sărbătoarea picioarelor goale

Peste 200000 de copii din România trăiesc în sărăcie, iar zeci de mii de fete (majoritatea mame) trăiesc din prostituție. Acești copii nu vor găsi astăzi nimic în ghetele lor, așa cum nicio minune nu le va opri pe aceste fete să iasă din nou pe stradă, ca în fiecare zi.

Sfântul Nicolae nu este o sărbătoare a ghetelor pline, ci o amintire a picioarelor goale. Și a unui episcop care, odată, vizita casele săracilor, răscumpăra cu aurul său sufletele pierdute și apăra dreptatea asupriților înaintea conducătorilor politici, riscându-și funcția și viața.

Sărbătoarea Sfântului Nicolae n-are nicio legătură cu obiceiurile noastre de a ne face daruri și nici nu inaugurează luna cadourilor. Ea este testamentul social lăsat Bisericii noastre, pentru toți săracii și oropsiții care așteaptă de la ea cea mai mare minune, mai mare chiar decât trei pungi de galbeni: cuvântul ei în apărarea lor.

săracul căruia nu i-a rodit țarina

Să observăm că nu întâlnind vreun bogat spune Mântuitorul pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12,16-21), ci după discuția cu un om simplu („cineva din mulțime”), care-i ceruse ajutorul la împărțirea unei moșteniri între el și fratele său.

Și ce mare moștenire putea să aibă un gură-cască? Era vorba poate de o casă, poate de o bucată de pământ, lucruri pentru care se ceartă de obicei frații după ce-și duc părinții la groapă. În parohia mea de țară erau doi frați care se judecaseră câțiva ani pentru o drujbă pe care le-o lăsase tatăl lor și, până la urmă, s-a ajuns între ei și la moarte de om.

Niciodată de când sunt preot n-am citit în biserică această pericopă fără cele trei versete de dinaintea ei, care mi se pare că-i întregesc înțelesul: 

„13. Zis-a Lui cineva din mulţime: Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea. 14. Iar El i-a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi? 15. Şi a zis către ei: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale. 16. Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina etc.”

Să nu te miri că în mințile multor săraci se găsesc gândurile bogaților, spunea starețul Clement. Mântuitorul zice că unde este comoara ta acolo va fi și inima ta, dar adevărul e că toate inimile oamenilor sunt în același loc: într-un trup lacom și nesătul.

Bogatul este stăpânit de bogăția lui, săracul este stăpânit de gândul la bogăție.

Bogatului îi rodește țarina și nu mai are nicio grijă, săracul visează și el să-i rodească țarina, ca să nu mai aibă nicio grijă.

Bogatul își spune: cu bogăția mea pot să fac asta sau asta. Săracul se gândește: dacă aș fi bogat, aș face asta sau asta. 

Bogatul se gândește toată viața cum să-și înmulțească bogăția, săracul se gândește cum să ajungă la ea. Iar dacă bogatul și-a câștigat bogăția în mod necinstit, săracul îl invidiază că n-a avut și el norocul lui.

Săracul care gândește cu gândurile bogatului e doar un bogat căruia nu i-a rodit încă țarina. Inimile lor sunt îngropate în același pământ, iar la judecată nu va fi niciun loc special pregătit bogaților: vor fi laolaltă și cei care s-au încrezut în bogăție, și cei care și-au trăit viața doar cu visul ei.

***

Limita dintre bogăție și sărăcie este destul de fluidă în conștiința oamenilor, dar întotdeauna în jos: nimeni nu se consideră bogat atâta vreme cât există alții mai bogați, cu care să se compare.

Sau cum i-a spus odată un milionar unui prieten de-al meu, un student amărât dar cu viitor de mare scriitor, pe care-l invitase la restaurant: „Sunt în lume oameni săraci, nu ca noi”. Și a lăsat să-i scape un oftat de compasiune. Așa se face că nu doar săracii gândesc cu gândurile bogaților, dar și bogații gândesc la fel de des cu gândurile săracilor.

Apropo de restaurant, citeam undeva că primul bogătaș al țării, Ion Țiriac, ar fi spus că s-a considerat bogat abia în ziua când a intrat într-un restaurant fără să-l mai intereseze prețurile. Nu mă mir că a așteptat atâta, zgârcitul! Eu, pe la 20 de ani, conduceam un ziar, aveam șofer personal, îmi invitam prietenii la cele mai bune cârciumi din oraș iar la sfârșit ceream să mi se trimită nota la redacție. Eram un risipitor, dar nicio secundă nu-mi trecea prin cap să mă consider un om bogat.

Ideea mea despre bogăție a fost întotdeauna focul. Mi-am spus că în ziua când am să am o casă fie și cât jumătate de bucătărie, dar în care voi avea un șemineu în care să fac focul, atunci am să fiu cel mai bogat om din lume. Într-un fel, și eu, și Țiriac venim din același imaginar primitiv al bogăției: pentru el, mâncarea, pentru mine, focul. 

Nu este nimic nou în gândurile oamenilor despre îmbogățire: toate se trag din reflexele ancestrale ale omului, iar cel mai puternic dintre toate este acesta: frica de moarte. Omul a crezut mereu că bogăția este singura garanție că fiara înfricoșătoare nu va năvăli peste noapte în peștera lui, călcându-l în picioare.

De când s-a lăsat frigul fac focul în fiecare seară și ne tragem fotoliile în fața șemineului. Dumnezeu își întinde picioarele la foc, eu îmi torn un pahar de vin, deschid o carte și-i mai citesc din când în când. Pe asta o știu, zice Dumnezeu. Copiii mei se joacă în liniște în camerele lor de sus. În cuptor se coc prescurile pentru liturghia de a doua zi. Sunt deștept, sunt sănătos, dacă am chef urc pe munți sau cobor cu caiacul pe râurile Scoției, până la insulele de nisip din ocean. Sunt cel mai bogat om din lume. Și totuși, după ce Dumnezeu ațipește, și cartea se închide, și nu mai e nimic nou de spus, și focul se stinge, fiara se prelinge în cameră și suflă în urechea mea gândul care mă îngheață: te gândești câte lucruri bune ai putea face dacă ai câștiga la loto?

***

Bogatul a vrut ceva bun pentru el: „Suflete, odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani” (Luca 12,19). Și el, săracul, n-a apucat dimineața. Câte greșeli doar într-un singur gând! 

„Suflete!” – dar sufletul omului e în mâna lui Dumnezeu și nu omul este stăpân pe el.

„Odihnește-te” – dar singura odihnă e Hristos, cel care a spus „veniți la Mine și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28).

„Mănâncă” – dar nu mâncarea trecătoare, ci „pâinea vieții”, pe care de o va mânca cineva „nu va mai flămânzi niciodată” (Ioan 6,35).

„Bea” – dar nu băutură trecătoare, ci sângele lui Hristos „care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26,28)

„Veselește-te” – dar nu la vederea țarinii trecătoare, ci pentru cuvântul lui Hristos care spune „bucurați-vă, căci plata voastră multă este în Ceruri!” (Matei 5,12).

„Pentru mulți ani” – dar nu pentru anii vieții tale, trecători peste noapte ca floarea câmpului, ci pentru veșnicia din care nu va mai fi trecere.

Bogatul a vrut ceva bun pentru el, dar n-a știut unde să caute. A pus săgeata, a încordat arcul, dar a tras în direcția greșită. Exact acesta este sensul literal al verbului grecesc ἁμαρτάνω (‘a greși’, ‘a păcătui’): a rata ținta.

***

Rugăciune: „Sărăcie şi bogăţie nu-mi da, Doamne, ci dă-mi pâinea care-mi este de trebuinţă” (Pildele lui Solomon 30,8).

despre buna întrebuințare a foamei

1. Am ajuns odată la starețul Clement într-o zi de post. Hai să te pun la masă, zice el. Mulțumesc, zic, nu mi-e foame, am mâncat acasă. Da’ nu postești? s-a mirat el. Ba da, dar v-am spus, tocmai am mâncat acasă, nu mi-e foame. Păi cum postești, dacă zici că nu ți-e foame? a zâmbit avva.

2. Starețul spunea: a posti înseamnă a flămânzi. O zi de post la sfârșitul căreia nu suntem flămânzi e o zi de post ratată, chiar dacă am mâncat de sec. Postul înseamnă foame și înfometare de bună voie, ca să ne amintim că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).

3. Starețul avea la masă un obicei: își turna ciorba într-o farfurie, nu în castron. Încercați să puneți un polonic de ciorbă într-o farfurie și să o mâncați cu lingura. Așa o mânca el. Nouă însă ne umplea castroanele până sus și chiar de mai multe ori. Și asta am învățat tot de la el, mai înainte de a o fi citit în cărți: ai dreptul să pui foamea doar asupra ta, nu și asupra aproapelui tău. Postul care Îmi place, zice Domnul, „este să dai pâinea ta celui flămând și să saturi sufletul amărât” (Isaia 58,10).

4. Mâncarea de post nu înseamnă nimic, spunea starețul.  Când aducem la biserică ulei, prescuri, vin, tămâie etc., ele sunt doar simple materii până la rugăciunea de sfințire a lor. Abia atunci ele devin: untdelemnul bucuriei, trupul și sângele Domnului, mireasma sfinților etc. Așa și mâncarea de post, nu înseamnă nimic până nu o sfințim prin rugăciune.

5. Mai zicea: cine vrea să mănânce în post brânză vegetală și cârnați de soia e ca un bețiv care bea bere fără alcool. El nu caută să taie patima lui, ci doar să o amăgească.

6. Dar tot el a făcut odată următorul lucru. Eram la el în chilie, într-o zi de post. Tocmai primise de la Sfântul Munte o sticlă de ouzo. Eu o făceam pe sfântulețul, dar tot trăgeam cu coada ochiului: ce-aș mai bea un uzache! Apoi mă rușinam de gândul meu păcătos: e post, nu te gândești?, plus că-i dimineață și n-ar fi bine să bei pe stomacul gol. Și tot așa, pătimind de gânduri, până când starețul Clement a luat sticla, a desfăcut-o și mi-a turnat un păhărel fără să spună un cuvânt. Cea mai înaltă formă de asceză este dragostea care se coboară la neputințele aproapelui.

7. Cei care nu pot ține tot postul ar trebui să țină măcar câteva zile. Iar dacă nu pot nici atât, măcar o zi. Și dacă nu pot nici o zi întreagă, să postească măcar o seară.  Așa se spune în Scriptură despre lucrătorii tocmiți la vie (Matei 20,1-16): unii au ieșit la lucru de dimineață, alții pe la prânz, alții după-amiază, iar alții abia spre seară. Dar și aceștia din urmă au fost primiți de Stăpânul viei, pentru că măcar au ieșit în drumul lui. Așa e și cu postul. Dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă în drum măcar spre seară.

8. Când eram preot la țară, aveam în parohie niște oameni amărâți care munceau la oraș, în construcții. Plecau vară-iarnă cu noaptea-n cap și se întorceau pe întuneric. Voi cum postiți? i-am întrebat odată, la spovedanie. Postim și noi cum putem, mi-au răspuns. La muncă ne luăm pâine cu slănină, dar seara, când ajungem acasă, mâncăm borș de post. Când i-am povestit asta starețului Clement, mi-a răspuns: „Postul lor e mai greu decât al tău, care mănânci toată ziua sărmăluțe de post și nici nu te rupi cu munca.” De aceea, zic încă o dată: dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă măcar spre seară, că s-ar putea să primească plata celor dintâi.

9. L-am întrebat pe starețul Clement: de ce postim? Mi-a răspuns: întrebarea nu este de ce postim, ci pentru cine postim. Orice facem în Biserică trebuie să facem pentru Hristos și ca să ajungem la Hristos.

„Cartea întâmplărilor”

Sunt onorat să public o povestire în volumul colectiv Cartea întâmplărilor. Mistere, ciudățenii, uimiri (Editura Humanitas), alături de Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Corina Şuteu, Gabriel Liiceanu, Cristina Cioabă, Gabriela Tabacu, Monica Pillat, Florin Bican, Ioana Nicolaie, Augustin Cupşa, Marie-France Fauvet, Steinar Lone, Andreea Răsuceanu, Bogdan Răileanu, Mihaela Miroiu, Adriana Bittel, Marius Chivu, Alina Pavelescu și Jean A. Harris.

Lansarea volumului, coordonat de scriitoarea Tatiana Niculescu, are loc astăzi 14 noiembrie, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (din păcate, nu pot fi prezent la eveniment).

și ea murea

Mântuitorul merge spre casa lui Iair, unde fata acestuia, „ca de 12 ani”, trage să moară (Luca 8,41-56). Pe drum, o femeie bolnavă de 12 ani de o „scurgere de sânge” se atinge pe furiș de haina Lui și se vindecă pe loc.

Dar Mântuitorul nu spune „am simțit o putere ieșind din Mine” (ca în traducerea sinodală), ci literal „am cunoscut o putere etc.” (ἔγνων). Orice act de mântuire al lui Dumnezeu este un act de cunoaștere a celui credincios. Mântuirea este Dumnezeu cunoscându-se din nou în omul care se străduiește să împlinească voia Lui. (De aceea lucrătorii fărădelegilor vor auzi de la El „niciodată nu v-am cunoscut pe voi”, Matei 7,23.)

Un fragment din evanghelie în care se întretaie două drame, comunicându-și ca în oglindă termenii și simbolurile: de-o parte, o fată de 12 ani, de cealaltă parte, o femeie bolnavă de 12 ani; o fată la vârsta primei „impurități”, o femeie ostracizată de legea care o considera „impură”; o fată pe moarte, o femeie ca și moartă; o fată de mâna căreia se va atinge Iisus, o femeie a cărei mână atinge haina lui Iisus; o fată înviată dincolo de ochii lumii, o femeie vindecată pe furiș; o înviere pentru credință („crede numai, și fiica ta se va mântui”), o vindecare prin credință („credința ta te-a mântuit”).

Citiți-le împreună, pare a spune Luca. Suferințele noastre individuale sunt atât de diferite și totuși se pot privi ca în oglindă, își comunică în esență termenii și durerile, își ies în cale și se intersectează până la urmă în singurul drum care le poate duce pe toate la mântuire: Hristos.

Mai suflând un pic praful de pe traducerea sinodală, descoperim și aici geniul literar al scriitorului care găsește „cuvintele potrivite, iar acestea sunt simple”. Un singur cuvânt aduce scena morții iminente a fetei la o tensiune narativă maximă: „Avea numai o fată, ca de doisprezece ani, și ea murea”  (gr. ἀπέθνῃσκεν). 

Fraza rămâne pur și simplu suspendată în aspectul imperfectiv al verbului, căruia îi lipsește orice determinare completivă (murea cu zile, murea în chinuri, murea de o boală etc.). Nu „trăgea să moară”, nu „era pe moarte” (ca în traducerea sinodală), construcții perifrastice banale, ci murea chiar atunci, sub ochii cititorului, care parcă îi vede agonia nesfârșită în acest cuvânt.

E ca diferența dintre scena unei ambulanțe gonind pe străzile unui oraș cu sirenele urlând și scena unui dormitor în care zace un muribund. Personajul din prima scenă moare, cel de-al doilea este pe moarte, asta e diferența pe care o știe orice scriitor bun.

o minune care trece prin rărunchii lui Hristos

Nu-i alta mai frumoasă și mai de folos zăbavă în viața omului decât cetitul Evangheliei, după ce se satură de prostiile de pe facebook.

Așadar, ajuns la poarta cetății Nain, Mântuitorul învie pe fiul mort al unei femei văduve, sub ochii mulțimii care-l ducea la groapă.

Evanghelia tânărului din Nain (Luca 7,11-17) este de o simplitate narativă care te face aproape să ratezi dimensiunea profetică a episodului. Căci de o profeție printre rânduri este vorba în acest text despre o mamă, un fiu („singurul ei născut”), moarte și înviere. Hai, c-am spus aproape totul!

Surprinde din capul locului că Mântuitorul se oprește să facă această minune fără să i-o ceară nimeni, ca în atâtea alte dăți. Doar „văzând” o mamă care-și ducea copilul la groapă. Nu vrea să știe nimic, n-o întreabă nimic pe biata femeie (crezi tu?, vrei tu? etc.) și nici nu găsește potrivit să amintească acum vreo învățătură despre înviere, adormire, credință, viața de apoi etc. (ca la învierea fiicei lui Iair sau a lui Lazăr). Dialogul obișnuit din jurul altor minuni este acum redus la cele două cuvinte, singurele, pe care Domnul i le adresează femeii: „Nu plânge!”. 

Acest plâns pare unica rațiune pentru care vom asista la o minune, – dar în ce fel? oare nu atâția alții își plângeau morții? de ce se oprește Mântuitorul la această femeie care nu-i cere nimic? de ce nu zice și acum „lasă morții să-și îngroape morții lor”? 

Tot ce ne spune Evanghelia este că, „văzând-o”, Mântuitorul „a fost mișcat până în adâncul rărunchilor (ἐσπλαγχνίσθη)”. Aceasta e traducerea literală a verbului grecesc, nu „i s-a făcut milă” (ca în traducerile moderne), expresie lipsită de orice intensitate semantică în acest context și care sugerează mai degrabă o compătimire formală. Rărunchii, măruntaiele (σπλάγχνα) erau pentru semiți sediul afectelor generale și în Scripturi se găsesc expresii precum „rărunchii îndurării lui Dumnezeu” sau „rărunchi de milă” acolo unde în traducerile de azi se citește doar „mila lui Dumnezeu”.  

Dar ce a „văzut” Domnul (și numai El) în femeia aceea și de ce l-a mișcat până în adâncul inimii? Scena de la poarta cetății Nain este ceea ce se cheamă în teologie un typos, o prefigurare, o anticipație profetică: văduva Nainului care-și plânge fiul mort, „singurul ei născut (μονογενής)” (Luca 7,12), este imaginea Fecioarei Maria, văduva lui Iosif, care la poarta unei alte cetăți va plânge curând moartea „singurului ei născut” – „μονογενής” (Ioan 1,14.18; 3,16.18 etc.).

În chipul femeii văduve din Nain Mântuitorul își mângâie cu cuvintele „Nu plânge!” propria sa mamă, iar minunea învierii copilului trebuie să se întâmple și urmează în mod firesc, pentru că și Maria și-a văzut copilul înviat. În drama unei femei simple se insinuează un episod profetic, cu drama sa proprie care răscolește rărunchii lui Hristos.

starețul și soldățelul de plumb

Ce este credința în Dumnezeu, l-am întrebat odată pe starețul Clement. Credința în sine nu e nimic, mi-a răspuns el. Adu-ți aminte că „și dracii cred și se cutremură” (Iacob 2,19). Credința e cel mai înșelător sentiment, pentru că pe toate celelalte poți să le simți foarte clar, bucuria, teama, căința, curajul, ura etc., dar despre credința ta în Dumnezeu nu știi de fapt nimic. De aceea și mulți oameni își spun atât de ușor „am credința în inima mea, nu mai trebuie să fac altceva”. Tu poate crezi că-l iubești pe Dumnezeu, dar în adâncul sufletului tău cel mai mult și mai mult vrei de fapt să câștigi la loto.

De aceea, nu există credință măsurabilă în sine, abstractă, ci doar fapte de credință. Credința e mereu o faptă care te pune la încercare. Ce era credința lui Adam, în Rai? Ascultare de Dumnezeu. Ce-a fost credința Evei, după ce și-a spus „am dobândit om de la Dumnezeu”? Speranță. Care a fost credința poporului ales? Legea lui Moise. Și ce credință ne-a adus Mântuitorul? Dragostea, adică jertfa.

Credința în Dumnezeu este câte ceva din fiecare faptă bună care te pune la încercare în numele Lui: ascultare, speranță, poruncă, dragoste, spirit de jertfă, milă și celelalte. În afara faptelor, așadar, nu există credință, de aceea Iacob mai spune „credința fără fapte este moartă” (2,20).

Totuși, am zis eu, sunt mulți oameni care fac atâtea fapte bune, fără să aibă o credință în Dumnezeu. Foarte bine, a zis el, și vor avea răsplata lor, dar știi care e diferența dintre tine și ei? Tu ești un soldat care știe pentru cine luptă, în timp ce ei sunt soldați care se luptă frumos, dar nu știu nici țara pentru care se luptă, nici pe împăratul ei. Ei luptă de dragul artei militare, a zâmbit starețul. Dar noi ne luptăm cum spune Pavel, „alergăm nu ca la întâmplare, ne luptăm nu ca lovind în aer” (1 Corinteni 9,26).

Am înțeles ce e credința, am zis eu, dar spuneți-mi ce este necredința. De ce spune tatăl acela din Evanghelie „cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9,24)? Cum poți să crezi și să nu crezi în același timp? Eu cred în Dumnezeu și mă străduiesc să fac faptele bune de care ziceți, dar iată că mă încearcă necredința, îndoiala, „răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac” (Romani 7,19). Sunt un soldățel, dar unul de plumb, am oftat eu.

Mai întâi, a zis starețul, trebuie să-ți atrag atenția că tatăl copilului nu spune „ajută necredinței mele”. Din această traducere aproximativă ai putea înțelege chiar că Evanghelia încurajează necredința. De fapt însă, tatăl spune literal „sări în ajutorul (βοήθει μου) necredinței mele”. βοήθει μου era și strigătul soldatului aflat în dificultate pe câmpul de luptă, chemarea în ajutor, – așa cum βοήθεια erau trupele auxiliare, întăririle. 

Tatăl acela care vine la Mântuitorul simte că necredința lui este un câmp de luptă pe care trebuie să ceară ajutor, nu să facă pe eroul. Așa e și credința ta, soldățelule, – a încheiat starețul – un câmp de luptă pe care cea mai mare rușine e să dezertezi, nu să ceri ajutorul.

ce se mai întâmplă în Jormania liberă sezonul 2019*

În ultimul episod, Conducan ajunge la peste 40 la sută în sondaje și Pesedanul e în pragul dezastrului. Cu liderii săi aruncați în pușcărie sau total compromiși, Pesedan este acum pe făraș. Tensiunea plutește în aer. Telespectatorii nu înțeleg totuși de ce conducătorii Pesedan, câți au mai rămas, se poartă atât de prostește. Bine, să ne amintim că n-au strălucit nici în celelalte episoade, dar acum par mai proști ca niciodată. Ce se întâmplă, oare știu ei ceva??

Cei mai îngrijorați sunt însă membrii serviciului Secan (de Informații Telefonice – S.I.T.) și prietenii lor corupți, care controlează și prăduiesc Jormania. Dacă Pesedan va intra în colaps, după cum se pare, vor ajunge cu toții la pușcărie. Cu orice preț au nevoie de o minune. Sau e cazul să apară un erou. Sau mai bine și una, și alta, știut fiind cultul jormanilor pentru minuni și eroi.

Când totul pare pierdut, serviciul Secan face o mutare genială: profită de emoția generală declanșată de o crimă multiplă și-l aruncă în luptă pe căpitanul sub acoperire Cumpan. Cumpan se înscrie în campania prezidențială și promite să-i aducă în fața justiției pe autorii crimei și mai ales să descopere cadavrele.

Telespectatorii mai inteligenți se amuză, nu se poate așa ceva, Cumpan e un impostor penibil, dar mii și mii de jormani cu drept de vot urmăresc filmul cu sufletul la gură. Și din episoadele anterioare știm deja că telespectatorii inteligenți n-au niciodată dreptate.

În ultimele zece minute vine și minunea. Lovitură de teatru! Căpitanul sub acoperire Cumpan rezolvă misterul crimei multiple, cu informații de la Secan, bineînțeles, dar asta nu se mai arată în film. Cumpan devine peste noapte erou național. Ultimele cadre ni-l arată într-o secvență memorabilă dansând cu soția sa în Piața Victoriei, în timp ce Conducan este surprins într-o librărie cumpărând o culegere de fizică.

Ce se va întâmpla în episoadele următoare?? Va fi ales căpitanul Cumpan președintele Jormaniei? Îl va spulbera el pe puternicul Conducan? Va profita Pesedan de acestă lovitură pentru a se regrupa împreună cu membrii Secan în spatele lui Cumpan? Totul este posibil în Jormania liberă, să-i lăsăm pe producători să ne uimească cu imaginația lor.

*în memoria lui Ioan Petru Culianu, profetul Jormaniei libere

în legea iubirii trebuie să crezi la fel de mult ca în legea violenței

Cum să întorci și obrazul celălalt când încasezi una peste față? cum să-l împrumuți pe cel care caută să te înșele? cum să-l binecuvântezi pe cel care te blestemă? cum să nu răspunzi cu legea violenței celui care te agresează??

Nimic nu pare mai omenesc și mai natural decât legea violenței în legitimă apărare, – atât de puternică este această convingere încât ea ne-a fost acceptată experimental (istoric) până și de bunul Dumnezeu, în legea talionului. Poftim, rezolvați-vă problemele în felul ăsta, ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, numai faceți odată lumea aia minunată pe care o aștept de la voi.

Mântuitorul e sincer cu noi, nu umblă cu floricele stilistice, ne spune adevărul: atenție, aveți vrăjmași peste tot! El nu e predicatorul siropos al păcii mondiale, nici oengistul toleranței de lozincă, frate bun cu folkistul melancolic care-și imaginează frățietatea universală ca pe câmpul de la Woodstock. Imagine all the people living life in peace – da, până la primul nenorocit care te enervează de moarte și-ți vine să-i spargi mutra. De altfel, prima crimă s-a petrecut între frați buni, nu între străini.

Nu, frate, ne zice El, aveți vrăjmași peste tot, sunteți înconjurați de indivizi fără scrupule, de inși care vă vor răul, de mincinoși care caută să vă înșele, de prieteni care vă trădează, de cunoscuți care vă blestemă.

Nu-i așa că vă vine, la rândul vostru, să-i călcați în picioare, să-i urâți de moarte, să-i strângeți de gât sau măcar să-i disprețuiți pe viață? Perfect, este normal, aceasta este legea violenței, nu vă simțiți vinovați dacă vă îneacă revolta, răzbunarea sau instinctele criminale. Până și blânzii pescari, n-au vrut ei să coboare foc din cer peste satul de samarineni care nu-i primise? (Luca 9,54). Și Iisus „i-a certat” și le spune, nu știți voi fiii cărui Duh sunteți.

Ei, și aici vin cuvintele pe care le-am găsit în jurnalul lui Tolstoi din ultimii săi ani de viață*: „În legea iubirii trebuie să crezi la fel de mult ca în legea violenței”. Nu cred, nu-mi amintesc să mai fi găsit undeva altele care să interpreteze mai pe scurt și într-o formulare atât de puternică porunca Mântuitorului: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”. Tolstoi a fost ultimul mare profet al secolului 20, luat în râs, internat la nebuni, excomunicat, dar azi e printre bărboșii din Rai care chiar au crezut în puterea iubirii.

În legea iubirii trebuie să crezi la fel de mult ca în legea violenței, nu mă mai satur să copiez aceste cuvinte care-mi recunosc dreptul la violență, dar îmi arată calea violenței supreme: iubirea.

De altfel Tolstoi, care-l disprețuia uneori pe Pavel, este aici chiar Pavel care zice, vrei să torni cărbuni încinși pe capul vrăjmașului tău? Foarte bine, „dacă este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea” (Romani 12,20). 

Pavel (ca și Tolstoi pe urmele lui) merge la adânc: violența supremă nu este să te lupți tu cu vrăjmașul tău, ci să-i provoci conștiința în așa fel ca să lupte ea însăși împotriva lui.

Amintiți-vă de Jean Valjean, pe care nu amenințările ocnei reușesc să-l schimbe, ci bunătatea prostească a lui Monseigneur Bienvenu. De tâlharul de pe cruce, mișcat până în adâncul sufletului nu de pedeapsa sa, ci de suferința nevinovată a Altuia. De Zaheu, sătul de morala obișnuită și învățat cu disprețul binemeritat al obștii, dar cucerit de considerația pe care în mod neașteptat i-o arată Hristos. De un alt vameș care lasă toate și urmează unei chemări, doar pentru că niciun profet nu-l mai chemase niciodată. Cei ca ei sunt învinși nu de legea violenței, ci de propriile lor conștiințe puse în fața iubirii. 

Cum? dacă nu are conștiință? Am zis, calcă-l în picioare, mori cu el de gât – și morții o să-și îngroape morții. Dar dacă nu ai tu destulă iubire? Dacă iubirea ta e tot un discurs circumscris lumii tale limitate și egoiste?  Ca și cum Monseigneur Bienvenu ar fi spus, uite ce-i, Jean Valjean, te-am primit în casa mea în ciuda buletinului tău galben de ocnaș, te-am omenit, mi-am pus viața în pericol, dar tu ai mers prea departe, mi-ai furat tacâmurile, e prea mult, nici Dumnezeu nu-mi poate cere mai mult de-atât.

Eu cred că Mântuitorul ne-ar fi avertizat: iubește-i numai pe acei vrăjmași ai tăi care au cât de cât conștiință, pe ceilalți dă-i pe mâna poliției. Atunci iubirea ar fi fost un truc psihologic, nu un miracol. De aceea nici nu trebuie să te gândești la conștiința celuilalt. Trebuie să crezi în gesturile iubirii mai mult decât în conștiința celuilalt, pentru că iubirea este un miracol, – dar să fii oricând pregătit pentru cruce.

*) Lev Tolstoi, Despre Dumnezeu și om, traducere de Elena Drăgușin-Richard, Humanitas, 2017

minunea de la sfârșitul zilei de muncă

Mântuitorul se arată pescarilor dimineață, după ce aceștia se întorc de pe mare fără să fi prins nimic toată noaptea (Luca 5,1-10). Ar fi putut să li se arate seara, înainte de a ieși ei în larg, să le umple plasele cu pești minunați și să-i scutească de un efort zadarnic. Efectul ar fi fost același, garantat, dar Mântuitorul nu caută senzaționalul, ci învățătura: minunea nu înlocuiește truda personală, ci o răsplătește. Minunea vine la sfârșitul zilei de muncă.

Nu așteptați minuni mai înainte de a vă face toată datoria.

Ieșiți în larg, luptați-vă cu valurile, înfruntați incertitudinea, dați tot ce puteți voi, iar dimineață vă va arăta Cineva unde să aruncați plasele, ca să știți că nu puteți nimic fără El (Ioan 15,5), dar nici fără voi.

Aici este și diferența dintre minune și noroc. Norocul e chior și până la urmă îl orbește și pe cel peste care se nimerește, minunea însă iluminează, la capătul ei omul se descoperă pe sine și îl descoperă și pe Dumnezeu. La început, Petru i se adresează Mântuitorului cu Ἐπιστάτα, un termen care desemna în sens larg orice autoritate lumească, ‘mai-marele’, ‘superiorul’, ‘șeful’: „Șefu’, ne-am trudit toată noaptea și n-a căzut nimic” (5,5). Dar la sfârșit, pescarul cade în genunchi: „…sunt om păcătos, Doamne (Κύριε)”. Se recunoaște pe sine și îl recunoaște și pe Dumnezeu .

Și mai este o gemă lingvistică la sfârșitul evangheliei de azi. Când vorbește de pești (5,4), Mântuitorul le spune, simplu, ἄγρα, ‘pradă’, ‘captură’, ‘vânat’ („aruncați năvoadele, să vă cadă o pradă”). Însă când se referă la pescuirea oamenilor, nu-i mai numește „pradă”, ci „oameni vii/ oameni în viață”: „de acum, vei fi cel care prinde oameni de vii” (ἀνθρώπους… ζωγρῶν, 5,10).

Pescarul de oameni trebuie să muncească mult ca să prindă oameni de vii, altfel, de va umbla după pradă, va trage în plasa lui numai mortăciuni.

câteva precizări despre frații Domnului, pentru galeria d-lui Caramitru

 

Văd că în apărarea d-lui Andrei Caramitru s-a mobilizat echipa erudită a simpatizanților săi, adică d-l Dan Alexe. Care ne spune că, „înainte de instalarea creștinismului”, ἀδελφός însemna doar frate de sânge, așadar „frații” lui Iisus erau neapărat fiii Mariei.

Bun, să luăm Geneza în versiunea Septuagintei, traducere greacă din secolul al 3-lea înainte de Hristos. Pentru galeria d-lui Caramitru: asta înseamnă cel puțin 300 de ani înainte de „instalarea” creștinismului. 

Ce zice Geneza 12,5 despre Lot? Că era „fiul fratelui lui Avram”, adică nepotul lui Avram. Și cum i se adresează Avram nepotului său, în capitolul următor v. 8? – ὅτι ἄνθρωποι ἀδελφοί ἐσμεν ἡμεῖς, „că frați suntem noi” (literal „oameni frați”). Frați, deci rude.

Alt exemplu septuagintal, Exodul 2,11, tot din limbajul biblic pre-creștin: ἐξῆλθε πρὸς τοὺς ἀδελφοὺς αὐτοῦ τοὺς υἱοὺς ᾿Ισραήλ, „(Moise) a ieşit la frații săi, fiii lui Israel”. Adică frații săi de neam.

Numai două exemple din limbajul biblic (mai am doar din amintiri cel puțin încă zece, dar nu lungesc textul), care demonstrează polisemia lui ἀδελφός „înainte de instalarea creștinismului”. Cuvintele adresate Mântuitorului, „te caută mama și frații tăi”, puteau să însemne foarte bine „te caută ai tăi/ cei din casa și neamul tău”, „rudele tale”.

Exact ce-am spus într-o singură frază în articolul de ieri, dar nu știam că mă citesc erudiții. Unde vede Dan Alexe că sensul secundar al termenului „e tardiv și a venit, desigur, odată cu instalarea creștinismului”? 

Nu vă place Septuaginta? Vedeți atunci, de exemplu, Teogonia lui Hesiod. Hefaistos și Atena sunt „frați” (ἀδελφοί), deși primul e copilul doar al Herei, iar zeița e născută din căpățâna lui Zeus. Ce legătură de sânge mai este aici? Frați vitregi, da!, așa cum erau Iisus și frații săi. Și doar v-a spus d-l profesor Papahagi că erudit e cel care-l citește pe Hesiod, dar voi Batman!, Batman!.

Mai este însă ceva care arată șubrezenia culturii teologice a d-lui Alexe (de a d-lui Caramitru nici n-are sens să mai vorbesc, ea e la nivel de „Biblia hazlie”, cum am spus). În aplauzele galeriilor de facebook ale celor doi, un comentator postează un comentariu de bun simț: „Iosif, soțul Mariei, mai fusese căsătorit odată și avea copii din prima căsătorie.”

„Nu zău”, sare d-l Dan Alexe, „care e sursa legendei?”

Îi explic eu care e sursa și mai ales importanța legendei. Sursa este Protoevanghelia lui Iacob, un text celebru de pe la mijlocul secolului al 2-lea, adică dintr-o perioadă în care, în creștinismul primar, nici nu se punea problema unei dogme a Fecioarei Maria. Biserica era încă împrăștiată prin catacombe, nu suntem cu această tradiție nici în epoca marilor elaborări teologice, nici în cea a lui Constantin cel Mare, ci în vremea unei credințe fondatoare, validată ulterior, ceea ce și explică multiplicarea ei imediată în surse latinești, copte, georgiene etc. până la acceptarea ei oficială în Biserică în secolele 4-5.

D-le Caramitru, insist, lăsați teologia de pe wikipedia și ocupați-vă de partidul dvs. sau, și mai bine, de prezidențiabilul dvs. care nu știe pe ce vale se află.

Cât despre d-l Dan Alexe, mi-e foarte drag (am și eu slăbiciunile mele), de aceea rog un bun creștin să-i posteze un link la articolul meu, pentru sufletul lui.

o exegeză pe înțelesul domnului Andrei Caramitru

D-l Andrei Caramitru este tot mai zguduit de crize religioase, ceea ce poate fi un lucru bun câtă vreme nu dă în fanatism. Sper că nu știe să piloteze avioane de linie.

Ultima dată i-a cerut d-lui Adrian Papahagi să-i explice cum se poate vorbi despre fecioria Mariei, de vreme ce „în Biblie scrie clar că Iisus a avut 4 frați și 2 surori”. Dar, precizează D-sa, care nu e deloc un elev comod pentru profesor, „să ne explice dl. Papahagi cum vine chestia asta[,] doar din texte biblice[,] nu din interpretări umane de după” (virgulele, necesare, îmi aparțin).

Cum d-l profesor Papahagi n-are chef să-i răspundă, mă ofer eu să-l ajut pe d-l Caramitru.

Sigur, aș putea să închid discuția imediat, trimițându-l la celebrul dicționar de greacă veche Liddell-Scott-Jones, unde va găsi pentru gr. ἀδελφός („frate”) și sensul de „rudă (în general)” sau „frate prin alianță”.

Dar ar fi păcat să expediez ocazia unui exercițiu de exegeză tocmai cu cel care vrea să „reformeze Biserica”. Noi, în Ortodoxie, murim după exegeză, așa cum moare școlarul român să afle ce-a vrut să spună poetul.

Domnule Caramitru, dvs. puneți o problemă de exegeză biblică, dar pretindeți rezolvarea ei fără instrumente exegetice. E ca și cum ați citi pe eticheta unui produs „conține struguri, zahăr și apă” și ați vrea să aflați numai pe bază de text dacă e sirop sau vin, fără să mai examinați alte informații („interpretări umane”) și fără să deschideți sticla.

Dar să lăsăm băutura. Mai pe înțelesul dvs., să luăm o bucată de text, de exemplu un fragment din protocolul Alianței USR-PLUS, așa cum a scăpat la un moment dat pe internet: 

„Nu vor putea fi desemnate drept candidați ai Alianței persoane care au avut calitatea de lucrători activi sau colaboratori ai Securității sau [care], majore fiind, au semnat un angajament cu Securitatea înainte de 1990” (s.m.).

Dacă eu aș citi acest text așa cum citiți dvs. Biblia, interpretarea sa literală ar fi aceasta: Alianța USR-PLUS promovează foști securiști care au semnat angajamente cu Securitatea încă de când erau în liceu.

Dvs. o să vă indignați pe bună dreptate și o să-mi arătați un alt text din protocolul Alianței, din care a fost eliminată precizarea „majore fiind” (adică, dintr-odată, o să faceți cu mine exegeză). Eu am să vă răspund în stilul dvs.: nu mă interesează alte texte. Dvs. trebuie să-mi explicați ce-ați vrut să spuneți în fragmentul citat de mine.

O să-mi amintiți precizările făcute ulterior de d-l Dan Barna, numai că iarăși vă răspund cu cuvintele dvs.: nu mă interesează nici „interpretările umane de după”. Ce ați scris, ați scris. „Scrie clar” (cum vă place dvs.): Alianța este dispusă să promoveze în funcții politice foști turnători la Securitate.

Ba chiar aș putea să adaug: nu e nimic de mirare că USR-PLUS sprijină candidaturile unor odrasle de securiști, știut fiind că securiștii s-au infiltrat în toate partidele din România, așadar și în alianța politică din care faceți parte. Este raționamentul prin analogie de care vă folosiți și dvs. când spuneți că religiile păgâne aveau zeități feminine, ca urmare și creștinismul trebuia să aibă o divinitate similară.

Poate că acum, la sfârșitul acestui exercițiu, o să înțelegeți mai bine importanța exegezei în interpretarea unui text. În dialogul nostru imaginar, v-am pus pe dvs. să faceți exegeză, iar eu fac, de dragul discuției, propagandă politică.

În realitate, eu fac exegeză biblică de vreo 25 de ani, iar dvs. faceți propagandă antibisericească de când un val politic v-a scos un pic pe creastă și vă credeți spuma zilelor. Astăzi, vorbiți împotriva Bisericii Ortodoxe cu argumentele mai degrabă ale unui comisar bolșevic care citează din Zabavnaia Bibliia decât ale unui politician educat în Occident. Mai deunăzi i-ați făcut albie de porci pe ziariștii care vă criticau. Mâine, cine știe ce-o să mai citiți pe wikipedia și o să vă enerveze penticostalii sau profesorii de sport.

Exegeza mea are un scurt epilog politic, și cred că mai degrabă acesta o să-i intereseze atât pe colegii dvs., cât și pe românii care-și caută acum nu biserici, ci lideri politici noi. Sunteți primul politician român care trece în agenda de guvernare a unui partid „reformarea Bisericii Ortodoxe”. Din acest moment, mi se pare absolut normal ca Biserica Ortodoxă să se simtă dezlegată în mod legitim de orice neutralitate politică față de partidul/ alianța dvs. I-ați dat tot dreptul să spună în apărarea ei, din toate amvoanele sale: votați politicieni care vor să reformeze statul român, nu cultul Fecioarei Maria.

Sau cu o vorbă a d-lui Paleologu: sunteți curat o pleașcă pentru „servicii”!

cel mai neomenesc cuvânt din Evanghelie

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie.”

„Să se lepede de sine” e cel mai greu cuvânt din Evanghelii, mai greu decât „să-și ia crucea”. E pur și simplu neomenesc – pentru că mai degrabă poți să-ți dai viața de o mie de ori decât să te lepezi de tine o singură dată. 

Omul crede în sine însuși mai mult decât în orice altceva pe lumea asta, pentru că lumea începe și sfârșește cu el. Să se lepede de sine ar însemna să se gândească la sine ca la altcineva, ca la un străin (în mod rațional, mă refer, nu schizofrenic).

Or așa ceva este de neîndurat. Sunt infinit mai suportabile sărăcia, singurătatea, boala și orice altă nefericire atâta vreme cât omul se află în controlul sinelui său, al voinței, gândurilor și judecăților sale. Și invers, omul n-ar primi nici cea mai mare comoară, nici chiar viața veșnică (cum s-a întâmplat în Paradis) dacă i s-ar cere să se lepede de sine, să devină pentru totdeauna propriul lui străin. 

De aceea, porunca de a lua crucea vine după lepădarea de sine, pentru că crucea este mai întâi înstrăinarea de tine însuți, momentul rațional în care devii pentru tine altcineva. Așa a fost cu Hristos, spune Pavel, „care în chipul lui Dumnezeu fiind (…) s-a golit de Sine, luând chipul unui rob, făcându-se asemenea oamenilor” (Filipeni 2,6.7).

Hristos care se face altcineva este modelul lepădării de sine. Când era înfometat, putea să prefacă pietrele în pâine, când n-avea unde să-și plece capul putea să aibă un palat, când era pe cruce putea să se dea jos, dar de fiecare dată el se leapădă de sine însuși, pentru a duce crucea noastră, a străinului.

Repet, lepădarea de sine este cel mai neomenesc cuvânt, de aceea el nu este dat tuturor, ci se spune: „Cine vrea să vină după Mine…”. Cine nu vrea, o să facă din pietre pâine cu care să se sature singur. Dar cine vrea să flămânzească de sine, o să-i sature pe alții și așa se va face iubire. Calea adevăratei iubiri este lepădarea de sine.

Îi aud oftând pe oamenii necăjiți: asta e crucea mea, părinte, ce să fac. Dar nu asta e crucea ta, le spun. Astea sunt necazuri, boli, dureri, roagă-te ca să treacă mai repede. Crucea ta o să fie când ai să duci nenorocirea altuia, nu pe a ta. Crucea nu este să fii tu bolnav, ci să îngrijești un bolnav. Crucea nu este să rabzi pentru tine, ci pentru altul. Pe crucea ta porți întotdeauna pe altcineva.

Iar dacă mă întreabă vreun tânăr care e crucea lui, îl avertizez: crucea ta o să fie când ai să cunoști o fată frumoasă și ai să te îndrăgostești de ea.

în serviciul regelui Dipa

Acum vreo opt-nouă ani, când am ajuns aici, tot îmi căutam de lucru, dar cum nu știam să fac nimic concret lăsam pe la toate restaurantele bilețele printate, „cel mai rapid delivery-driver din oraș, experiență Londra-Paris-New York”. M-a sunat într-o seară un indian, unul Dipa, care m-a angajat pe loc, la telefon, a spus că de când caută restaurantul lui așa ceva. 

A doua zi m-am dus la adresă, era un chioșc care vindea kebab și tikka-masala. Dipa mi-a pozat mașina, pentru orice eventualitate, a zis el, dacă-mi venea ideea să-i trag vreo țeapă.

Lucram de la șase seara și primeam comenzi până târziu, în weekend până pe la 3-4 dimineața, încât sâmbătă noaptea îmi făceam predica în mașină. Nici nu mă mai duceam pe-acasă, moțăiam un pic într-o parcare, apoi plecam la biserică, puțind a mâncare indiană și eu și Duhul Sfânt.

Dipa a prins încredere în mine și într-o seară, când nu prea erau comenzi, mi-a spus povestea lui. De fapt tata a fost regele unui sat din India, dar a avut probleme, l-au alungat niște oameni și a trebuit să ne refugiem, eu aveam vreo zece ani. Am venit la Londra, nu ne-a mers prea bine, în fine, ca să n-o mai lungesc, tata a murit, eu am vândut ziare până pe la paișpe ani, apoi m-am băgat la un restaurant indian și am învățat să gătesc. După ce-am strâns niște bănuți, am deschis chioșcul ăsta, dar într-o zi trebuie să mă întorc în satul meu, pentru că acum eu sunt regele, înțelegi. Mi se pare normal, zic. Stai liniștit, zice, nu te dau afară, mai avem treabă, dar ți-am spus ca să știi. 

În regulă, zic, nici eu n-am de gând să fiu delivery-driver toată viața. Trebuie să-ți spun și eu ceva, de fapt eu nici nu sunt delivery-driver, a fost o vrăjeală, sunt de meserie pescar și tatăl meu e regele pescarilor, pe mine nu m-a alungat nimeni, am fugit de-acasă, normal, Londra-Paris-New York, te gândești, dar într-o zi am să mă întorc și eu, bătrânul mă așteaptă, am să-i spun că am fost o vreme în serviciul regelui Dipa și că te-ai purtat bine cu mine.

oamenii merită încrederea de a muri pentru ei

Interesant de observat că pilda datornicului nemilostiv (Matei 18,23-35) schimbă ordinea „iertărilor” cu care ne-a obișnuit „Tatăl nostru”, pentru a ne atrage atenția cine este modelul iertării. Dacă mai era cumva nevoie.

Noi spunem în Rugăciunea Domnească „și ne iartă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri” (reamintesc că aceasta este traducerea corectă, iar nu „greșelile” și „greșiților”).

Dar în pilda datornicului, raportul gramatical realizat prin conjuncția „precum” este inversat: să iertăm datornicilor noștri, precum și Tu ne-ai iertat datoria toată ( = „nu se cuvenea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi Eu am avut milă de tine?” 18,33).

Pilda datornicului nu face decât să așeze „iertările” în raportul comparativ și teologic exact, în cazul în care acesta încă n-ar fi fost bine înțeles. Dumnezeu este modelul nostru și comparația iertării noastre: precum El ne-a iertat, să iertăm și noi greșiților noștri.

„Omul împărat”, spune începutul parabolei. Observați ce diamant exegetic avem aici: nu „un împărat”, nu „împăratul”, ci „omul împărat”, Hristos în dubla lui fire!

„Omul împărat a vrut să se socotească cu slugile sale.” Și aici avem un cuvânt frumos, că Evanghelia nu spune, de fapt, „să se socotească”, ci „să stea împreună de vorbă cu slugile sale” (literal, συνᾶραι λόγον: „să ia împreună cuvântul”). Judecata lui Dumnezeu nu este o socoteală, o răfuială, ci un dialog, o discuție în care și sluga este invitată să-și spună cuvântul.

Omul împărat care s-a socotit în vorbe cu slugile sale și i-a iertat datornicului „zece mii de talanți” este Hristos în Vinerea Mare, care prin jertfa de pe cruce șterge datoriile tuturor (mai bine zis le răscumpără dintr-un condei).

Vă rog să observați că această iertare a datoriilor este totală și aprioric necondiționată: nu numai că datornicul nu făcuse dovada niciunei fapte bune, niciunei calități, niciunui merit pentru a fi iertat, dar nici măcar nu i se cere vreo garanție. Numai cel mai mare ticălos putea să aibă o datorie atât de mare, echivalentul câtorva sute de mii de tone de aur, și totuși „omul împărat” îl eliberează fără condiții.

Ce vreau să spun cu asta: e frumos să știm că datoria cea mare ne-a fost iertată din capul locului doar pe bază de încredere. Însă există în această parabolă prezumția „omului împărat” – nescrisă, dar se simte printre toate rândurile ei – că însăși iertarea lui ar fi trebuit să-l învețe până și pe cel mai mare ticălos „cum se cuvine” să se poarte cu aproapele său.

Jertfa Mântuitorului a fost și un fel de pariu cu diavolul: acela că oamenii merită încrederea de a muri pentru ei. Parabola se termină prost, dar asta numai în scop pedagogic, ca avertisment. 

În realitate, eu mă străduiesc mereu să găsesc în oamenii din jurul meu dovezi că pariul a fost câștigat de Iisus, și nu mi se pare greu. Nu prea întâlnesc ticăloși mari, ca în parabola de azi. Mai degrabă oamenii se fac răi pentru că nu-și pot ierta între ei suta de dinari.