, râde el, tot despre muzică e vorba în locul unde vreau să te duc.

Trecem de catedrala San Giorgio dei Greci, apoi cotim pe niște străduțe și ieșim foarte aproape de Canal Grande. Ne oprim în fața zidului întunecat al unei biserici. Aici a fost Ospedale della Pietà, spune el, ultimul mare orfelinat de fete de pe vremea Republicii. L-a fondat un călugăr franciscan care a stat toată viața pe străzile Veneției cerșind pentru orfanii lui.

Se apropie de zid și-și trece palma peste un loc ce părea umplut cu cărămizi mai noi. Uite, asta era scaffetta, un fel de jgheab care ducea până înăuntrul bisericii. Pe gura asta își împingeau mamele copiii abandonați. Cei mai măricei se blocau pe traseu și atunci erau extrași de partea cealaltă, cu forcepsul, ca dintr-un vagin de piatră.

Unele mame legau la gâtul fetițelor un semn, un cerceluș, o iconiță ruptă, o jumătate de medalion. Cealaltă parte o păstrau cu grijă, în speranța că-și vor căuta copiii peste ani. Câteva piese s-au păstrat, un pic mai încolo e un muzeu unde-ai putea să le vezi. Multe fete le purtau la gât când ieșeau în lume, poate mamele lor le-ar fi recunoscut din întâmplare.

Știam că padre Matteo crescuse într-un orfelinat catolic. M-am gândit că locul acesta avea pentru el o semnificație deosebită și de aceea a vrut să-l văd.

Dar nu asta e povestea, mi-a citit el gândurile. Dincolo de zidul bisericii trăia un preot, profesorul de muzică al orfelinatului. Tot o nenorocire îl adusese și pe el acolo. Deși avea doar vreo 25 de ani, era atât de bolnav încât nu putea sluji liturghia într-o parohie. La prima sa messă îl podidise sângele pe gură și a trebuit să fugă din altar. Ca să aibă din ce trăi, primise slujba de la orfelinat. 

Până la sfârșitul vieții sale preotul acesta a fost părintele orfanelor din Veneția și profesorul lor de muzică. Era un compozitor foarte talentat și mai toată muzica sa a scris-o pentru ele. Le-a învățat să cânte, generație după generație. A înființat cu ele un cor și orchestre celebre pe care venea să le asculte lume bună din toată Europa. 

Cum fetele n-aveau nume de familie, le chema după numele instrumentelor la care cântau, Maria Violoncelului, Peregrina Oboiului, Lucia Viorii și așa mai departe, ca să le deosebească între ele. 

Dar până la urmă, Antonio Vivaldi, – despre el e vorba -, a murit departe de orfanele lui, în aceeași sărăcie lucie în care a trăit toată viața. Fusese chemat la Viena să primească o slujbă mai bună și a sfârșit în cimitirul săracilor.

Ce vreau să-ți spun, a mai zis padre Matteo, și apoi mergem să căutăm cutiuța ta muzicală. Când Dumnezeu nu poate opri nenorocirile lumii, măcar pune un pic de frumusețe în ele.

Posted in Jurnal scoțian | 25 Comments

Hristos ne-a trimis în lume să slujim, nu să fim slugarnici

Am văzut pe internet un filmuleț cu Simona Halep invitată la Arhiepiscopia Tomisului, pentru a primi Crucea Dobrogei din partea Înaltpreasfințitului Teodosie. Erau în cele câteva minute de film sute de cadre din care s-ar fi putut scoate fotografii foarte potrivite pentru a ilustra acest eveniment (Înaltul Teodosie binecuvântând-o pe Simona, stând alături de ea în fața iconostasului, îmbrățișând-o, oferindu-i flori, înmânându-i distincția etc.). Cu alte cuvinte, încă o ocazie pastorală de a le arăta oamenilor că între părinții Bisericii și fiii ei de credință poate și trebuie să fie o legătură caldă, firească, de familie spirituală, așa cum a vrut Hristos.

Totuși, dintre toate fotografiile posibile ale acestui eveniment, am văzut una singură pe pagina de facebook a purtătorului de cuvânt al Arhiepiscopiei: cea a Simonei Halep aplecându-se cu umilință între preoți pentru a săruta mâna Arhiepiscopului Teodosie. 

O imagine smerită, altfel firească pentru un om credincios care recunoaște în mâna preotului mâna nevăzută a lui Hristos, a fost devoalată cu o brutală indecență și exhibată la o asemenea scară doar pentru a face din ea o stupidă demonstrație de autoritate în cel mai nepotrivit context. Atunci când cineva este onorat pentru meritele sale, i se arată chipul în toată strălucirea sa, nu plecat cu umilință între alte 3-4 capete triumfătoare. Cred că nici măcar Arhiepiscopul Teodosie nu și-ar fi dorit să se vadă în așa reclamă din partea preoților săi!

Hristos ne-a trimis în lume să slujim, nu să fim slugarnici. Slujitorul bun face ca și domnul său să fie cinstit, iar slugarnicul face ca și domnul său să fie disprețuit. Slugărnicia este cel mai mare deserviciu pe care li-l facem și episcopului, și Bisericii.

Posted in Jurnal scoțian

bunelu bate toba

layers-3-5636

Ceva i-a ucis, spune Liviu Dragnea despre morții de la „Colectiv”.  Se vrea sibilic, dar nu nimerește pronumele potrivit. Altfel, știm cu toții că „ceva” i-a ucis: focul, fumul și infecțiile din spitale, corupția, minciuna și incompetența din guvernarea PSD. 

Însă Dragnea ar fi vrut să spună „cineva i-a ucis”. Are el, așa, o bănuială. Ca un bătrânel cumsecade care se uită la știri și clatină din cap: „măi nepoți, măi, cineva i-a ucis pe băieții aceia.”

O fi așa, n-o fi așa, nepoții se uită la bunelu’ și ridică din umeri. Dar, ce să vezi, bunelu’ nu-i om de rând, el este președintele Camerei Deputaților, președintele PSD și, prin delegație, președintele prim-miniștrilor săi, președintele miniștrilor săi de justiție, președintele miniștrilor săi de interne, președintele spitalelor, președintele pompierilor, președintele comisiilor de anchetă, președintele tuturor președinților, secretarelor și șoferilor PSD. Și acest samsar de guverne pretinde că este la fel de nelămurit ca noi: „ceva i-o fi ucis pe băieții aceia”. Se uită la știri ca tot poporul, citește ziarele, mai stă de vorbă cu vecinii din bloc și la sfârșit apare la televizor ca să ne spună ceea ce toată lumea știe: „lucrurile nu sunt clare”.

Păi dacă nici pentru președintele a trei guverne succesive lucrurile tot nu sunt clare, dacă ne prefacem că așa stă treaba, atunci să-și dea demisia tot statul român și să aducem pe cineva din afară să ne lămurească. Nu știu pe cine, Mossadul, firma Black Cube, agentul 007 sau pe Bruce Willis. Oricum în 30 de zile vom afla de la ei mai mult decât am aflat în 3 ani de la guvernul român.

Bunelu’ însă, hai că ne-am prins, face pe prostu’. Bunelu’ bate toba, poate-l mai ascultă pe la răspântii niște gură-cască. Lucrurile, de fapt, îi sunt foarte clare. Nu le mai poate opri. Și atunci, cuprins de friguri, scociorăște dușmănos în focul în care 64 de suflete așteaptă să li se facă dreptate. 

Posted in Jurnal scoțian | 9 Comments

jurnal scoțian. Tot ce este împotriva materiei e un semn din lumea cealaltă

Am fost aseară să-l văd pe Estas Tonne oficiind într-o biserică din Edinburgh. Cu aerul lui Iisus din filmul lui Zeffirelli (juri că e sosia lui Robert Powell!), a intrat prin altar și a apărut dintr-odată în fața publicului. Ne-am blocat toți, n-a aplaudat nimeni, ca și cum eram la o slujbă și nu la un concert. S-a lăsat o tăcere stânjenitoare pentru noi, căci el n-arăta că-i pasă. A aprins un bețișor parfumat și l-a închinat Domnului în felul său, apoi l-a înfipt în gâtul chitării și a început să cânte. Tămâia și luminile care se schimbau în jurul lui, făcând să se înalțe pereții catedralei sau să cadă peste noi, mi-au amintit de „opera sinestezică” visată de Scriabin, la care trebuia să participe toate simțurile publicului.

Am auzit o sută de chitariști mai buni ca Estas Tonne, mai tehnici, mai rafinați, dar nu-mi amintesc niciunul cântând cu atâta emoție. Omul chiar avea ceva de spus, de povestit, pe unde a mai umblat în lume, ce-a mai văzut, ce i s-a mai năzărit. Estas Tonne, evreu ucrainian rătăcitor, nu locuiește nicăieri, n-are un domiciliu stabil, nu stă mai mult de câteva luni în același loc, ca să nu uite că e trecător prin lume.

Din când în când se oprea din cântat timp de 2-3 minute și privea în gol părând că-și amintește ceva. Un truc de scenă, desigur, dar atunci se lăsa liniște în biserică și noi chiar ne gândeam la ceva. Erau și câțiva copii în public, care râdeau și alergau printre rânduri. La sfârșitul concertului le-a cântat un cântec de leagăn.

Există o lume dincolo de cea văzută, materială, a spus el la un moment dat, dar încurcându-se în cuvinte a luat iarăși chitara. Nu știu ce-au înțeles ceilalți, dar eu mi-am adus aminte de o discuție cu fetele mele, deja adolescente. 

De unde știi că mai este încă o lume dincolo de lumea noastră, m-au întrebat odată. Pentru că primim semne de la ea, le-am spus. Ce fel de semne? mesaje de la extratereștri? pete în lună? poze de la telescopul Hubble?

Semne imateriale, zic. Eterice, inconsistente ca gândul sau amintirea. Ele sunt dovada că mai există o lume, imaterială, care se străduiește să ne contacteze. Muzica, de exemplu. Dacă ai putea călători pe o arie de Bach, ai urca până dincolo, la lumea nevăzută. Sau limbajul poetic. Sau liturghia de duminică, pe care voi încă nu o înțelegeți, dar în care se deschid cerurile. Sau spiritul de jertfă, această putere care stă împotriva celui mai puternic instinct animal sau calcul omenesc. Tot ce este împotriva materiei e un semn din lumea cealaltă. 

N-am înțeles nimic, au zis ele. Poți să ne explici mai simplu? Poftim, zic, lumea cealaltă e ca un telefon pe care-l primești de la New York. Dacă ești mai prostuț, crezi că totul se explică prin receptorul din sufrageria ta. Dar dacă știi ceva despre telefoane, înțelegi că receptorul nu-i decât capătul unui fir care traversează oceanul și vine dintr-o altă lume.

Posted in Jurnal scoțian | 14 Comments

de la Luca citire

creativew

Găsești peste tot în Scripturi tehnici literare care pot fi predate la orice curs de creative writing. De nu cumva ai putea extrage doar din Biblie material pentru cel mai original curs de acest fel!

Un exemplu pe care-l dau adesea este din scena pătimirilor lui Iisus, așa cum este povestită în Evanghelia după Luca. Iisus este dus la judecată „în casa arhiereului”, în timp ce Petru rămâne „în mijlocul curții”, să vadă ce urmează. E limpede că cei doi n-au cum să se vadă, nu se aud, nu comunică. Și totuși, când Petru se leapădă a treia oară, acțiunea se mută brusc în casă și face stop-cadru pe un Iisus privind la Petru parcă prin pereții casei: „Și întorcându-se, Domnul a privit spre Petru”. Atât, nu mai e nimic de adăugat, ochii Domnului te găsesc dincolo de orice zid.

Îi mai povesteam lui Florin Lăzărescu despre câinele din Cartea lui Tobit. În plină dramă a unei familii din exil, un tată orb își trimite copilul peste mări și țări, să recupereze un împrumut încredințat unui prieten. Când băiatul iese pe ușă, în scenă este introdus câinele, despre care până atunci nu se spusese absolut nimic: „Iar câinele a ieșit și a mers împreună cu el.” Și din acest moment te aștepți la ceva de la câinele ăsta, mai ales că urmează o aventură periculoasă, un drum plin de primejdii, lupta cu un demon etc. Dar câinele nu mai apare până la sfârșitul fericit al poveștii, când se întoarce acasă în urma stăpânului său, „dând bucuros din coadă”. Un personaj pe care scriitorul doar îl introduce în trama povestirii, lăsându-te mai departe să-l construiești singur.

Mi-am reamintit acum de discuțiile astea, recitind evanghelia de duminica viitoare („Învierea fiicei lui Iair”, Luca 8,41-56: pe drum spre casa lui Iair, unde fata acestuia trage să moară, Iisus este atins de o femeie cu „scurgere de sânge”, care se vindecă). Un fragment în care se întretaie două drame, comunicându-și ca în oglindă termenii și simbolurile: de-o parte, o fată de 12 ani, de cealaltă parte, o femeie bolnavă de 12 ani; o fată la vârsta primei „impurități” și o femeie pe care legea o considera „impură”; o fată pe moarte, o femeie ca și moartă; o fată de care se atinge Iisus, o femeie care se atinge de Iisus; o fată înviată departe de ochii lumii, o femeie vindecată pe ascuns; o înviere pentru credință, o vindecare prin credință. Citiți-le împreună, pare a spune Luca, suferințele individuale sunt atât de diferite și totuși își ies în cale și se intersectează în singurul drum care le poate duce pe toate spre vindecare și înviere.

Suflând un pic praful de pe traducerea sinodală, descoperim  și aici geniul literar al scriitorului care a găsit „cuvintele potrivite, – și acestea sunt simple”. Un singur cuvânt aduce scena morții iminente a fetei la o tensiune narativă maximă: „Avea numai o fată, ca de doisprezece ani, și ea murea.  (gr. ảpéthnēsken). Fraza rămâne pur și simplu suspendată în aspectul imperfectiv al verbului, corect din punct de vedere gramatical, dar aproape imposibil în absența unei determinări completive: „murea în casă/ cu zile/ în chinuri/ de boală etc.” Nu „trăgea să moară”, nu „era pe moarte” (ca în traducerea sinodală), construcții perifrastice banale, ci murea chiar atunci, sub ochii cititorului care parcă îi vede agonia (și-i iartă autorului licența stilistică).

E ca diferența dintre scena unei ambulanțe care gonește cu sirenele urlând pe străzile orașului și scena unui dormitor în care un muribund e înconjurat de cei dragi. Personajul din prima scenă moare, cel de-al doilea este pe moarte, asta e diferența pe care o știe orice scriitor bun. Și cine-i mai bun ca un scriitor pe care-l citești cu sufletul la gură și după 2000 de ani?

Posted in Jurnal scoțian | 10 Comments

un diavol mai viclean decât diavolul lui Baudelaire

M-am plictisit să tot dau peste o frază spusă mereu pe jumătate și, ca atare, despuiată de înțelesul ei: „Cea mai mare viclenie a diavolului e să ne încredinţeze că nu există.” Ar trebui ca vorbirea în citate de pe facebook să fie considerată păcat împotriva cuvântului.

De fapt, predicatorul lui Baudelaire din „Jucătorul mărinimos” își avertizează ascultătorii cu aceste cuvinte: „Niciodată să nu uitaţi, când veţi auzi lăudându-se progresul luminilor, că cea mai izbutită viclenie a Diavolului e să vă încredinţeze că nu există!” *

„Progresul luminilor”, iată oportunitatea pe care a sesizat-o diavolul lui Baudelaire și circumstanța care clarifică sensul acestei fraze. 

Ce este mai bun și mai de dorit decât acest soare al progresului care încălzește și luminează planeta? Dar ține-i pe oameni cu ochii în el și nu vor mai distinge nimic altceva împrejur. Dacă le vei spune de umbre, dacă le vei aminti de întuneric, îți vor râde în nas: aiurezi, prietene, totul este lumină. Numai un înapoiat mai crede astăzi în întuneric.

Însă este aceasta cea mai mare viclenie a diavolului? Până la un punct, pentru că există una mai eficientă: odată ce l-ai dibuit, să-ți întoarcă spatele, ca să lași garda jos. Să facă pe mortul în păpușoi, ca să te duci liniștit acasă. Să-și însceneze dispariția, intrând într-o turmă de porci care se va arunca în mare. Cititorul Evangheliei răsuflă ușurat la această priveliște. Primejdia a trecut, își spune el, în timp ce demonii Gadarei, ieșiți din scalda temporară care n-are puterea să-i înece, îl fixează tăcuți de pe mal.

Cititorule al Evangheliei, nu te lăsa dus în eroare de porcii care se aruncă în mare! Când demonii fac circ la marginea orașului, tu teme-te mai degrabă de cetățeanul străveziu, cu șepcuță de jocheu pe cap și îmbrăcat cu haină cadrilată, care-ți iese înainte în parc și-ți arată binevoitor portița turnantă ce duce spre șinele de tramvai.

* Charles Baudelaire, Mici poeme în proză, traducere de G. Georgescu, Editura Univers, 1971.
Posted in Jurnal scoțian | 18 Comments

Calea Bisericii este pastorația, nu referendumul

© FOTO: BEN, pentru „Jurnal scoțian”

 

Am ieșit la vot, pentru că este dreptul meu de cetățean, dar n-am scris niciun rând despre referendum, pentru că nu este dreptul meu de preot, nici treaba mea să trimit oamenii la vot. Dacă credeam în eficiența votului pentru mântuirea oamenilor, intram într-un partid politic, nu mă făceam preot.

Există de altfel un teribil conflict de conștiință între calitatea  de cetățean a unui preot și cea de slujitor al Bisericii. Până unde se întind fiecare, ca să nu se intersecteze, așa încât nici statul să nu devină teocratic, nici Biserica anexată statului? De exemplu, inima de preot îmi spune că niciun infractor n-ar trebui să intre în pușcăriile din România, pentru că în mod sigur nu iese de-acolo mai bun. În același timp, răspunderile de cetățean mă fac să caut și să cer protecția legii împotriva infractorilor. Până la urmă, soluția este naveta conștiinței între cele două domenii, împărăția Cezarului și împărăția lui Dumnezeu, dar casa și cetățenia preotului trebuie să rămână în cea din urmă. Sau cum se imaginau vechii creștini: „Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini… Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile.” (Epistola către Diognet)

Însă n-am să cred niciodată că votul este calea Bisericii de a-și apăra învățăturile, în primul rând pentru că este vorba de un principiu care simt că-i stă împotrivă: scopul legilor este să-l constrângă pe om, nu să-l facă mai bun. Or omul Bisericii trebuie să devină bun prin liberul său arbitru, nu prin constrângere. Iisus a câștigat sufletele păcătoșilor nu cu ajutorul legilor, ci mai degrabă împotriva lor. Asta nu înseamnă că legile nu sunt bune, ci că nu aceasta este calea Bisericii pentru mântuirea păcătoșilor: calea ei este pocăința și trezirea conștiințelor prin pastorație. Eu vreau să-i pot spune oricărui om care intră în biserica unde slujesc eu: în locul acesta nu te judecă și nu te oprește nicio lege omenească, ci doar cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru multă vreme de-acum încolo ne vom privi la Liturghie cei care am votat cu cei care n-am votat

În al doilea rând, orice vot divide societatea, naște pasiuni, speculații politice etc., adică o tensiune socială pe care Biserica nu are voie să o transfere în turma păstorită. Singura tensiune îngăduită în Biserică este cea a căutării mântuirii. Dar acum, la sfârșitul referendumului, nu numai că suntem o societate și mai dezbinată, două jumătăți de lumi care și-au spus în față toate mizeriile, dar am aruncat sămânța vrajbei și în Biserică („cine nu votează la referendum nu este creștin”). Pentru multă vreme de-acum încolo ne vom privi la Liturghie cei care am votat cu cei care n-am votat. Așa că pe mine nu m-au impresionat părinții din Sfântul Munte care au chemat lumea la vot, ci mi-au amintit de cuvântul din Pateric, cum că în vremurile din urmă călugării vor fi ca mirenii. 

Desigur, e dreptul oamenilor să hotărască ce scrie în Constituția țării lor și care sunt legile după care se conduc, iar din acest punct de vedere referendumul este un instrument politic absolut democratic. Dar vrea Biserica să imite statul și să păstorească prin consultări populare? Atunci să ne implicăm și în celălalt referendum, „fără penali în funcții publice”, pentru că și acesta formulează o temă de morală creștină. Sau cumva „să nu furi” este mai puțin important decât „să nu fii homosexual”? Dar dacă vreodată un referendum se va întoarce împotriva Bisericii, îl vom accepta cu același argument generos al voinței populare?

De fapt, înainte de a continua, nu vreau să mă mai prefac că ierarhii noștri n-au știut sau nu s-au gândit la toate aceste lucruri de bun simț pe care le spun eu. Sunt convins că aceste frământări și gânduri de îndoială au trecut și prin inima lor, dar s-au grăbit să le alunge pentru că au fost siguri de succesul referendumului, care le-ar fi șters pe toate. Cel puțin asta citeam anul trecut, negru pe alb, într-un comunicat de presă al Patriarhiei care, denunțând pe bună dreptate „acutizarea atitudinii denigratorilor” referendumului, savura deja victoria sa: „… știu și ei că, în covârșitoarea lor majoritate, românii se vor pronunța pentru noua formă propusă de definire constituțională a căsătoriei.” (s.m.) 

„Știu și ei…” Toți am crezut asta, nu l-aș penaliza pe autorul comunicatului. Numai că, ce să vezi, n-a fost așa. Acum știu foarte bine că, dacă vreun proroc ar fi prevestit în Biserică rezultatul referendumului, cu totul altfel ar fi arătat participarea ei la această campanie, de altfel așa cum a început, în limitele firescului, prin sprijinirea „în mod natural” a unei consultări populare inițiate de societatea civilă.

De la „modul natural” la „modul militant”

Am crezut până în ultima clipă și am sperat cu inima strânsă că Biserica nu se va implica în susținerea acestui referendum mai mult decât „în mod natural”, așa cum lăsa de înțeles comunicatul inițial al Patriarhiei: „Biserica Ortodoxă Română sprijină în mod natural demersul Coaliției pentru Familie, în spiritul învățăturilor creștine și al valorilor fundamentale românești privind familia, ocrotirea și creșterea copiilor, dar nu este nici inițiatoarea, nici organizatoarea acestei acțiuni.” Ar fi fost minunat să rămână așa și să repetăm acest lucru de o mie de ori.

„În mod natural”, da, înseamnă potrivit credinței, învățăturii și mijloacelor pastorale specifice Bisericii, prin cuvânt și exemplu personal, prin cateheză și predică, prin spovedanie și  liturghie, într-un cuvânt prin trezirea conștiințelor. „În mod natural” înseamnă inclusiv prin votul meu și al tuturor credincioșilor, pentru că e dreptul nostru de cetățeni.

Totuși, să nu ne lăsăm prea mult seduși de această expresie frumoasă, pentru că, în practică, „modul natural” al multor preoți de a trata familia și căsătoria n-a dat semne în ultimii ani c-ar fi interesat mai mult decât de formele și productivitatea lor: cununii și botezuri pe bandă rulantă, fără spovedanie, fără cateheze, fără vizite pastorale în prealabil și adesea fără ca preotul să fi văzut o dată în biserică familiile respective sau să le mai caute apoi. Mă întreb câți nași de botez sau de cununie au trecut printr-o cateheză sau știu măcar Crezul pe de rost și câte familii, nu că se întemeiază cu adevărat pe „valorile credinței”, dar măcar au primit o explicație teologică a Apostolului de la slujba cununiei sau au citit împreună cu preotul lor capitolul 13 din Prima Epistolă către Corinteni. Nu mai spun că vorbim pe nas despre „sacralitatea familiei”, dar am acceptat în mod automat divorțul pronunțat de stat, fără nici cea mai mică cercetare din partea Bisericii, sau am lăsat ca sub ochii noștri nunta să devină cea mai mare povară financiară a unei familii. Este greu să fii credibil că te preocupă familia, când practica pastorală te contrazice flagrant.

Nu mai spun că temele campaniei au fost foarte prost articulate de la bun început. S-a vorbit de „familia tradițională”, expresie care ne-a umplut de ridicol pe bună dreptate, pentru că așa ceva nu există: putem vorbi de „familia naturală”, „familia biologică”, „familia în Biserică”, dar toate acestea n-au fost niciodată ale unei singure „tradiții”, ci ale unor contexte sociale și modele istorice care s-au modificat în permanență. S-a insistat pe „căsătoria homosexualilor”, deși numai o mică parte din cuplurile homosexuale ajung la căsătorie (3% în Marea Britanie, 10% în Statele Unite) sau chiar la parteneriate civile (8,5 % în Marea Britanie din totalul cuplurilor same-sex). În fine, partea cea mai neinspirată este că accentul în această campanie a căzut pe homosexuali (caricaturizați prin prezentarea unor imagini de la paradele gay), în timp ce adevărata problemă, cu care se confruntă mai ales societățile din Occident, este propaganda LGBT, nu existența cuplurilor homosexuale. Referendumul românilor ar fi fost important, dacă ar fi trecut, nu pentru că oprea căsătoriile homosexuale (oricum ar fi urmat legalizarea parteneriatelor civile, după modelul Croației, de exemplu, care la un an de la modificarea Constituției a trebuit să accepte legea parteneriatului civil), ci pentru că, din partea unei țări care preia la anul președinția Consiliului Uniunii Europene, lobby-ul gay ar fi primit o grea lovitură de imagine. Pe acest lucru trebuia să ne concentrăm, nu pe paradele gay.

În fine, de la „modul natural” – și au fost de-ajuns unul sau două semnale din partea unor ierarhi – s-a trecut peste noapte la „modul militant” cu nimic diferit de al oricărui oenge de cartier, cu chemări la vot, clipuri publicitare, bannere, fluturași în cutiile poștale, exagerări și caricaturizări, apeluri prefirate cu amenințări mai mult sau mai puțin discrete etc. Iar în ultima etapă s-a ajuns la ostracizarea celor care nu dădeau semne că s-ar alătura campaniei oficiale. 

E adevărat că această campanie a depășit poziția oficială a Bisericii și a fost preluată din mers de neo-zeloții din serviciul tradițional al propagandei bigote, preoți sau grupuri de credincioși, marginali, însă foarte vocali (încă un semn că Biserica trebuie să facă ordine între vocile care vorbesc în numele ei). Dar mi-a fost greu să-l văd pe d-l Andrei Pleșu, care a avut curajul sau exasperarea formulării unei opinii, deplâns și comparat cu „starea de spirit a unora dintre concetăţenii noştri” manipulați de propaganda împotriva referendumului. Mi-a fost și mai greu să citesc sub semnătura unor preoți din primele rânduri ale Bisericii sentințe apocaliptice care anunțau, de exemplu, „un referendum despre credința sau necredința în Dumnezeu”, acolo unde ar fi fost mai potrivit să se întrebe dacă măsura credinței este votul sau, totuși, participarea la viața euharistică a Bisericii.

Vina este căutată în celălalt 

„Acest eveniment va fi o lecţie. Este o lecţie!” – sunt cuvintele Mitropolitului Teofan la sfârșitul unei zile care prevestea rezultatul referendumului. Cuvinte inspirate, pe care mi-aș dori din tot sufletul ca preoții și ierarhii Bisericii mele să le înțeleagă corect, deși, după primele reacții, nu-mi fac multe iluzii.

Să vedem un „succes nedeplin” acolo unde era cazul să vorbim despre o neîmplinire majoră (pentru că, totuși, o largă majoritate a credincioșilor n-a răspuns la chemarea Bisericii) poate părea o invitație de a ne continua misiunea pastorală pe același drum păgubos al victoriilor à la Pirus iar nu disponibilitatea pentru evaluarea propriilor noastre greșeli și asumarea lecției de care vorbea Mitropolitul Moldovei.

Deja vina este căutată în celălalt: „neclaritatea întrebării”, „asocierea cu un anumit personaj politic”, boicotul, „maşinăria de propagandă” etc. Desigur, toate acestea vor fi avut o contribuție la demobilizarea societății, dar noi trebuie să ne întrebăm în primul rând ce anume nu a funcționat în Biserică, nu cum a funcționat propaganda împotriva referendumului.

Biserica nu este o instituție mută și neajutorată care să aștepte clarificări din partea presei. Reprezintă cea mai puternică instituție socială, cu cea mai mare libertate și bunăstare din toată istoria ei, cu mii de preoți în toate cartierele și comunele țării, foarte mulți prezenți inclusiv pe facebook, trust de presă, diverse asociații profesionale foarte active, intelectuali devotați, organizații de tineri și așa mai departe.

Explicațiile din sfera politicului, de departe cele mai preferate, sunt mai degrabă conjecturale și, oricum, nu îndeajuns de satisfăcătoare. Impresia mea este că această discuție s-a dus mai mult pe facebook și că-i exagerăm influența în decizia finală a oamenilor de a se duce sau nu la vot. Eu cred că din prima clipă în care s-a anunțat referendumul fiecare a știut foarte bine ce are de făcut, orice alte explicații fiind doar pretexte. 

În diasporă, de exemplu, recunoscută pentru votul ei masiv anti-PSD (și singurul loc unde opoziția PNL + USR a câștigat alegerile legislative din 2016 cu peste 50% din voturi), au ieșit la referendum mai mulți români decât la alegerile parlamentare. Ei n-au acuzat nici „neclaritatea întrebării”, nici „anexarea politică” a rezultatului și mă îndoiesc profund că românii din țară urăsc PSD-ul mai mult decât cei din diasporă. Sau c-ar fi mai puțin perspicace. Să luăm, poftim, cazul Bihorului, care a avut una din cele mai mari participări la referendum: 145.543 de votanți, de două ori mai mult decât numărul de voturi obținute în județ de PSD la ultimele alegeri legislative. Sau județul Sălaj, unde PSD a avut la ultimele alegeri 25.000 de voturi, dar participarea la referendum a fost de 43.683. Admițând prin absurd că în aceste două județe a ieșit la vot tot electoratul PSD, tot rămân peste optzeci de mii de oameni pe care nu i-au ținut acasă idiosincraziile politice. De ce-ar fi altfel la nivelul întregii țări?

În schimb, în toate sondajele de opinie până în ziua votului, referendumul trecea cu succes tocmai pentru că cei mai mulți români, „majoritatea tăcută”, sînt împotriva mariajelor homosexuale. Dar n-au ieșit la vot. Mai mult, în duminica respectivă, mulți din cei care au mers, ca de obicei, la biserică, s-au dus apoi acasă, nu la secția de votare. Deci e absurd să-i acuzăm de o „poziționare” împotriva moralei creștine, după cum e ridicol să punem totul pe seama manipulării lor. Haideți să le concedem cel puțin tot atâta inteligență cât ne recunoaștem nouă înșine.

Mai degrabă trebuie să ne întrebăm de ce majoritatea credincioșilor nu s-au simțit determinați (de ce nu i-a convins Biserica) să-și exprime prin vot convingerile morale izvorâte din credința lor.  De ce nu au resimțit „datoria mărturisirii” lor în lume, pe care o poruncește Evanghelia în mai multe rânduri. De ce conștiința lor religioasă s-a despărțit în acest moment de conștiința lor civică. De ce, la urma urmei, chemarea insistentă a Bisericii, asigurările ei privind importanța și corectitudinea acestui vot și nici chiar exemplul personal al atâtor ierarhi și preoți nu au prevalat asupra propagandei împotriva referendumului.

O pastorație bazată aproape exclusiv pe tradiție, ritual și imagistică facilă

Răspunsul meu este că aceste convingeri morale ale credincioșilor (și nu este vorba doar despre căsătorie) se opresc la ușa bisericii, iar de acest lucru este răspunzătoare în mod direct o pastorație a Bisericii bazată aproape exclusiv pe tradiție, ritual și imagistică facilă. Ele nu sunt niște convingeri active în societate, nu lucrează asupra ei, nu s-au transferat unei conștiințe civice, chiar politice, așa cum s-a întâmplat după Reformă în țările din Occident contribuind în timp la edificarea unui set de valori pe care-l recunoaștem și în prezent (cel puțin noi, cei care trăim aici, nu cei care citesc  din țară eseuri patetice despre viața în Occident).

Cu tot efortul unor ierarhi și preoți mai ales din generațiile noi pentru o schimbare în bine a lucrurilor, ortodoxia românească (poate și din cauza constrângerilor istorice) este încă una a formelor trăite între pereții bisericilor, nu o ortodoxie de conștiință evanghelică, exersată să formeze o conștiință civică. Ceea ce i-a făcut pe mulți să observe, încă de demult, că românul este foarte evlavios până iese pe ușa bisericii, după aceea, vorba lui Creangă, „mai aproape-s dinții decât părinții”. 

Așa se explică faptul că România este țara europeană cu cele mai multe biserici, cele mai frumoase mânăstiri, cei mai mulți oameni botezați și cununați, cele mai spectaculoase tradiții și sărbători, cele mai lungi pelerinaje la sfintele moaște, dar și cu cei mai mulți copii abandonați, cele mai multe avorturi, cele mai grave forme de violență domestică, corupție, impostură și hoție generalizate, cel mai scăzut nivel de trai și de asistență socială, într-un cuvânt, o țară care a cunoscut frumusețea credinței, dar prea puțin din puterea învățăturii ei. 

Ce e de făcut

Revenind la referendum, acesta a căzut în primul rând nu la examenul politic al poporului, nici la testul grilă de pe buletinul de vot, ci la cel de cateheză și pastorație al Bisericii. Morala creștină nu se apără cu îndemnuri la vot în ultimul ceas și nici cu fluturași în cutiile poștale, ci cu exemplul personal credibil al preoților, cu o pastorație dedicată, cu cateheze în parohie, cu predici de actualitate, adică cu tot ceea ce conduce în oameni la formarea unei conștiințe creștine active și mărturisitoare.

Mi se pare că acest lucru l-a înțeles episcopul Hușilor, Preasfințitul Ignatie, pentru care, prin acest referendum Biserica „a primit un semnal puternic că trebuie să se focuseze pe un tip de pastoraţie de proximitate, frontală”. Părintele episcop vorbește în mod inspirat de o „restartare a strategiilor de pastorație”, dar nu pot să nu remarc că din șirul instituțiilor propuse de sfinția-sa („grădiniţe, şcoli confesionale, centre de catehizare creştină, aşa cum sunt în Occident”) lipsește una fundamentală: un nou curs de pastorală în facultățile de teologie.

Cu câteva luni în urmă am nimerit pe pagina unui arhiepiscop al Bisericii noastre, care-și prezintă „activitatea pastoral-misionară” în eparhia sa pe parcursul aproape a treizeci de ani de activitate: această activitate (subliniez încă o dată, misionar-pastorală) constă în 26 de „realizări”, toate despre aducerea unor „sfinte moaște și relicve” spre închinare în bisericile din eparhie. Acesta este, din păcate, spiritul pastorației frecvent întâlnit în Biserica noastră: ziduri și moaște. Poate ar trebui cineva să-i amintească, desigur, cu tot respectul, că la hramul de la Iași al Sfintei Paraschiva vin în mod obișnuit mai mulți ieșeni decât au votat la referendumul pentru definirea căsătoriei în Constituție.

Cred că e timpul, în sfârșit, ca ierarhii și preoții să-și amintească faptul că biserica este călătoare, să iasă din biserici și să coboare în mod real printre păstoriții lor, în casele lor, în viețile lor, să le vorbească pe limba lor și, mai ales, să le vorbească despre Evanghelie. Ritualul și tradițiile sunt sfinte și frumoase, dar nu pot crea o conștiință evanghelică, pe care o edifică numai cateheza biblică. De aceea ultimul cuvânt al lui Iisus a fost: „Mergând, învățați toate neamurile…” (Mt 28,19).

Posted in Jurnal scoțian | 52 Comments

la moartea unui profet

monalisa

N-am nicio îndoială că Lucian Pintilie a fost un mare profet, de aceea securiștilor le-a fost frică de el. A avut destinul profeților, calomniat, exilat, denunțat că nu-și iubește țara, deși numai iubirea adevărată ceartă cu cele mai grele cuvinte. Filmele sale sînt ceea ce Titu Maiorescu spunea despre teatrul lui Caragiale: „o secțiune prin corpul societății românești”, de aceea sînt atât de crude cu noi.

Profeții apar în istorie atunci când popoarele se lasă manipulate și anexate de instituțiile puterii (de orice fel, inclusiv religioase), când conștiințele individuale sînt golite de orice bun-simț și umplute în schimb cu un amestec toxic de minciuni, clișee, lozinci și superstiții. 

Reconstituirea (1970) nu este un film despre „un caz”, comunism, procuratură și milițieni, cât filmul unui personaj colectiv mai odios decât toate celelalte, pentru că este infinit mai puternic și potențial mai rău: mulțimea de pe stadionul din apropiere. Nu o vedem până la sfârșitul filmului, dar urletele ei, care răzbat din când în când, ne arată că ea este acolo, în cadru, abuzul se petrece lângă ea și cu consimțământul ei. Mai mult, când în cele din urmă ajunge la locul fărădelegii, ea este manipulată să linșeze victima, nu pe adevărații autori ai crimei. Filmul acesta s-a jucat neîntrerupt din ’45 până târziu în anii ’90, dar personajul colectiv, când nu e pe stadioane sau în fața televizoarelor, umblă în continuare printre noi, amenințător, ca un golem infernal scăpat din mâinile creatorului său. Mai mult decât comunismul, pare a spune filmul, problema românilor va fi de-acum înainte românii înșiși, ziua lor de mâine trăită în permanența sumbră a fantomelor trecutului, ca în Balanța (1992). Interesant că în Reconstituirea (filmările au început în 1968) pare să mai plutească în aer o speranță (crima e totuși un accident), dar în Prea târziu (1996), Terminus paradis (1998) sau Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003) e deja o lume fără scăpare.

„Ne-am suprimat de tot”, se autoironizează personajele din De ce trag clopotele, Mitică? (1980). Omul suprimat e un ambalaj umblător în care se poate împacheta orice servește unei puteri corupte: prostie, ură, ignoranță, frică, violență, cultul dacilor sau iconițe cu Arsenie Boca. Astfel împachetat, omul suprimat poate fi chemat să voteze, să planteze panseluțe în Piața Universității sau să-l scuipe în stradă pe Patapievici. E de-ajuns o scânteie pentru ca România să se aprindă ca mahalaua ațâțată de îndemnurile Miței Baston, acum și în prime-time: „Sparge! Distruge! Omoară!” Cui nu-i place, să se care în Spania sau să posteze pe facebook poze cu pisici. Politica și filosofia de viață se fac în zoaiele băii comunale în care se botează laolaltă securiști vechi și noi, demagogi și martiri ai endependenți, plagiatori și analfabeți, personaje imbecile, isterice sau melancolice, instabile și confuze, traduse în dragoste și mântuite de patriotism.

Pintilie a scos țara la carnaval și a lăsat-o acolo, să ne spălăm pe cap cu ea în dimineața centenarului, când se va da cu ceață artificială și vor bate peste noi clopotele unei Biserici absente.

Rolul profetului în astfel de vremuri este să-și șocheze compatrioții, punându-le în față oglinda dezumanizării lor, în speranța de a le trezi conștiințele și de a restabili astfel raportul corect dintre instituții și om. Asta au făcut filmele lui Lucian Pintilie și de aceea ele sînt zguduitor de actuale, pentru că, dincolo de recuzita politică schimbătoare, ele vorbesc despre manipularea, amăgirea, abrutizarea și îndobitocirea sistematică a românilor.

Filmele lui Pintilie ar trebui vizionate în mod organizat în toate liceele din România. Priviți, copii, prin acest deșert au rătăcit părinții voștri. Măcar voi să nu muriți proști.

Posted in Jurnal scoțian | 14 Comments