Care este taina iertării și cum poate lucra într-un suflet ca paralizat de amintirea ofensei? Unde aflăm „inima iertării”, se întreba filosoful francez Vladimir Jankélévitch*, înțelegând prin aceasta puterea realizării ei.
A ierta nu e totuna cu a scuza, spune V. Jankélévitch. Iertarea este gratuită, scuza este motivată, de unde și paradoxul că „există lucruri care nu pot fi scuzate, dar nu există lucruri de neiertat”.
Iertarea, spune el mai departe, nu este nici mărinimie, sau clemență, sau alte „forme acomodabile cu ofensa” (iert pentru că așa e creștinește, pentru că așa mă eliberez etc.), pentru că toate acestea ar fi acte egoiste, unilaterale, „o iertare fără interlocutor”.
Iertarea nu înseamnă nici uitarea ofensei pur și simplu, pentru că, atrage atenția filosoful francez, „omul care uită păstrează amintirea (ofensei), dar nu se servește de ea”. Ranchiuna refulată așteaptă doar clipa cea mai potrivită pentru a răbufni.
În fine, iertarea nu presupune nici măcar răscumpărarea greșelii sau ispășirea vinovăției din partea ofensatorului, aceasta fiind poate cea mai mare neînțelegere în privința iertării. Jankélévitch o compară cu iertarea unui condamnat care și-a ispășit pedeapsa: nu putem spune că a fost iertat, ci doar că și-a ispășit pedeapsa. Fiul risipitor a fost iertat pe loc, nu i s-a cerut recuperarea datoriei, nici n-a fost pus în rând cu „argații”.
Ce este atunci iertarea, dacă nimic din cele amintite mai sus nu o poate cuprinde?
Filosoful o compară cu iubirea. Nu există o cauză a iertării, așa cum nu există o cauză a iubirii: „Iubirea face vrednic de iubire ceea ce iubește ea”. Iertarea face vrednic de iertare ceea ce vrea ea să ierte. Nu iertăm „pentru că”, așa cum nu iubim „pentru că”. Nu e nimic rațional în iertare, după cum nici în iubire, în spiritul de jertfă sau în sacrificiul suprem. Toate acestea sunt „la granițele eshatologice ale iraționalului”.
Ca să nu o mai lungesc, e inutil să căutăm iertării vreo rațiune. Dacă avem, pe bună dreptate, toate motivele pentru căutarea reparației și a justiției, nu există niciun motiv omenesc pentru a ierta. Astfel încât, spune Jankélévitch, nu ne mai rămâne decât să recunoaștem că iertarea este har în stare pură, har din harul lui Dumnezeu, care „ne iartă nouă precum și noi iertăm greșiților noștri”.
Iertarea lui Vladimir Jankélévitch este nebunie din aceeași specie a nebuniei credinței (I Corinteni 1, 21-27). „Numai Biblia a cunoscut cu adevărat iertarea”, mai spune el.
Să recitim acum cuvintele din Rugăciunea Domnească: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6, 12). Sensul lui „precum” nu este reciprocitatea iertărilor (ar fi și imposibil), ci modelul. Dumnezeu nu iartă pentru vreo rațiune, ci din har, căci Dumnezeu este iertare.
Dacă suntem în har, iertăm din har, și ni se va ierta din același har. Dacă am vrut iertare pe dreptate, vom primi iertare pe dreptate. Dacă vrem rațiuni ale iertării aproapelui, ni se vor cere rațiuni ale iertării noastre. Dacă vrem reparații și răscumpărări, ni se vor cere reparații și răscumpărări. Dacă punem condiții, ni se vor pune condiții. Dacă refuzăm harul iertării, ne refuzăm harul iertării.
Vă propun de urgență acest exercițiu al nebuniei harului, încheindu-l cu un avertisment despre dimensiunea efortului și cu un argument despre profitul său, pe care i le las tot lui Vladimir Jankélévitch.
Avertismentul este acesta: „A ierta este un efort ce trebuie întruna reînceput”.
Iar argumentul care justifică efortul: „După ce și-a lichidat vechile ranchiune, conștiința seamănă cu un călător fără bagaje; ea merge cu pas sprinten în întâmpinarea vieții; sau, dacă vrem să trecem la dimensiunea verticală, conștiința, ușurată de povara amintirilor și a resentimentelor, învinge gravitația, aidoma unui aeronaut, și țâșnește spre înălțimi după ce a aruncat lest. Faceți loc noului!”.
*) Vladimir Jankélévitch, Iertarea, traducere de Laurențiu Zoicaș, Polirom, 1998
JURNAℓ SCOȚIAN 
Oricine ar putea sa lase vrerea (de dreptate, de victorie, de a avea, de a obtine…) deoparte, pentru a recastiga speranta si a recastiga viata, pe un nivel superior. Si da, nu ca o tocmeala (“las asta ca sa castig mai mult”), ci ca cel mai simplu act de incredere. De credinta. Fara “pentru ca…”, fara “deoarece…”, fara “ca sa…” si asta cere efort. Sa faci mintea infierbantata sa taca, sa stea in pace, si sa lase si inima sa mai conduca. Poate de aceea ii mai zice iubirii si nebunie.
Cu cât citesc mai mult despre iertare, cu atât e mai complicat Părinte! În n viața reală cum îl iert pe cel care m-a rănit și căruia nici nu-i pasă de asta, și cât are chef o să repete isprava, că nu e că și cum ai răsuci un buton, ce simplu ar fi!
Daca iertarea este din har, atunci cere te rog harul de a ierta și Domnul cu drag ți-l va da.
Mulțumesc pentru cuvânt !
Harul iertării minunat spus și atât de greu de dobândit. A putea ierta cu mintea și cu inima înseamnă cu adevărat a ierta, dar de multe ori iertăm, dar nu putem (sau nu vrem a uita) ori asta nu este iertare. Iertarea spunea părintele Dionisie Ignat ( M. Sf. Ilie Albac) este asemenea copilului care face o năzbâtie îl cerți și vine apoi in brațele tale cu aceeași dragoste și bucurie ca și cum nimic nu s- ar fi întâmplat.
Chiar dacă iertarea nu are cauză, Jankélévitch menționează o caracteristică esențială a ei care poate fi, în schimb, scopul iertării: restaurarea relației personale dintre ofensat și ofensator. Ceea ce exclude ca iertarea să fie o stare general binevoitoare de tip zen, fără vreo prioritizare a celui iertat/iubit.
O completare foarte bună, mulțumesc. „restaurarea relației personale dintre ofensat și ofensator”.
Pentru iertare am altă viziune și pleacă de la adevărul de necontestat că numai Adevărul, Iubirea și Lumina Sfintei Treimi este Reală. Asta o văd ca argument supra-logic omenesc la răul nu este real (deși există) pentru că tot ce nu este creat de către Dumnezeu, nu există. Minciuna e posibilă, dar ea nu are și nu va avea în veci realitate și pentru validare ca adevăr ,,luptă,, orice minciună sau mincinos. Iertarea Domnului Dumnezeu este instantanee pentru că nu vom reuși în veci să stricăm creația Lui. O clonăm, începând cu conștiința și terminând cu trupul. ,,Iartă-i ,Tată, că nu știu ce fac…,, Pe scurt, nu iert pentru că sunt creștin-orthodox, pentru că scrie la Carte să iert, iert pentru că de fac răul, nimic nu fac. Dar mai ales, dacă mi se face rău, nimic nu mi se face. Asta a arătat Dumnezeu când a Venit la noi , iar noi i-am rupt carnea cu cnutul. Ne doare trupul, poate fi scuipat, pălmuit și ucis… însă Iubirea nu poate fi ucisă, nu poate fi determinată de răul prin participare la anti-iubire, să cadă din ea însăși în inconștiența de sine. Mă doare lovitura răului, dar mai rea este părerea de rău pentru toți cei care nu știu ce fac pentru că nu se cunosc pe ei înșiși (deci pe Dumnezeu), începând cu mine. Nu contează ce fac alții, contează ca fiecare să nu cadă din logica dumnezeiască care nu admite contrariul la Bine, la Adevăr, la Iubire, la Dreptate. Lumea aceasta a logicii bine-rău (a căderii) va cunoaște sfârșitul. Personal, am venit aici ca să revin exclusiv la funcționarea pe baza unei singure Legi: Legea Iubirii. Restul e chin pedagogic… și amin.
Personal, ma simt putin agasat de graba inregimentarii multor ganditori si artisti in cultura franceza. Daca nu as cunoaste putina istorie a artei (memoriei…sic!) nu as baga prea tare in seama, dar cum stiu ca Franta impresionista si expresionista colcaia de artisti rusi, dar nu numai, dupa cum stim si noi, românii, imi e putin greu sa ignor fenomenul.
Incercarea de recuperare intreprinsa de țari prin cumpararea masiva a lucrarilor din Franta si adunarea lor in Ermitaj, descrisa de Berdiaev in “Un nou Ev Mediu” ca una ratat reactionara, nu intru in amanunte, este un semn al vremurilor si apucaturilor compensatorii pe principiul actiunii si reactiunii (a’propo de alt ganditor evreu, niciodata impacat cu Trinitatea, nascut, slava Domnului, in Regatul Unit, altfel ar fi fost cu siguranta “francez”) oarecum indreptatite.
Sa il cataloghezi pe E.Levinas drept filosof evreu-francez, el fiind nascut in Lituania, este fortat dar, totusi, la limita bunului simt. Dar sa il amintesti pe Vladimir Jankelevitch doar ca “filosof francez” mi se pare un pic prea mult. Ca s-a nascut in Franta din parinti emigrati din Rusia nu e o mare problema dar, totusi… Problema e ca el este evreu si ramane evreu, in acceptiune culturala pur-sange, in sensul gandirii sale reactionare definite impropriu drept “agnostica”. Reactionarismul e o problema complexa, elucidata undeva intre protocronism si sincronism, intre integrare in peisaj si (ne)naturalizare. Eliade spunea despre evrei ca sunt de o intransigenta ireconciliabila. Nu spun ca e rau sau bine, doar ca este tocmai dreptul si credinta lor.
Faptul ca a fost elevul lui Bergson, prezentat decent ca “filosof francez de etnie evreiasca”, nu il face mai francez, faptul ca a fost inspirat de surse platoniciene, neoplatoniciene si patristice nu il fac nici mai occidental, nici mai crestin. Altfel stau lucrurile cu un Steinhardt, prezentat ca ganditor si monah roman de origine evreiasca… Jankelevitch ramane, fara doar si poate, un ganditor remarcabil, asemenea unui Camus (nascut in Algeria si, totusi, fara echivoc, francez) si altora ce au promovat solidaritatea umana. Insa nu i se face un serviciu, nici lui si nici culturii din care a venit, nici celei in care a intrat si din care a iesit cu fruntea sus, mai ales in raport cu metafizica si chiar fenomenologia germana.
Suntem toti oameni supusi greselii iar lucrarea sa despre “Iertare(a)” este si ramane remarcabila in peisajul si “valtoarea revolutiei mondiale”.
Apoi, sa ne amintim si de lupta dusa in mod solitar de catre Bartolomeu Anania impotriva arogantei statului francez de a-l cataloga si pe Brancusi drept “artist francez”. Problema “drepturilor de autor” cedate de catre marele artist român reprezinta o alta problema, financiara.
“Vive la France!” dar cu masura istoric identitara, stiut fiind ca butadele egalitatii si fraternitatii sunt destul de rasuflate in constiinta popoarelor care incep sa priceapa tot mai activ diferentele dintre demagogiile si structurile supranationale ce simt o voluptate deosebita in a-si umfla patrimoniul pre-globalist invrajbind si cucerind babilonic.
Se stie cum se respecta aceasta egalitate si in mediul financiar, cum sugeram, unde unui evreu ii este interzis, din punct de vedere religios (!), sa perceapa dobanda unui alt evreu… desigur, limpede in SUA unde evreii beneficiaza automat de dubla cetatenie, cartierul general al “revolutiei mondiale” fiind mutat de multa vreme tot mai catre Apus…
Ideea e ca nu e nici drept nici demn sa fie chiar toti ganditorii evrei, pe baza creditarii in domeniile stiintelor Oficiale, prin urmare, dupa “bunele” practici ale fostelor nomenclaturi nominaliste, exista fenomene culturale destul de obscure peste tot in lumea “moderna”. Dar, sa nu uitam ca exista si o teorie a teoriei conspiratiei…
“Mais vous avez tout a fait raison, monsieur le Premier ministre!”
„Dacă suntem în har, iertăm din har…” Bine-ar fi dac-ar fi!… E atât de înălțător să vorbim despre har, dar atât de departe de propria noastră… ambiție! Harul nu poate fi obținut „pentru că putem”! El vine (dacă vine, atunci când vine), nu fiindcă ne încăpățânăm în strădanie, ci fiindcă ne recunoaștem slabi și neputincioși în lucrarea făgăduită lui Dumnezeu. Abia atunci iertăm necondiționat, nu ne răzbunăm, nu reacționăm în virtutea unei judecăți formale…
Iertarea ca și iubirea, nu au nevoie de vreo întărire: „Pe cuvânt, că te-am iertat”…„Doamne, îți jur că te iubesc!…” Dacă Îl iubim pe Dumnezeu din adâncul inimii în toată vremea, nu putem disprețui nici măcar pe cel care abuzează de anumite împrejurări, ca să ne facă rău!
Cred că nu iertarea este cea mai grea în viața celui ce dorește sincer să se mântuiască, ci putere de a se ruga pentru toți cei care îi fac rău, conștienți sau nu! E lung și greu drumul până „departe”, dar dacă alături de dorință, mai punem și puțină smerenie, de restul se ocupă Dumnezeu!…
Intrebare; avem dreptul in virtutea legăturii interumane să iertăm răul făcut unor apropiații ai noștri sau put si simplu unor intregi generații! Deși nu am fost direct lovită de blestemățiile comuniștilor, nu ii pot ierta pentru răul imens pe care l-au făcut atâtor oameni între 1948 si 1964 si ulterior. Să ii iert pe aceștia care au distrus Infrastructura țării, care au împânzit țara cu lagăre de exterminare?
E posibil ca cei loviți direct dă ierte, dar eu am dreptul sa îi iert?
Vă mulțumesc, Părinte !
Jankelevitch are și un capitol despre „ceea ce nu poate fi iertat”. Iertăm, zice el, deznădejdea vinovatului, pocăința lui, remușcările cumplite etc, dar dacă acestea nu există, dacă vinovatul este în pace cu el însuși și cu crimele lui, atunci iertarea noastră NU are sens. Pentru că iertarea nu are ce să mai acorde, harul nu mai are ce să dăruiască, harul e pace și împăcare, dar acela e deja în pacea lui și în împăcarea lui. Iertarea n-ar mai restabili nicio legătură între victimă și vinovat.
Așadar sunt cazuri când iertarea e ca răutatea de tare. Nu mai tare ca răutatea, dar ca răutatea de tare, ca și iubirea din Cântarea Cântărilor: iubirea este ca moartea de tare. Iubirea e tare ca moartea, dar și moartea e tare ca iubirea. Așa e și iertarea lui Jankelevitch și a noastră. Doar iertarea Mântuitorului e mai tare și ca moartea și ca răutatea.
Mă scuzați, Părinte, întrebarea mea se referă la iertare ca stare de împăcare a sufletului cu sine și cu ceilalți, la măsura in care am dreptul să iert iert răul care nu mi s-a făcut mie personal, ci unor prieteni sau unei intregi generații. Dinu Pillat îmi spunea ca si-a iertat torționarii, dar eu nu ii pot ierta cum nu pot ierta răul pe care comuniștii l-au făcut aceastei țări,
Sau poate e vorba de a înțelege iertarea doar ca o stare între două entități personale.
Răul general/colectiv nu numai că nu poate fi iertat, dar n-are nicio treabă cu iertarea de care vorbim, care e strict refacerea relației personale cu vinovatul. Adică Dinu Pillat s-a eliberat sufletește precum v-a povestit, era treaba sa iertarea unuia sau altuia dintre torționarii săi sau a tuturor, dar treaba noastră la nivelul memoriei colective este să le spunem în continuare „torționari”, „comuniști”, ”naziști”, „tirani”, „războaie”, „genociduri” etc. și să analizăm cum a fost posibil, ce complicități are răul în lume, cum lucrează, cum îl prevenim etc. etc. În felul acesta, deși simt și eu exact ca dvs., nu-mi mai pun problema „iertării” lor, n-am ce ierta sau nu acolo, dar nici nu trebuie să ne intoxicăm de ură, de dorința de răzbunare, ci doar să spunem răului pe nume până la capăt și înțelegând cum a fost posibil (prin lașități, turnătorii, frici, lăcomii etc.) să nu ne facem părtași lui. Și să-i învățăm asta și pe copiii noștri.
Vă mulțumesc călduros, Părinte, pentru precizările clarificatoare!
Vă mulțumesc mult pentru răspunsul legat de iertare — Viorica Nișcov
Trimis de pe iPhone‑ul meu
Am citit cartea de curând ,mi se pare cea mai nuanțată și complexă abordare din cele citite până acum pe tema iertării.
Doar că am rămas cu o serioasă îndoială , oare am iertat sau nu prea .. 🤔
Eu n-am îndoială, eu știu sigur. :)) Scriind despre iertare, numai „vindecă-te mai întâi pe tine însuți” am în cap.
Are parintele Nicolae Delarohia (Steinhardt) o cuvantare despre iertare, cuprinsa in volumul Daruind vei dobandi. Vorbeste despre mai multe ipostaze ale iertarii, printre care si a celor carora le-am gresit.
😅🤗