Circulară despre trupul și sângele Domnului

Iisus în slava copiilor. Desen de Ranya-Sofia (5 ani), Școala de Duminică, Parohia Edinburgh.

Înțeleg că un episcop din țară cere preoților să nu-i mai împărtășească pe credincioși în duminicile de peste an, dacă aceștia nu postesc trei zile la rând și nu ajunează. Cu alte cuvinte, dacă un credincios cuminte ascultă de Biserică și postește miercuri și vineri, așa cum este rânduit, se spovedește și primește dezlegarea păcatelor, iată că, în eparhia circularelor despre trupul și sângele Domnului, nu se poate împărtăși duminică. I se mai cere o zi de post în plus. Și o ajunare. Doar-doar s-o răzgândi omul.

Unei asemenea inițiative „cucernice” i se potrivesc perfect cuvintele Sfântului Pavel din Coloseni 2,23: „Unele ca acestea au oarecare înfăţişare de înţelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie şi în necruţarea trupului, dar n-au nici un preţ împotriva îndestulării cărnii”.

M-aș fi așteptat ca un episcop să ceară credincioșilor, mai ales în aceste vremuri de ură și cumplită dezbinare, mai multă cateheză, rugăciune, pocăință, inimă bună și dreaptă socotință, sau măcar să mai lase Facebookul și să pună mâna pe Evanghelii, dar afli că exact asta le mai lipsea pentru a-l primi pe Mântuitorul: o farfurie de fasole în plus.

Dincolo de limbajul legalist de Templu în care este scrisă circulara (voi reveni asupra ei într-un articol separat), măsura celor trei zile de post exclusiv pentru mireni, deoarece nici preoților, nici diaconilor, nici episcopilor, ba chiar nici călugărilor nu li se cer trei zile de post în cursul unei săptămâni obișnuite, este culmea acelei fățărnicii popești despre care vorbește Mântuitorul în Matei 23,4 („leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte”).

*

Scriam anul trecut, în comentariul meu la evanghelia femeii cananeence (Matei 15,21-28):

Acestei femei păgâne (și fără nicio învățătură despre Mesia), Domnul îi spune „mare este credința ta”. Dar ce fel de credință putea să aibă o femeie păgână și, mai ales, ce face o credință să fie „mare”? (…) Mai înainte de orice învățătură teologică și de orice cunoaștere dobândită, credința este o mișcare a inimii. Credința care se găsește în tot atâtea mișcări spre Dumnezeu ale unei inimi curate. (…)

Poate ar trebui să reflectăm mai mult cum, și de ce, și când împietresc inimile credincioșilor, în ce moment al parcursului lor de credință. Nu cumva pentru că trăiesc prea mult într-o captivitate ritualică a religiei, care duce în ei la depersonalizarea credinței și reconstrucția acesteia într-un cadru exclusiv instituționalizat, comod și suficient?

Am cunoscut mulți oameni convinși că sunt „credincioși” doar pentru că merg duminică de duminică la biserică și postesc de două ori pe săptămână. La spovedanie, după ce-i ascult, obișnuiesc să-i întreb: ce-ai făcut ultima dată pentru aproapele tău? Pe cine ai iertat ultima dată și de ce? Care sunt binefăcătorii tăi și cum le mulțumești? Vorbește-mi două minute despre iubire. Povestește-mi episodul din Evanghelii care te-a impresionat cel mai mult. Spune-mi ce înțelegi din versetul „Fericiți cei curați cu inima”. Și așa mai departe.

Și inima celor mai mulți împietrește pe loc, incapabilă de mișcările firești ale credinței mântuitoare.

(„Pâinea credinței și coșul cu firmituri” – textul complet, în volumul Lumea ca o zi de vineri, Editura Doxologia, 2021.)

Un episcop la Edinburgh

Părintele Rafael, în peștera Sfântului Fillan (sec. 8, Pittenweem, Scoția). ©FOTO: Raveca Constantin, pentru „Jurnal scoțian”

Eram ieri prin parohie, în vizite pastorale și, ca de obicei atunci când merg prin casele oamenilor, îmi lăsasem telefonul în mașină, să nu fiu deranjat. Să vorbești la telefon în timp ce te afli la cineva într-o vizită mi se pare o nesimțire la fel de mare ca și aceea de a intra încălțat într-o casă.

Întorcându-mă la mașină după vreo oră, am găsit un apel de la episcopul Bisericii grecești din Edinburgh, Preasfințitul Rafael. Îl cunosc personal de când era doar părintele Rafael, ne-am văzut de câteva ori și am slujit împreună, aflu de la ucenicii lui vești despre el, dar altfel nu ținem legătura.

L-am sunat înapoi și mirarea mi s-a lămurit de îndată, lăsând însă locul unei și mai mari uimiri.

Episcopul Rafael aflase din întâmplare că un copil al unei familii de români este pe moarte la un spital din oraș. Mă căutase urgent ca să mă anunțe această nenorocire, pentru ca, evident, să-l vizitez pe copil cât puteam de repede, dar, văzând că nu dă de mine, n-a stat pe gânduri niciun minut. În ora în care eu nu-i răspunsesem la telefon, părintele Rafael ajunsese deja la spital, la căpătâiul copilului bolnav. Sărăcuțul, mi-a spus apoi la telefon, te rog tare mult să ai grijă de el și de părinții lui și să-mi spui dacă te pot ajuta cu ceva.

Și asta a fost tot. O zi oarecare în Biserica de la Edinburgh.

Un Mesia în alai de popi și jandarmi

©FOTO: Raveca Constantin, pentru „Jurnal scoțian”

Când am publicat anul trecut textul de mai jos, un preot mi-a trimis pe email următoarea întrebarea: „De ce nu ne mai încearcă uimirea și cutremurul de care vorbiți? Mă număr printre cei vizați, vă spun sincer, dar nu-mi dau seama cum să încep să trăiesc din nou uimirea și cutremurarea…”

Eram pe drumurile mele și n-am apucat atunci să-i răspund, dar i-aș fi povestit un episod din detenția părintelui Calciu din Casimca Jilavei. Obișnuia ca de Paști să-i salute pe cei mai sângeroși gardieni cu „Hristos a înviat!”, iar aceștia, uimiți de îndrăzneala lui sau poate cutremurați de atâta credință martirică, chiar îi răspundeau, ca hipnotizați: „Adevărat a înviat!”. Odată însă, unul i-a retezat-o scurt: „Ce, l-ai văzut tu?”. Părintele mărturisește că atunci și-a ieșit din sine, a luat în serios întrebarea gardianului și a încercat să-i aducă niște „argumente”, dar, spunea el, a simțit că atunci îngerul Domnului l-a părăsit: „Am căutat să argumentez. Și atunci am ieșit din lumină. Am devenit teolog”.

Asta i-aș fi răspuns părintelui de pe email: Ieși din „teologie” și intră din nou în lumină, vei găsi acolo uimirea și cutremurarea pe care le cauți.

uimire și cutremurare la Ierihon

În „infernul” lui Lucian din Samosata, slujba unuia ca Zaheu din Ierihon e în cea mai infamă companie: „pești, curvari, vameși, lingăi și turnători” (Ménippos 11). În această enumerare e și sugestia că un „vameș” de succes (un colector de taxe) trebuia să se bazeze pe toate abilitățile sale interlope pentru a pune mâna până și pe ultimul bănuț dosit de contribuabili.

Bun, dar de ce „ar alerga” un asemenea personaj să-L vadă pe Iisus? (Luca 19, 4). Din același motiv vechi de când lumea, pentru care se îmbulzeau toți să-L cunoască: de curiozitate. Și cei mai mulți se mulțumeau cu curiozitatea satisfăcută.

Zaheu însă avea și un motiv personal: de frică. Fiind un evreu în solda romanilor (și care-și făcuse averea din spolierea conaționalilor săi), el știa că, dacă Iisus din Nazaret era Mesia, cum îi mergea vâlva, nu numai că putea să-și ia adio de la afacerea sa, dar îl așteptau cele mai negre zile: alungarea protectorilor săi și ceasul răfuielii. Cum să nu lase totul baltă, pentru a vedea cu ochii săi ce i se pregătește? Curiozitate și frică.

Dar nu vreau să zic că la atât s-ar reduce sentimentele unui om care vrea să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu. Mai degrabă, curiozitatea și frica au identități afective mai bine conturate și sunt mai ușor de explicat. Altfel, chiar și cel mai păcătos om nu este mulțumit cu viața lui și caută o rațiune, sau mai degrabă o întâlnire, care să-l schimbe, dar e sătul de farisei și de morala lor obișnuită.

Urcarea în smochin e gestul disperării, nu neapărat al vreunei umilințe asumate (interpretarea comună). Pe lângă faptul că e mic de statură și nu vede ce se întâmplă pe drum, poate că mulțimea întărâtată, recunoscându-l, l-ar fi linșat, dacă ar fi încercat să-și facă loc prin ea.

Dar ceea ce vede Zaheu din smochin, departe de a-i confirma vreo așteptare, îi produce o zguduitoare transformare (µετάνοια) a stărilor inițiale de curiozitate și frică. Curiozitatea i se preface în uimire: regele mesianic, a cărui venire și-o imaginase în toată splendoarea imperială, e un sărăntoc care pășește desculț în praful drumului: „N-avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nicio înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi neluat în seamă…” (Isaia 53, 2-3).

Iar frica inițială i se preschimbă în cutremurare: Mesia nu-i însoțit de armate răzbunătoare, ci de un alai de calici, în mijlocul căruia țopăie de bucurie Bartimeu, fostul orb de la poarta Ierihonului. (Ca un scenarist genial, Luca ni-l lăsase pe Bartimeu urmându-l pe Iisus, la intrarea în Ierihon, în rol de supporting actor, vezi 18, 43.)

Însă epicentrul cutremurării lui Zaheu se va localiza sub smochinul în care se cățărase. Regele mesianic al lui Israel (care, la ora aceea, ar fi trebuit să fie în Templul de la Ierusalim, în toată slava Sa) se oprește sub copac, ca un străin ostenit, și-i cere lui un pic de găzduire. Nu pronunță nicio judecată, nu-l amenință cu nicio răzbunare, nu-i arată nici măcar disprețul binemeritat pentru fărădelegile sale, în schimb, cum observă Sfântul Ambrozie* în exegeza textului, sfidează prejudecățile mulțimii ignorante, cerând unui păcătos să-L primească în casa sa (Luca 19, 7). Un Mesia venit parcă de-a-ndoaselea, nu pentru a pierde, „ci ca să-l caute și să-l mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10).

Uimire și cutremurare: e prea mult pentru puterile unui om hăituit de spaimă și care se aștepta pentru el la tot ce este mai rău. Dar, mai ales, e complet absurd. Însă e atât de adevărat ce se petrece sub ochii lui încât rațiunea trebuie să se predea absurdului și Zaheu știe că nu există altă cale de a face pace în sufletul său. În Zaheu se întâmplă ceva asemănător cu acea „dublă mișcare” de care vorbea Kierkegaard în Frică și cutremur**: priveliștea „resemnării infinite” a lui Mesia-Iisus este atât de zguduitor irațională, încât trezește în Zaheu prima mișcare a credinței, singurul răspuns posibil. Convertirea lui Zaheu este, în fond, convertirea sa interioară de la curiozitate și frică, la uimire și cutremurare.

Însă cei mai mulți oameni nu reușesc să treacă mai departe de curiozitatea banală despre Dumnezeu. Ce uimire să le mai trezească El? În ei, dimpotrivă, curiozitatea se stinge repede, pe măsură ce-și închipuie că au aflat totul despre El, fie din „documentarele științifice” despre viața lui Iisus, fie din prejudecățile despre Biserică, fie, dacă sunt credincioși, dintr-o ritualistică monotonă în care Dumnezeu devine strict treaba preotului, iar ei n-au decât să-l asculte și o să fie bine.

Dar curiozitatea, vai!, se stinge adesea până și-n preoții lor, odată cu o dezolantă profesionalizare care nu mai lasă niciun loc tensiunii căutării, emoției, reflecției și curajului gândirii. Stăpâniți de certitudini transcendentale, gata să-ți predice oricând despre orice, să-ți explice totul, să răspundă pe loc, dar niciodată să-și pună întrebări, Dumnezeul lor încape numai bine între copertele unui moliftelnic.

Iar cutremurare, pentru ce? Singura cutremurare a mulțimii e frica zilei de mâine. Să aibă ce pune pe masă. Siguranța serviciului. Sănătatea copiilor. „Să fie bine, să nu fie rău.” Dar dacă de mâine s-ar simți un pic mai în siguranță, dacă ar trage la loterie biletul câștigător, de Regele lumii care trece desculț prin praful drumului nu s-ar mai cutremura nici măcar vameșii și desfrânatele.

Zaheu ar fi putut să vadă un Mesia venind în alai de popi și jandarmi și ar fi rupt-o la fugă, scârbit de atâta banalitate previzibilă și împăcat cu osânda care-l aștepta. Dacă instituția Bisericii va cădea vreodată în irelevanță pentru propriii săi credincioși, se va întâmpla nu pentru păcatele slujitorilor ei, ci atunci când va fi atât de previzibilă încât aceștia nu vor mai găsi în ea uimirea și cutremurul.

* Ambroise de Milan, Traité sur l’Evangile de S. Luc, traduction: Dom Gabriel Tissot, Sources Chrétiennes, Cerf, 1956.

** Søren Kierkegaard, Frică și cutremur, traducere de Leo Stan, ediția a doua, Humanitas, 2005.

Bibliografie: The Gospel of Luke, The New International Commentary on the New Testament, Joel B. Green, W.B. Eerdmans Publishing Company, 1997.

Crăciunul imposibil*

Edinburgh, decembrie 2021. ©Fotografie de Raveca Constantin, pentru „Jurnal scoțian”

Eu sunt încă pe drumuri cu Boboteaza, abia pe săptămâna viitoare dacă ajung prin Insule. Într-un an, m-a prins cu aghiazma mare începutul Triodului, nu mai știam ce să le cânt prin case, troparul Bobotezei sau „Brațele părintești”.

Dar n-am să înțeleg niciodată de ce se pornesc preoții cu Iordanul încă din 31 decembrie, unii, hapsâni parcă pe colacul de la gura urătorilor. De zi întâi, când e lăsat să se răcorească omul cu moare de curechi, așteptând să-i vină finuții cu sorcova, iar cei mai evlavioși se închină la sfânta tăiere împrejur și scuipă-n sân la moliftele lui Sfântul Vasile, hop și popa cu busuiocul, ca într-o competiție industrială în care nu mai există un consiliu al concurenței să pună ordine.

De ce nu se pornesc în ajun, pe 5 ianuarie? De ce nu pe 6, după sfințirea apelor, și apoi în toate, har Domnului, cele opt zile ale Bobotezei, până la sfârșitul ei? Ar fi destulă vreme să meargă prin case, fără să mai dea nas în nas cu sorcove, vasilași și capre mahmure, pe lângă faptul că numai așa are vreo noimă teologică să bați pe la ușile oamenilor, cu aghiazmă nouă, așa cum la Liturghie le dai anafura proaspătă și nu pe cea sfințită în duminica trecută. Măcar de s-ar opri un minut în fiecare casă, pentru a citi Evanghelia Botezului și îndemnul ei la pocăință neîntârziată, pentru că nu cu busuioace, ci cu Evanghelia ne-a trimis Mântuitorul în lume.

*

Dar ce mă miră mai mult e că uităm de Nașterea Domnului atât de repede, de parcă s-au și stins în noi toate emoțiile și învățămintele sale. Ca podoabele unui brad, pe care, după ce te-ai veselit o seară la strălucirea lor de tinichea, le îngrămădești în debara până la anul, ca într-un basm trist de Andersen. Nimic nu mi se pare mai dezolant de Crăciun ca imaginea podoabelor fanate pe care an de an le scoatem din saci și le privim cu duioșie, apoi le împachetăm la loc pentru anul ce vine, ca pe o speranță regăsită și mereu amânată.

*

Cu câteva zile înainte de Crăciun, eram într-o casă, la o fată din parohie care mă chemase să se spovedească de necazurile sale. Fata locuia singură, după ce, cu doar câteva zile mai înainte, se despărțise de prietenul său. Mă concentram să-i spun ceva convingător despre despărțiri și cât de cât inteligent despre băieți, când ea, fără să mă mai asculte de mult, mi-a tăiat vorba: „o să am un copil.”

Cred că ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l audă de la mine în clipa aceea ar fi fost: „felicitări, fetițo, bravo ție!” Sunt cuvinte pe care, de altfel, nu le folosesc nici în condiții normale, când o familie îmi spune că așteaptă un copil. Ce să le zic, „bravo vouă, veți aduce un copil pe lumea asta strâmbă și tot mai idioată, felicitări”? Mă străduiesc să le spun mai degrabă un cuvânt de folos, cum ar fi, Dumnezeu e mare, sau: acum, chiar e cazul să vă puneți pe rugăciune.

De fiecare dată când merg să spovedesc în parohie mă rog așa, înainte de a pleca la drum: Doamne, Tu ai spus în Evanghelia Ta, „cine vă primește pe voi pe Mine mă primește”, așa că, bagă de seamă, oamenii ăștia pe Tine te primesc, nu pe mine, popa Ioan, pe Tine te cheamă, pe Tine vor să te asculte, așadar dă-mi să le spun un cuvânt în numele Tău. Aproape că nu adaug prevenitor: „treaba Ta, eu ți-am zis!”.

Și cum iar îmi strigam în gând micul meu șantaj evanghelic, bâiguind să-i spun copilului acela ceva în care să cred și eu, răspunsul Lui s-a făcut imediat ca lumina care alunga întunericul din jurul păstorilor de la Bethleem: „Dă-i Crăciunul Meu!”.

Fecioara naște. Dumnezeu se face prunc. În grajd se aduc aur, tămâie și smirnă. Cei prigoniți de oameni sunt conduși de stele și îngeri. Unde nu mai era ieșire, se face drum de salvare.

Nașterea Domnului este biruința asupra marelui imposibil, depășirea antinomiilor și ieșirea din situația fără ieșire. Le celebrăm liturgic în fiecare an, dar ele devin și posibilitatea noastră, biruințele, trecerile și ieșirile noastre, odată ce l-am primit pe El, căci „Hristos trăieşte în mine, și viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu” (Galateni 2,20).

Cu Fecioara care naște un copil, orice minune devine de-acum posibilă și pentru mine; cu Fiul lui Dumnezeu făcându-se om, singurătatea mea se împarte de-acum în doi, așa cum voia bietul Iov; cu fata care naște într-o peșteră când toată lumea este împotriva ei, există ieșire din orice situație limită; cu ieslea sărmană în care se naște Regele lumii, orice sărăcie poate fi mai suportabilă; cu fuga în Egipt, mai există un drum de scăpare; iar odată cu magii, mai trimite Domnul oameni buni care vor pune la picioarele noastre aur, tămâie și smirnă.

În seara de Crăciun, pentru că aici slujim întotdeauna Liturghia de cu noapte, după ce au tăcut colindele, după ce s-au umplut inimile, le-am spus în biserică: am să vă citesc pastorala, dar mai întâi vreau să vă spun o poveste. Eram într-o casă, la o fată din parohie care mă chemase să se spovedească de necazurile sale…

* lui Cătălin Sava, muzicolog și prieten discret de neliniști polifonice