cel care merge pe apă

Când Domnul îl ceartă pe Petru, la umblarea pe mare, „puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”, – la ce îndoială credeți că se referă? În niciun caz la faptul că apostolul pescar se îndoise c-ar putea merge pe apă. Cu alte cuvinte, Iisus nu vrea să-i spună, „puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit că poți să mergi pe mare?”. 

O îndoială ca aceasta n-ar fi fost de blamat. E cât se poate de normală, conformă cu legea firii și legile naturii (așa cum a fost și îndoiala cea dintâi a ucenicilor în învierea Domnului).

Nu pentru îndoiala că va merge pe apă îl ceartă Domnul, ci pentru îndoiala în porunca Sa: „Vino!”. (Așa cum, pe drumul Emausului, îi ceartă pe ucenici nu atât că s-au îndoit de învierea Lui, ci de faptul că n-au crezut „toate câte au spus profeții” – Luca 24,25).

Dar să-l urmărim un pic pe Petru. El coboară din barcă și chiar merge pe apă, spune Evanghelia, „venind către Iisus”. Atâta vreme cât ochii săi sînt la Mântuitorul și nu în altă parte, el calcă pe apă în mod firesc, nici nu-și dă seama ce se întâmplă cu dânsul.

„Dar văzând vântul” – zice mai departe Evanghelia. Acesta este momentul când ochii lui Petru nu mai privesc la Domnul, ci se întorc la cele lumești. Gândul lui Petru părăsește porunca „Vino!” și se ocupă acum de problemele mersului pe apă, – vântul, furtuna, primejdiile-, adică se orientează într-o direcție greșită. Și abia atunci, se scufundă. 

Cel care se gândește la mersul pe apă nu va merge niciodată pe apă. Dar cel care nu se gândește decât la porunca Domnului, „Vino!”, va merge și pe apă, dacă va trebui, și prin aer, și prin foc va trece, „va lua șerpi în mână şi chiar ceva dătător de moarte de va bea, nu-l va vătăma” (Marcu 16,18).

Toate poruncile Domnului sînt: „Vino!”. Vino la Mine prin toate furtunile, vino peste toate mările, vino prin tot iadul iubirii de oameni. Uită-te numai în ochii Mei, nu fă greșeala să privești împrejurul tău. 

Toate poruncile Domnului sînt un mers pe apă. 

Și acum să vă povestesc cum am cunoscut un preot care mergea pe apă. 

În 1998 era preotul bolnavilor de la leprozeria Tichilești, din județul Tulcea -, astăzi nu știu unde mai este, din păcate nici măcar nu-i mai știu numele. L-am întâlnit acolo, la Tichilești, în biserica leproșilor. Un preot tânăr, cred că nu avea nici 25 de ani, delicat, sensibil, cu un chip care exprima încă multă curăție.

Eu n-am îndrăznit să sărut nici măcar icoanele din biserica lui, dar el binecuvânta bolnavii, îi îmbrățișa pe toți, ca un Francisc din Assisi, le săruta frunțile descompuse de boală, își trecea mâinile peste fețele lor chinuite. Se împărtășea cu ei la fiecare liturghie. Îmi venea să-l întreb, dar îmi era rușine: de ce ești aici, ce-ai făcut, de ce-ai fost pedepsit.

La plecare, am oprit mașina pe marginea drumului, am scos o sticlă de spirt, pregătită din timp, și mi-am spălat îndelung mâinile, fața, hainele. Cu ultimele picături mi-am clătit gura și apoi le-am înghițit.

Eu n-am făcut nici măcar un pas pe marea care era în furtună, m-am scufundat din prima clipă într-o sticlă de spirt. Dar el, preotul leproșilor, în fiecare zi mergea pe ape către Cel care îl chemase: Vino!

Reclame

love story

fetițelor mele, Paia, Cati și Anușca

M-am săturat de atâtea morți. Să vă spun mai bine o poveste de dragoste, pe repede înainte, atâta cât am primit voie să vorbesc despre ea, fără să mă ating de taina mărturisirii ei.

„Dragostea e ca moartea de tare”, se spune în Cântarea Cântărilor (8,6). Atenție, nu zice „mai tare” (cum ar supralicita doar un poet mediocru), ci „ca moartea de tare”, adică singura care se poate bate cu ea, parte în parte. Nu știi cine câștigă până la urmă, dar are o șansă egală, – cine mai are o șansă egală înaintea morții?

E, într-un fel, o poveste ca în Cartea lui Tobit (citiți Biblia!), de aceea vreau să v-o spun, ca să vedeți că poveștile ne povestesc pe noi, nu noi pe ele.

El e un băiat de bani gata, absolvent de Cambridge, călătorit în toată lumea, încercând toate experiențele, inclusiv cele religioase, dar nu-și găsește sensul în nimic. Ajunge la droguri și, în cele din urmă, la mai multe tentative de sinucidere. Nu există ceva pe lumea asta ca să merite să mai trăiesc, repetă el întruna celor apropiați ai lui.

Într-un alt capăt al țării, ea este o balerină din Ucraina (să zicem, dar ar putea fi din orice țară săracă din estul Europei), un fel de Sonia Marmeladova (citiți „Crimă și pedeapsă”!), visând să danseze la Covent Garden, dar ajungând escortă de lux în timpul liber, pentru că nu întotdeauna viața te lasă să dansezi unde vrei tu. Din cauza unei boli autoimune, fata își pierde treptat funcțiile ambilor rinichi și trece pe dializă. Cu ultimii bani își închiriază o cameră aproape de spital, trăiește din ajutorul social și se roagă în fiecare zi să apară în viața ei un miracol sau moartea.

În acest moment intervine arhanghelul Gabriel sau, mă rog, cine era pe tură în momentul acela, în numele lui.

După ultima tentativă de sinucidere, băiatul se trezește la capul său cu un preot, adus de taică-său, care e un om credincios. 

Vrei să te omori? îl întreabă preotul. Da, zice băiatul, și ultimul din lume care o să mă oprească ai să fi tu, cu poveștile tale. Dar nici nu vreau să te opresc, îi răspunde preotul. Atunci, ce naiba vrei de la mine? 

Să-mi dai un rinichi, zice preotul, cât se poate de serios. Cred că n-ai nimic împotrivă să te sinucizi cu un singur rinichi.

E nebun, e dement, gândește băiatul, tata mi-a adus un popă nebun, și începe să râdă până îi sar acele din vene. Vorbesc serios, zice preotul, deși zâmbește și el în barbă. Nu-i pentru mine rinichiul, slavă Domnului, eu sînt sănătos. E pentru o fată din „Lacul lebedelor”, are nevoie de un transplant. Nu te cred, ești nebun, zice iarăși băiatul. Vreau să văd fata.

Popa îl duce acasă la fată, ăsta se îndrăgostește de ea pe loc. Vrea să se mute la ea, dar popa îl convinge pe tatăl băiatului, căruia nu-i prea convenea povestea cu Marmeladova, că e mai bine să-i primească pe amândoi în casa lui. La banii tăi, îi explică popa, nu mai contează că îngropi unul sau doi.

Analizele medicale ies bune, băiatul e compatibil cu fata și în această privință. Desigur, apar în poveste tot felul de demoni, ba asupra băiatului, ba asupra fetei, ba asupra tatălui, dar și rugăciunea preotului este puternică, sau, hai mai bine să recunoaștem, mila lui Dumnezeu este mai mare.

În așteptarea transplantului, toată casa se transformă: tatăl citește acatiste, băiatul face sport, ca să elimine toxinele din organism, fata le face zacuscă și colțunași, iar preotul este tratat cu icre negre și vodcă, și i se cumpără o cruce din lemn de tisă, pe care și-o dorea de mult.

The end. Nu așteptați să vă spun ce s-a întâmplat mai departe. Chiar dacă știu, aș fi un poet prost, dacă v-aș spune. „Dragostea e ca moartea de tare.” Înțelegeți din asta că nu știm cine va învinge până la urmă, dar numai dragostea primește o șansă în fața morții.

un gând la moartea părintelui Marius Bărăscu

A murit într-un accident rutier, – provocat pe E85 de o depășire criminală a unui șofer inconștient, Dumnezeu să-l ierte și pe el -, un preot tânăr, în ziua când împlinea 35 de ani, lăsând în urmă soția, patru copii și o parohie de țară, care îl primise și-l asculta ca pe apostolii lui Hristos.

Un preot cuminte și curat ca un sfânt, devotat în slujirea sa, fără odihnă în dragostea pentru aproapele. Pe ultimele fotografii din parohie apare înconjurat de familie și de enoriași, muncind pe șantierul bisericii, jucându-se cu copiii din sat și făcându-le din zidul bisericii sale un cinematograf în aer liber.

Domnul să te odihnească, părinte Marius! Roagă-te lui Dumnezeu și pentru noi, păcătoșii.

De fiecare dată în momente ca acestea, îmi aduc aminte de predica unui preot din țară, care, chemat să slujească la înmormântarea unui copilaș de 3 ani, a izbucnit în lacrimi și n-a putut spune decât atât: „Iertați-mă, vă rog, și iertați-l și pe Dumnezeu!”

Sînt preot de 20 de ani și tot nu știu ce să spun despre moarte, – nu din cărți, ci ceva în care să cred și eu. Aș putea să vorbesc despre Dumnezeu încă 20 de ani de acum înainte, dar despre moartea părintelui Marius n-aș ști să spun nici măcar un singur cuvânt. Mă așez lângă cei zdrobiți de durere și sufăr împreună cu ei. Mă strâng în prezența morții până mă fac un punct neînsemnat și strig de acolo, ca Hristos pe cruce, așteptând învierea: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

Numai în Hristos mai am puterea să fiu preot în astfel de momente: nu știu să vă spun ce e moartea, nu știu de ce există ea, dar știu și vă implor să nu uitați că nici măcar fiul lui Dumnezeu n-a fost iertat de nedreptatea ei, iar în răstignirea lui, în moartea lui nevinovată sînt cuprinse toate morțile din lumea asta. Și moartea părintelui Marius, și moartea Alexandrei Măceșanu, și moartea Luizei, și moartea tuturor nevinovaților de la începutul lumii până la sfârșitul ei. Este singurul gând pentru care nu-mi pierd mințile în fața morții. Facă-se voia ta, Doamne, așa cum s-a făcut în fiul tău pe cruce. Numai pentru acest gând mai pot să intru și mâine în biserică și să spun, slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Acum, „toate sînt în ascuns”, dar la sfârșit, când vor fi cer nou și pământ nou, ele se vor descoperi, le vom înțelege, vom sta fericiți la cină și vom ierta. Dacă o singură secundă n-aș crede asta, dacă n-aș ști acest lucru ca pe cel mai mare adevăr, astăzi mi-aș pune epitrahilul deoparte și n-aș mai sluji niciodată.

Îmi mai aduc aminte și de ultimele cuvinte ale părintelui Pavel Florenski, marele teolog rus, matematician, fizician, chimist, un adevărat luminător al Rusiei (și la propriu, pentru că el concepuse planul național de electrificare a țării), trimis de bolșevici în fața plutonului de execuție, într-un lagăr din Siberia. Avea 5 copii acasă. Refuzase pașaportul primit prin intermediul lui Maxim Gorki, ca să fugă din țară, pentru că a vrut să împărtășească până la capăt soarta poporului său. A plecat capul în fața armelor, spunând: „E foarte greu, Doamne, dar facă-se voia ta!”

Așa cum singurătatea absolută este tragedia ateului, există și o tragedie a credinciosului: răstignirea sa între credința în „facă-se voia Ta” și strigătul omenesc în fața morții, „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”.

 

apocrifă

Şi după şase zile, Iisus a luat cu sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi s-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa lui ca soarele, iar veşmintele lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu el.

– Doamne, îndrăzni Moise, eu zic să-i asculți pe pescarii aceștia și să rămânem cu ei pe munte. Nu are rost să te expui. Vei face și de aici minuni, că puterea ta e mare, iar cine are nevoie, la o adică, o să te găsească și pe Tabor.

– Oamenii au nevoie mai mult decât de minuni, Moise. Au nevoie de iubire. Minunile îi fac doar o clipă mai fericiți, dar nu mai puțin singuri.

– Au legea, Doamne. Să nu minți, să nu ucizi, să nu furi și toate celelalte. Omul trebuie să știe doar atât: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Altfel, nu o să învețe nimic. Dacă scapă nepedepsit, omul o să scoată și al doilea ochi, o să smulgă și al doilea dinte.

– V-am lăsat atâta timp să-i scoateți și voi ochiul, și lumea n-a fost mai bună. Ați făcut mai mulți chiori, atâta tot. Frica îl face pe om mai prudent, Moise, dar nu și mai bun. Însă dacă ceva îl mai poate mișca din împietrirea lui, aceea este iubirea. Dar asta poți să înțelegi numai dacă ai întâlnit-o atunci când ai urât vreodată cu adevărat.

– Iubirea, iubirea. Vorbești ca un poet, Doamne, să mă ierți. Iubirea e imprevizibilă și mai mult încurcă lucrurile decât rezolvă ceva. E bună pentru familie, pentru prieteni, în rest poate fi un sentiment arbitrar și periculos. Cum să conduci lumea prin iubire? Cum să faci din ea o justiție, o armată, o societate, un stat? Nici măcar o religie nu o poate întemeia iubirea singură. E nevoie de dogme, de legi, de constrângeri, altfel o să facă fiecare după cum îl taie capul. 

– Eu mă gândesc, Moise, la cum am vrut să arate lumea când am făcut-o noi, iar tu îmi vorbești de o lume la care vă gândiți voi. Dar chiar și această lume a ta, numai prin iubire se mai poate salva, dacă nicio lege a ei și nicio constrângere nu vor fi mai mari decât sufletul ultimului om. În ce mă privește, Moise, am crezut în iubire de la bun început și trebuie să arăt acest lucru până la sfârșit, cu prețul vieții. Și chiar dacă va fi să mă înțeleagă doar acești pescari pe care-i vezi aici.

– Până la sfârșit, zici? Dar la sfârșit, îți amintesc, pământul va fi înghițit de focul tău, nu de iubirea ta.

Ilie nu vorbise până atunci nimic, ca unul care era cel mai mic între ei. Când auzi însă ultimele cuvinte, făcu un pas înaintea lui Moise și-i înfruntă privirea.

– Frate Moise, va fi vijelie năprasnică, se vor despica munţii şi stâncile se vor sfărâma, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur. După cutremur vor trece toate prin foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi abia acolo va fi Domnul.

dacă nici această moarte nu ne schimbă

 

O zi și o noapte s-a scurs sângele unui copil care a așteptat ca statul român să-i vină în ajutor. O zi și o noapte de teroare, tortură și singurătate, în care ei au mai ucis încă un copil iar noi am continuat să facem ceea ce știm cel mai bine: să ne urâm între noi pe facebook.

Cei mai mulți nu ne cunoaștem, nu ne-am văzut în viața reală, și sîntem cumva la fel, avem familii de întreținut, probleme, slujbe obositoare, datorii la bănci, case și mașini în rate, ne-am putea chiar nimeri împreună într-un concediu la mare, dacă nu ne-am urî de moarte pentru Iohannis, pentru Dăncilă, pentru Cioloș etc., care și ei sînt cumva la fel, în felul lor, numai că niciodată nu vor merge în aceeași vacanță cu noi. Și nici copiii noștri cu copiii lor.

Facem toți pe deștepții, știm unde e buba, unde sînt securiștii, statul paralel, criminalii, incompetenții, în timp ce securiștii din toate părțile se amuză de noi și ne dau like la postări.

Votăm de ani de zile aceleași mutre politice care ni se livrează la televizor, când la putere, când în opoziție, când la București, când la Bruxelles, deși fiecare am putea face cel puțin o listă de miniștri cu oameni cinstiți și competenți pe care-i știm de lângă noi: un doctor, un polițist, un profesor, un procuror, un antreprenor, un artist etc. Care însă nu vor ajunge niciodată să conducă România, pentru că noi votăm mutre politice, nu oameni.

Cerem balaurului un cap sau altul doar când ne oripilează încă o crimă, dar pentru fiecare cap pe care-l pierde alte șapte îi cresc la loc. Ați mai aflat cine a fost vinovat pentru morții și răniții de la Colectiv? Sau, în afara unor demisii de „onoare”, cine a plătit în justiție pentru moartea Aureliei, în accidentul aviatic din Munții Apuseni?

De ani de zile ieșim în stradă împotriva unui partid sau altul, dar țara e în realitate pe mâinile unei vermine administrative care știe să treacă prin toate jocurile politice.

De aceea, în lumea lor, unde se vor învârti mereu de o funcție, de un post, de o sinecură, de o pensie specială, și unde-și pregătesc odraslele ca să le ia locul, nu le va fi niciodată teamă de noi: pentru că noi ne unim doar ca să-i schimbăm pe unii cu alții, nu să schimbăm din temelii lumea lor strâmbă.

O zi și o noapte s-a scurs sângele unui copil care a așteptat ca statul român să-i vină în ajutor. Odihnește-te în pace, Alexandra. Dacă nici moartea ta nu ne schimbă, odihnește-te în pace, cât mai departe de acest neam blestemat, care nu știe decât să se disprețuiască și să se sfâșie.

ce are de învățat Biserica din greșelile profesorului ei de morală

N-am de gând să mai discut și eu ce a spus părintele Vasile Răducă despre viol. S-a tot făcut în ultimele zile apel la iertarea creștinească a omului care poate greși. Ceea ce este foarte adevărat, însă constat cu stupefacție, citindu-i precizările ulterioare, că afirmațiile domniei-sale reprezintă convingeri serioase și nicidecum un șir de exprimări nefericite, cum am crezut inițial.

Acolo unde m-am așteptat să-și ceară scuze, fără echivoc, de la cei pe care i-a scandalizat pe bună dreptate, am găsit doar regretul că afirmațiile făcute ar fi avut un „ecou nedorit” în opinia publică (mă întreb care ar fi fost ecoul lor de dorit: ca victimele unui viol să se simtă vinovate că „nu s-au spălat în primele ore”?).

În schimb, părintele profesor continuă și în precizările de a doua zi să ne livreze oximoronul aberant al „violului consimțit prin constrângere”, prezentându-l ca fiind „punctul de vedere al specialiștilor” și regretând doar faptul că „și l-a însușit și expus”. E un fel aici de a ne bate obrazul, cum că domnia-sa a vrut să ne lumineze, dar noi am dovedit că n-am meritat.

Însă cu ce impresie rămâne cititorul acestor precizări? Aceea că științele medicinii și bioeticii („specialiștii”) îi dau, totuși, dreptate părintelui Răducă, în timp ce presa și opinia publică, mai puțin informate, îl pun la zid ca pe un martir al adevărului.

Dincolo de acest subiect, de parcă nu era de-ajuns, trebuie, totuși, observat ce anume este încă greșit în celelalte afirmații ale părintelui Răducă, despre femeia în islam și relațiile sexuale în general. Cu atât mai mult cu cât domnia-sa le consideră, în continuare, „cât se poate de valide din punct de vedere teologic”, iar unii preoți și mireni de pe facebook le-au apreciat, găsind în ele învățătura tradițională a Bisericii.

E o discuție lungă, complexă, de aceea nu-mi propun aici decât să ating câteva teme care mi se par importante în acest moment, măcar ca puncte de pornire pentru o dezbatere ulterioară. Așadar:

Situațiile „delicate” se discută la biserică, nu la radio

1. În primul rând, un preot, un duhovnic, un teolog nu oferă la radio / tv sfaturi și îndrumări pentru „situațiile delicate de viață” ale ascultătorilor, cum și-a justificat  părintele profesor scăpările sale.

„Situațiile delicate” se discută numai în intimitatea spovedaniei și cu fiecare om în mod diferit, în funcție de contextul lor, de buna cunoaștere a fiecărui caz în parte, de așezarea omului din punct de vedere spiritual, emoțional, intelectual etc. Altfel, orice emisiune de acest gen, în pofida bunelor intenții ale participanților, nu este decât încă un spectacol obscen de livrare a intimității, voyeurismul fiind, totuși, specialitatea televiziunilor comerciale.

Dincolo de reacția binevenită a Patriarhiei în acest caz, poate ar fi timpul și unor măsuri concrete ca posturile de radio și tv ale Bisericii să pună capăt emisiunilor live de „sfaturi duhovnicești” personalizate și, mai degrabă, să-i trimită la biserică pe cei care au probleme sau întrebări strict personale. Nu numai că aceasta este în biserică relația corectă, firească, tradițională de îndrumare spirituală de la preot la mirean, dar s-ar evita astfel sminteala generală în cazul altor derapaje, iar pe viitor, de ce nu, posibile întrebări capcană menite să amorseze alte scandaluri.

N-ar strica, apropo, nici aruncarea unui ochi mai atent pe site-urile mitropoliilor, unde diverși autori strecoară adesea în textele lor interpretări aberante ale învățăturii creștine.

În fine, în cazul mamei a cărei fiică are o relație cu un musulman, cel mai bun răspuns era invitarea acestei femei la biserică, la orice biserică, pentru a discuta cu un preot situația ei, dacă își dorea acest lucru. Adevărat însă, ar putea fi o problemă dacă acest preot a fost studentul părintelui Răducă și a învățat de la domnia-sa că „femeia în islam este considerată o lighioană”.

„Lighioana” din familiile creștine

2. E deplorabil ca într-o relație de dragoste între doi tineri, despre care un preot n-are habar nici măcar cum îi cheamă, acesta să-l invoce pe Dumnezeu ca să-i despartă, doar pentru că sînt de religii diferite. Nici măcar sfântul Pavel, cu toată rigoarea lui în chestiuni morale, nu a cerut așa ceva creștinilor căsătoriți cu necredincioși, lăsând loc speranței că, până la urmă, iubirea îi poate mântui pe toți (1 Corinteni 7,12-13).

Părintele Răducă a revenit cu precizări, trimițându-ne să citim Coranul, ca să aflăm cum se poartă musulmanii cu nevestele lor. Susținătorii domniei-sale, la rândul lor, ne-au reamintit clipurile de pe youtube ale unor musulmani fanatizați, care-și umilesc femeile în public.

Am apreciat mult răspunsul elegant și aparent pe lângă subiect pe care i l-a dat muftiul Murat Iusuf: „Este opinia părintelui profesor și i-o respectăm. Referitor la statutul femeilor în islam: au aceleași drepturi și chiar există o relatare în care profetul Mohamed spune că Raiul este sub picioarele mamelor. Dacă vrem să intrăm în Paradis, trebuie să ne respectăm foarte mult mamele.” (DigiFM)

Cei mai mulți români care aud de islam se gândesc în mod automat la teroriști și la statul islamic, deși în Dobrogea sînt zeci de mii de musulmani care conviețuiesc pașnic cu noi, au familii normale, vieți obișnuite și infinit mai mult bun simț atunci când vorbesc despre creștinism decât are părintele Răducă când vorbește despre islam.

Dacă muftiul comunității musulmane din România ar fi fost mai puțin elegant, i-ar fi putut aminti părintelui profesor că femeia este tratată ca o „lighioană” în foarte multe familii creștine românești care contribuie la una dintre cele mai mari rate europene ale violenței domestice, cu tot ce include aceasta: bătăi, insulte, amenințări și umilințe, agresiuni sexuale, dominare psihologică, servitute economică etc.

I-ar fi putut aminti, de asemenea, că înjurătura de mamă, asezonată adeseori cu termeni religioși, este de departe în topul celor mai preferate insulte românești. În fine, ca replică la recomandările din bibliografia canonică, muftiul Murat Iusuf l-ar fi putut trimite pe părintele Răducă la „Pravila” lui Vasile Lupu, tipărită de sfântul mitropolit Varlaam după codicele legislative ale sfântului împărat Justinian și unde, între alte grozăvii punitive, se explică în detaliu cum poate creștinul să-și bată nevasta „cu măsură”, adică „până a nu se rupe parul de spatele ei”.

Ce vreau să spun cu asta? Ceva foarte simplu: să nu ne mai aruncăm unii altora în obraz prejudecățile generale, excesele fanatizaților din toate părțile ori greșelile istorice ale unei religii sau alteia. Dar mă întristează în mod special când acest lucru îl face un creștin, pentru că mai ales Hristos n-a vorbit despre religii, ci despre fiecare om în care trebuie să-l vedem pe aproapele nostru, cu bune și rele, indiferent de credința și neamul lui, pilda supremei iubiri având ca personaj principal un eretic samarinean, de care poporul ales se ferea ca de ciumă.

Sexualitatea și relațiile sexuale

3. Mai departe, părintele Răducă trece pe terenul preferat al gardienilor moralei din toate religiile, relațiile sexuale, pe care le expediază ritos într-o definiție de manual: „Din punctul de vedere al moralei creștine, relațiile sexuale sunt permise exclusiv în cadrul căsătoriei, altfel omul își poate duce viaţa şi fără să întrețină relații sexuale.”

Observați tonul radical care invocă autoritatea legii, excluziunea fără drept de apel, alternativa pe cât de cinică, pe atât de fictivă: tipul acesta de sentințe nu este cu nimic diferit de proclamațiile unui fanatic religios. „Scris este, sînt șase zile în care se lucrează, veniți într-una din acestea să vă vindecați, nu în ziua sâmbetei” – și nu era adevărat? Fanaticii din toate timpurile au știut legea pe de rost, dar n-au fost niciodată îngăduitori cu „duhul de neputință” al omului. Pe unii ca aceștia Mântuitorul îi numește „cărturari fățarnici”, care „leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor” (Matei 23,4).

Sigur că omul poate trăi „fără să întrețină relații sexuale”, așa cum poate fi vegetarian sau să-și țină respirația sub apă, dar acestea sînt rezultatul constrângerii unor funcții ca urmare a unei alegeri, iar nu modul firesc, constitutiv al alcătuirii umane. Omul poate trăi fără relații sexuale, dar nu în afara sexualității lui.

Sexualitatea este o funcție a creației divine, așa cum sînt digestia, respirația, somnul etc. Este funcția cea mai înaltă, pentru că numai în prezența ei omul își descoperă alteritatea și plenitudinea (acesta fiind sensul cuvintelor de la facerea femeii, „ca omul să nu fie singur” – Geneza 2,18). Chiar și în votul monahal al castității există o sexualitate sublimată în așteptarea unirii mistice cu Mirele ceresc.

Dar eu l-aș întreba pe părintele profesor, de dragul discuției, răspunsurile fiind deja incluse în întrebări, ce-a fost mai întâi: căsătoria sau morala creștină? Și dacă a fost căsătoria, încă din Rai, care era morala acestei căsătorii, de vreme ce încă nu exista o morală creștină? Și ce a fost căsătoria creștină secole la rând, până să ajungă o slujbă în Biserică? Era ea conform moralei creștine sau cumva creștinii au trăit „necununați” timp de câteva secole?

Dacă sexualitatea este o funcție a creației divine care își are în sine, de la bun început, propria sa moralitate neschimbătoare (și care include căsătoria), codificarea relațiilor sexuale este un construct fluid al unor culturi și instituții din toate timpurile. Poligamia patriarhilor, concubinajul oficializat, leviratul (căsătoria obligatorie a unui frate cu văduva fratelui decedat), repudierea discreționară a soției, sînt tot atâtea exemple din Vechiul Testament care în niciun caz n-ar putea fi citate în sprijinul „moralei creștine”. Deși fac parte din Scripturile Bisericii și poartă marca revelației, ele reprezintă instituțiile unui alt timp.

Obiectul moralei creștine

Așa încât obiectul moralei creștine nu sînt relațiile sexuale între un bărbat și o femeie, nici plăcerea sexuală, nici „estrogenii cancerigeni” de care se îngrijorează părintele Răducă, ci autocontrolul sexualității prin discernământ și înfrânare. Mi se pare că tocmai acest lucru îl spune sfântul Pavel în epistola pe care am citat-o mai sus: „Fiecare [bărbat] să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său, pentru [ca să nu se ajungă la] desfrânare” (7.2).

Din această perspectivă, căsătoria creștină, „taina nunții”, în sensul unei sexualități practicate cu discernământ în legătura de iubire a bărbatului cu femeia, a existat mai înainte și independent de codificarea ei oficială în Biserică, începând cu secolele 8-9.

Altfel spus, nu căsătoria a reglementat relațiile între bărbat și femeie, ci exact invers: devotamentul reciproc al acestora, dragostea curată, fidelitatea, discernământul, credința comună și, mai ales, căutarea misterului unității inițiale au dus la sfințirea legăturii lor în Biserică.

Ar trebui să se gândească mai mult la aceste lucruri preoții care aruncă stigma de „curvari” în obrazul unor tineri care încă nu și-au sfințit legătura prin slujba cununiei.

Nu vreau, prin ce spun aici, să minimalizez importanța cununiei în Biserică și nici să încurajez concubinajul, ci doar să pun într-o ordine firească, prea adesea uitată, sau răstălmăcită, relația dintre iubire (inclusiv trupească) și căsătorie. 

Gândirea mecanicistă

4. Dar cea mai șocantă afirmație a părintelui Răducă este atunci când spune că graviditatea unei femei rezultată în urma unui viol este „darul lui Dumnezeu”. (Asta îmi aduce aminte, deși n-ar trebui să glumesc cu astfel de lucruri, de expresia țăranilor din parohia mea de altădată, care spuneau despre un alcoolic că are „darul beției”. Pur și simplu nu-și puteau imagina că un om poate bea atât de mult, dacă n-ar avea un har de la Dumnezeu pentru asta.)

Este aici un exemplu frapant de gândire mecanicistă, pe care am identificat-o și în alte spații de reflecție dogmatică în Biserica noastră. De exemplu, în disputa sterilă privind locul în care ajung copiii care mor nebotezați. Gândirea mecanicistă spune că, de vreme ce nu au primit botezul, ei nu pot merge în Rai, și cunosc preoți care refuză să-i pomenească pe acești copii la sfânta liturghie. Pentru acest tip de gândire, jertfa lui Hristos, coborârea sa la iad și mântuirea tuturor sufletelor nevinovate au fost evenimente calendaristice, și nu un timp veșnic al mântuirii. Reprezentanții acestei gândiri (curent dominant în dogmatica creștină) își închipuie iconomia mântuirii într-un timp liniar, într-o succesiune de acte, și nu pot a înțelege că Hristos se răstignește euharistic și coboară la iad în fiecare clipă, pentru a scoate până la sfârșitul lumii suflete nevinovate ca ale pruncilor sau cele pentru care ne rugăm în pomenirea morților. 

Revin acum la graviditatea rezultată în urma unui viol, a unei constrângeri voliționale. Gândirea mecanicistă a părintelui Răducă circumscrie darul de viață al lui Dumnezeu în reușita fiziologică a unui act copulator. Or darul de viață, de ființare, dincolo de capacitatea ereditară pe care a primit-o omul în urma creației sale, este înscris virtual, ca toate darurile divine, în libertatea acordată omului de către Dumnezeu. Și numai această libertate, exercitată cu discernământ, face funcția sexuală a omului diferită de cea animală, iar nu actul copulator.

Cu alte cuvinte, nu există niciun „dar al lui Dumnezeu” într-un copil născut în urma unui viol, sau la beție, sau din „neatenție”, împotriva voinței unui cuplu, sau în pântecele unei femei nepăsătoare cu sarcina ei ș.a.m.d., ci doar tot atâtea manifestări iresponsabile ale capacității umane de procreare, la care bunul Dumnezeu asistă neputincios sau, pentru că este iubitor de oameni, se simte obligat să intervină cu miracole ca totul să se termine cu bine.

Dacă un copil conceput în asemenea condiții are tot dreptul să trăiască, este pentru că din punct de vedere etic și biologic reprezintă o ființă independentă de părinții săi, iar din punct de vedere creștin are dreptul la un miracol.

Cazul unei gravidități rezultate în urma unui viol este însă unul special, pentru că poartă urmele indelebile ale unei traume materne greu de imaginat. Închipuiți-vă numai cum ar fi ca o mamă să vadă pentru toată viața în ochii copilului ei amintirea ochilor bărbatului care i-a pus cuțitul la gât. De aceea, nu cred că o altă instanță  omenească în afară de însăși femeia aflată în acest caz poate decide asupra sarcinii ei, după cum nu cred că altcineva decât Dumnezeu poate judeca hotărârea ei. Să ne amintim doar că iconomia divină a curmat viața pruncului Batșebei, născut din violul lui David. E o invitație la reflecție, nu un argument pentru avort. 

Și tot ca o invitație la reflecție, pentru susținătorii atât de vocali ai unei „sarcini fără condiții”, de data aceasta asupra fariseismului pe care-l practicăm în Biserică, sau, dacă vreți, a dublei măsuri în propria noastră conștiință: dacă orice viață este darul imprescriptibil al lui Dumnezeu, dacă nu există nicio justificare pentru avortarea unei vieți, cum se face că am ajuns să acceptăm uciderea aproapelui în război și mai ales cum am ajuns să binecuvântăm armele și steagurile de luptă? Este baioneta mai puțin blestemată decât o chiuretă? Sau viața unui soldat de 20 de ani mai puțin promițătoare decât viața unui fetus? Ori poate porunca „să nu ucizi” s-a spus doar pentru avort, nu și pentru crimele de război.

Dialogul cu lumea modernă

5. Dincolo însă de toate aceste discuții, opiniile din aceste zile ale părintelui Vasile Răducă, nu un preot oarecare, ci titularul catedrei de morală de la București și secretarul comisiei de bioetică a Patriarhiei, sînt relevante pentru un fenomen cu mult mai îngrijorător decât superficialitatea lor în sine: falimentul general al noii școli românești de Teologie, incapabilă, cu câteva excepții, să intre într-un dialog pastoral cu societatea modernă. 

Faceți un singur experiment: rugați-vă prietenii care citesc în mod constant și care sînt interesați de religie să vă dea un singur exemplu de carte scrisă de un profesor de la Teologie pe care au citit-o până la capăt. Veți constata că nu avem autori nici măcar să ocupe jumătate din catedrele unei singure facultăți. Iar dacă învățătorii nu mai știu să vorbească lumii de azi, pot să fie ucenicii mai presus decât ei?

nu vă lăsați înșelați de porcii care se aruncă în mare!

Cititorul neatent răsuflă ușurat la scena când legiunea de diavoli teologi, izgonită din cei doi demonizați, trece în turma de porci și se aruncă în mare (Matei 8.28-34). Sentimentul general este că, în sfârșit, primejdia a trecut, diavolii s-au înecat odată cu porcii și lumea din Gádara și-a găsit liniștea.

Gândire de copii! Pretutindeni în Evanghelie, Mântuitorul doar scoate diavolii și-i alungă, alteori îi ceartă, dar nu-i „omoară” și nici nu-i leagă, pentru că așa ceva, știu și ei, ar fi fost „înainte de vreme” (8.29). Iar vremea este încă a ispitirii, a încercării.

Scalda temporară n-are nicio putere asupra diavolilor. O secundă în urma plonjonului lor artistic în mare, ei au ieșit la mal, căutându-și altă pradă, mai ales că ținutul Gadarei le plăcea în mod deosebit (Marcu 5.10). Poate așteptând momentul în care să-i încerce din nou chiar pe cei doi vindecați. Căci, atenție, „atunci când duhul necurat iese din om, …, el zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieșit. Și venind, o află golită, măturată și împodobită” (Matei 12.43-44).

Nu știu dacă cea mai mare viclenie a diavolului este, cum se tot spune, „să ne încredințeze că nu există” (am scris aici despre aceste cuvinte citate strâmb). Totuși lumea crede în diavol mai mult ca în Dumnezeu, uitați-vă numai la filmele de la Hollywood. Și așa a fost tot timpul, pentru că omul nu mai așteaptă niciun bine, dar este îngrijorat de ceea ce i s-ar putea întâmpla mai rău.

Însă o viclenie a diavolului mai eficientă, iată, este să-și însceneze dispariția, ca noi să mergem liniștiți la culcare. Iar în lumea modernă, forma favorită de disimulare a diavolului este progresul.

Lumea de azi se teme de diavol la fel de mult ca cetățenii Gadarei, dar e încrezătoare că progresul l-a izgonit, așa cum a eradicat ciuma și lepra. Dacă ar exista un vaccin contra diavolului, sînt sigur că și l-ar face, preventiv, inclusiv mulți atei.

Cititorule al Evangheliei, nu te lăsa dus în eroare de porcii care se aruncă în mare! Când demonii fac circ la marginea orașului, teme-te mai degrabă de cetățeanul cu șepcuță de jocheu, care-ți arată binevoitor la marginea parcului portița ce duce spre șinele de tramvai.*

* NOTE. „Diavolii teologi”, numiți de Sfinții Părinți și arhiconi. În cazul de față ei recunosc în Iisus pe fiul lui Dumnezeu, se roagă lui (Luca 8.28 spune chiar că s-au prosternat înaintea lui) și cunosc iconomia divină cu privire la timpul judecății lor. Apropo de Gádara, orașul a fost ras din temelii de Vespasian, în anul 66 (dacă nu e vorba de o altă Gádara). Pe ruinele lui a funcționat mai târziu o episcopie, subordonată Bisericii Romei, între titularii căreia s-a numărat în secolul 20 italianul Nicolae Iosif Camilli, cel care a întemeiat Episcopia Romano-Catolică de la Iași.

Deși am zis că am scris în altă parte, se cuvine să reamintesc aici, corect și complet, cuvintele predicatorului din „Jucătorul mărinimos” a lui Baudelaire: „Niciodată să nu uitaţi, când veţi auzi lăudându-se progresul luminilor, că cea mai izbutită viclenie a Diavolului e să vă încredinţeze că nu există!” (sublinierea mea).

În sfârșit, pe cetățeanul cu șepcuță de jocheu, dacă n-ați descoperit încă personajul, și ar fi bine, îl găsiți în Maestrul și Margarita a lui Mihail Bulgakov (vă las să căutați singuri pagina).

Zack, colecționar de obiecte rare

Zack, – l-am întâlnit pe o bancă din Princes Gardens, în centrul Edinburghului, vizavi de celebrele magazine care foiesc de lume ca un furnicar neliniștit. Ochii lui albaștri sub fruntea înaltă mi s-au părut cel mai luminos lucru în aerul acelei după-amiezi. Pe o coardă legată de copaci își atârnase la uscat sacul de dormit. 

Desfăcuse o conservă de carne și m-a invitat la masă.

– Tocana asta e a naibii de sărată, s-a strâmbat el. Apropo, nu tragi o fugă să iei niște bere?

Am traversat parcul până în zona magazinelor de lux și am luat un bax de Peroni.

– Oho, bere italiană, s-a bucurat. A scos sticlele din cutie și le-a pus la rece în fântâna arteziană de alături. Știi că l-am cunoscut pe Berlusconi? 

– Serios? Președintele?

– A fost odată la Bella Italia, unde lucra Jane a mea. A venit cu tot staful, au comandat nenorociții numai friptură de vițel și bere din asta bună. Da’ și Jane, mare cățea, nu s-a lăsat până n-a băgat-o un pic în seamă. Și ce bacșiș crezi i-a lăsat la urmă? Nimic, frate. Zero. Dobitoci ca el cred că-i o mare onoare să-i servești pe ei.

După masă s-a lăsat mulțumit pe bancă și a început să fluiere Autumn leaves. A fluierat bine până la „but I miss you most of all, my darling”, unde s-a încurcat.

– Chiar așa, am zis, ce-ai să faci la toamnă? Unde-ai să stai?

– La tine, a glumit el. Văd eu, frate, mă descurc. Iarna trecută am dormit în biserică la Lauriston. Foarte de treabă maicile, dar nu ne țineau decât pe timpul nopții. După micul dejun trebuia să ne căutăm de lucru prin oraș. Ziceau că Iisus îi ajută pe homleși, da’ nu-i încurajează.

– Corect. Și tu ce făceai prin oraș? 

A dat plictisit din mână.

– Ce fac de obicei. Vând obiecte de colecție în piața de vechituri. A, și agăț turiste singure.

– Ce obiecte de colecție, l-am privit amuzat.

– De tot felul. Cartea pe care a uitat-o George Clooney în avion, cana din care a băut Madonna, poze cu autograful reginei… Te interesează?

Și sărind în picioare, a dat drumul unui hohot de râs în fața mutrei mele perplexe.

– Hai să-ți spun cum stă treaba, a reluat el, după ce s-a potolit. Caut prin tomberoane tot felul de vechituri și merg cu ele în piață. Dacă-i o carte, să zicem, îi scriu frumușel o etichetă: 

„Ocazie rară! Doar 50 de lire! Cartea pe care a uitat-o în avion marele actor George Clooney, când a venit la Londra. A vrut să se întoarcă după ea, dar agenții de pază nu l-au lăsat, cât era el de marele Clooney. Eu am cumpărat-o de la un negru bătrân care făcea curățenie în aeroport. Semnează: Zack, colecționar de obiecte rare.”

A fost rândul meu să izbucnesc în râs.

– Să nu-mi spui că dă cineva 50 de lire pe așa ceva.

– Amatorii nu, dar profesioniștii se omoară după chilipiruri din astea.

A mai pescuit o bere din fântână, spre stupefacția unor turiști japonezi care treceau prin zonă. L-am întrebat dacă nimeni încă nu-l reclamase la poliție.

– Nu înșel pe nimeni, frate, stai liniștit. Eu vând povești, asta fac. Toată lumea vinde astăzi povești. Iar oamenii mor să le cumpere, e ocupația lor favorită. Măcar ale mele sunt nevinovate, nu ca ale guvernului.

Și s-a lansat într-o tiradă încrucișată împotriva guvernului, presei, organizațiilor internaționale și, în general, a companiilor de tot felul care-și vând marfa cum vinde el în bazar cartea lui George Clooney. 

– O singură dată n-am putut să vând o poveste, a revenit el la afacerea lui, după ce s-a mai răcorit. Să vezi cum a fost. Eram pe plajă la Prestonpans, acolo unde încep stâncile spre Port Seton. Era vară, ca acum. Mergeam la întâmplare pe malul mării și mă uitam după pietre. Am eu fixul ăsta: mă plimb pe plajă și îmi închipui că o să găsesc ceva extraordinar adus de mare. Când eram copil, mama ascundea bănuți în nisip și mă punea să-i caut, poate de aici mi se trage. 

În fine, nu știu cum mi-a venit. La un moment dat m-am oprit pe mal și am zis, Doamne, dacă exiști, fă să descopăr acum o comoară. Și când să plec, am văzut sclipind în vârful bocancului un inel de aur. M-am gândit imediat să-l vând cu o mie de lire. „Ocazie rară! Inel de aur descoperit prin miracol pe plaja de la Prestonpans.” Dar cu o mie de lire poți să-ți iei unul nou din oraș, nimeni n-ar fi cumpărat povestea asta. Până la urmă i l-am făcut cadou lui cățeaua de Jane, chiar cu o lună de zile înainte de a mă lăsa.

Și-a amintit apoi că a cumpărat altădată, dintr-un anticariat, un set de poze cu debarcarea din Normandia.  Mi-a povestit în detaliu, distrându-se grozav, cum le-a vândut una câte una în piața de vechituri, pretextând că sînt din jurnalul unui soldat american și inventând pentru fiecare câte o poveste de dragoste sau de război, după cum avea chef.

Zack era într-o formă extraordinară. Vorbea întruna, trecând de la un subiect la altul ca și când ar fi vrut să-mi povestească toată viața sa, gesticula agitat și făcea ture în jurul băncii, iar din când în când se oprea brusc și-i saluta cu mâinile deasupra capului pe turiștii care pozau parcul. Era o zi frumoasă la Edinburgh, una din acele zile în care numai faptul că se arăta soarele îi făcea pe oameni fericiți.

L-am lăsat întins pe bancă, cu mâinile sub cap, pregătindu-se să tragă un pui de somn până aveau să-l găsească gardienii și să-l scoată afară.

Duminica următoare l-am căutat în piața de vechituri, dar n-am dat de el. Am întrebat în toate părțile, însă nimeni nu-și amintea de Zack. Poate și-a mutat afacerea în altă parte, m-am gândit, sau, cine știe, poate că nu-mi spusese despre el însuși decât o altă poveste.

centurionul și zmeii

Mă obsedează centurionul roman care n-a vrut să-i intre Iisus în casă (Matei 8.5-13). Cum poți să ratezi așa ceva? Pur și simplu nu e omenește, oricâte predici sforăitoare despre smerenie am să aud aici. De altfel, Mântuitorul nu vorbește niciodată despre smerenia centurionului, ci despre credința lui.

Mă obsedează și cuvintele lui Petru, care i-a spus lui Iisus „ieși de la mine, că sunt păcătos”. Sunt de-a-ndoaselea cu toți psalmii, de exemplu, în care păcătosul îl cheamă întruna pe Dumnezeu.

Ajung să cred că vorbele lor erau numai un fel umil-protocolar de a spune că nu merită atâta atenție. Cam cum spunem noi când ne dă telefon un om important, vai, ce onoare îmi faceți, nu trebuia să vă deranjați, vă căutam eu.

”Spune numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea.” E adevărat, asta e o probă de credință, dar mai degrabă îl suspectez pe centurion că n-a vrut să aibă probleme cu șefii lui. Ce-ar fi zis aceștia dacă ar fi aflat că un ofițer al cezarului alergase la un zdrențăros din Galileea ca să-l poftească în casă? Câți din aceștia nu puseseră ei pe cruce.

Centurionul are credință, dar are și prudența pe care o cereau timpul și locul său. Dacă fiul lui Dumnezeu e atât de puternic, atunci n-are rost să mă expun, ajunge doar să spună cu cuvântul și sluga mea se va vindeca. Nu e nicio viclenie aici. Curățenia porumbelului lucrează împreună cu înțelepciunea șarpelui.

Mântuitorul e milostiv și înțelege situația centurionului. Numai noi ne credem zmei și predicăm lucruri înalte. 

tot ce sîntem

La 14 ani a vrut să plece cu o trupă de rock în turneu. Am lăsat-o, de teamă că altfel ar fugi de-acasă. 

Altădată și-a luat rucsacul și a zburat în Maroc, a băut ceai în corturile berberilor și le-a ascultat poveștile, a traversat munții Atlas și a condus prin deșert.

A plecat cu cortul în munți, deși habar n-avea cum să monteze un cort și nici n-a vrut să-i arăt mai înainte, pentru că noi ne certăm mereu orice am face. 

Mi-a zis că se călugărește într-o mânăstire hindusă. Am ajutat-o să-și care bagajele, apoi am făcut depresie.

A vrut să plece de acasă și i-am cumpărat pat. După un an m-a chemat să o aduc înapoi și am rămas cu patul în garaj.

A dispărut o vară întreagă, ca să studieze într-un templu instrumente și muzică indiană. Dimineața și seara muncea la bucătărie pentru masă și un loc de dormit.

A făcut muzică toată copilăria ei, a studiat la Royal Conservatoire, a cântat în orchestre simfonice, dar într-o zi a spus că nu mai vrea să pună mâna pe pian. S-a apucat de haltere și după un an a ajuns instructor de fitness. A fost admisă la London School of Economics, dar n-a vrut să meargă, ca să nu ne împovăreze pe noi.

Am vrut să aibă lângă ea un băiat liniștit, de pe la biserică, dar s-a îndrăgostit de indieni și de negri. A călărit pe malul oceanului, a tras cu pușca, s-a bătut în ring, a cântat pe străzi și știe totul despre Sylvia Plath.

Într-o noapte a luat un tren și a călătorit două ore ca să salveze viața unui om care nu-i mai răspundea la telefon.

Azi noapte reciteam din însemnările ei mai vechi, ținute sporadic pe un blog fără cititori: „Tot ce sînt nu e de ajuns. Pulvis et umbra sumus.”

Iar astăzi a terminat Dreptul la Edinburgh, am participat la ceremonia de absolvire, iar la sfârșit m-a lăsat să o strâng în brațe minute în șir, ca în copilărie.

îngrijiți-vă (sufletul), dar nu duceți grija (vieții)

O nuanță importantă în verbul central al evangheliei din duminica aceasta (Matei 6,25-34): Iisus nu spune „nu vă îngrijiți de sufletul vostru” ce veți mânca, cu ce vă veți îmbrăca etc. 

A te îngriji, în sensul de ‘a fi atent’, ‘a nu te arăta neglijent’ și chiar ‘a avea grijă’ de viața ta, inclusiv de ce mănânci, e mai degrabă o calitate decât o preocupare frivolă. Oare nu zicem noi în troparul Sfintei Paraschiva că a învățat „să poarte grijă de suflet”? Iar în limba veche a Bisericii „grijania” era chiar sfânta împărtășanie, așa cum „grijile” erau pomenirile morților. Există, deci, griji bune și îngrijiri care se cer. 

Altceva însă zice Domnul: nu duceți grijă / nu purtați de grijă / nu vă îngrijorați. Abia aceasta este virtutea care lasă loc credinței și nădejdei în Dumnezeu, singurul „purtător de grijă” a toate.

Este același verb, μεριμνάω, folosit mai limpede în alte contexte:

„Nu duceți grijă cum sau ce veți vorbi [înaintea regilor și a dregătorilor].” (Matei 10,19)

„Să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să poarte de grijă deopotrivă unele de altele.” (1 Corinteni 12,25)

„Căci nu am pe nimeni altul, la un gând cu mine și care să vă poarte de grijă cu adevărat.” (Filipeni 2,20)

Exegeza versetului din Matei e formulată sumar și magistral de Pavel, în Filipeni 4,6: „Nu duceți grijă de nimic. Ci întru toate, prin închinăciune și prin rugă cu mulțumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu”. Încercați să înlocuiți aici „nu duceți grijă” cu „nu vă îngrijiți” și veți vedea și singuri că nu merge („nu vă îngrijiți de nimic”??).

„Nu duceți grija zilei de mâine, căci ziua de mâine își va purta singură de grijă.”

Mai este ceva de precizat în evanghelia zilei. Substantivul ψυχή, psyché, pe care de regulă traducătorii Bibliei îl redau orbește prin „suflet”, este folosit în greaca biblică (de la Septuaginta până la Noul Testament) cu un sens mai larg, inclusiv acela de „viață”. Când Iisus spune, de exemplu, „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15,13) sau „cel ce nu-și urăște însuși sufletul său nu poate fi ucenicul meu” (Luca 14,26), evident că se referă la „viață”. Da, viața poate fi jertfită pentru un prieten sau pur și simplu urâtă pentru tot ceea ce ne leagă în ea de lumea aceasta trecătoare. Însă Cel care a spus „ce poate da omul în schimb pentru sufletul său” nu ne putea îndemna mai apoi să-l urâm sau să nu-l îngrijim. 

De aceea nu despre „suflet” e vorba în evanghelia zilei, ci despre „viață”: „Nu duceți grijă de viața voastră, ce veți mânca… , oare nu este viața mai mult decât hrană?” Puneți „suflet” în loc de „viață”, ca în traducerea sinodală: „nu duceți grijă de sufletul vostru, ce veți mânca…” N-are niciun sens. Toată lumea știe că sufletul nu are nevoie de mâncare. În schimb, puțini au aflat că viața este mai mult decât mâncare și haine. 

cărțile

lui A., care mi-a spus povestea aceasta

Pătruț rămăsese pe lume doar cu bunică-sa, după ce maică-sa murise de cancer și taică-său se recăsătorise în același an cu o femeie din alt sat. 

În fiecare sâmbătă dimineață băiatul punea bidonul cu borș de putină în căruțul de butelii și colinda satul din poartă-n poartă. Îl făcea bunică-sa după o rețetă veche și toată lumea cumpăra de la el.

Mama Zelmei era o femeie miloasă. Pe lângă banii de borș, îi mai dădea lui Pătruț ba niște dulciuri, ba niște haine vechi de la copiii ei, dar pe Zelma n-o prea lăsa să se apropie de băiat. Zicea să nu-și caute vorbă cu el, că nu e tare cuminte. Prin sat se spunea că se enervează din senin, strigă la oameni, vorbește cu ielele, prostii din astea care se spun de obicei despre oamenii care nu-s în rând cu lumea.

Odată, nu se știe ce i-a venit Zelmei. Maică-sa îi pregătise lui Pătruț o sacoșă cu haine, în care Zelma a strecurat pe ascuns câteva cărți. Făcuse curat în bibliotecă și avea cărți de dat. În sâmbăta următoare, când a venit cu borș, Pătruț n-a zis nimic, dar văzând-o pe Zelma în pragul ușii a râs prostește și a scăpat banii pe jos. 

După aceea fata i-a tot dat din cărțile ei pe furiș, până a plecat la facultate, s-a mutat la oraș și a uitat de Pătruț. Dar într-o vară, când venise ca să-și vadă părinții, s-a trezit cu el la poartă. Băiatul aflase că era acasă și insista ca ea să vină numaidecât până la el, ca să-i arate ceva. Zelma nu prea voia să meargă, dar până la urmă și-a făcut curaj și s-a dus după el, undeva într-o vale, pe lângă o gârlă adâncă unde mai rămăseseră doar câteva case locuite.

În camera sa de curat, unde nu primea decât preotul cu ajunurile, Pătruț i-a arătat biblioteca lui și i-a mulțumit Zelmei pentru primele cărți pe care ea i le dăruise. Îi plăcuseră atât de mult încât își băgase în cap ca într-o zi să aibă o bibliotecă adevărată. Și acum și-o comandase la un om din sat care făcea mobilă. Bunică-sa murise între timp, iar Pătruț locuia singur, pentru că, i-a mărturisit el Zelmei, nicio fată din sat n-a vrut să-l ia de bărbat. A rămas să facă mai departe borș de putină, iar în timpul săptămânii să lucreze cu ziua pe la oamenii care îl chemau de milă. După ce-și termina treaba, îi întreba dacă n-au prin pod cărți uitate, nu contează de care.

În seara aceea, Zelma s-a întors acasă, a luat din bibliotecă o carte la întâmplare, dar nici măcar n-a deschis-o. S-a așezat pe un scaun, cu ea în brațe, și a rămas așa o bucată de vreme, gândindu-se pentru prima dată că nu doar oamenii, ci și cărțile au destinul lor.

Note despre Liturghie (2). Locul

Ai auzit și tu oameni care spun, Iisus e bun, de acord, e minunat, cred în el, dar te rog să n-aud de biserică. Și dacă se pornesc, nu-i mai poți opri, oricât de mult ai încerca să le explici că biserica nu înseamnă un preot care i-a nemulțumit pe ei, mașina sau ifosele unui episcop, ori costurile unei catedrale. Dacă ar avea cine să te asculte, le-ai zice, oameni buni, ce vorbiți voi, chiar Iisus a spus despre biserica sa că „nici porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18), cum credeți voi că o desființați cu argumentele voastre.

Îmi amintesc c-am văzut odată, pe un zid din București, un graffito, de un radicalism care mai întâi m-a șocat, apoi m-a umplut de tristețe: „Iisus, DA! Biserica, NU!”. Cred că inclusiv printre cei care vin la biserică să se cunune, să-și boteze copiii sau să-și îngroape morții sunt mulți care gândesc așa.

Dar să știi că-i înțeleg pe oamenii aceștia care văd în biserică doar pe slujitorii ei, și încă pe cei mai răi. S-au săturat și ei de ipocrizia funcționărimii bisericești, de lipsa ei de har și cultură teologică, de contabilizarea slujbelor și de nesfârșite socoteli lumești, într-un cuvânt s-au săturat să mai vadă în biserică încă o instituție. Le-o fi dor și lor de puțină dragoste, de mai multă taină, de o vorbă bună spusă din inimă și nu din cărți, de umbra apostolilor lui Iisus care trecea odinioară peste copiii lor și-i tămăduia (Faptele Apostolilor 5,15). 

Degeaba strâmbi din nas, m-a certat odată consilierul unui episcop, nemulțumit de criticile mele. Tot îi tragi cu „omul, omul”. Omul nu mai există. I-au luat locul instituțiile sale, guvernele, partidele, băncile, organizațiile civice, agendele ideologice, presa și media socială. Omul de azi este câte puțin din fiecare și nimic din el însuși. N-avem de ales, va trebui să ne batem cu armele lor, dacă vrem să supraviețuim. Biserica trebuie să fie una dintre instituțiile omului, însă cea mai bună posibil, – aici, da, sunt de acord cu tine.

De aceea mulți oameni au ajuns să gândească rău despre biserică. Nu pentru că n-ar mai avea nevoie de ea, ci pentru că nu mai știu unde să o găsească, unde să o caute. Nu mai știu care este locul ei.

De multe ori nici măcar cei care ajung la biserică nu știu ce caută acolo și pleacă la fel cum au venit. Mai cumpără, ca să se aline, câte o iconiță „făcătoare de minuni” sau o sticluță cu „mir de nard autentic” în care își închipuie că s-a diluat însuși Sfântul Duh.

Chiar tu m-ai întrebat zilele trecute și n-am apucat să-ți răspund: aș vrea să merg la biserică, dar unde mă sfătuiești să mă duc, știi vreun loc mai deosebit? Da, știu o biserică foarte deosebită și despre acest loc al ei vreau să-ți scriu acum.

Am ajuns anul trecut pe o insulă unde nu mai există decât ruinele unei capele și câteva morminte vechi. Aici a trăit în secolul al șaselea Sfântul Finnan, un misionar irlandez din obștea marelui stareț Columba care i-a creștinat pe scoți. Insula e așezată în mijlocul unui lac și se spune că atunci când sfântul voia să treacă dintr-o parte în alta, era purtat de pești pe spinările lor. Eu am ajuns cu caiacul, odată cu câțiva pelerini ruși, care veniseră cu bărcile. Am rămas peste noapte în corturi, iar a doua zi, fiind duminică, am făcut sfânta liturghie. De fapt, cu acest gând venisem acolo și m-am bucurat că Domnul i-a trimis pe oamenii aceia ca să pot sluji.

Pelerinii și-au agățat icoanele pe unde s-a putut, iar eu am întins sfântul antimis pe lespedea vechiului altar. 

Antimisul este o pânză fără de care niciun preot nu poate sluji liturghia. Pe ea este pictată punerea Mântuitorului în mormânt, iar într-un colț sunt cusute moaște de mucenic. (Asta ca să știi că în orice biserică ortodoxă ai intra în lumea asta, vei găsi acolo oase care s-au lăsat sfărâmate pentru credința în Hristos.) Atunci când antimisul este desfășurat, el devine altar, așa cum primii creștini făceau liturghii pe mormintele martirilor. 

Dacă ai fi ajuns în dimineața aceea la altarul lui Finnan, ai fi găsit, ca la cina cea de taină, pâine și vin, un preot slujind și câțiva oameni rugându-se și așteptând să primească părticica lor din „pâinea vieții” (Ioan 6,48). Ai fi ajuns la liturghie. Și ajungând la liturghie, ai fi ajuns la biserică, deși nu te-ai fi gândit să numești așa câteva ruine năpădite de buruieni. Te-ai fi întrebat, poate, unde sunt zidurile împodobite cu mozaicuri și fresce, cântările psalților și soboarele de slujitori, sfintele moaște și icoanele făcătoare de minuni, strălucirea candelabrelor și scumpetea odoarelor, mesele încărcate de pomeni și obișnuita dăscălime care să-ți arate unde să aprinzi lumânarea și ce să iei mai întâi, anafura sau aghiasma.

Și totuși, în jurul acelui antimis, în jurul fiecărui antimis întins pentru liturghie, aici voiam să ajung, este locul Bisericii și miezul ei de sânge, amintirea vie a lui Hristos și semnul său despre am scris mai înainte. Ca la un Ierusalim ceresc, în jurul antimisului se adună toată biserica: sfinții și îngerii, Maica Domnului și Duhul Sfânt, și toți viii și morții pentru care s-a spus „acesta este sângele Meu, al Legământului cel nou, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26,28).

Biserica este însăși liturghia ei, iar a merge la biserică înseamnă a merge la liturghie ca să primești trupul și sângele Mântuitorului. Toate celelalte ale bisericii sunt legate de liturghie ca printr-o rețea de capilare prin care curge acest sânge mântuitor.

Atât de mult au simțit vechii creștini legătura aceasta încât niciuna dintre slujbele care-i unea cu biserica nu o făceau în afara liturghiei: botezul, cununia, hirotoniile, sfințirea uleiului pentru maslu, înmormântarea și pomenirile morților, toate se făceau odată cu liturghia și în timpul ei. Citește cu atenție rugăciunile pentru împărtășire: tot ce trebuie omul să știe în mod esențial pentru viața sa duhovnicească se află acolo.

Dar dragostea creștinilor s-a răcit și în loc de trupul și sângele Domnului mirii primesc astăzi la cununie un pișcot și o gură de șampanie. Repejor, că mai așteaptă și alții la rând. (Ne întrebăm însă de ce nu merge bine „familia tradițională” și votăm creștinește pentru mântuirea ei.) În capilarele care ne legau de liturghie, sângele bisericii a înghețat. Au suflat în ele duhul lăcomiei și vântul „adaptării” la vremurile moderne. O nouă religie populară se pune în mișcare, pe care unii știu a o sluji mai bine decât liturghia.

Am pus între biserică și oameni atâta formalism de sinagogă încât frumusețea ei dintâi s-a ascuns în adânc ca un miez într-o coajă în care-ți spargi dinții.

Tu însă, când ai să te cununi, să nu primești pișcoturi din mâna preotului, ci să-i ceri să vă împărtășească la liturghie. Când o să-ți fie foame și sete, să mergi la liturghie. Și ori de câte ori vei vrea să găsești biserica lui Hristos, să o cauți în liturghie. Nu există alt loc al ei. 

Iată și răspunsul la întrebarea ta. Mergi fără grijă oriunde se face liturghia, pentru că acela e locul pe care îl cauți. Și nimic nu poate opri liturghia, nici păcatele, nici ignoranța slujitorilor ei, pentru că ea nu este a noastră, ci a Marelui Preot care „a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor cu însuși sângele său” (Evrei 9,12).

Vezi și: „Note despre Liturghie (1). Amintirea și semnul”. Va urma: „Note despre Liturghie (3). Cel ce aduce”

Note despre Liturghie (1). Amintirea și semnul

M-ai rugat să-ți scriu despre Liturghie. Dar, mai întâi, nu știu dacă ți-am spus de ce facem Liturghia, de ce ne rugăm așa și nu facem altceva mai simplu, de exemplu să stăm acasă și să-i mulțumim lui Dumnezeu în inima noastră. Sau să-i cântăm un cântec frumos la chitară, că tot am văzut asta într-o duminică dimineață, la o biserică din Insule. 

Am putea să ne rugăm oricum, însă Liturghia este ultimul fel în care a vrut Iisus să ne amintim de el. „Aceasta să faceți în amintirea mea”, a spus el după ce i-a împărtășit pe apostoli cu trupul și sângele său.

Eu cred că oricine vrea să-și amintească de Iisus ar trebui să meargă la Liturghie și să se împărtășească măcar o dată cu trupul și sângele său, pentru că așa a vrut el să rămână în amintirea noastră. Cu trupul, ca în poezia lui Evtușenko, când nu te mai ajută nici memoria, nici inima: „amintirea trupului rămâne / cea de-a treia noastră amintire”.

Dacă cel mai bun prieten ne-ar spune înainte de a muri, vă rog să mergeți în parc și așa să vă aduceți aminte de mine, n-am sta acasă vorbind despre el.

Dar ai observat, desigur, și faptul că ne amintim mai ales în preajma unor semne materiale și oamenii au astfel de semne peste tot: o piatră de mormânt, un monument, un obiect drag, un loc anume, un copac știut numai de ei, sau o băncuță de lemn cu o inscripție pe ea, așa cum întâlnesc aici în toate grădinile. Și ce este orice semn, dacă nu comunicare? Amintirile noastre au nevoie de semne, pentru că prin ele comunicăm cu cei dragi, într-un fel pe care nu știm să ni-l explicăm, dar nici nu ne interesează prea mult. Important e că funcționează. Ce e de explicat, când mergi și mângâi o piatră de mormânt? 

Dacă-ți mai amintești ultima scenă din Sieranevada, filmul lui Cristi Puiu: fiul mortului intră în cameră îmbrăcat cu hainele lui taică-său, primite la pomană. Acela era semnul. Bine v-am găsit, spune el, în numele mortului. Bine-ai venit, răspund ceilalți. Scena nu este o invenție a regizorului. Am văzut-o eu însumi de nenumărate ori la înmormântările de la țară, în care toate ritualurile acelea ciudate și respectate cu sfințenie se construiesc în jurul semnului.

Așadar, Liturghia este amintirea Domnului, semnul său și comunicarea cu el în trupul și sângele său (cuminecarea). De aceea facem Liturghia ori de câte ori vrem să ne amintim de Domnul și să ne împărtășim de el exact așa cum a vrut el în noaptea în care a fost vândut. 

Dar aceasta nu este o poruncă, pentru că nimeni nu-ți poate porunci să-ți amintești de el, dacă nu vrei. Sau să-ți amintești așa cum vrea el. Doar iubiții își amintesc de o noapte anume, pentru care au pus ca semn trupurile lor.

un ziarist printre slăbănogii de la Bethesda

Cea mai mare dezamăgire a mea este să văd cum așa-zisa presă „alternativă” practică exact același stil de „informare” ca media mainstream pe care o detestă: partizan, persuasiv, mincinos prin omisiune, ostil până la ură, isteric și voyeuristic. Subiect poate pentru un articol viitor.

Dacă mai citesc totuși presă românească, este pentru că în acest cadru dezolant ca scăldătoarea de la Bethesda se întâmplă să mai descopăr câte un jurnalist inteligent, atent și echilibrat, într-un cuvânt un profesionist. Așa este Otilia Bălinișteanu de la „Ziarul Lumina”, pe care o citesc de mai mult timp și la care, în ultimele zile, am regăsit un discernământ profesional impecabil, de data aceasta în cazul de adopție al fetiței de la Baia de Aramă. Dincolo de tot scandalul iscat, și instrumentat atât de-o parte, cât și de cealaltă, Otilia identifică foarte bine adevăratul „caz”, cel mai grav, de la Baia de Aramă: cel al presei românești și al consumatorilor ei. Merită să reproduc integral articolul Otiliei (publicat, din păcate, doar pe facebook), – un model de analiză pentru colegii ei ziariști, iar pentru cititori, o oglindă în care să se privească.

„Am ajuns la saturație, după trei zile de știri în buclă despre fetița dată spre adopție, de la Baia de Aramă.

Prima observație ar fi că suntem un stat în care legea rămâne, pur și simplu, la voia întâmplării. Adică, dacă ne afectează emoțional un anumit lucru, dăm de gard și cu deciziile judecătorești, și cu regulile de aplicare a acestor decizii, și cu legea. Nimic nu mai contează.

Apoi, România e un stat stăpânit de emoție, în care actul de guvernare s-a făcut, în foarte multe rânduri, strict folosind emoțiile electoratului.

Poporul român e un popor dominat de emoție, teren fertil pe care pot înflori manipularea, intoxicările, în care își găsesc sălaș cald informațiile neverificate.

Mai mult, e uluitor că și presa a ajuns să acționeze în afara regulilor jurnalistice, EMOȚIONÂND și nu informând publicul.

M-a șocat în seara asta Cosmin Prelipceanu, care, revoltat mai mult decât ar trebui să fie un moderator, îi cerea imperativ lui Cristian Pârvulescu să spună de ce i s-au livrat presei imagini trunchiate, incomplete, de ce nu li s-a spus ce trebuie.

Altfel spus, presa așteaptă să-i fie livrate informațiile, în loc să caute informațiile, să le verifice, să echilibreze pachetul care va ajunge la public.

Unde s-a mai pomenit, oameni buni, o așa răsturnare a responsabilităților meseriei?

Revenind, cu riscul să-mi aprind paie în cap, o să mai spun că ce s-a întâmplat la Baia de Aramă nu e un fapt de presă, ci emoție de tabloid.

Acolo s-a pus în aplicare o decizie a unei instanțe judecătorești, în condiții mai dificile, de rezistență de două luni de zile din partea familiei în care copilul s-a aflat în plasament. Ar fi fost un fapt banal, într-o țară normală la cap. 

Într-o țară de mămăițe care-și smulg părul din cap la orice adiere de vânt, indiferent din ce parte bate vântul și indiferent dacă pala de vânt a fost sau nu direcționată de cineva, acest lucru, se vede treaba, poate deschide la nesfârșit jurnale de știri, poate răsturna decizii ale justiției, poate ignora legi.” (Otilia Bălinișteanu)

Otilia Bălinișteanu nu este doar un ziarist competent, ci și unul dintre cei mai buni autori de reportaje din toată presa românească. Știe să vadă imediat o poveste, dar mai ales știe să o spună, pentru că are stil, sensibilitate, cultură și foarte mult bun-simț. Nu degeaba a fost ultimul ucenic al regretatului meu prieten Florin Zamfirescu, mentorul școlii formate în jurul „Opiniei studențești” de la Iași, singura redacție unde se făcea presă cu adevărat pe vremea când Cristoiu inventa găina care naște pui vii iar proteveul lansa știrile de la ora 5. 

Cea mai recentă confirmare a talentului Otiliei este volumul de reportaje Moldova bisericilor de lemn (Editura Trinitas, 2017) o sinteză monumentală de imagine, informație și poveste despre un patrimoniu național aproape necunoscut și pe cale de dispariție. Îmi închipui cât de greu i-a fost să bată toate drumurile desfundate ale Moldovei (timp de patru ani, făcând peste 20 000 de kilometri), să se documenteze, să găsească cele mai bune imagini, să convingă editura să publice un volum uriaș și atât de puțin rentabil. Otilia ar fi putut să scrie despre orice altceva ca să vândă mai bine, sau doar ca să fie mai „interesantă”, dar a ales să facă lucru de cărturar, mântuind de sub vremurile acestea rele amintirile luminoase ale unei lumi care a avut odată suflet. Singurul fel în care-i putem mulțumi Otiliei Bălinișteanu este să o citim în continuare.