pom cu mere

Tare dragi mi-o fost animălile. Vite, oi, cai, ce n-am țânut acasă. Da’ știi cum? Că doară tu ai copii. Ca pe niște copilași. Să fi văzut cum le purtam, cum le țăsălam, uiti-așa stătea păru’ pe ele. Cunoșteam bine la animăli, că de la unșpe ani am crescut între ele. Cum se încălzea oleacă, tătă toloaca era a mea. De-aia zâceam mai-nainte: undi să plec eu di nebun? Cum să lăs animălile?
Acuma, nu pot să zâc că eram saraci să facem foamea. Da’ eram mulți în casă și nu ne mai ajungeam cu banii. Că un chil de lapte era mai ieftin ca un chil de apă. Tu ești plecat de mult, nu mai știi cum e treaba în țară. Mucizește lâna prin poduri și nu ți-o mai cumpără nimenea, că nu le mai trăbă astăzi poclăzi. Hai că mai pui pi masă ce găsăști prin ogradă, da’ un ban tot îți trebuie pisti tot un’ ti duci.
Și cum zâceam, mă sună frate-miu într-o sară. Că ce face mama, că cum suntem. Da’ eu eram tare tulburat și parcă nu mă lasa gândurile. Și frate-miu face că:
– Scoțianu’ mai caută un om la treabă, o zâs să te-ntreb dacă nu vii încoace.
Frate-miu o zâs așa, într-o doară, că știa că mie nu-mi trebuie. Da’ eu fac:
– Hai că vin.
Așa am zâs, dintr-odată. Parcă mi se făcuse negru dinaintea ochilor. Și-n sara aia, mă crezi, am dat tăti animălile din ogradă. Animăli bune, cum altfel, crescuti cu mâna mea. Am lasat un cal ș-o giuncă, să aibe mama grijă, și eu am vinit aicișa. Da’ n-am vrut să dau calu’, că era tare blânduț. Și mama o zâs:
– Măi, să nu dăm calu’, că e bun.
Și uite-așa am venit la Glasgow. Da’ eu, tăt cu gându’ la animăli. Când am văzut eu aici polog de oi și de vite, mi-o dat lăcrimile. Parcă le vedeam pe-ale mele. Da-ntr-o noapte, visăz eu un pom cu mere. Asta însamnă nacaz și lăcrimi. Și îndată sun pi mama.
– Mămucă, e bini calu?
– Bini, zâce ea.
Da’ eu am sâmțât ceva.
– Mămucă, ce-i cu calu?
– Apăi ce să fie, nu-i bini, că o dat o mașină pisti el.
Uiti asta însămna pom cu mere. Da’ altă noapte am visat un strigoi, că intrasă în casa noastră. Și când s-o dat la mine, i-am tăiet capu’ cu coasa. Și sara o sun pi mămuca.
– Mămucă, da’ ce-i cu giunca noastră?
– Apăi ce să fie, am zâs c-o pierdim, așa o fost di bolnăvioară.
Da’ acu să făcuse bini. Eu cre’că strigoiu’ cela era moartea giuncuții. Hei, câte n-aș putea eu să-ț povestesc. Până dimineață stăm aicișa. Că eu când spun, parcă mă mai răcoresc pi suflet, uite-așa.

Posted in Jurnal scoțian | 5 Comments

v-aș spune „drum bun”, frații mei, dar nu acesta e drumul cel bun

e incredibil câtă dușmănie mi-au adus articolele mele despre „lumina de la Ierusalim”. Și asta din partea unor oameni care se socotesc credincioși! Argumentele mele nu i-au interesat câtuși de puțin pe agresorii mei. Dacă s-ar aduna cu toții într-o piață, mi-ar fi teamă să trec printre ei. Oameni care nu mă cunosc s-au repezit să mă înjure, să mă caine, să mă ia la rost, să mă întrebe de păcate, să mă acuze de lepădare și de toate nefăcutele. Dar au făcut-o și dintre cei care înainte mă lăudau. Când am spus ce-au vrut să audă, le-am plăcut. Oamenii vor să audă numai ce le place. Cât trebuie să mai îmbătrânesc ca să înțeleg asta?

Și ce am făcut acum? Nu am făcut decât să mă îndoiesc de o „minune istorică”, despre care Sfinții Părinți ai Bisericii nu au dat nicio mărturie. Atât este ea de „istorică”. Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 113 Comments

o paralelă cu lumina de la Ierusalim, în manuscrisul românesc apocrif despre focul de la Edinburgh

[autorul textului este necunoscut, dar stilul românesc arhaizant și limbajul presărat cu unele slavonisme târzii trădează mâna unui preot ortodox român, probabil un emigrant ajuns la Edinburgh. Transcrierea textului urmează cu fidelitate particularitățile sale lingvistice. Prima parte a manuscrisului este deteriorată. Totuși, din cele câteva fragmente care se mai pot desluși pe alocuri, se înțelege că autorul începe prin a-și enumera și deplânge multele sale păcate. De la pagina 100, textul continuă astfel:] Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 41 Comments

calea lui David

(continuarea și sfârșitul articolului de mai jos, „despre iertarea păcatelor, pentru cineva care m-a întrebat la biserică ce înseamnă aceasta și n-am știut să-i răspund pe loc”)

A patra cale de iertare a păcatelor este spovedania. Spuneam că, mai înainte de a ne fi fost lăsată de Iisus, după învierea sa (Ioan 20,21-23: „a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”), spovedania a fost calea lui David. Despre asta și numai în legătură cu asta vreau să spun câteva cuvinte, pentru că altfel, despre spovedanie s-a scris mult. Nu vă gândiți că este anacronică o comparație cu David: în Biserică nu există timp; ceasul care va veni, „acum este”.

     David, – cine a mai fost ca el, alesul, binecuvântatul, profetul Domnului. Și totuși, după ce păcătuiește cu Batșeba, femeia lui Urie Hititul, și după ce-i trimite bărbatul la moarte, pe front, pentru a o putea lua de soție (2 Regi, cap. 11), David nu arată nicio remușcare.

     Lucrul acesta m-a umplut cel mai mult de uimire! Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 10 Comments

despre iertarea păcatelor, pentru cineva care m-a întrebat la biserică ce înseamnă aceasta și n-am știut să-i răspund pe loc

 

Evangheliile ne arată mai multe feluri în care putem primi iertarea păcatelor, iar ultimul despre care am să vorbesc în acest text este spovedania.

     Dar mai întâi să amintesc ceva foarte important și pe care îl uităm adesea (sau unii nici nu-l știu) atunci când greșim lui Dumnezeu: indiferent de felul iertării pe care o primim, păcatele noastre nu sînt iertate, ci răscumpărate de Iisus. Nu sînt iertate, așa, dintr-un condei, în sensul trecerii lor cu vederea, pur și simplu, sau în virtutea unei bunăvoințe dumnezeiești care închide ochii și se face că n-a văzut, n-a auzit. Nu așa, ci ele au fost și sînt mereu răscumpărate de sângele jertfei lui Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii…”. Păcatele lumii (toate, nu pe alese și nu ale unor aleși) au fost ridicate și orice iertare a devenit o iertare în Hristos (Ef. 4,32). (Răscumpărarea – acesta este și sensul nenumăratelor jertfe pe care le prevedea Vechiul Legământ, nu pentru că Dumnezeu avea nevoie de sângele taurilor și al mieilor și al turturelelor, ci pentru ca poporul ales să învețe că păcatul, ca și mântuirea, are un preț, iar acesta este sângele.)

     Prima cale prin care primim iertarea păcatelor este cea din rugăciunea Tatăl nostru: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Aici nu este vorba doar de o cerere a noastră sau de o așteptare care se poate împlini sau nu (adică nu îi cerem asta lui Dumnezeu și rămâne de văzut dacă așa vor sta lucrurile). În aceste cuvinte, în acest pact pe care-l facem cu Dumnezeu se află iertarea noastră efectivă, iar dacă mai era ceva neclar, Iisus ne lămurește încă o dată: „Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va vouă și Tatăl vostru cel Ceresc” (Mt 6,14).

     Pare calea cea mai simplă, dar vă spun că e cea mai grea. Eu mărturisesc că mă rog mereu să nu fiu încercat în așa fel, încât să trebuiască să iert pe cineva care mi-ar greși foarte mult. (Și mă gândesc cu multă tristețe la cei cărora le-am greșit foarte mult și – știu asta – nu mă pot ierta.) Pentru că, ce înseamnă, de fapt, să ierți pe cel care ți-a greșit? Desigur, nu să-i aprobi greșeala sau păcatul (acestea rămân condamnabile în categoriile moralei). Nu iertăm greșeala în sine, ci pe cel care ne-a greșit (și mă grăbesc să precizez: ai dreptul să ierți doar ce ți s-a greșit ție, nu ce s-a greșit altora!).

     Dar cum să ierți? Care e mecanica spirituală a iertării? Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 36 Comments

când și cine a scornit o poveste: palma Sfântului Nicolae

A trecut sărbătoarea Sfântului Nicolae și n-am mai apucat să scriu ce-mi propusesem, dar nu e târziu nici acum, cred, că doar Sfântul rămâne cu noi mai departe.
Vroiam, mai întâi, să atrag atenția asupra sensului (pierdut) al unor cuvinte din troparul Sfântului: „Îndreptător credinței și chip blândeților, / învățător înfrânării te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor.” Nu că vreau să fac pe deșteptul, dar îmi place să înțeleg ce citesc (și citesc și altora) în slujbele Bisericii. Ce ne zicea apostolul Pavel, în 1 Corinteni 14? „Dacă prin limbă nu veţi da cuvânt lesne de înţeles (în biserică), cum se va cunoaşte ce aţi grăit? Veţi fi nişte oameni care vorbesc în vânt…”

„Îndreptător”, așadar, nu este traducerea cea mai fericită a termenului grecesc original kanón (kanóna písteos). Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 50 Comments

jurnal scoțian. ultimul martor al unei camere din Copou

 

S-a dus și Dorin după Luca Pițu, repejor, de parcă ar fi fost vorbiți. Dumnezeu să te odihnească, prietene. Îți sînt recunoscător pentru atâtea ore frumoase petrecute împreună în camera ta din Copou. M-ai încurajat de multe ori, mi-ai dat de mâncare, m-ai îmbrăcat când mi-a fost frig.

            Când m-am mutat la Iași, prin 91, ca să mă fac ziarist la „Opinia studențească”, Dorin Spineanu a fost primul meu prieten. Că el avea generozitatea să se împrietenească și cu un vagabond într-o gară. În prima iarnă la Iași, eram un ziarist așa de pârlit că nu aveam bani de-un palton, iar Dorin, când m-a văzut tremurând într-un sacou de cârpă, mi-a făcut pe loc cadou o pufoaică strașnică, pe care spunea că o avea de la un fost pușcăriaș. Locuia în vremea aceea într-un apartament din Păcurari, unde ne întâlneam aproape seară de seară, cu Radu Părpăuță, Ducu Rugină și alții. Ne botezaserăm „Academia Gogol”, pentru că nu ne mai săturam să-l citim pe Gogol și-l declaraserăm maestrul nostru. Ne luaserăm din nuvelele sale diferite ranguri (eu, cel mai tânăr, eram „adevărat aspirant”) și ne adresam între noi cu „înălțimea voastră de neam înalt”.

            Dorin a mai făcut un lucru bun pentru mine: mi-a aruncat la gunoi primele mele proze. I le dădusem să mi le publice în „Convorbiri”, dar după ce s-a uitat peste ele, le-a aruncat la coș. Mi-a spus că am început să scriu mai înainte să termin de citit. Mi-a rămas asta în cap: și acum când e să scriu ceva, mă întreb dacă am terminat de citit. Tot pe-atunci am citit și eu primele proze ale lui Dorin. De una îmi amintesc mereu, în diferite împrejurări: „Dacă răscolești mușuroiul”. Este povestea unui vagabond, parcă Petrică, vânzător de ziare vechi și flori fanate, purtătorul unei insigne cu chipul lui Francisc din Assissi, care își petrecea timpul urmărind ore în șir un mușuroi de furnici de la marginea unui orășel. Până în ziua când nu mai apare și este găsit mort, căzut peste mușuroiul său și mâncat de furnici.

            Dar lui Dorin nu-i plăcea în Păcurari și visa să se mute undeva în Copou. Așa își dorea de mult, că parcă îl aud cum spunea: dau un apartament cu trei camere din Păcurari, pe jumătate de closet în Copou. Până la urmă s-a mutat într-o garsonieră drăguță, puțin mai sus de Universitate. Acolo au urmat alte întâlniri, cu Luca Pițu, care se mutase la Focșani și, când venea la Iași, trăgea la Dorin. Mă suna: a venit Luca, haide la seminar. Așa numeam serile noastre cu dom’ profesor: seminar. Luam o Fetească neagră (vinul nostru preferat, pentru că Luca nu bea) și mă înființam la ei, de unde nu mai plecam decât după miezul nopții (când venea Mihaela de la slujbă și plecam de rușine). Dom’ profesor ne spunea câte-n lună și-n stele, ne vorbea în limbi, uneori ne citea fragmente din tăieturi pe care le purta la el pentru cursuri, iar noi îl ascultam uimiți și mai spuneam și noi câte-o prostie. Era atât de liniștit Luca, poate obosit de drum, vorbea șoptit și așa se cobora o pace între noi, ca la o rugăciune de seară.

            Acum am un sentiment atât de ciudat că am rămas ultimul martor al acelor seri, ultimul care mai știe cum au fost cuvintele, cum arătau chipurile, gustul vinului și trecerea orei. Ultimul martor al unei camere din Copou, deasupra căreia, în timp ce noi vorbeam, se învârteau nevăzut corbii, împărțindu-ne pe toți trei, ca în poezia lui Lenau: Den speisest du, den du, den ich.

 

Posted in Jurnal scoțian | 11 Comments

Micul ucenic al unor securiști bătrâni

Un prieten îmi trimite un link și îmi semnalează că, într-unul dintre cotloanele internetului, un domn Mihai Șomănescu se bate, între altele, și cu mine. M-am dus la articolul respectiv și am încercat să-i urmăresc ideile, dar n-am avut răbdare: e ceva despre Biserică și americani, Hotnews, blogul meu, apare undeva și Mihai Viteazul. Bun, în mod normal nu mi-aș pierde timpul să răspund unui delir, dar ceva mi-a atras totuși atenția. Scrie domnul Șomănescu: „Nu știu cum se face ( sau poate știu, dar nu vreau să spun :)) că părintele nostru scoțian are intervenții punctuale, identice în fond cu cele susținute de dom’ Pantazi.” (E vorba de ziaristul Cristian Pantazi, de la Hotnews, care, într-un editorial recent, „Toamna patriarhului nostru”, amintește în trecere și numele meu. Apropo, merită să citiți acest text de mult bun-simț, dacă nu ați făcut-o deja! Cu excepția judecării prea aspre a Mitropolitului Teofan, sunt de acord cu domnul Pantazi.)

Ceea ce spuneam că mi-a atras atenția la domnul Șomănescu este mica diversiune de tip securistic, bună de impresionat doar proștii: „sau poate știu, dar nu vreau să spun :)” (emoticonul face parte din vocabularul autorului). Nu, domnul Șomănescu nu știe nimic. Dacă ar fi „știut”, dacă ar fi fost ceva de „știut”, ar fi spus-o pe loc și ar fi repetat-o în fiecare zi până acum, spre bucuria multora. Unde mai poți să pierzi asemenea pleașcă? Nu știe nimic și crede că șmecheria cu „știu, da’ nu vă spun” poate ține loc de argumente. Pe vremuri, acesta era argumentul milițienilor: „lasă că știm noi”. Securistul Universității din Brașov, care mă invitase la o „discuție” în noiembrie 1989, pentru că îi luasem un interviu unei dirijoare elvețience ajunse în oraș, avea aceeași replică: „De ce ați căutat-o pe doamna cutare?” Păi, ziceam eu, ca să-i iau un interviu. „Lasă că știm noi de ce ați căutat-o. Și ce ați vorbit cu ea?” Păi, am scris în interviu. „Da? Lasă că știm noi ce ați vorbit.”
Domnul Șomănescu este prea mic ca să fie un fost securist. Nu a prins el vremurile de care vorbesc. Le-au prins însă alții. Domnul Șomănescu nu poate să fie un fost securist, dar vorbește ca ei și atunci nu pot să mă gândesc decât că e micul ucenic al unor securiști mai bătrâni. Și scrie atât de prost și de neconvingător încât, serios, dacă aș fi în locul lor, eu unul mi-aș căuta pe altcineva.

Posted in Dogville | 83 Comments

ca ţara să poată fi locuită

 

Sînt zile amare pentru Biserica Ortodoxă, dar să nu ne pierdem cumpătul, cei care sîntem ai ei. Și nici să nu o dăm pe predici sforăitoare, ca și cum nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne miroase. Am pentru frații mei, preoții, o veste bună și una proastă. Mă pricep un pic la vești, nu doar pentru că am fost ziarist, dar și pentru că am umblat mult printre oameni de tot felul, acasă și printre străini. E drept însă că nu mă pricep la profeții.

            Vestea bună este că, dincolo de scandări, de vituperațiile unor ziariști și de lozinci, oamenii din stradă (citiți-le revendicările cu atenție) nu au nimic cu Biserica lor: nici cu Hristos, nici cu Ortodoxia, nici cu Sfinții Părinți și, până la urmă, nici cu moaștele Sfintei Paraschiva. Lumea e tulburată, dar nu pe slujitorii Bisericii care își fac în mod cinstit treaba prin parohii, în spitale, la căpătâiul oamenilor sau pe oriunde or mai umbla, de care se minunează și îi laudă când îi găsește. Un exemplu chiar din aceste zile, dacă vreți, este nominalizarea unui episcop ortodox, părintele Mihail Jar, la premiile „Oamenii Timpului” (părintele Mihail are grijă la Bănceni, în Ucraina, de patru sute de copii). Sau bucuria, alt exemplu, cu care oamenii îl înconjoară pe Mitropolitul Iosif de la Paris, când apare blând și smerit între ei. Pe el și mai sunt și alții. Sau faptul că, oriunde ajung românii prin lume românii, biserica este printre primele locuri pe care le caută.

            Oamenii scandează în aceste zile, așa e, dar nu se răfuiesc cu Biserica Ortodoxă, ci cu o imagine a ei: cea a aroganței unei instituții. Aceasta este vestea proastă.

            Ne-am învățat să nu le dăm niciodată dreptate, să simplificăm totul la un atac împotriva Bisericii, să-i demonizăm. E o „ostilitate comandată”, s-a spus zilele astea. Bun, e drept, am văzut și o mulțime de răutăți și minciuni, că lumea e mare și toți au acces la facebook. S-a vorbit cu ură și s-a scris cu scuipați, că așa e la revoluții, – dar o ostilitate comandată de cine? Să se spună atunci până la capăt, clar, pe nume, cine o comandă, prin cine, cum, ca să știm ce avem de făcut. Altfel, amenințarea asta sună ca „agenturile” din decembrie 89.

            Până să comande cineva alte ostilități, cred că mai întâi am făcut-o noi înșine, cei din Biserică. Cine i-a comandat purtătorului de cuvânt al Patriarhiei enormitățile pe care le-a bălmăjit zilele astea, umplând o lume de revoltă și pe noi de rușinea cu „preotul merge doar acolo unde este invitat”? De unde fățărnicia asta, că „Biserica respectă convingerea religioasă a fiecărei familii îndoliate” și de aceea nu s-ar fi spus o slujbă pe trotuarul de la „Colectiv”? Dar când la 8 dimineața tragem clopotele în cartier, cum e cu „convingerile religioase” ale familiilor care locuiesc peste drum? Dar când facem procesiuni, dar când blocăm orașe întregi cu sărbătorile noastre? Nu zic să nu mai tragem clopotele, zic să nu mai fim farisei.

            Cine a comandat în aceste zile predicile ambiguu-miloase, vai, Dumnezeu să-i ierte, dar și voi v-ați căutat-o, măi băieți? Cine l-a pus pe călugărul de la Petru-Vodă să facă sinistra triere după păcate a morților de la „Colectiv”? Sub ce ascultare stă el? Cine a comandat leghioanelor anonime din bezna „blogosferei ortodoxe” să iasă la lumină și să celebreze pedeapsa lui Dumnezeu pentru „sataniștii” din club? Și, în general, cine e strategul  izolării intelectuale și al lipsei unei comunicări reale,  în care s-a închis în ultimii ani Patriarhia, iluzionându-se că trustul ei de presă ține loc de comunicare cu societatea civilă?

            Nu vă lăsați amăgiți, mulțimea nu se răfuiește cu noi pentru ceea ce s-a întâmplat la „Colectiv”. Ieșiți din teoriile conspirației și deschideți ochii în realitatea din stradă. Timp de ani de zile, încetul cu încetul, picătură cu picătură, corupția a copt în România ca un buboi imens, care acum s-a spart, iar mizeria a împroșcat și în obrazul nostru, pentru că, de 25 de ani, în ciuda asigurărilor că nu facem politică, ne-am lăsat percepuți ca părtași ai tuturor administrațiilor politice. Ai unor politicieni cocoțați la putere pe sângele oamenilor din decembrie 89 și pe banii securiștilor vechi și noi. Am stat la hramuri alături de ei (când locul lor trebuia să fie în genunchi, în mulțime), iar ura cu care au fost priviți aceștia s-a uitat în aceste zile cu aceiași ochi și la noi. Cine ne-a oprit să-i denunțăm din cele mai înalte amvoane, să-i facem responsabili pentru exodul românesc, pentru cea mai mare sărăcie din Europa și pentru cea mai mică speranță de viață, pentru una dintre cele mai înalte rate ale mortalității materne, pentru cea mai înaltă rată din UE  a mortalității infantile? Sau dacă om fi făcut-o, înseamnă că n-am făcut-o îndeajuns și destul de limpede. Nu în pilde și generalizări, ci arătând cu degetul spre portretele lor, așa cum au făcut-o în alte timpuri Ioan Gură de Aur sau Antim Ivireanul, Nifon Patriarhul în vremea lui Radu cel Mare sau mitropolitul Gurie în vremea lui Carol al II-lea.

            Dar, sigur, e mai ușor să ne închipuim că sîntem atacați din afară, decât să luptăm cu propriile noastre slăbiciuni.

            Mântuitorul ne-a trimis să scoatem demonii din oameni, dar ajungem adesea să-i stârnim noi înșine în ei prin purtările noastre. Când nu se suie ceva până la nasul nostru, am găsit explicația: sînt obraznici, nu știu cum stă treaba cu teologia. Noi suntem subtili, mistici, însuși Dumnezeu ne dă like pe facebook, ei sunt proști, manipulați, nu înțeleg nimic, nu știu ce e un trafalete, nu știu cum ar trebui să arate ora de religie, nu știu unde să se roage și cum se fac pomenirile pentru morți, nu știu câtă milostenie face Biserica. Banul e ochiul dracului numai când e al altuia, când e al nostru e bun și sfințit. La socotelile lor cu biserici și spitale le răspundem cu aceleași socoteli, ca să le arătăm că greșesc, dar nu înțelegem un lucru: ei chiar nu au spitale, nu au medicamente, le pleacă pe aiurea doctorii, profesorii și copiii. Când ne spun că vor ca statul să finanțeze nu construcții de biserici, ci spitale și școli, nu înseamnă că nu-și doresc biserici. Asta înseamnă că s-au săturat de mizerie. Că își doresc să trăiască decent într-o țară mai bună și mai dreaptă.
Când ne-au spus că nu vor oră de religie, nu înseamnă că toți au avut ceva cu Dumnezeu, ci că nu au vrut, pentru copiii lor, nici îndoctrinare, nici manualele alea tâmpite, cu accidente de circulație și amenințări cu focul iadului. Oare nu noi le-am pus în brațe cărțile alea?
Când nu vor o biserică sub geam, nu înseamnă că se pun împotriva Ortodoxiei, ci că, pur și simplu, ar vrea între blocuri un parc de joacă pentru copii. Iar dacă tu, preotul lor, te duci și-i dai în judecată, că doar e terenul tău, pe care ți l-a dat un burtos de primar corupt, pe care ai să-l pui apoi în primele rânduri la slujbă, ai să aduci o mie de demoni peste ei cu judecata ta. E chiar atât de greu de înțeles?

            Și da, mașinile preoților și luxul bisericilor îi smintesc, pentru că asta e o lege a firii: acolo unde oamenii sînt săraci, bogăția smintește chiar dacă ar fi dreaptă. De-aia banul e ochiul dracului. De-aia ni s-a spus să nu purtăm traistă și să nu avem două haine. Măcar puțin ar vrea să vadă și ei că Dumnezeu e la fel de necăjit, așa cum s-a arătat Iisus între ei.
De fapt, chiar asta e: ar vrea ca în noi să-l vadă cât de puțin pe Iisus. Nu în biserici, nu în catedrale, nu în predici, ci în noi. Noi am fost trimiși să-i căutăm pe ei, nu ei pe noi. Să-i căutăm, nu să-i așteptăm în biserici, nu să primim invitații de la ei. Să-i căutăm, or ce loc de găsire al lor este mai mare decât suferința. Dar la suferință te cobori cu iubire și cu îmbrățișare, nu cu lecții de viață. Iisus nu a fost invitat nicăieri și s-a dus și acolo unde știa că va fi alungat cu pietre. Măcar el era bătut pe nedrept, dar pe noi pietrele suferite ne-ar mai fi curățat de păcate.

            Și dacă, Doamne ferește, va fi un cutremur, ce-o să facem? O să-i așteptăm pe supraviețuitori să vină cu colivă la biserici?

            Pavel spunea, „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”, dar Hristos nu mai trăiește în noi, asta e vestea cea mai proastă. O să spuneți că nici în mireni nu mai trăiește. Așa e, dar asta pentru că în primul rând nu trăiește în noi. Pentru că lumina noastră nu mai luminează lumii. Iar cei mai mari nedreptățiți sînt sutele de preoți anonimi, fără bloguri și conturi de facebook și pe care nu-i caută televiziunile, dar care își fac datoria cu umilință și dragoste, ca însuși Hristos. Ei împart cu noi pietrele și huiduielile pe care trebuia să le încasăm numai noi.

            Eu sînt naiv, am candorile mele tolstoiene și, într-una din ele, mă întreb cum ar fi dacă în aceste momente în care țara se cutremură din temelii, am ieși înainte și am spune simplu: am greșit, vă rugăm să ne iertați. Dacă nu ne mai puteți iubi, măcar nu ne urâți. Știm ce avem de făcut de acum înainte. Cum ar fi? Uite cum ar fi, ne-o spune profetul Isaia: „Dacă vei face asta, lumina ta va răsări ca zorile. Pe vechile tale ruine se vor înălţa clădiri noi, vei ridica din nou temeliile străbune şi vei fi numit dregător de spărturi şi înnoitor de drumuri, ca ţara să poată fi locuită.”

            UDATE. Am o rugăminte importantă pentru cei care citesc și distribuie în aceste zile articolul meu. O rugăminte din suflet, ca la niște prieteni care știu că mă cred și mă înțeleg: ieșiți la mitinguri, aș ieși și eu dacă aș fi cu voi, așa cum am ieșit când eram în țară, dar nu vă lăsați atrași de cei câțiva care strigă împotriva Bisericii și a Patriarhului ei. Biserica aceasta e locul unde v-ați botezat copiii, unde v-ați cununat, unde v-ați înmormântat pe cei dragi. Nu este „emanația” nici a clasei politice, nici a parlamentului. Lăsați-ne pe noi, preoții, să spunem ceea ce este de spus și, mai ales, cum trebuie spus. E destul că ne-ați bătut obrazul, am înțeles.

 

Posted in Jurnal scoțian | 188 Comments

Oameni și bostani

 

M-am jucat toată copilăria mea, la țară, cu bostani scobiți, cărora le făceam din fasole dinți de schelet. Fără să am habar că asta se chema „halloween”. M-am jucat, fără să știu de halloween, și când am crescut mare și scobeam dovlecii împreună cu fetele mele, făcându-ne felinare cu care să o speriem pe mama când vine de la serviciu. Nu am știut că le atrăgeam moartea, așa cum, uite, aflu astăzi de la părintele Savatie, care știe mai bine cum stă treaba cu bostanii și simbolurile. „Joaca de-a bostanii este un joc de-a moartea, măi copii, jucați-vă de-a lumina.” Nu m-am jucat de-a lumina, când eram copil, pentru că nici nu auzisem de jocul ăsta. Ce copil se joacă de-a lumina? Părintele însuși era copil atunci și pesemne se juca și el, ca toți băieții mei din cartier, de-a moartea: de-a nemții, de-a hoții și vardiștii, de-a rațele și vânătorii, cowboii și indienii. Nu a murit nimeni din asta, doar, mai târziu, unul dintre tovarășii mei de joacă a murit împușcat la revoluție, lângă Buzău, militar în termen. Dar eu cred că alți demoni l-au omorât, nu bostanii copilăriei.
Am fost și la concerte de rock când eram tânăr, apoi a trebuit să o las pe fiică-mea să meargă, ba i-am cumpărat chitară electrică și tobe, până s-a plictisit de rock și a început să cânte la pian. Astăzi e studentă la drept și are în camera ei de la cămin o cutiuță cu moaște de sfinți primite din muntele Athos. Le-a adus din țară și le-a purtat peste tot cu ea. Nu m-am gândit niciodată că fata mea ar fi putut să ardă de vie la un concert de rock sau pentru că s-a jucat cu bostanii, abia acum am aflat de la părintele Savatie că i se putea trage asta. Părintele nu are copii, dar are, așa, ca prietenii lui Iov, explicații adânci pentru moartea copiilor și definiții subtile pentru Dumnezeu. Uneori e bine să nu ai copii. Eu nu știu în ce minți aș mai fi fost acum dacă copilul meu ar fi murit ars de viu.
Multe am aflat zilele astea despre bostani, dar cel mai important lucru l-am aflat despre oameni, nu în înțelepciunea pentru morți a părintelui Savatie, ci în iubirea pentru vii a celor doi tineri, Claudiu și Adrian, care au murit în foc, după ce s-au întors acolo ca să-și salveze prietenii. Băieții aceștia nu au știut cât de periculoși sunt bostanii și muzica rock. Nu știau ei nimic despre moarte și simbolurile ei, dar ne-au învățat ceva despre viață și dragoste. Mai mult ca sigur că nu aveau în camerele lor nici cutiuțe cu moaște sfinte. Dar s-au întors în foc de două ori pentru aproapele lor. Eu nu știu dacă m-aș fi întors măcar o singură dată. Ei au împlinit cea mai mare poruncă a lui Iisus: „nu este dragoste mai mare ca atunci când cineva își pune sufletul pentru aproapele lui”. Eu nu sunt în stare să o împlinesc nici pe cea mai mică. Nu s-or fi jucat ei de-a lumina, dar sufletele lor curajoase s-au făcut cu totul lumină. Mă plec cu cutremur în fața jertfei lor, ca și cum ar fi intrat în foc să-mi salveze copilul. Când m-or urmări să mă arunce în foc demonii bostanilor, aș vrea să am și eu curajul și dragostea lui Claudiu și Adrian.

Posted in Jurnal scoțian | 146 Comments

Vadim, ultimul scandal

Nu-mi amintesc ca Părintele Patriarh să fi trimis vreun mesaj de condoleanțe la moartea Monicăi Lovinescu. A făcut-o însă pentru detractorul ei, Corneliu Vadim Tudor, mediocrul poet de curte al Ceaușeștilor, unul dintre stâlpii oficinei securiste „Săptămâna” și fondatorul imundei publicații „România Mare”. Fără doar și poate, Patriarhul României are dreptul să regrete pe cine dorește, în timp ce nouă ne rămâne doar să luăm aminte, încă o dată, la adevărul amar al cuvintelor Ecleziastului: „Am văzut păcătoşi purtați în mare cinste la locul de odihnă, pe când cei ce lucraseră drept au fost izgoniţi de la locul cel sfânt şi au fost uitaţi în cetate. Şi aceasta este deşertăciune!”

„Domnul Corneliu Vadim Tudor va rămâne în memoria românilor”, spune Părintele Patriarh și nu mă îndoiesc de acest lucru. Câte spectre nu bântuie memoria popoarelor. Vadim Tudor va rămâne, într-adevăr, în memoria românilor ca însăși instituția calomniei: nimeni nu mai bălăcărea cu atâta talent și o matracucă, și un președinte de stat. Părintele Patriarh este un teolog eminent: nu se poate să fi uitat că numele diavolului este Calomniatorul. Ni se amintește însă că a fost „patriot”, și-a iubit țara. Dacă și-a iubit țara, i-a făcut un rău incomensurabil, intoxicând-o în anii 90 cu minciunile sale sfruntate, blufurile de tip securistic și instigările la linșaje pe stadioane. De douăzeci și cinci de ani, scandalul și demagogia patriotardă fac rezumatul întregului program „politic” al lui Vadim Tudor. Cine a trăit acele vremuri știe despre ce vorbesc, nu mai are nevoie de nicio prezentare a personajului.

Pe acest om, la moartea căruia poți spune cel mult „Dumnezeu să-l ierte”, Părintele Patriarh îl numește „om credincios”, „patriot”, „erudit” și „bun orator”. Cu alte cuvinte, un model, căci, nu-i așa, ce împerechere mai nimerită de calități personale ca în enumerarea Patriarhului. Să-l pomenim „cu recunoștință”, suntem îndemnați de Părintele Patriarh. Nu cu milă, nu cu iertare, nu uitându-i scandalurile, ci de-a dreptul cu recunoștința cuvenită celor mai buni dintre noi. Abia acesta este ultimul scandal: niciodată calomnia și demagogia nu au primit o apreciere postumă mai înaltă. Vadim Tudor poate fi mulțumit. Până și din morți ne dă cu tifla.

Dar lucrul cel mai de mirare este că Părintele Patriarh îl evocă pe răposatul Vadim Tudor ca „om credincios”. Când o asemenea apreciere vine de la cea mai înaltă instanță a Bisericii, ea nu mai este o formalitate de necrolog, ci înseamnă recunoașterea unei calități exemplare. Și spun că e de mirare, pentru că Vadim Tudor a fost detractorul nu doar al Monicăi Lovinescu și al atâtor personalități, ci inclusiv al… Părintelui Patriarh, pe care, în revistele sale, nu-l scotea din „Daniel Ciobotea”, „Ciobotevici”, „preanefericitul” etc. Iată, de pildă, dacă mai suportați, câteva inserturi, din „Tricolorul” și „România mare”, doar la o simplă răsfoire prin arhivele celor două gazete: „Daniel Ciobotea Îl vinde pe Isus Christos pentru 30 de arginţi”, „Pentru a scăpa, el, de anchetă, Patriarhul Daniel i-a cerut lui Klaus Iohannis să asmută DNA împotriva a 4 înalte feţe bisericeşti”, „Victor Ponta îl cumpără pe Patriarhul Daniel cu 5.000.000 de euro”, „Daniel Ciobotea tace mâlc și când e vorba de scandalurile de pedofilie şi pederastie din interiorul Bisericii”, „şantajat cu două dosare grele” etc. Printre calambururile preferate ale lui Vadim era și acesta: „Catedrala Mituirii Neamului”. Părintele Patriarh apreciază astăzi „pasiunea și spiritul dinamic” cu care răposatul își apăra „convingerile”, dar iată care erau, cu numai trei luni în urmă (!), convingerile lui Vadim Tudor în privința Patriarhului României: „DANIEL CIOBOTEA. La începutul anului 1990, el făcea parte dintre agitatorii aşa-zisei «elite» şi «societăţi civile», care cereau capul Patriarhului Teoctist. (…) N-au reuşit să-l dărâme pe bătrîn, dar i-au făcut viaţa grea. Daniel s-a ales cu o funcţie mare în ierarhia bisericească. În 2001, ca Mitropolit al Moldovei, a ţinut o prelegere la Strasbourg. Sala era pustie. (…) Mândria şi aroganţa merg mână-n mână în ţărişoara asta. În urmă cu câţiva ani, o colegă din Parlamentul European m-a vizitat în biroul meu de la Strasbourg, zicându-mi că Daniel ar avea vreo 200.000.000 de euro în bănci străine. Iar femeia are bune surse de informare în Serviciile Secrete. Eu nu zic că-i aşa, dar dacă vor ieşi la iveală dovezi concrete?” ș.a.m.d. („Oameni cărora nu le mai ajungi nici cu prăjina la nas”, România Mare, 16/06/2015).

Vă cer iertare că am fost nevoit să reproduc mizeriile vadimiste de mai sus, dar numai așa se înțelege oroarea cu care mă întreb: acesta este „omul credincios” căruia Patriarhul României îi face astăzi necrologul? Sunt oare încurajați cititorii unor astfel de calomnii să accepte buna credință a autorului lor?

Mi se va spune, poate, că Părintele Patriarh e un om bun și i-a iertat lui Vadim toate păcatele. Cine știe, poate că Vadim s-a spovedit Părintelui Patriarh, ori poate s-au cunoscut mai bine, în alte împrejurări, și Preafericirea Sa vorbește despre „omul credincios” în cunoștință de cauză. Așa o fi. Însă fiii Bisericii nu au acces la astfel de taine. Lor le rămân, spre pomenirea „tribunului”, articolele sale din „Tricolorul” și „România mare”. Pamfletele obscene ale lui Alcibiade. „Muc și sfârc.” Inclusiv textele care conțin injuriile adresate Patriarhului României. Cu ce ochi să le citească acum, când însuși cel stigmatizat în ele îi asigură de credința autorului lor?

De aceea, dacă Părintele Patriarh ne încredințează că răposatul Vadim Tudor a fost un „om credincios”, poate că ar fi bine să precizeze, pentru cititorii lui Vadim, care anume dintre virtuțile credinței este de aflat în articolele sale. Ca să nu rămână loc de nicio confuzie.

Posted in Bisericești

invitatie

Lansare Florescu

Posted in Jurnal scoțian | 8 Comments

tot despre „semne și minuni”

E incredibil câtă dușmănie mi-au adus articolele mele despre lumina de la Ierusalim. Și asta din partea unor oameni care se socotesc credincioși! Argumentele mele nu i-au interesat câtuși de puțin. Oameni care nu mă cunosc s-au repezit să mă înjure, să mă caine, să mă ia la rost, să mă întrebe de păcate și să mă acuze de lepădare. Dar au făcut-o și unii care înainte mă lăudau. Când am spus ce-au vrut să audă, le-a plăcut. Oamenii vor să audă numai ce le place. Cât trebuie să mai îmbătrânesc ca să înțeleg asta?

            Îmi pare rău dacă am tulburat pe cineva. Scuza mea este că eu spun ce gândesc, așa cum respir: altfel m-aș sufoca. Sigur, ar trebui să tac măcar uneori, așa ar fi cel mai înțelept. Cum spunea un părinte din Pateric, – tare mi-a plăcut asta: că am vorbit, mereu mi-a părut rău, că am tăcut, nu mi-a părut rău niciodată. E foarte adevărat. Dar cine a zis că eu sunt înțelept.

            Mie-mi place să vorbesc mult, nu mă pot dezbăra de obiceiul ăsta. Au ajuns să-mi spună și copiii: vezi, mergem la omul ăla în vizită, poate începi iar să vorbești numai tu. Nu mă prinde înțelepciunea, nu se așază pe mine, arăt ca un caraghios când vreau să mă port ca un înțelept. La fel de caraghios mă mai simt numai când trebuie să mă îmbrac la costum. Doamne, ce aiurea mă simt, mai ales că trebuie să-mi pun și pantofii de la Clarks.

            Și la urma urmei ce-am făcut? Am spus „nu cred”, dar aș fi dezamăgit să fie așa. Adică, să fie chiar o minune adevărată cu lumina de la Ierusalim, mi-aș duce dezamăgirea asta până înaintea lui Dumnezeu. Doamne, uite, asta n-am crezut. Vroiai Tu să spun ceva ce nu cred?

            Dar n-am făcut decât să mă îndoiesc de o așa-zisă „minune istorică”, despre care Sfinții Părinți ai Bisericii nu au dat nicio mărturie. Atât este ea de „istorică”. Eu le-am vorbit de Sfinții Părinți, de Sfântul Grigore Palama, iar ei mi-au răspuns cu citate din persanul Biruni, cu filme de pe youtube și cu „dovezile” unor cunoștințe care „au văzut”. Au văzut. Ortodoxia lor ultimă este vederea. Asta am făcut, de fapt: le-am stricat minunea văzută, pentru că ei nu mai au ochi pentru cea nevăzută. Ei vor „semn din cer”, asemenea fariseilor. Însă cel mai mare semn pe care ni l-a lăsat Hristos nu este un „foc” văzut care vine la Ierusalim, ci Trupul și Sângele său din fiecare Liturghie. Degeaba le spun de acest foc nevăzut, dacă nu-l filmează nimeni și dacă nu și-l trece nimeni prin barbă să vadă dacă arde.

            Mai mult însă decât dușmănia oamenilor m-a uimit suficiența lor și mi-a amintit de apoftegma părintelui Savatie Baștovoi: „Nu cred că oamenii devin mai proști din cauza facebook-ului, ei doar par mai proști.”

            Oameni altfel cuminți s-au repezit acum pe google să-mi aducă „mărturii istorice”, cu ușurința cu care culeg de pe net rețete sau sfaturi de vacanță. De pildă, cineva scrie despre pelerina Egeria, iar acesta este unul dintre argumentele „istorice” cele mai vehiculate de adepții minunii: „Egeria, o călugăriţă spaniolă, a fost martoră şi a relatat în documente evenimentele Săptămânii Mari şi ale Sfintei Lumini din Ierusalimul anului 384.” E o informație scoasă din context, ca toate celelalte argumente așa-zis istorice, și vehiculată de persoane care n-au citit jurnalul Egeriei. Pelerina Egeria a ajuns într-adevăr la Ierusalim, în secolul al 4-lea, dar despre lumina de la Sfântul Mormânt a lăsat doar această însemnare: „La ceasul al zecelea, pe care ei îl numesc licinicon, poporul se adună în [Biserica] Învierii. Toate candelele și lumânările sunt aprinse și fac o lumină grozavă. Însă lumina nu este adusă din afară, ci din peștera [sfântului mormânt], dincolo de despărțitură, unde o candelă arde mereu ziua și noaptea” (traducerea jurnalului ei se găsește și în limba română). Așadar, Egeria nu spune nimic despre vreun „foc” care coboară din cer, dimpotrivă, menționează că lumina este adusă „din peșteră, unde o candelă arde mereu ziua și noaptea”.

            Nu doar Egeria, dar  niciunul dintre Sfinții Părinți nu amintește de vreun „foc” care coboară de Înviere numai la Ierusalim. E cu putință ca o minune atât de mare să le fi rămas necunoscută, să nu fi fost amintită mai bine de o mie de ani? Mai avea nevoie Sfântul Grigore Palama de vreun alt argument în disputa cu ereticii care se îndoiau de energiile necreate și de vederea Luminii dumnezeiești?

            Iar ei cu ce-mi răspund la aceste întrebări? Cu citate din persanul al-Biruni. Unde am ajuns, Dumnezeule! Cu zece-douăzeci de ani în urmă, omul avea infinit mai mult bun simț, dar în aceste zile a ajuns la părerea că înțelepciunea e la distanță de un search pe google. Toată lumea știe, toată lumea te învață, nimeni nu mai are îndoieli și întrebări de când a descoperit wikipedia.

            V-aș spune drum bun, frații mei, dar nu acesta e drumul cel bun. Credința nu trebuie să stea în „semne și minuni”, cu atât mai puțin în cele pozate și transportate cu avionul. Și mai înainte de a căuta altceva pe google despre minuni, gândiți-vă doar ce veți face când „se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24,24).

Posted in Bisericești | 52 Comments

lumina de la Ierusalim

Eu nu cred într‑o lumină de Înviere care vine numai la Ierusalim. Niciunul dintre Sfinţii Părinţi nu a dat mărturie despre ea. Cum este posibil ca Sfântul Grigore Palama să nu o amintească în disputele din secolul al 14‑lea despre „lumina necreată” şi „focul dumnezeirii” ?

Nu vreau să zic că e vreo şmecherie grecească, deşi i‑ar duce capul pe greci. Nu pot sau nu vreau să‑mi închipui nimic, s‑au spus multe, dar mă fac că nu pricep şi vreau să‑mi păstrez respectul pentru patriarhul Ierusalimului. Însă, dacă ar fi adevărat, aş avea o mare dezamăgire. Serios. Gândiţi‑vă un pic. Adică n‑ar putea lumina aia să vină în toate bisericile din lume? N‑ar ajunge ea să aprindă şi lumânarea ultimului sărman de la capătul lumii? S‑a împărţit Hristos între Ierusalim şi restul lumii ? Ar avea ea nevoie de avioane ca să ajungă la Botoşani ?

Și ca să o spun pe cea dreaptă : dacă un preot păcătos ca mine aduce în fiecare duminică trupul şi sângele Mântuitorului pe sfânta masă, dacă Domnul se coboară întreg în fiecare Liturghie din lumea asta, şi nu există minune mai mare, oare lumina aceea care aprinde lumânările din senin nu poate să vină decât la Ierusalim? Trebuie să o primim în noaptea de Paşti cu avionul? Este ea mai sfântă decât lumina împărţită de fraţii mei, preoţii, care nu au aeroporturi aproape şi maşini în noaptea de Înviere?

Ca să nu mai zic că – bun, aşa să fie, să vină lumina numai acolo – nici din punct de vedere pastoral nu mi se pare o idee bună să o aduci de la Ierusalim : întâi, că nu ajunge peste tot. Oamenii din cine ştie ce sat sau, poftim, milioanele de români din diasporă or să spună sau, dacă n‑or să spună, or să simtă în suflet : ia uite frate, nici aici nu e dreptate, lumina aia mai bună ajunge la domnii ăia mari, de la Bucureşti, în timp ce copiii noştri primesc lumină din asta proastă, de la taica părintele. Apoi, cu toate avioanele astea care se reped la Ierusalim şi înapoi, până la urmă le intră oamenilor în cap aşa, ca o
îndoială de luminiţa lor, aia veche şi obişnuită, pe care o ştie toată lumea, pe care au tot primit‑o ei şi strămoşii lor în bisericile lor, încă de pe vremea când episcopii n‑aveau nevoie de avioane ca să zboare prin văzduh.

Cineva spunea : lumina vine doar la Ierusalim, pentru că acolo s‑a răstignit Hristos, că doar nu s‑a răstignit la Botoşani. Dumnezeule, dar e atât de simplistă gândirea asta! Lumina, fraţii mei, nu vine într‑un oraş, fie el şi Ierusalimul, lumina vine în Biserică, aşa cum se cântă în zilele de Paşti: „Luminează‑te, luminează‑te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit !”. A răsărit nu peste Ierusalim, luaţi aminte, ci peste Noul Ierusalim, care este Biserica.

Ce aveţi cu Botoşaniul ? Și el e Noul Ierusalim, aşa cum este orice biserică drept‑credincioasă. Niciuna nu este mai mare sau mai mică în ochii Domnului.

Preasfinţiţii mei stăpâni, vă rog eu frumos ca de la anul să puneţi capăt acestui circ grecesc. Daţi‑ne lumina din candelele voastre, aşa cum ni‑l daţi pe Sfântul Duh prin mâinile voastre şi nu trebuie să vă
duceţi după el la Ierusalim.
aşa cum se cântă în zilele de Paşti : „Luminează‑te,

Posted in Bisericești | 130 Comments

și încă ceva, despre alegeri și altfel de ungeri

a mai spus un neadevăr episcopul-vicar al Maramureșului, în intervenția nefericită a preasfinției sale cu „votați-l pe-al nostru”. A spus așa, împungând aerul cu degetul, ca să ne intre bine în cap: „Noi nu mai avem azi regi, capete încoronate.” Curat constituțional, dar nu e de-ajuns! Regele Mihai nu mai domnește peste popor și țară, asta e altceva, dar el rămâne, câtă vreme trăiește, „capul încoronat” al Bisericii, deocamdată ultimul în istoria ei, și „unsul Domnului” ca rege al românilor. Unsul Domnului, subliniez -, nu al constituției, nu al Miței Baston, nu al rivuluției de la Ploiești. Episcopul Maramureșului a uitat (sau nu știe) că regele Mihai a primit la 6 septembrie 1940, prin mâinile patriarhului Nicodim Munteanu, ungerea cu Sfântul și Marele Mir, ca rege al românilor (aceasta era formula liturgică, „regele românilor”, nu al României!). Această ungere nu i-a luat-o nimeni înapoi și nici nu i-o poate lua; este, cum se spune, indelebilă. Ea nu e nici temporară, nici condiționată sau „suspendată” de schimbările regimurilor politice (- o spune marele canonist bizantin Theodor Balsamon). Și, în fine, ungerea nu reprezenta o formalitate de investitură. Un rege astfel uns după rânduiala străveche a Bisericii Răsăritene devenea „episcopul din afară” (expresie consacrată de Constantin cel Mare), primind drepturile episcopului de a intra în Sfântul Altar prin ușile împărătești și de a lua cu mâinile sale Sfânta Împărtășanie. (Cum spunea cineva, „regele Mihai este ultimul mirean în viață de pe această planetă care mai are acest drept ortodox”.)

Spun toate acestea nu că aș fi monarhist, nu sînt, ci pentru că în Biserică nu putem sta împotriva propriei noastre rânduieli bisericești, după cum vin peste noi sau pleacă tancurile rusești. („orice împărăție care se dezbină în sine rămâne pustie”, este avertismentul Mântuitorului.) În Sfântul și Marele Mir suflă prezența Duhului Sfânt, nu vântul schimbărilor politice. Poporul poate fi republican, își poate alege într-o zi orice conducători dorește, e dreptul lui, dar „unsul Domnului” rămâne capul încoronat al Bisericii, chiar dacă sub această coroană nu s-ar mai găsi niciun supus.

Posted in Politice | 18 Comments