între mijlocul luminii și mijlocul întunericului

Traducerea Bibliei se aseamănă cu completarea unui puzzle: ca să iasă jocul, trebuie să alegi piesa exactă, nu una asemănătoare. Cuvintele Scripturii se leagă între ele așa cum se îmbină fragmentele de puzzle. Dacă jucătorul este neatent și nu alege piesa care trebuie, ci una asemănătoare, ea pare că se potrivește, dar în jurul ei va începe să construiască o imagine strâmbă.

Așa s-a întâmplat și în traducerea sinodală a evangheliei de duminica trecută (Mc 8,34-38). Iisus nu spune acolo „neamul acesta desfrânat și păcătos”, ci „neamul acesta adulterin (gr. moichalídi) și păcătos”. Numindu-ne „adulterini” ne aduce aminte că El este mirele, iar noi suntem mireasa Lui, iubita care îl înșeală de fiecare dată când nu mai vrea „să-i urmeze Lui” și umblă după alții. Desfrânate sunt toate „neamurile”, dar aici e vorba de adulterul spiritual al celui care s-a cununat cu Dumnezeu și apoi îl înșeală. Tema aceasta este centrală la profeții Vechiului Testament și nu este reluată întâmplător în evanghelia din Duminica Crucii: crucea (jertfa) este cununia spirituală cu Hristos, de care se rușinează și se leapădă „neamul adulterin”.

Dar cuvintele Bibliei nu se cheamă doar între ele, ci lor le răspund la fel de exact și cuvintele Sfinților Părinți care le-au interpretat. Săptămâna aceasta, luni, a fost pomenirea Sfântului Simeon Noul Teolog și mi-am adus aminte de unul dintre cele mai frumoase fragmente din imnele sale:

„Nici întunericul n-a cuprins deloc lumina,
nici lumina n-a alungat întunericul văzut,
ci sunt împreună, dar despărțite cu totul, neamestecate,
străine una de alta, cum se cuvine, neamestecate deloc.
Dar umplu, cum socotesc, în același loc toate.
Astfel, sunt în lumină, aflându-mă în mijlocul întunericului
și iarăși în întuneric, petrecând în mijlocul luminii.
Iată-mă astfel în mijlocul luminii, cât și în mijlocul întunericului.”
(Din Imnul 23, în traducerea părintelui Dumitru Stăniloae.)

Celor care citesc traducerea modernă a Bibliei versurile de mai sus nu le spun nimic. Unii abia vor recunoaște în ele o umbră ștearsă a cuvintelor din Cartea Facerii: „…și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric.”

Dar toată cugetarea Sfântului Părinte, care altfel pare o bătaie de câmpi, se limpezește imediat cum punem la locul ei piesa bună din jocul de puzzle, adică atunci când citim literal versetul din Cartea Facerii: „Și a despărțit Dumnezeu între mijlocul luminii și între mijlocul întunericului.” Căci exact așa spune Biblia septuagintă: „anà méson toũ fotòs kaì anà méson toũ skótous” (1,4). La fel traducea și Rufinus, în secolul al IV-lea: „inter medium lucis et inter medium tenebrarum”. Da, e un calc frazeologic după textul ebraic, dar Părinții nu corectau Biblia după manualul de gramatică și nici nu-i durea capul de „echivalența dinamică”: ei știau că „Scriptura crește odată cu cititorii ei”.

Nu lumina a fost despărțită de întuneric, ci „mijlocul” ei, miezul ei, de aceea ele sunt încă „împreună, deși despărțite cu totul”. Eu îmi dau seama de asta în nopțile scoțiene când, dincolo de dealurile pe care locuiesc, se arată luminile Nordului, aurora boreală, ca în poza de mai jos. E ca la facerea lumii: deși despărțite, lumina nu alungă întunericul, nici întunericul nu o cuprinde, „dar umplu în același loc toate”. Numai noi petrecem ca proștii în întuneric, deși suntem „în mijlocul luminii”.

Advertisements
Posted in Jurnal scoțian | 15 Comments

români, apa este curată ca sufletele voastre

„În mod deosebit protejați pietonii în luptele de stradă.”
„Este soare, este liniște pe malul Dunării, dar și vigilență.”
„La Craiova, viața își continuă cursul în ordine și disciplină.”
„S-a difuzat astăzi primul număr din Teleormanul liber, periodic economic, social și cultural.”

„Frați români, nu vă lăsați rațiunea întunecată de panică!”
„Să acționăm într-o strânsă unitate!”
„Locuitorii din sate să-și dea în continuare contribuția lor patriotică la realizarea cantităților de lapte.”

„Toți cei ce pot folosi o armă, la arme!”
„Nu s-au predat încă cei vinovați.”
„Împușcă din orice poziție!”
„Nu trebuie să moară repede, să nu moară repede! Să nu i se dea de mâncare, nici apă!”
„Să fie judecat și executat în fața poporului! Să fie adus și scumpul lui copil! Executați, ca Brâncoveanu!”

„Atmosfera continuă să rămână încordată.”
„Aici Moscova! Transmitem un fragment din Scrisoarea I de Mihai Eminescu.”
„Vremea se va răci ușor, mai ales în jumătatea de nord a țării. Pe alocuri, la câmpie, ceață.”

„Acum putem asculta cântece frumoase, despre viața noastră, despre sufletul nostru, toți suntem oameni, toți trebuie să ne bucurăm la fel.”
„Țăranii, ce personaje complexe! Țăranii, eroii unui viitor film istoric!”
„Mai sunt câteva minute și vom intra într-o nouă zi a istoriei. În această noapte, unii oameni vor începe odihna binemeritată.”
„Mâine va fi lapte pe piață și toate produsele noastre.”
„Și vom da clerului și credincioșilor noștri apa cea vie a lui Dumnezeu.”

„Suntem culcați la pământ, stimați ascultători. Poporul nu va pleca, vom învinge!”
„Va veni și momentul judecății drepte, severe, a poporului.”
„Să facem un legământ pentru a păstra ființa trecutului nostru și ființa prezentului nostru național.”
„Ce frumos sună acest cuvânt, libertate, în toate limbile pământului!”

„Stați, stați că se filmează!”

„Cetățeni! Apa este curată ca sufletele voastre!”
„Revoluția este triumfătoare! E liniște, e seară, să fie deci o seară liniștită.”
„Mame, împodobiți în seara asta bradul!”
„Revoluția a învins.”

(revista presei, Radio București, 24 decembrie 1989)

Posted in Jurnal scoțian | 3 Comments

copilași, prinți moștenitori

„Sweet child in time, you’ll see the line / The line that’s drawn between good and bad…”

Îmi pare rău că n-am semnalat mai din vreme două greșeli în traducerea sinodală a evangheliei de duminică, despre vindecarea paraliticului din Capernaum (Mc 2,1-12). Le spun greșeli, deși textul grecesc este, în ambele cazuri, atât de simplu încât nu de greșeli e vorba, cât de obișnuita insolență a traducătorilor moderni de a aproxima limbajul evangheliei, fără nicio grijă pentru conotațiile sale hermeneutice care se pierd astfel printre rânduri.

Traducerea evangheliei de duminica trecută pune în gura Mântuitorului aceste cuvinte: „Dar ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ etc.” Nimic mai banal pentru ascultătorul de rând: mare e puterea lui Dumnezeu, inclusiv de a ierta păcatele! Însă (dincolo de topica defectuoasă a traducerii, pentru că nu despre „a ierta pe pământ” e vorba), nu cuvântul „putere” (dýnamis) se regăsește în textul grecesc, ci „autoritate” (exousía), sau „suveranitate”, „stăpânire”, „dreptul” de jurisdicție necondiționat (exousíai, la plural, era corpul magistraților). Versetul 2,10 din Marcu trebuie citit astfel: „Dar ca să știți că Fiul Omului are pe pământ stăpânirea/ autoritatea / dreptul de a ierta păcatele etc.” Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 20 Comments

câteva gânduri despre post

1. L-am întrebat odată pe starețul Clement: de ce postim? Mi-a răspuns: întrebarea nu este „de ce postim”, ci „pentru cine postim”. Dacă postul ar fi cu adevărat despre ceva, atunci ar fi opțional, oricare ar fi răspunsul. Dar postul nostru nu e despre ceva, ci pentru Cineva: „Vor veni zilele când Mirele se va lua de la ei și, în acele zile, vor posti” (Mc 2,20). Orice facem în Biserică trebuie să facem pentru Hristos și ca să ajungem la Hristos.

2. Altădată eram la chilia starețului și a vrut să mă pună la masă. „Nu pot să stau”, m-am scuzat, „trebuie să mă întâlnesc cu un prieten și i-am promis că mâncăm împreună în oraș.” Starețul a zâmbit: „Vezi? Când aștepți un prieten, nu-ți mai arde să mănânci singur. Așa este și postul nostru: așteptăm pe Cineva, să stăm la masă împreună cu El.”

3. Duminica trecută, în timp ce mergeam spre biserică, mă gândeam: „Până la urmă, de ce a fost omul izgonit din Rai?” Parcă uitasem toate răspunsurile pe care le știusem până atunci. De ce Adam n-a putut fi iertat chiar în rai? Ce Tată își alungă copilul pentru o singură greșeală? Mă întrebam ce-am să le spun la predică, dar în timpul Liturghiei am primit răspunsul: „Ai fost scos din Rai ca să te întâlnești pe pământ cu Iisus Hristos și ca să vă întoarceți împreună în rai. Adu-ți aminte ce i-a spus tâlharului de pe cruce: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc 23,43).” Dacă după căderea noastră am fi rămas în rai, am fi făcut-o ca niște ființe stricate pentru totdeauna, dar Dumnezeu ne iubea prea mult ca să ne lase în starea aceea. Asta le-am și spus la predică.

4. Apa, uleiul, făina, vinul, tămâia etc. aduse la biserică sunt doar simple materii până la rugăciunea de sfințire a lor. Abia atunci ele devin: apă vie, untdelemnul bucuriei, trupul și sângele Domnului, mireasma sfinților etc. Așa și mâncarea de post, nu înseamnă nimic până nu o sfințim prin rugăciune în Biserică.

5. Starețul Clement mai spunea: Caută să mănânci în post mâncăruri simple. De exemplu, pâine cu măsline sau cartofi fierți. Mai degrabă, dacă poți, fă-ți pâinea ta, din făină curată și frământată cu mâinile tale. Dar nu-ți pierde vremea cu rețete de post. Cel ce în post vrea să mănânce brânză vegetală și cârnați de soia, e ca un bețiv care bea bere fără alcool. El nu caută să taie patima lui, ci doar să o amăgească.

6. Unii spun, pe bună dreptate, că nu pot ține tot postul. Aici, nu-mi mai amintesc ce mă învăța starețul Clement, pentru că el nu prea era de acord cu cei care nu posteau. Dar eu cred că, dacă cineva nu poate ține postul după toată rânduiala Bisericii, tot trebuie să aibă o rânduială a lui de post, cât de mică, mai exact după puterile lui. Adică să fie în drum, ca în pilda lucrătorilor tocmiți la vie (Mt 20,1-16): unii ies la lucru de dimineață, alții pe la prânz, alții după-amiaza, iar alții, în sfârșit, ies în drum abia spre seară. Până la urmă toți sunt primiți de Stăpânul viei. Dar ce a fost important? Faptul că au ieșit în drum, că au stat mai devreme sau mai târziu în calea Domnului. Așa e și cu postul. Dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă în drum măcar spre seară.

7. Când eram preot de țară, aveam în parohie niște oameni care munceau la oraș, în construcții. Plecau cu noaptea-n cap și se întorceau pe întuneric. Voi cum postiți? i-am întrebat o dată. Postim și noi cum putem, mi-au răspuns. Pe șantier ne luăm pâine cu slănină, că altceva n-avem, dar seara, când ajungem acasă, mâncăm borș de post. Când i-am povestit asta starețului Clement, mi-a răspuns: „Postul lor e mai greu decât al tău, care mănânci toată ziua sarmale de post și nici nu te rupi cu munca.” De aceea, zic încă o dată: dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă măcar spre seară, că s-ar putea să primească plata celor dintâi.

8. L-am întrebat odată pe starețul Clement: ce este postul? Un exercițiu de despătimire, mi-a răspuns el. De aceea trebuie să postească nu doar stomacul tău, ci și mintea, ochii, buzele,  gândurile, toate trebuie să le supui despătimirii. Dar ce sunt patimile? am continuat eu. Și de ce sunt așa de rele? Starețul Clement s-a gândit un pic: Patimile sunt atunci când tu ești convins că cel mai mult și mai mult pe lumea asta îți dorești ca fratele tău să se vindece de cancer, dar, de fapt, cea mai mare dorință a ta e să câștigi la loto.

9. Într-o zi, când avea chef de vorbă, ceea ce se întâmpla destul de rar, starețul mi-a atras atenția la ceva interesant. Nu sunt foarte original în ce-am să-ți spun, mi-a zis el, și au mai observat-o și alții: în general vorbind, creștinismul de astăzi este fie preponderent ritualic, adică unul care se mulțumește să te cheme la slujbele Bisericii, fie cultural, pe care-l găsești în cărți, în arte și în excelentele eseuri pe care le scriu intelectualii creștini, fie angajat în asistență socială, și asta încă n-ar fi rău, dar îi lipsește tocmai singura dimensiune care poate cu adevărat să-l salveze pe om: cea ascetică și mistică. Dar ce înseamnă dimensiunea ascetică și mistică a creștinismului, l-am întrebat. Mi-a răspuns: despătimirea și vederea rațiunilor lui Dumnezeu. Fără acestea două, omul nu-și va mai găsi niciun sens și în cele din urmă va înnebuni de durere și de singurătate.

10. Pentru că rămăsesem nelămurit, l-am întrebat altădată: ce sunt rațiunile lui Dumnezeu? Rațiunile lui Dumnezeu, mi-a răspuns el, sunt gândurile Sale despre tine și despre lume. Și cum putem să vedem gândurile Lui? Gândurile Lui, mi-a răspuns starețul, începi să le cunoști numai după ce renunți la gândurile tale, iar acest lucru vine prin pocăință: „Cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi le vei arăta mie” (Ps 50). Căci asta înseamnă pocăința: schimbarea gândurilor tale cu gândurile lui Dumnezeu.

11. Într-o zi din Postul Mare, eram în vizită la stareț. Tocmai primise un musafir din Grecia, care-i adusese în dar o sticlă frumoasă de ouzo. Eu trăgeam cu coada ochiului la ea și mă gândeam: „Tare-aș mai bea un păhărel de ouzo, ce păcat că-i post!” După ce musafirul a plecat, starețul a luat sticla, a desfăcut-o și mi-a turnat un păhărel de ouzo, apoi a început să-mi povestească nu mai știu ce despre Muntele Athos.

12. Am ieșit într-o seară de la Canonul cel mare, târziu, așa cum se termină la mânăstiri. Dar nu ne grăbeam să mergem la somn. Starețul mi-a făcut semn că pot să-l urmez în chilia lui și ne-am așezat așa cum stăteam de obicei, uneori fără să spunem nimic minute în șir: el la birou, iar eu pe un scăunel în fața lui. Nu îndrăzneam să rup tăcerea și pentru nimic în lume n-aș fi vorbit, ca să nu stric liniștea de seară care se lăsa acolo între noi și umplea chilia. Ardea doar candela în fața unei icoane, dar tot îi vedeam ochii negri scăldați ca-n niște unde care veneau și se întorceau în el. Dinspre trapeză se auzeau farfurii ciocnite și glasurile fraților care pregăteau masa, când el a spus dintr-odată: „Cămara s-a închis, candela s-a stins, cina s-a mâncat, numai noi am rămas pe dinafară. Hai să coborâm la masă.”

Posted in Jurnal scoțian | 11 Comments

auzul lui Dumnezeu

Din Canonul cel Mare, care se citește zilele acestea în biserici, începutul unui „irmos” foarte cunoscut: „Auzit-am, Doamne, auzul Tău și m-am temut…”. Adică, „am auzit vestea despre Tine”, asta vrea să spună. Dar în cărțile de cult a rămas traducerea veche, preluată din Biblia de la 1688, unde „auz” însemna și „veste” (un calc după gr. akoé; plus că traducătorului îi reușise și asonanța din original: eisakékoa tèn akoén su, „auzit-am auzul tău”). Numai că cele două substantive nu mai sunt astăzi deloc sinonime, iar traducerea a rămas aceeași în cărțile de cult (pe unde m-am uitat eu). Mă întreb ce mai înțeleg oamenii din ea… Cum să auzi auzul lui Dumnezeu? Ca dovadă că nici măcar unii teologi n-o mai înțeleg e însuși faptul că o „corectează” în alte locuri după capul lor: „Auzit-am, Doamne, glasul tău…” Dacă nu-i „auz”, e „glas”, nu-i așa?, ce poate să fie altceva.

De fapt, mă întreb, ce mai înțelege cititorul de azi al Bibliei din toată profeția, pentru că fragmentul „Auzit-am, Doamne, auzul Tău și m-am temut…” e un vers din cartea profetului Avacum (3,1). E una dintre cele mai impresionante profeții mesianice din Vechiul Testament. Profetul aude o „veste despre Domnul” (evanghelia) și se „înfricoșează”, pentru că așa ceva era chiar nemaiauzit (întruparea lui Dumnezeu, nașterea). Apoi ia seama la „lucrurile” care se vor întâmpla (răstignirea și învierea) și se umple de „uimire” (extaz mistic, iar nu „frică”, așa cum e tradus uneori). Domnul se va face cunoscut „între două făpturi” (Fiul și Duhul Sfânt), apoi, la „apropierea anilor” (sfârșitul lumii), va fi „re-cunoscut”, iar în „[ziua] mâniei” (Judecata) își va arăta din nou „mila”. Toate cuvintele pe care le-am pus între ghilimele se regăsesc în profeția lui Avacum, pe care iat-o mai departe într-o traducere literală după Septuaginta (textul canonic al Bisericii Ortodoxe):

„Doamne, auzit-am vestea Ta și m-am înspăimântat! Înțeles-am lucrurile Tale și m-am umplut de uimire! Între două făpturi Te vei face cunoscut. Când se vor fi apropiat anii, Te vei lăsa recunoscut. Când va veni clipa, Te vei face arătat. Când se va tulbura sufletul meu în [ziua] mâniei, Îți vei aduce aminte de milă. Dumnezeu va veni de la miazăzi, și Cel Sfânt, din muntele cu umbră deasă.”

Acest „munte cu umbră deasă” este peste tot la Sfinții Părinți o imagine alegorică a Fecioarei Maria („umbra deasă” e taina nașterii lui Iisus). O să găsiți aproape aceeași traducere de mai sus în oricare dintre versiunile vechi românești în care veți căuta: Biblia de la 1688, cea de la Blaj (1795), cea a Sfântului Sinod de la 1914, inclusiv în versiunea Anania care a urmat aici Septuaginta.

Dar ca să vedeți cât de mult ne-am îndepărtat de Biblia Părinților, iată și traducerea de azi a Bibliei sinodale – și căutați să mai găsiți în text ceva din profeția mesianică a lui Avacum: „Doamne, auzit-am de faima Ta și m-am temut de punerile Tale la cale, Dumnezeu! Fă să trăiască, în cursul anilor, lucrarea Ta și, în trecerea vremii, fă-o să fie cunoscută! Dar, întru mânia Ta, adu-ți aminte că ești și milostiv! Dumnezeu vine din Teman și Cel Sfânt, din muntele Paran!”.

Nu e prima dată când scriu despre greșelile din Biblia sinodală. Au făcut-o și alții, de ani de zile, dar de la o ediție la alta nu se schimbă nimic. Când se va termina catedrala neamului, poate o să găsească Sfântul Sinod timpul și resursele pentru o traducere nouă și bună a Bibliei, ca să avem ce citi în catedrală fără a supăra auzul lui Dumnezeu.

Posted in Jurnal scoțian | 13 Comments

jurnal scoțian. o mie de cocori albi

prietenilor mei Roxana și Răzvan

Unul dintre ultimele gânduri ale acestui an îl împart cu amintirea și muzica marelui bariton rus Dmitri Hvorostovski, de la a cărui moarte atât de grăbită (pe 22 noiembrie, după ce abia împlinise 55 de ani) s-au făcut ieri 40 de zile. Dumnezeu să-l odihnească! În popor se spune că, după moarte, sufletul omului este purtat de îngeri timp de 40 de zile, prin toate locurile pe unde a umblat pe pământ, până când revine la locul nașterii sale, de unde urmează înălțarea sa la cer și judecata. E frumoasă această tradiție, care ne amintește că judecata se va face după toate urmele pe care le-am lăsat prin această lume. Dacă e așa, înseamnă că în aceste 40 de zile sufletul lui Dmitri Hvorostovski a făcut ocolul pământului și a urcat iarăși pe toate marile scene ale Operelor din lume, până să se întoarcă la locul nașterii sale, la Krasnoiarsk, în Siberia. Avea o voce cu inflexiuni excepționale, de bari-tenor, cum spun specialiștii, puternică, impunătoare și totuși caldă, plină de tandrețe și eleganță, o „voce rusească”. În plus, era și un bărbat frumos, o cruce de om, cum se zice la noi (și tare-mi place vorba asta, pentru că parcă spiritualizează frumusețea și voinicia unui bărbat).

Dar ce vreau să zic. Am nimerit ieri pe o secvență impresionantă de la funeraliile sale, în care publicul aplaudă minute în șir sicriul depus pe scena Conservatorului din Moscova, pe fondul muzical al celebrului șlagăr rusesc „Cocorii” (Журавли), în interpretarea lui Hvorostovski, desigur. Cântecul (apărut prin 1970) e despre soldații care mor în război, dar nu rămân sub pământ, ci se prefac în cocori albi care zboară spre alte zări. La prima vedere, pare puțin ciudată alegerea unui cântec de război, să zicem, pentru funeraliile unui cântăreț de operă. Dar Hvorostovski iubea mult acest șlagăr și aproape că nu era spectacol în Rusia în care să nu-l cânte.

Versurile cântecului aparțin unui poet din Daghestan, Rasul Gamzatov, și sunt inspirate, de fapt, de o tradiție japoneză după care cocorii, păsări mistice, duc pe aripile lor sufletele morților, dar poartă și rugăciunile celor vii. Cel care reușea să împăturească 1000 de cocori de hârtie (după tehnica origami) primea de la zei împlinirea unei dorințe, care putea fi chiar viața sa.

Într-un interviu mai vechi, cu mulți ani înainte de a se îmbolnăvi, poate chiar și înainte de a se fi gândit vreodată la propria sa moarte, Hvorostovski explica acest simbolism al cocorilor și obsesia lui pentru cântecul rusesc care, astfel, deși este considerat cel mai celebru cântec despre războiul al doilea mondial, nu este doar despre soldați, ci despre fiecare dintre noi: „În șirul de cocori mai este un loc / Poate este chiar locul meu…”.

Oare noi vom avea timp să împăturim cei 1000 de cocori?

https://www.youtube.com/watch?v=JXXvL80Mpv0

Posted in Jurnal scoțian | 18 Comments

o poveste pentru Alma / une histoire pour Alma

Alma este o fetiță din Provence care a ajuns de câteva ori la biserica noastră din Edinburgh și așa ne-am cunoscut. Nicoleta i-a tradus câteva povestiri din „Jurnalul” meu, care i-au plăcut tare mult Almei. Și pentru că mai voia „încă una”, i-am promis într-o zi că-i voi scrie una doar pentru ea, pe care o va citi chiar în „Jurnalul scoțian”. Cum promisiunea e promisiune, i-am scris acum această mică poveste, de care mi-am adus aminte când am fost ultima oară la Paris. Mulțumesc lui Nicolas și Ana-Mariei pentru adaptarea și traducerea ei. O dau mai întâi în franceză, apoi și în versiunea românească, pentru că am scris-o și cu gândul la toți copiii pe care i-am cunoscut la biserică.

Une histoire pour Alma

Quand j’étais enfant, un de mes rêves était de visiter Paris un jour. Je vivais dans une petite ville dans une rue sombre, et de là je m’imaginais que la „ville des lumières” était pleine de lumières colorées comme un sapin de Noël. Ma mère, une femme très simple qui n’avait jamais voyagé, se souvenait toujours de Paris. Quand elle préparait un bon repas, maman nous disait: „Même à Paris on ne mange pas si bien!” Ou quand je portais des vêtements que je venais de m’acheter, elle me regardait avec émotion et me disait: „On dirait que tu viens de Paris!”

Je voulais aller à Paris parce que c’était la ville de tant d’écrivains, de peintres, d’acteurs et de chanteurs célèbres. Je me suis toujours étonné de savoir que les grands hommes de ce monde aient vécu leurs vies ou un moment de leurs vies à Paris. Clairement, Paris était le nombril de la terre et je voulais le voir aussi!

En quatrième année, je n’étais pas certain quelle langue apprendre: français ou anglais. Quelquefois j’aimais Paris, d’autres fois je voulais apprendre l’anglais parce que c’était la langue que les cow-boys parlaient dans les Westerns. Je me suis donc inscrit au cours d’anglais, à la bibliothèque de la ville, avec un professeur très sympathique qui nous faisait écouter de la musique. Une fois, il nous a mis une chanson qui s’appelait „Quartier Latin”. Je me souviens encore de quelques versets: „Quartier Latin / is a place I will never forget, / Quartier Latin, / we had friends, we had fun, we were happy! / Quartier Latin / is a memory of two silhouettes / walking main dans la main, main dans la main/ in the Quartier Latin” („Quartier Latin / est un endroit que je n’oublierai jamais, / Quartier Latin, / nous avions des amis, nous nous sommes amusés, nous étions heureux! / Quartier Latin / est un souvenir de deux silhouettes / main dans la main, dans le Quartier Latin”).

Le Quartier Latin! Et le professeur d’anglais nous a parlé de la Sorbonne, du Panthéon, du Jardin du Luxembourg et d’autres merveilles de la Seine ! Je veux dire, je suis retourné à Paris, donc je me suis finalement inscrit au cours de français.

Enfin, l’une des petites merveilles de mon enfance est également liée à Paris. Une de mes tantes a fait un voyage à l’étranger et, entre autres villes, a visité Paris. Quand elle est rentrée à la maison, elle nous a apporté de petits cadeaux à tous les enfants. J’ai reçu des photos de Paris et… un chewing-gum. J’avais vu des photos de la Tour Eiffel dans des livres, mais le chewing-gum faisait de moi l’enfant le plus heureux: pour la première fois, j’avais quelque chose à manger de Paris! J’ai tourné le chewing-gum de tous les côtés, j’ai lu l’étiquette si joliment colorée, je l’ai senti longuement, mais je ne l’ai pas mangé tout de suite.

J’ai attendu la soirée et les garçons avec qui je jouais dans la rue. Il y avait parmi eux un garçon très vaniteux qui se vantait toujours des friandises que son père achetait on ne se sait pas ou, parce qu’à cette époque on ne les trouvait pas dans nos magasins. C’est pourquoi il était un peu comme notre patron.

– Qu’est-ce que tu mâches? m’a-t-il demandé curieusement.
– Un chewing-gum de Paris, j’ai répondu très fièrement et je leur ai montré à tous les garçons l’étiquette, pour qu’ils voient que je ne leur mentais pas. Cette nuit-là, j’étais leur héros, car personne n’avait mangé de chewing-gum de Paris.

Parmi les enfants, il y avait aussi une petite fille que j’aimais en secret. Après que les enfants se soient dispersés, elle est venue me voir et m’a dit:
– S’il te plaît, sois gentil, veux-tu me laisser mâcher un peu de ton chewing-gum?
J’ai sorti la gomme de ma bouche et je lui ai donné à la mâcher, puis nous sommes allés chez moi et avons regardé les photos de Paris. Nous mâchions à tour de rôle du chewing-gum et  nous nous imaginions que ce serait comme aller visiter un jour ces lieux. Après 30 ans seulement, je suis enfin arrivé, mais le temps n’est jamais trop long pour accomplir un rêve.

Je veux te dire, Alma, que l’une des plus belles choses de la vie est de rêver d’un endroit où tu finiras un jour et, malgré tout, tu n’oublies jamais ce rêve.

O poveste pentru Alma

Când eram copil, unul din visurile mele era să ajung într-o zi la Paris. Locuiam într-un orășel mic, pe o stradă întunecoasă și de acolo îmi închipuiam că „orașul luminilor” era plin de  beculețe colorate, ca un pom de Crăciun. Mama mea, o femeie foarte simplă, care nu călătorise deloc, amintea mereu de Paris. Când ne făcea o mâncare mai bună, mama obișnuia să ne spună: „Nici la Paris nu se mănâncă asemenea bunătăți!” Sau când îmi cumpăra haine noi, mă privea cu drag când le îmbrăcam și-mi spunea: „Parcă vii de la Paris!”

Dar eu voiam să ajung la Paris și pentru că era orașul atâtor scriitori, pictori, actori și cântăreți celebri. De fapt, aflam cu uimire că orice om mare din lumea asta trecuse măcar o dată în viața lui pe la Paris sau chiar locuise acolo un timp. Clar că Parisul era buricul pământului și trebuia să-l văd și eu!

Prin clasa a patra nu eram hotărât ce limbă să învăț: franceza sau engleza. Totuși, oricât de mult îmi plăcea Parisul, parcă aș fi vrut să învăț engleza, pentru că era limba în care vorbeau cowboii în filmele cu indieni. Așa că m-am înscris la cursul de limba engleză, la biblioteca din oraș, cu un profesor foarte simpatic, care ne punea la cursuri să ascultăm muzică. Odată ne-a pus un cântec care se chema „Quartier Latin”. Îmi amintesc și acum câteva versuri: „Quartier Latin / is a place I will never forget, / Quartier Latin, / we had friends, we had fun, we were happy! / Quartier Latin / is a memory of two silhouettes / walking main dans la main, main dans la main/ in the Quartier Latin”.

Cartierul Latin!  Și profesorul de engleză ne-a povestit despre Sorbona, Panteon, Grădina Luxemburg și alte minuni de pe Sena! Adică ajunsesem iarăși la Paris, așa că până la urmă m-am mutat la cursul de limbă franceză.

În sfârșit, una dintre micile minuni ale copilăriei mele se leagă tot de Paris. O mătușă de-a mea a făcut odată o excursie în străinătate și, printre alte orașe, a vizitat și Parisul. Când s-a întors acasă ne-a adus la toți copiii mici daruri. Eu am primit niște ilustrate din Paris și… o gumă de mestecat. Imagini cu Turnul Eiffel mai văzusem eu prin cărți, dar guma de mestecat m-a făcut cel mai fericit copil: pentru prima dată aveam ceva care se mânca la Paris! Am întors lama pe toate părțile, am citit de mai multe ori eticheta atât de frumos colorată, am mirosit-o îndelung, dar n-am mâncat-o imediat.

Am așteptat să se facă seară și să iasă băieții la joacă, în fața blocului. Era printre ei un băiat foarte îngâmfat și care se lăuda mereu cu bunătățile pe care i le aducea tatăl lui, cine știe de unde, pentru că în magazinele noastre obișnuite nu se găseau pe vremea aceea. Din această cauză el era un fel de șef al nostru.

– Ce tot mesteci acolo? m-a întrebat el curios.

– O gumă de mestecat de la Paris, am răspuns eu foarte mândru și le-am arătat la toți băieții eticheta, ca să vadă că nu-i mint. În seara aceea am fost eroul lor, pentru că nimeni nu mai mâncase gumă de mestecat de la Paris.

Printre copii, era și o fetiță pe care eu o iubeam în secret. După ce copiii s-au împrăștiat, ea a venit la mine și mi-a spus:

– Te rog frumos, mă lași și pe mine să mestec puțin guma ta?

Am scos guma din gură și i-am dat-o și ei să o mestece, apoi ne-am dus în casă și ne-am uitat împreună la ilustratele din Paris. Mestecam guma pe rând și ne închipuiam cum ar fi să ajungem într-o zi prin acele locuri.

Eu am ajuns abia după vreo 30 de ani, dar niciun timp nu este prea lung pentru ca să-ți împlinești un vis. Vreau să-ți spun, Alma, că unul dintre cele mai frumoase lucruri din viață este să ai un loc unde să visezi că vei ajunge într-o zi și să nu uiți niciodată de acest vis.

Posted in Jurnal scoțian | 7 Comments

început cu Cel făr’ de-nceput

Dincolo de ceea ce știm din Evangheliile canonice, una dintre cele mai frumoase povestiri despre nașterea lui Iisus este un fragment dintr-o evanghelie apocrifă, numită „Protoevanghelia lui Iacob”. A fost scrisă cel mai probabil spre sfârșitul secolului al II-lea. În fragmentul de care vă spun, momentul nașterii Domnului este însoțit de încremenirea preț de o secundă a timpului și a lumii. De ce această scurtcircuitare a timpului? Pentru că este clipa în care veșnicia coboară în timp, își face loc în timpul creației, care nu era al ei: „Astăzi s-a născut / Cel făr’ de-nceput”. Odată cu „începutul” Celui făr’ de-nceput, veșnicia este adusă în timpul uman, devine posibilă. Formidabilă intuiție teologică, sugerată pe măsură într-un fragment de capodoperă literară, pe care-l dau mai jos în traducerea lui Cristian Bădiliță, din volumul Evanghelii apocrife (Polirom, 2007):

La jumătatea drumului Maria grăi către Iosif: “Dă-mă jos de pe măgăriţă căci pruncul din mine vrea să-l scot la lumină”. El făcu întocmai şi o întrebă: “Unde să te duc, ca să te feresc de ochii lumii? Prin preajmă nu se află nici o casă”.

Până la urmă au găsit o peşteră. Iosif intră, o lăsă pe Maria în grija fiilor săi, iar el plecă să caute o moaşă evreică prin ţinutul Betleemului.

Eu, Iosif, mergeam fără să înaintez nici un pas. Am privit aerul şi l-am văzut încremenit de uimire. Am privit bolta cerului şi am văzut-o nemişcată. Păsările îşi încetară zborul. Am privit pe pământ şi am văzut câţiva oameni aşezaţi în jurul unui blid, gata să mănânce. Dar mestecând nu mestecau, luând dumicatul nu-l luau şi ducându-l la gură nu-l duceau. Toţi stăteau cu ochii spre cer. Era şi o turmă de oi la păscut, care însă nu se mişca din loc. Păstorul ridicase toiagul, dar mâna îi încremenise deasupra capului. Am privit spre râu şi am văzut cum stăteau iezii cu boturile aplecate, dar fără să bea. Apoi dintr-o dată toate-şi reluară mersul lor firesc.

Şi, iată, o femeie care cobora de la munte se opri şi mă întrebă: “Încotro, omule?”. Eu răspund: “Merg să caut o moaşă evreică”. Ea mă întreabă iar: “Eşti din Israel?”. “Da”, răspund eu. Ea din nou către mine: “Dar cine-i femeia care naşte în peşteră?”. “Logodnica mea”, zic eu. Ea mai departe: “Aşadar nu ţi-e nevastă?! “. Atunci îi vorbesc aşa: “Fata se numeşte Maria, a crescut în Templul Domnului şi, cu toate că trebuia să-mi fie soţie, nu-mi este. A rămas grea de la Duhul Sfânt”. Atunci moaşa îl întrebă “E-adevărat ce-mi spui?!”. Iosif răspunse: “Vino şi vezi!”. Şi au plecat împreună.

Când au ajuns au văzut că peştera era umbrită de un nor luminos. Atunci moaşa strigă: “Azi s-a înălţat sufletul meu, căci ochii mei văzură lucruri neobişnuite! S-a născut mântuire pentru Israel!”. Apoi norul a început să se ridice. Înăuntrul peşterii străluci o lumină atât de puternică, încât n-am putut-o suporta. Apoi se ridică şi lumina, iar din ea apăru noul născut care-şi întindea gura după sânul maicii sale. Moaşa strigă iar: “Mare a fost pentru mine ziua de azi, căci am văzut minune nouă!”.

Posted in Jurnal scoțian | 3 Comments

irozii

În imnul despre uciderea pruncilor din Bethleem, Sfântul Roman Melodul, marele poet al Bisericii din secolul al 6-lea, are o imagine de o forță plastică demnă de capodoperele literaturii: pruncii sunt decapitați dintr-o lovitură, pe neașteptate, în timp ce sug la pieptul mamelor, încât capetele le rămân atârnate de sâni, cu dinții încleștați de sfârcuri, făcând durerea femeilor „îndoită și de nesuportat”*. Cadrul următor se mută brusc, de la femeile care plâng și se zvârcolesc în drum, în palatul de la Ierusalim, unde și Irod bocește, dar pentru că „simte cum domnia începe să i se destrame”.

În colecția de artă a reginei Elisabeta a II-a există un tablou celebru al uciderii pruncilor din Bethleem, pictat de Bruegel cel Bătrân. L-am văzut cu ocazia unei expoziții itinerante, la palatul din Edinburgh al reginei. Bruegel a făcut din scena uciderii pruncilor o parabolă: în locul Bethleemului este un sat flamand, iar ostașii din garda lui Irod sunt trupele imperiale trimise să-l caute și să-l ucidă pe „copilul” care amenință stabilitatea împărăției. Dar tabloul lui Bruegel este celebru mai ales pentru altceva: ajungând pe mâinile împăratului Rudolf al II-lea, acesta ordonă ca peste imaginile cu copiii uciși de trupele imperiale să fie pictate animale, ca și cum nu o crimă s-ar fi petrecut acolo, ci rechiziționarea unor gospodării.

Un tablou măsluit!

Așa a rămas până astăzi România lui 22 decembrie 1989, tabloul unei crime în masă peste care s-au tras tușe groase care să acopere mâinile pătate de sânge. Vom vedea vreodată cum arăta pictura originală și cine a comandat „masacrul inocenților”? Tabloul lui Bruegel a trebuit să aștepte 400 de ani.

Abia atunci când irozii vor plăti crimele lor, măcar în fața istoriei, capetele copiilor vor putea fi descleștate de la sânul mamelor și îngropate în pace.

*) Sf Roman Melodul, Imnele Sfintei Scripturi, traducere din limba greacă veche, studiu introductiv și note de Alexandru Prelipcean și Alexandru Iorga, Editura Doxologia, 2012, p. 230.
Posted in Jurnal scoțian | 4 Comments

„Când vezi ce au făcut unii din țara ta, poți ierta așa ceva?”

Marți după-amiază, când am auzit că a murit Regele Mihai, eram pe drumuri în parohie, de la o familie la alta. Cum mă aflam pe-aproape de biserica noastră, m-am abătut din drum, cu gândul că, poate, o găsesc liberă (în timpul săptămânii, parohia scoțiană care ne găzduiește o închiriază uneori pentru alte activități). Biserica era goală. Mi-am pus epitrahilul și am citit ectenia pentru morți, apoi am tras clopotul din altar, vreo cinci minute, pentru ultimul rege al românilor.

Când eram copil, i-am văzut prima dată chipul pe un ban vechi de 100 de lei, din colecția mea de monede. Tatăl meu, care avea 17 ani în 1947, mi-a cântat  de mai multe ori imnul regal, până l-am învățat și eu. Am crescut într-o familie de monarhiști, cu unchi și mătușe contemporane tânărului Rege Mihai. La întâlnirile noastre de familie, vesele și interminabile, am auzit toate scenariile despre 23 august 1944, abdicarea, cei 1000 de tineri în primejdie de a fi executați, exilul, Comitetul național român, Rădescu, Vișoianu etc. Eu am învățat prima dată istoria de la cei care au trăit sub ea, așa cum eu o trăiesc astăzi pe a mea.

Apoi am avut șansa să-l văd de aproape pe Regele Mihai, de Paștile anului 1992, la Putna, unde am fost trimis de ziarul la care lucram. La sfârșitul unei zile în care Regele primise zeci și zeci de reporteri, am apucat și eu să ajung lângă el și să-i pun câteva întrebări, pentru un mic interviu. Nu mai știu ce l-am întrebat, dar în momentul acela nu mai avea nicio importanță. Stătea pe un jilț de lemn ca un tron, în mijlocul unei săli înalte de muzeu, și arăta ca un rege. Nici nu mai trebuia să spună nimic pentru că simpla lui prezență acolo spunea totul, – tot ce aveam noi nevoie.

M-a durut enorm că nu a rămas pe acel tron de la Putna. Că într-o zi a fost (rău) sfătuit să coboare de pe el ca să trăiască printre cele mai toxice personaje ale neo-comunismului și neo-securității care, cred, ne-au făcut un mai mare rău decât comunismul însuși în 45 de ani, pentru că ne-au făcut răul de pe urmă. Că le-a întins mâna celor care l-au întors și ne-au întors din drum, a stat la masă cu ei și le-a legitimat astfel (deși știu foarte bine că nu asta a vrut bunul nostru Rege) puterea dobândită prin corupție, minciună și diversiuni securistice. Erau anii când tocmai se așeza noua clasă a „baronilor” politici, când procurorul Panait era împins să se sinucidă pentru că le strica socotelile și când începea cel mai mare exod al românilor.

S-a spus că această schimbare de atitudine a Regelui față de cei care îl ținuseră până atunci în exil a fost un model de „iertare absolută”, de „iubire exemplară a vrăjmașilor”. Nu cred în această explicație, bună pentru un călugăr, dar nu pentru un rege, sau nu întotdeauna. Iertarea  vrăjmașilor poate să fie numai în nume propriu: nu poți ierta pe cei care au greșit altora și cu atât mai puțin poți ierta pe cei care au greșit unui popor întreg.

Într-un interviu acordat dlui Eugen Tomiuc pentru postul de radio „Europa liberă” în vara anului 2009, după ce i se amintește că „puterea de la București” l-a tratat cu ostilitate, Regele este întrebat dacă „miracolul” căderii comunismului „a fost dus până la capăt”. Iar răspunsul său a fost acesta:

„Se vorbește foarte mult despre iertare, care este bună din punct de vedere al moralei creștine. Există însă anumite nuanțe și anumite poziții. Datoria mea, fie că sunt încă sau nu regele în funcție al României, rămâne să am grijă de țara mea. Ați amintit mai devreme că s-au purtat urât cu mine… Da, e adevărat. Și cât am fost departe, și după ce m-am întors. Dar aceasta este o problemă personală, iar în chestiuni de ordin personal, poți ierta sau nu, e o decizie proprie. Dar, atunci când vezi ce au făcut unii din țara ta, poți ierta așa ceva? Eu, ca un creștin, consider că nu, nu poți. Zeci de milioane de oameni au fost practic distruși, au trecut printr-un iad absolut, iar dintr-o dată vine cineva și spune, ei bine, totul s-a sfârșit, să uităm. Nu, să nu uităm. Poporul evreu are un fel de rugăciune, cred că titlul ei e „Ne amintim”. Iar dacă poporul nostru și alte popoare vor ține minte, acela va fi un fel de a gândi perfect moral și pozitiv.”

Ne amintim. Dar nici nu e greu să ne amintim „ce au făcut unii” cu țara noastră, și înainte de 90, și după. Din cauza lor, un sfert de popor ne-am mutat încetul cu încetul în lumea largă, suntem acum „românii de pretutindeni”. Ceilalți din țară, cei mai mulți, își amintesc în fiecare zi, pe pielea lor. E un blestem cu care ne culcăm și ne trezim de 27 de ani încoace.

Cu câteva zile înainte de moartea Regelui, mitropolitul Iosif l-a vizitat, pentru a-i da din mâinile sale sfânta împărtășanie. Și pentru că e episcopul meu, am simțit că parcă aș fi fost și eu acolo și i-aș fi dat odată cu el ultima iertare și împărtășire. Dacă aș face un film despre rătăcirea neamului meu, l-aș încheia cu această secvență patetică: un clopot bate într-o biserică goală de la capătul lumii, pentru sufletul Regelui care primește ultima împărtășanie din mâinile mitropolitului unui popor ajuns „de pretutindeni”.

Posted in Jurnal scoțian | 23 Comments

Dimanche à Paris

Pentru cititorii mei de la Paris (știu din statisticile blogului că am vreo câțiva): weekendul acesta ajung pe coasta Senei (sper, Doamne ajută!).

Duminică dimineață voi sluji la Biserica românească din Cachan și imediat după aceea, de la 11 jumate, voi vorbi despre „Jurnalul scoțian” la invitația cercului de lectură Littéramorphose, condus de doamna Monica Turinici, căreia îi sunt recunoscător pentru inițiativă.

Seara, de la ora 5, sunt invitat să țin o conferință la Catedrala românească din Jean de Beauvais. Mulțumesc, de asemenea, părintelui Iulian Nistea pentru invitație.

Promit să nu fiu plictisitor, așa că, dacă n-aveți altceva în program pentru duminica asta, vă aștept cu drag să vă mai povestesc despre starețul Clement, părintele Sofronie cel cu un picior de lemn, micuța Vera și alte personaje din Jurnal. Sau cu alte cuvinte, să vă spun încă o dată de ce cred eu că fiecare om este o idee a lui Dumnezeu.

Posted in Jurnal scoțian | 2 Comments

miracolul

În copilăria mea de la țară, ori de câte ori mă loveam mai tare și mă răneam, alergam la bunica, să mă dea cu o alifie sfințită. Bunica ținea în geamul de la bucătărie, alături de sticluțele cu aghiasmă și mir („șipuri” le spunea ea), o cutiuță albastră cu pomadă de la Ierusalim. I-o dăduse o măicuță de la un schit, căreia bunica îi ducea mereu brânză și lapte de la văcuța noastră. Și bunica își făcea cruce, lua pe vârful degetului puțină alifie, ca să nu se consume prea repede, și mă ungea peste locul lovit. Mirosea a lapte și flori și parcă îmi lua durerea cu mâna. Toată copilăria mea, până să plec la școală, nu țin minte ca bunica să-mi fi dat vreo pastilă. De altfel, nici nu s-ar fi priceput să-mi dea, chiar de-ar fi avut pastile prin casă, pentru că ea nu știa să citească. Așa că, ori mă durea burta sau capul, ori mă loveam la joacă, bunica lua din unsoarea miraculoasă, făcea cruce, o întindea bine peste locul care mă supăra și așa mă făceam bine.

Peste ani, la înmormântarea bunicii, lucrurile din cămăruța ei erau neschimbate, ca și cum timpul le uitase acolo. Venisem de la internat, călătorisem o noapte cu trenul, și acum umblam năuc prin casă, căutând amintiri și urme din copilărie. În geamul de la bucătărie, sub pânzele groase de păianjen, am regăsit șipurile bunicii și cutiuța albastră. Încă mai erau în ea urme din pomada sfințită pe care bunica o păstrase peste ani, cine știe, poate mă mai loveam vreodată. Am luat cu vârful degetului și am întins-o în palme, ca să-i respir din nou aroma. Apoi am zâmbit, așa cum îi zâmbim unui copil care spune o prostioară nevinovată, și am strecurat în buzunar cutiuța albastră pe capacul căreia scria: „cremă Nivea”.

Posted in Jurnal scoțian | 14 Comments

poșta redacției

Mulțumesc mult celor care au citit până acum cartea mea și au scris despre ea în reviste sau pe bloguri: Mircea Anghelescu (România literară), Radu Ciobanu (Actualitatea literară), Aryna Creangă (Opinia studențească), Jovi Ene („.filmecărți”), Cristina Manole (Observator cultural), Dan C. Mihăilescu („Cărțile lunii”), părintele Constantin Necula (QMagazine), Constantin Piștea (Timpul), Elvira Sorohan (Convorbiri literare), Viorica Stăvaru (bookhub.ro), Snejana Ung (Orizont). Dacă mai sunt și alte recenzii, pe care încă nu le-am văzut, cer iertare autorilor. Toate îmi plac foarte mult și le-aș pune pe blogul meu una câte una, dacă n-aș ști că lumea se așteaptă la ceva mai multă modestie din partea unui preot. Așa că m-am gândit să mă laud mai discret, adunând într-o pagină pe blog câteva fragmente din recenziile la „Jurnal” și linkuri la publicațiile în care au apărut.

Cât făceam asta, mi-am amintit de tata. L-am cunoscut prea puțin, pentru că a murit când eu aveam 14 ani. Tata a fost contabil. N-am înțeles niciodată cum a ajuns contabil de șantier, pentru că, așa mi-l amintesc, îi plăcea să-și petreacă timpul citind cărți și reviste literare sau ascultând la radio emisiunile culturale. Era la curent cu tot ce se publica în țară. În casă aveam aproape toate cărțile din „Biblioteca pentru toți”, dar și Iliada, Odiseea, Decameronul, Dante… Știa primele versuri din Iliada și mă învăța cuvinte din greaca veche. Când am împlinit 10 ani, tata mi-a făcut cadou o sută de lei și m-a întrebat ce vreau să-mi cumpere de ei. I-am spus că o trotinetă cu pedală de frână pe spate, iar el s-a dus și mi-a luat DEX-ul.

Când a văzut că scriam poezii, prin clasa a șasea, le-a dat unei dactilografe de la șantier să le bată la mașină și apoi le-a trimis la mai toate ziarele și revistele literare care aveau rubrica „poșta redacției”. Până am plecat eu de acasă, la internat, și el a murit, a tot trimis poeziile mele, de fiecare dată cu aceeași înfrigurare de parcă erau ale lui. Dar nu primeam nici cel mai mic răspuns și tata se enerva: „Niște nenorociți! Degeaba ai talent, nici naiba nu te ia în seamă dacă n-ai pile!”

După ce tata a murit, printre lucrurile din biroul lui am găsit un dosar, ascuns sub un vraf de rapoarte contabile vechi. Când l-am deschis, la început n-am înțeles nimic, apoi am rămas uimit: erau poezii, însemnări de jurnal, fragmente de proză, epigrame, fabule, tot felul de încercări literare ale tatei. Unele manuscrise purtau date de prin anii 50 și erau caligrafiate foarte frumos, cu peniță și cerneală violet. Nu-mi spusese niciodată că a scris ceva, sau că a încercat să publice. Dar mai mult m-a impresionat faptul că printre manuscrise erau păstrate și câteva tăieturi din reviste mai vechi, cu rubrica „poșta redacției”. Pe fiecare petec de gazetă subliniase numele lui și răspunsul sumar pe care-l primise: „Mai încercați”, „Nu încă”, „Neconvingător” etc. Bietul tata! I-ar ierta azi pe toți, dacă ar vedea că măcar eu, în sfârșit, am publicat la „poșta redacției”.

Posted in Jurnal scoțian | 7 Comments

ca de la taica Busuioc la monsieur Fromage

Ar trebui să se înțeleagă o dată pentru totdeauna (mai ales de preoții care fac fixații istoriciste în predici) că marile sărbători ortodoxe, așa numitele „praznice împărătești” (Paștile, Nașterea Domnului, Adormirea Maicii Domnului, Bunavestire etc.), celebrează evenimente mistice și NU momente istorice din viața Bisericii. De aceea timpul sărbătorii este mereu prezentul: „Astăzi este începutul mântuirii noastre” (Bunavestire), „Hristos se naște, slăviți-l” (Nașterea Domnului), „Astăzi este înainte-însemnarea bunăvoinței lui Dumnezeu” (Intrarea în Biserică), „Arătatu-Te-ai astăzi lumii, Doamne” (Bobotează), „Acum întâmpinându-Te ne-ai mântuit pe noi” (Întâmpinarea Domnului) etc.

Sigur că odată cu evenimentul mistic ne amintim și împrejurările care l-au fixat (sau nu!) în istorie, dar cultul Bisericii nu este în mod necesar o arhivă în care căutăm dovezi și date: Biserica la care se referă imnografia răsăriteană este Biserica mistică, cea care precedă chiar și crearea lumii, „pentru că e zidită înainte de toate” (Păstorul lui Herma), este „Biserica dintâi, duhovnicească, creată înaintea soarelui și a lunii” (Sfântul Clement Romanul).

Strict din acest punct de vedere este absolut irelevant, de exemplu, dacă Fecioara Maria a fost sau nu primită la Templul din Ierusalim, la vârsta de 3 ani. Sensul sărbătorii e acela că Maica Domnului este adevăratul chivot al Legământului, pentru că a purtat Cuvântul lui Dumnezeu în pântecele ei. Și așa cum chivotul istoric a fost primit în Sfânta Sfintelor, chivotul mistic este primit în Biserică „acum, și pururea, și în vecii vecilor”. Sărbătoarea celebrează profeția, dar nu trecutul ei istoric, ci prezentul mistic sau cum spunea Mircea Eliade, „transfigurarea evenimentului istoric în hierofanie”: „Împodobită de nuntă se arată astăzi Biserica, frumoasă cămară, primind în ea cămara cea însuflețită a lui Dumnezeu” (Acatistul Intrării în Biserică).

De aceea numele corect al sărbătorii de la 21 noiembrie este „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” și nu „Intrarea în Templu”, cum, din păcate, văd în unele calendare bisericești. Și de aceea Cristian Bădiliță nu are dreptate (într-o postare recentă pe facebook) să-l ia peste picior pe „teologul Busuioc” care, în loc de Templu, spune „intrarea în Biserică”, neștiind, vezi bine, că „era imposibil de găsit vreo biserică în anul 10-15 înainte de Cristos”. E clar că nici taica Busuioc nu-i atât de prost să nu știe măcar atâta lucru, dar nici Monsieur Fromage nu mai are simțul ridicolului, închipuindu-și că acesta este un argument teologic. Îl așteptăm să ne râdă în nas și la Crăciun, când vom cânta în biserici condacul Sfântului Roman Melodul: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște…”

Pe lângă asta, tonul postării d-lui Bădiliță este și foarte obraznic, așa cum tot obișnuiește de ceva vreme să se adreseze Bisericii Ortodoxe, ca un boier învățat care se rățoiește la un țărănoi prost. Cum mă simt solidar cu taica Busuioc, tot luat în tărbacă, cred că într-o zi am să scot din arhivă câteva pagini din Septuaginta și din Pateric și am să pun pe două coloane perlele de traducere ale lui Monsieur Fromage, drese cu multă trudă tocmai de taica Busuioc. Așa, ca să știe și colegii lui, academicienii.

Posted in Jurnal scoțian | 9 Comments

Luxul de a crede în ziariști cu conștiință

N-am crezut până în ultima clipă că Hotnews, cel mai important site de știri românesc, nu va da măcar o știre despre întâlnirea internațională a tinerilor ortodocși care a avut loc la Iași.

La urma urmei, oricât de antipatică le-ar fi BOR, ceea ce s-a întâmplat la Iași, la sfârșitul săptămânii trecute, nu mai are legătură nici cu catedrala, nici cu patriarhul Daniel, nici cu moaștele sfintei Paraschiva, ci cu peste 5000 de tineri din toată lumea care s-au întâlnit să se cunoască și să se bucure împreună într-un oraș românesc. Am văzut pe internet scene memorabile. Delegația Africii, cântând „Jamba Bwana” în biroul unui episcop, care bătea din palme ca un copil. Steaguri din toată Europa fluturând pe străzile Iașului. Studenți de la universitățile din Occident, care se străduiau să rupă în limba noastră câteva cuvinte abia învățate. Unii dintre ei nici nu știau mai înainte unde este România pe hartă. Se vor întoarce acasă, ducând cu ei una dintre puținele amintiri frumoase pe care România le mai lasă astăzi în lume.

De altfel, din ce-am putut să văd pe internet, niciun ziar central nu a suflat o vorbă despre evenimentul de la Iași, cu excepția ziarului Adevărul, care l-a numit, în stilul său veninos când e vorba de Biserică, „o chermeză pe bani publici”. Chiar așa să fi fost, băieți, dar gândiți-vă doar că toate agențiile de turism din țară nu mai aduc atâția străini în România într-o singură zi, cât a adus întâlnirea de la Iași. Așadar, a se scuti, vă rog. Nu știu dacă 5000 de tineri vor mai citi la anul Adevărul, dar știu sigur că vor veni, dacă nu și mai mulți, la viitoarea întâlnire a tinerilor ortodocși.

Dar de la Hotnews aveam cele mai mari așteptări, pentru că, fiind și eu ziarist de câteva ori în viața mea și știind, deci, cu ce se mănâncă această pâine, m-am simțit apropiat de entuziasmul lor și de crezul pe care-l profesau încă din vremea când se luptau pe piață cu mercenarii din presă îmbătrâniți în rele și în minciuni. În ultimul timp m-am simțit necondiționat de partea lor, mai ales în campaniile pe care le-au dus împotriva corupției politice de la noi, abuzurilor, hoțiilor, fanatismului religios, imposturii din mediul academic și de orice fel. Chiar și când au criticat Biserica, de atâtea ori, am fost de partea lor (și m-am bucurat când mi-au preluat articolele de pe blog), nu doar pentru că m-am regăsit în nemulțumirile formulate de ei, dar mai ales pentru că, indiscutabil și eretic, cred mai mult în beneficiile criticii decât în tăcerea obedienței.

De data asta m-am simțit înșelat, deși unii vor spune că e un fapt minor, o simplă știre trecută cu vederea. V-am spus, am fost ziarist, știu foarte bine ce spun știrile „trecute cu vederea”. Pe de o parte, Biserica trece printr-un moment prost, și asta nu doar din cauza scandalurilor din ultima vreme. Asta vede toată lumea, mai ales presa. Pe de altă parte, se fac niște eforturi uriașe de adaptare a unei instituții istorice (cu toate moștenirile ei bune și rele, dar și cu ritmul ei specific de schimbare) la niște așteptări publice, altfel legitime. Și aceste eforturi se văd, de la preocupările tot mai intense ale Bisericii pentru activitatea ei social-filantropică și pentru o schimbare mai profundă, din interior, nu doar de imagine (răsfoiți, dacă nu mă credeți, știrile de pe siteul Basilica), până la prestațiile impecabile ale purtătorului de cuvânt al Patriarhiei. Însă pentru aceste eforturi și rezultatele lor, cum a fost și întâlnirea internațională a tinerilor de la Iași, Hotnews nu mai are ochiul de ziarist, ci comportamentul activistului de profesie, care are de slujit cu orice preț dogmele organizației sale. Vrem schimbare în Biserică, dar când aceste schimbări se produc, nu mai avem ochi pentru ele, deoarece ura e prea orbitoare. Clopotele patriarhului sunt o știre de prima pagină, dar părintele Damaschin de la Iași, care a dus anul acesta 200 de copii necăjiți la mare, și atâția alți preoți care ar putea fi un model nu doar în Biserică nu prind nici măcar rubrica de fapt divers. Ca în școala veche de partid, activistul condamnă la oprobriu clasa în întregime, pentru că vrea demolarea ei. Aceeași orbire, îmi pare rău să o spun (dar poate va da de gândit foștilor mei colegi), o mai văd doar pe siteurile fanaticilor ortodocși, care demonizează tot ce se întâmplă astăzi în Biserica Ortodoxă, chiar dacă din alte motive.

Când alții din Biserică mi-au atras atenția asupra acestor lucruri, m-am despărțit de ei. Nici acum nu cred că aveau dreptate, decât dacă au fost profeți. Sau mult mai versați decât mine în metamorfozele caracterului uman.

Într-un interviu dat revistei Formula As cu ani în urmă, Dan Tăpălagă, editorul coordonator al Hotnews, spunea aceste cuvinte, cu greutatea unui crez profesional: „Nu sunt un jurnalist apocaliptic… Cred că un ziarist cu conștiință trebuie să știe în egală măsură să pună în lumină lucrurile bune. Nu folosește nimănui să demolezi totul și să nu construiești nimic.” Un ziarist cu conștiință! Sunt aproape de aceeași vârstă cu el și aparținem unei generații de presă care, cel puțin în tinerețea ei, a avut un crez asemănător, de aceea îmi permit să-i reamintesc aici că numai acest crez a făcut diferența dintre el și bătrânii mercenari. Nu aștept acum amabilități pentru Biserică, dar nici editoriale care să-i traseze agenda. Vreau să critice în continuare ceea ce este de criticat, pentru că numai așa vom lua seama la noi și la ceea ce avem de făcut în Biserică. Dar îl rog, ca un naiv incorigibil ce sunt, să nu-mi ia luxul de a crede mai departe în ziariști cu conștiință.

Posted in Jurnal scoțian | 20 Comments