recenzii și note la „Jurnal scoțian”

Mircea Anghelescu, „Blogul și literatura” (în România literară, nr 37/2017, http://www.romlit.ro/blogul_i_literatura):

Revin acum la lehamitea de care vorbea autorul ca motiv al plecării sale din țară, cu familie cu tot, cuvânt pe care eu nu l-aș fi folosit, deși poate că l-aș fi sugerat: e drept că eu mă apropii de sfârșitul primelor opt decenii din viața mea și nu sunt preot. Dar cum o carte seamănă foarte mult de o ființă, cu viața și cu coerența ei, simt nevoia să revin asupra termenului și să încerc să mi-l explic. Spre deosebire de scriitor (și de preot), eu n-am avut a deplânge moartea nici unui prieten la zisa „revoluție”. Am avut însă surpriza de a vedea la televizor, încă din prima noapte, mai mulți cunoscuți, așa că am rămas cu ochii holbați în fața aparatului mai multe săptămâni. Mi-am putut explica diferența între prostrația cu care urmăream eu cum se rostogolesc evenimentele în 1990 și lehamitea autorului cărții în momentul în care am ajuns la capitolul „Revoluția este o stradă cu numele unui copil”: povestitorul vine în orașul copilăriei ca să viziteze cimitirul de la capătul străzii Ioanesei Adrian. Tânărul al cărui nume a fost dat străzii fusese colegul lui de școală și prieten de joacă cu alții în acel cimitir, unii fiind indieni și alții cowboys: ei mureau cu schimbul pentru că în jocul lor nimeni nu voia să moară de tot. Adrian, care avea 20 de ani la „revoluție”, era soldat în termen și a murit împușcat pe la spate, cum spunea raportul, cu „gloanțe de proveniență necunoscută, trase dintro armă de construcție specială”. Autorul aruncă o nadă cititorului și se preface că ia în serios bazaconia cu „armă de construcție specială” și le spune copiilor adunați în jurul lui, ca o concluzie mai generală: „să țineți minte… voi să nu muriți niciodată pentru o țară care nu știe cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei”. Mi s-a părut deci că el are dreptul să aleagă ce cuvânt i se pare potrivit pentru a-și justifica plecarea.

Jurnalul propune o lectură pasionantă despre ceea ce considerăm că este important pentru o viață în curs de a fi trăită într-o lume cuprinsă de o uriașă revoluție culturală și a mentalităților, cu consecințe nebănuite care acționează deja asupra noastră mult mai mult decât ne dăm seama. (…) Cartea este un fel de caleidoscop al amintirilor, al întâmplărilor cotidiene și al gândurilor acestui voluptuos al vieții, trăită cu intensitate deopotrivă în realitate și în spirit, care pregătește pe cititor să pătrundă treptat înțelesul aventurilor prezentate într-o ordine – nu mă îndoiesc – savant alcătuită.

Radu Ciobanu, „Un român „de pretutindeni” (în Actualitatea literară, nr 76/2017, http://actualitatea.eu/al76.pdf):

Nu frecventez bloguri deoarece apar atâtea reviste interesante și cărți, dintre care unele fundamentale, pentru care nu-mi va ajunge niciodată timpul să le străbat, încât consider că a-l mai risipi și „navigând” prin spații virtuale valoric incerte ar fi de-a dreptul un păcat. N-aș fi aflat probabil nici de existența acestei cărți dacă nu mi-ar fi dăruit-o un bun prieten, istoric și critic literar cu vechi state, care nu se pierde cu firea în fața unui blogger, oricât de expresiv și impetuos. De data asta însă, impresia sa a fost deosebită și nu l-a lăsat inima să nu mi-o comunice și mie. Îi mulțumesc și mărturisesc de la început că îi împărtășesc bucuria descoperirii unui scriitor purtător nu doar de talent, cultură și umor, ci și a unei conștiințe a cărei expresie produce tulburări prin sferele necultivate sau prea înalte.

Preot atipic, ziceam? Da, nu doar pentru că poartă blugi, ci pentru că, lipsit de obișnuita onctuozitate clericală, vorbește cu semenul firesc, știe să-l asculte și, cu reciprocitate, să-și mărturisească el însuși îndoielile și reflecțiile asupra propriei vocații.

Despre relațiile d-sale privind intimitatea cea mai profundă, aceea cu Tatăl și cu cele mai apropiate și mai dragi ființe, părintele Ioan-Florin se ferește să vorbească, iar atunci când o face, se exprimă cu o mare și ocrotitoare discreție. Tocmai de aceea, aș încheia aceste prea sumare însemnări cu o frază care mi se pare, în această carte, cea mai frumoasă și reprezentativă pentru autorul ei. E vorba de momentul când contemplă cu tainică tandrețe prima fotografie pe care le-a făcut-o fetelor sale, la țărmul oceanului, imediat după stabilirea în Scoția: „Abia calcă și privesc în jos, toate trei, cu expresii îngrijorate, ca și cum ar păși pe nisipuri mișcătoare. Tot acolo sunt și eu, în spatele camerei, dar eu nu sunt îngrijorat de nisipurile mișcătoare. Eu știu că, de voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești.” Se distinge în  filigranul acestei spontane reflecții ceea ce Thomas Mann numea Innerlichckeit – aici, cu sensul de cea mai adâncă interioritate a unui suflet dedicat semenilor și întemeiat pe convingerea că – să luăm aminte! – „Iubirea este înaintea credinței […] Credința nu se poate naște decât din iubire. Asta spune Evanghelia de la un capăt la altul. Numai credința fanaticilor se naște din legi și dogme.” Amin.

Andrei Crăciun, „Scrisoare către Ioan-Florin Florescu” (în Suplimentul de cultură, nr. 590, 15 ianuarie 2018):

Scumpe domnule Florescu, tocmai v-am citit cartea, așa că vă scriu într-o stare specială a cordului. Sufăr de încântare. Dați-mi voie să mă mărturisesc: numele dumneavoastră îmi era străin, ceea ce cu siguranță indică o anumită suficiență în ceea ce mă privește. Mă bucur că m-am vindecat de ignoranța aceasta.

Am găsit în cartea dumneavoastră pagini de o frumusețe care – iertați-mi exagerarea – chiar ar putea salva lumea. Acea „o poveste pentru Ana, care m-a întrebat o dată cine e Vera și cum este o zi în paradis“ este literatură înaltă, cu atât mai mult cu cât totul este adevărat, iar dumneavoastră chiar ați ajuns în mijlocul raiului.

Inima mea s-a simțit foarte tristă, dar și foarte plină, citind despre scriitorul de ferpare care ați fost și despre pianul de pe muntele Ben Nevis. Am găsit, deci, în cartea dumneavoastră o melancolie gravă, dar încă îndurabilă, care mi-a făcut mult bine. Mi-a plăcut mult să citesc despre cuvintele care vă lipesc, acolo, tocmai în Scoția: lemne, vișine, mâță, busuioc, ogradă.

Am găsit în cartea dumneavoastră și această frază care mi-a lăsat ceva, ca o mângâiere sau poate că altfel, peste suflet. Aceas­tă frază, spuneam: „Așa era pe atunci, primele noastre iubiri ne puneau la masă și ne săturau mai întâi foamea“. E o frază care ajun­ge până la Esenin însuși, până la acel timp vechi, când tineri eram și altfel era totul. Nu știam că sunteți și poet, părinte. Dar iată că…

Părinte, mă mărturisesc din nou: am de multă vreme cu Dumnezeu o relație care nu mai e intermediată de preoți (nu voi dez­volta, însă, ideea la gazetă). Pot să mai precizez, totuși: cre­dința mi-a fost, nu o dată, spulberată de îndoieli, ba chiar am putut scrie cândva că am văzut locul lăsat liber în cer de Dumnezeu. Eram mai tânăr și altfel era totul, dar chiar și așa…

Am găsit la dumneavoastră ceea ce căutam (ceea ce căutăm toți?) de la un preot. Acea dragoste creștinească autentică, atât de rară la noi, acasă. Acea înțe­legere față de puterile omului pe pământ și, iertați-mă dacă vă greșesc, acea tandrețe față de aproapele, fie el țăranul din cea mai adâncă Moldovă, fie el copilul Emanuel care se întreba cum arată, totuși, oamenii americani, fie el un nepalez dintr-un restaurant nu departe de ocean, fie ea o japoneză care nu a văzut niciodată Japonia sau un acordor de piane sau un fermier al cărui tată și-a pierdut mințile și averea pentru o blondă din Glasgow.

Părinte, am mai găsit în cartea dumneavoastră puterea curajului de a spune adevărul, mai ales atunci când este incomod. Adevărul greu, dar tocmai de ace­ea însemnat, despre Biserica Ortodoxă Română și despre lumina de la Ierusalim și despre banii care au înlocuit omenia și despre păcatul trufiei.

Părinte, am cântat cu dumneavoastră și am simțit durerea acelui continent astăzi dispărut care a fost cândva acea cameră din Copou. Dar cel mai mult și mai mult m-au încântat acele cuvinte pe care le-a spus (sau poate că nu le-a spus) însuși Iisus Hristos, cuvinte pe care le-a dat mai departe Toma (Necredinciosul), dar care nu au fost socotite vrednice de ajunge până la noi în Scripturi (și ele tot au ajuns).

Da, cel mai mult am a vă mul­țumi pentru ceva ce a spus (sau nu a spus) Iisus Hristos însuși. Pentru acest: Fiți trecători.

Aryna Creangă, „Pot să stau lângă Dumnezeu?” (în Opinia studențească, 30 mai 2017, http://www.opiniastudenteasca.ro/opinii/navigheaza-pe-o-pagina-de-carte/pot-sa-stau-linga-dumnezeu.html):

Dacă nu l-ai mai citit pe Ioan-Florin Flo­rescu înainte, de-acum e o obligație. „În mi­j­locul raiului sînt o prispă de lemn și un di­fu­zor vechi agățat într-un cui la intrarea în bu­cătăria de vară. La 12 fără 10 se transmite buletinul hidrologic.” Înainte să te-n­tîl­nești cu el acolo însă trebuie să știi că n-ai să te aștepți să dai peste un asemenea personaj, în care par să-și fi găsit loc cele mai excentrice și totodată simple și pure caracteristici ale unui om – n-ai să dai peste ni­mic șocant sau peste vreun lucru care-o să-ți pricinuiască tristețe – ci doar peste o a­proa­pe ireală punere la un loc ale unor ca­li­tăți ascunse de modestie, care or să-ți mai redea speranța în umanitate.

Jurnal scoțian e un fel de medicament pentru suflet, o carte cu pagini de pus pe răni deschise de îndoieli și un soi de că­lă­u­ză a celor care, departe de casă, poate nu și-au închipuit că mai există cineva asemeni lor, care caută prin cuvînt, fără să aștepte să fie căutat.

Jovi Ene, „.filmecărți”, 5 mai 2017, http://filme-carti.ro/carti/jurnal-scotian-de-ioan-florin-florescu-63677/:

Ce am descoperit la Ioan-Florin Florescu? Pe de o parte, așa cum ziceam și mai sus, un excepțional talent de povestitor, având o foarte bună observație a micilor evenimente, acțiuni și personaje pe care ți le oferă viața în fiecare zi … Pe de altă parte, ceea ce surprinde cu adevărat pe cei care nu-l cunosc și care sunt mai depărtați de instituția Bisericii, este felul în care părintele Florescu scrie despre ortodoxism, credință și religie. Cuvântarea acestuia, fie atunci când explică dogme sau fraze din Biblie, fie când povestește despre Paște sau Crăciun, traduceri ale textelor sfinte sau Grădina Ghetsimani, este una plină de prietenie, de bunăvoință, încercând și reușind să fie nepretențios și ușor de înțeles nu numai de preoți sau teologi, ci și de oamenii simpli, credincioși sau atei, apropiați sau depărtați de religia ortodoxă. Nu este de mirare că este citit cu plăcere de toată lumea…

Cristina Manole, „Călătorii” (în Observator cultural, 14 iulie 2017, https://www.observatorcultural.ro/articol/calatorii/):

O surprinzătoare călătorie – în parte reală, în parte imaginară – printr-o Scoție de care nu știm mai nimic ne oferă un autor român. Un povestitor pursînge, din tagma lui Calistrat Hogaș sau a lui Ion Codru-Drăgușanu, care străbate, uimit, lumea cu pasul.

Un om povestește ceea ce trăiește. File de jurnal, observații de privitor atent, dotat şi cu o ureche fină de ascultător al celor din preajmă, slujitor al lui Dumnezeu, printre altele (şi nu în ultimul rînd).

Am citit cu mare bucurie aceste mici proze cu tîlcul la urmă, unde, în puzderia de situații mai mult sau mai puțin ortodoxe, sînt implicați nu doar români și scoțieni, dar și numeroase creaturi ale lui Dumnezeu, cetățeni ai lumii ajunși pe meleagurile unde kilt-ul face diferența. (…) Realmente un bun scriitor acest Ioan‑Florin Florescu.

Dan C. Mihăilescu, în emisiunea „Cărțile lunii” (16 iunie 2017):

Ioan-Florin Florescu, Jurnal scoțian, descoperirea mea la Polirom… Un Jurnal scoțian al unui om cu factură umană deosebită, un om plăpând, un om duios, care știe ce înseamnă Dumnezeu, care este îngăduitor, care are o seninătate ușor încercănată, aș spune… Este un Jurnal de om care are și credință în Dumnezeu, a știut și ce înseamnă savanterie, filologie, universul academic, dar care știe să se plieze și pe realitățile de acolo.

Părintele Constantin Necula, în QMagazine, 6 iunie 2017, (http://www.qmagazine.ro/te-rog-mami-pot-sa-stau-langa-dumnezeu_342529.html):

Cartea preia tonusul Verbului imediat. Un puzzle de viață remarcabil redăruit cititorului, o memorie imediată care schimbă emoții cu tine, cititorul, oricât de neatent ai fi.

Nici nu știu ce anume face cartea atât de frumoasă. Viața din ea, luciditatea Părintelui ori acrivia Cercetătorului, freamătul de fericire evanghelică? Pentru că fericit este cel ce caută dreptatea și o reașază înaintea oamenilor ca o icoană a libertății…  Icoane de oameni, momente de viață, exotism (nepalez, scoțian ori japonez), amestecat cu o frescă umană rănită, a lichelismului cu gust de aguridă, desprins din galeria populismului românesc – politic și bisericesc deopotrivă.

Iremediabil lucid, scriitorul propune un Letopiseț al românilor de aici și de pretutindeni, cu discreția omului care-și iubește slujirea și limba în care-și deconspiră iubirea. Răspunsul către lumea noastră a unui pelerin la porțile libertății însingurate.

În volumul acesta am întâlnit omul, îndurerat și luminos, departe de Casă în pragul Acasei. De mult nu am citit o astfel de carte, sărutare de mână României.

Constantin Piștea, „Prin lupa amintirilor” (în Timpul, iulie 2017, http://www.revistatimpul.ro/view-article/3816):

Cu un talent incredibil de povestitor, care l-ar putea impune lesne ca scriitor, dar și cu un ochi foarte precis la chestiunile de substanță care merită transmise mai departe, preotul are darul de a suprapune echilibrul și cumpănirea creștine unei permanente deschideri la nou. Scoția este pentru el ca o carte pe care o citește cu entuziasm, ca un neobosit aventurier, trecut prin multe și dornic de și mai multe, convins că toate vin de la Dumnezeu pentru a-l desăvârși.

Cartea aceasta, construită din texte publicate inițial pe blog, este o formă de a reține, din fuga timpului și din multitudinea de preocupări, esența unei trăiri intense, adeseori pătimașe, mai ales când vine vorba de raportarea la țara pe care a părăsit-o. Este în această esență și nostalgia copilăriei, cu locurile și îndrăgostirile ei, precum și durerea pierderii unor prieteni.

Elvira Sorohan, „O vocație irosită pe blog” (în Convorbiri literare, noiembrie 2017, http://convorbiri-literare.ro/?p=8588):

Recenta carte, Jurnal scoțian, o antologie de texte „publicate” pe blog, revăzute și tipărite în volum, ne spune că Ioan Florin Florescu e un autor inteligent ce pare a fi un etern inadaptat, și ca loc și ca profesie. Steaua care îi arată drumul își schimbă temporar traiectoria. Steaua asta poate însemna un nerv al căutării noului, cheia de boltă a personalității lui, curiozitatea nemărturisită de a cunoaște o altă lume diferită de a noastră.

Varietatea subiectelor din Jurnal se concentrează într-un discurs despre o interesantă formulă de vagabondaj intelectual, eliberator pentru autor, odihnitor pentru cel ce citește mereu altceva ce confirmă una și aceeași esență. Fără să se fi lepădat de amintirile de acasă, ele îl urmăresc, iar Florescu le scrie. Depășise introvertirea din adolescență, face diferența între ce era atunci și ce este acum. Important e că, în acest florilegiu de texte, cu întinderi diferite, se reclamă nevoia momentului de a comunica, cum și cît e de văzut. În text și în subtext se pot citi domeniile de vocație.

Jurnal scoțian e cartea unei experiențe făcută mereu stăpînit de amintirea țării părăsite, cu dorul de a-și vorbi mereu limba în care s-a născut.

Este absolut impresionantă recuperarea, prin povestire, a copilăriei inocente. La Florin Florescu marca unor astfel de amintiri e cu totul specială. (…) Încă tînărul preot ortodox, slujitor în spațiu scoțian, se întoarce cu toată ființa înapoi la psihologia copilului naiv și bun. Dezbracă haina maturității și se transmută înapoi în timp retrăind vîrsta mentală a candorii și dorinței de cunoaștere, cînd prieteniile se leagă altfel. Prin trăire emoționată recuperează naivitatea netrucată, uimirea și dorința de cunoaștere ale unui copil visător. Sînt calități ale povestirii cuceritoare pentru cititorii pe blog și pentru cititorii cărții numită Jurnal, plină de memorii ale vîrstelor retrăite, scrise în stare emoțională.

La încheierea lecturii unei astfel de cărți, începută fără speciale așteptări, ai revelația unui veritabil talent de povestitor ce ar trebui valorificat în literatura de ficțiune, fie și despre destine românești în Scoția, cum e cel din Pom cu mere. Un caz. Posibilitățile imaginative și spontaneitatea improvizării, ca libertate dată autorului de literatură, arta dialogului întreținut cu inventivitatea omului de cultură amator de exotisme, din povestirea Micuța japoneză și ajutorul de bucătar, și încă altele, sînt o dovadă certă a unui talent literar, deocamdată semnificativ ca exercițiu promițător și de folos, irosit pe bloguri. Cînd se va hotărî să scrie și literatură, se va putea spune că fiul risipitor „pierdut a fost și s-a găsit”.

Viorica Stăvaru, „Cu gândul la țară” (Bookhub.ro, 11 iunie 2017, https://bookhub.ro/jurnal-scotian-de-ioan-florin-florescu/):

Textele din această carte au curgerea firească şi domoală a celui care le scrie: un om bun, inteligent, atent la nuanţe, răbdător cu semenii săi. Nimic din scorţoşenia sau morga de amvon, nimic din tezismul impregnat în discursurile pastorale. Memoria sa afectivă înregistrează şi decupează din mers tot felul de amintiri, momente, chipuri, frânturi de cuvinte. Poveşti succinte, dar miezoase şi tonice. Poveşti vii, care curg încoace şi încolo, purtându-te cu ele prin lume. Poveşti cu dor. Şi, intermitent, poveşti care dor. Când altcineva dă formă scriptică durerilor tale, se produce acel declic, acea defulare colectivă, solidară.

Pentru mine, cartea lui Ioan-Florin Florescu a fost realmente o întâlnire fericită. Am zăbovit îndelung între paginile ei, deşi textele se parcurg nesăţios. Pot fi citite oriunde se deschide pagina, dar simţi instinctiv că e bine să le însoţeşti ritmic. E un alt fel de „roman”, în care nonficţiunea îşi creează propriul personaj, aflat în permanentă mişcare.

Snejana Ung, „Un jurnal atipic” (în revista Orizont, august 2017, http://www.revistaorizont.ro/arhiva/august2017.pdf):

Privirea microscopică pare a fi unul din mecanismele de radiografiere a lumilor descrise în numeroasele texte ce alcătuiesc “jurnalul”.

Pendulând între prezent și trecut, între Scoția și România, Jurnalul scoțian trasează coordonatele unui dublu spațial și temporal.

Că e un bun scriitor, Ioan-Florin Florescu o dovedește prin maniera în care intercalează două imagini ale României: una austeră, iar alta candidă. Dacă situația politică e cea pe care se grefează imaginea negativă, revenirea la copilărie permite radiografierea unui spațiu plin de candoare. La nivel lingvistic, cele două imagini stau, o arată tocmai autorul, sub semnul aceluiași etimon: dolus, de unde dubletul dureredor.

Scoția din poveștile lui Ioan-Florin Florescu este una a întâmplărilor neverosimile și a discuțiilor captivante.

Deși divers stilistic și tematic, Jurnalul scoțian confirmă faptul că apariția editorială a acestor texte apărute într-o primă instanță în mediul online nu este deloc una întâmplătoare. De fapt, tocmai această diversitate face din jurnalul atipic al lui Ioan-Florin Florescu un volum reușit.

Advertisements