raport despre oameni și locuri

În fiecare an fac de Bobotează cam o mie de kilometri cel puțin. Anul ăsta am terminat cu vizitele pe la mijlocul lui februarie. Aproape că m-a ajuns din urmă Postul Paștilor, de nici nu mai știam ce să le cânt oamenilor, „În Iordan botezându-te tu Doamne” sau „Ușile pocăinței”. Merg atât de mult, nu neapărat pentru că aș fi chemat în multe case, ci pentru că românii sunt împrăștiați în toată țara. Sigur că ar prefera să stea la Glasgow sau la Edinburgh, dar se duc bieții de ei oriunde găsesc de lucru. Dacă a fost de muls capre la vreo fermă din nordul pustiu al Scoției, s-au dus și acolo. Dacă o să fie de muncă pe planetele alea, Trappist, sunt sigur că or să ajungă printre primii.

Iar eu nu mă grăbesc niciodată când merg la ei. Îmi place să le cunosc familiile, să mă risipesc în atmosfera casei lor, să le ascult poveștile, să le aud vorba, mai ales că sunt veniți din toată țara, ca un fel de mică Românie care și-a luat de peste tot „granița-n raniță”, vorba Adei Milea. Uneori am de mers o sută de kilometri ca să ajung la o singură familie dintr-un sătuc de prin sud. Altădată îmi ia o zi ca să ajung într-o insuliță pitită în Hebride și unde locuiesc români. Anul trecut am ajuns până în Islanda, iar la anul vreau să merg în Groenlanda, ultimul „sat” din parohia mea. Sunt și acolo câțiva români și chiar citisem pe internet că s-au bătut cu niște eschimoși într-un bar.

Nimeni ca un preot nu știe mai bine oamenii și poveștile lor. Oameni buni, oameni răi, oameni simpli, oameni bogați, tot felul de oameni care au avut curajul sau doar disperarea să emigreze. În țară li se spune la grămadă „căpșunari” sau li se râde în nas că „spală babele la cur”. În realitate românii de aici au meserii diverse, iar la locurile de muncă sunt tratați de străini infinit mai bine decât ar fi fost la ei acasă. Proporția între slujbele calificate și cele necalificate e probabil foarte apropiată de cea pe care o găsești și în țară. Eu mă iau după ce văd la biserica mea. Da, cei mai mulți lucrează în construcții și în asistență socială, în restaurante, hoteluri și în firmele de curățenie, dar mulți au slujbe calificate și foarte căutate: asistente, medici, programatori, ingineri etc. La un moment dat, ca să dau doar un exemplu, pe șantierul marinei militare britanice de lângă Edinburgh lucrau două sute de români.
Numai eu ce mai trag în jos media calificărilor: lucrez de doi ani într-o companie de poștă, unde sortez corespondența.

Sunt însă și mulți români care fac munci grele, pe care un britanic cu greu le-ar accepta. Am cunoscut o familie numeroasă, în care toți lucrau într-o hală de prelucrare a peștelui, la minus 15 grade, fără niciun echipament special de protecție. Alții lucrează în agricultură și dorm pe câmp, în vagoane. Am sfințit odată pe post de casă un astfel de vagon, puțin mai mare ca o rulotă, altfel dotat cu apă, curent, wc, duș, tot ce trebuia. Singura problemă a românilor era că se plictiseau de moarte. Îi învățaseră mim pe niște lituanieni, vecini de rulotă, și așa se distrau toată seara.

Nu vi-e teamă de Brexit, îi mai întreb pe unii sau pe alții. Și toți îmi răspund cu răspunsul dintotdeauna al românilor în fața necazurilor: cum a vrea Dumnezeu.

Tot felul de oameni, cum ziceam. Recent am botezat copilașul unor țigani bulgari. Erau de loc dintr-un sat de la Dunăre și o rupeau binișor pe românește, de aceea veniseră la mine. Am vrut să le dau Crezul în bulgărește, să-l învețe pentru botez. Dar nu știm să citim bulgărește, au zis ei. Bine, zic, vi-l dau în engleză. Nu știm să citim nici în engleză. Dar în ce limbă știți să citiți? În greacă, zice nașul, că eu m-am născut în Grecia și acolo am făcut școala. Mă gândeam apoi ce încurcată a mai ajuns lumea asta: un preot român botează în Scoția copilul unor țigani bulgari care spun Crezul în limba greacă. În ce limbă să faci filmul ăsta?

Acum vreo doi ani m-au chemat și niște hoți din Glasgow, să citesc „de ursită” unui copil care tocmai se născuse în casa lor. Le-am împărțit iconițe, i-am miruit, le-am mai citit din Evanghelie, apoi am stat cu ei să povestim. Nu aveau nicio masă în casă, așa că am stat jos pe covor și am băut cu ei un pahar de vin. Eu în mijloc ca un staroste, iar ei, vreo zece, în jurul meu. La plecare m-au condus cu mașinile până m-au scos din cartier. Cică era o zonă periculoasă.

Am fost și prin case mari, unde trebuie să te conducă gazda la baie ca să nu te rătăcești, și prin garsoniere igrasioase unde oamenii trăiau din benefit. Prin case luminoase și pline de copii (se nasc mii de copii în diasporă), dar și prin apartamente întunecoase unde se practica prostituția. O fată mi-a zis odată: vă rog să țineți minte numele și adresa mea, dacă mi se întâmplă ceva să știe cineva de mine. Cu vreun an înainte, o prietenă de-a ei, tot româncă, fusese omorâtă în altă casă.

Dar cu Boboteaza mă duc doar acolo unde sunt chemat, așa că oamenii mă așteaptă cu bucurie. Stau cât stau, apoi îi văd cum se frământă, să-mi spună „o problemă”. Cu preotul nu e ca la psiholog, nu e nici măcar ca o discuție cu cel mai bun prieten. Numai în fața unui preot care le-a câștigat încrederea oamenii mai spun ceea ce-și spun doar când vorbesc singuri prin casă. Mă feresc să le dau sfaturi, pentru că nu de sfaturi cred că au nevoie cât să-i asculte cineva. Așa m-a învățat odată starețul meu, părintele Clement: oamenii au nevoie de minuni nu de sfaturi, de aceea veneau la Iisus, dar dacă nu poți să faci minuni, măcar ascultă-i.
Nu sunt un preot grozav, dimpotrivă, am toate păcatele și nicio virtute, dar cel puțin la asta mă pricep: știu să-i ascult.

M-a impresionat mai demult povestea unei familii cu un copil, venită dintr-un sat de pe lângă Vaslui. Oameni obișnuiți zi de zi cu cea mai mizerabilă viață pe care v-o puteți închipui într-un sat din Vaslui. Vă dați seama că nu știau o boabă de engleză. Au venit ca disperații, cu un copil după ei, care mai avea și un defect de mers. I-a adus, de milă, un român care lucra într-un pub și le-a găsit și lor de lucru, la curățenie, într-un restaurant. Ca să se înțeleagă cu patronul, umblau la ei cu telefonul mobil și când aveau nevoie îl sunau pe prietenul lor român: frate, vezi tu ce mai vrea ăsta de la noi. Au strâns așa din dinți și s-au luptat să reușească. I-am reîntâlnit peste vreo doi ani, în oraș, absolut întâmplător. Erau aranjați la costum și pe cuvântul meu că ieșeau de la o expoziție de pictură. Copilul fusese operat și acum alerga înaintea lor. Cu greu am mai recunoscut în ei pe sărmanii din urmă cu câțiva ani. E o poveste fericită, da. Dar nu de asta v-am spus-o, ci pentru ca să vă gândiți încă o dată cât de puțin trebuie ca viața unor oameni să se schimbe în bine și ce crimă se întâmplă cu ei prin satele noastre lăsate în mizerie.

Pe o insuliță din Hebridele Interioare (sunt vreo 30 locuite, din cca o sută în total) locuiește de câțiva ani o familie de români. În țară au fost amândoi profesori, dar bărbatul a făcut aici un colegiu agricol și s-a recalificat. Au luat în arendă o mică fermă, de care trebuie să aibă grijă ziua și noaptea, așa că nu pot pleca de pe insulă aproape niciodată. Când ajung la ei, slujba durează o jumătate de zi, ca la biserică: citim din Biblie, le sfințesc casa, îi spovedesc, îi împărtășesc și vorbesc cu copiii lor. Pe insulă au un deal pe care, în dorul țării, l-au botezat „Ceahlău”, râul care curge prin spatele casei este „Bistrița” iar dincolo de livada unui fermier începe „Transilvania”. Oricum toate locurile aveau acolo niște nume în scottish gaelic imposibil de pronunțat. Cine poate zice toată ziua „Dhuibhchuirn” sau „Chnuichcailleach”? Așa că fetițele lor aleargă toată ziua pe Ceahlău și se joacă cu mieii de la fermă. Când ne întâlnim îmi cer să le spun povești, dar mă opresc de o mie de ori și mă tot întreabă: da’ ce înseamnă „dovleac”? da’ ce-s ăia „iezi”? da’ cum adică „și-a luat nasul la purtare”? Și tot așa, pentru că mai mult vorbesc engleza.

Duminica la biserică vin de obicei 70-80 de oameni, uneori și mai mulți. Unii conduc o oră sau două ca să ajungă la Edinburgh. La Paști vin și câte 4-500. Dar la biserică nu vin doar ortodocși, mai sunt printre ei de alte confesiuni și chiar oameni care în țară n-au călcat în viața lor într-o biserică. Vin la biserică, pentru că vor să întâlnească alți români sau doar să-și audă limba. După slujbă rămânem la o cafea și la o gustare, ne mai spunem noutăți, se mai leagă prietenii, se mai aprind pasiunile politice. Biserica din emigrație, am mai spus și altă dată, nu este doar loc de liturghie, ci adesea, în zonele mai îndepărtate, și cămin cultural, și loc de socializare, și circumscripție electorală, și punct de informare, într-un cuvânt singura instituție românească.

Am cunoscut și câteva familii mixte, în primul rând românce căsătorite cu scoțieni, dar și cupluri mixte venite mai recent din Spania și Italia după ce acolo n-au mai găsit de muncă. E interesant că în familiile de acest fel, cele cununate religios, bărbații s-au convertit la credința ortodoxă a femeilor, și-au adăugat nume românești de botez și au început să vină la biserică odată cu ele. Le place cântecul și misterul liturghiei bizantine, mirosul ei de tămâie și mir, dar nu mai puțin, la sfârșit, veselia noastră lipsită de noimă, coliva, sarmalele și vinul. E ceva obișnuit să găsești prin pomelnice nume ca „Kenneth-Gheorghe” sau „John-Ioan”.

Apropo, un scoțian căsătorit cu o româncă mi-a spus o poveste foarte haioasă. Tatăl lui ține o pensiune, un bed and breakfast, undeva prin nordul îndepărtat și pustiu al Scoției. Și anul trecut s-a gândit să facă o glumă în ajun de Crăciun. A pus în fața hanului un anunț mare: „Masă și casă gratuite pentru oricine are numele Iisus și pentru familia lui”. S-au distrat pe seama anunțului vreo doi-trei turiști care erau pe acolo, apoi, pe seară, a apărut la recepție un bărbat care a spus că îl cheamă Iisus, e cu soția și cu copiii și ar vrea să se cazeze gratuit pentru o noapte. Și cât se holba scoțianul la el, omul a scos pașaportul și i l-a arătat. Avea vreo trei prenume, printre care și „Jesús”. Era un turist spaniol venit cu familia în vacanța de Crăciun. Dar faza cea mai tare, spunea cel care mi-a povestit întâmplarea, a fost că turistul nici măcar nu s-a gândit că e o glumă. Crezuse că e o ofertă de sărbători care să atragă turiștii spanioli. Patronul pensiunii a rămas cu o gaură în buget și, mai spunea fiul lui, cu gândul că pierderea asta a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru gluma de Crăciun. Ăsta da un argument pe care l-ar fi reținut și Max Weber în Etica protestantă și spiritul capitalismului.

Parcă îi și aud pe unii: ce vorbești, domnule, noi am citit pe facebook că în Occident Dumnezeu a murit! Vi se pare, nu e mai mort sau mai viu decât în țară. Nu are atâtea biserici ca la noi, dar nu asta îl face mai viu într-un loc sau altul. Dumnezeu e pretutindeni, ca un străin care umblă prin lume, cum umbla prin poveștile noastre, împreună cu Sfântul Petru, ca să vadă cum mai sunt oamenii. Dar despre drumurile lor am să scriu altădată.

Posted in Jurnal scoțian | 26 Comments

prețul unui ochi și prețul unui dinte

Când eram pe cale să mă convertesc și citeam Biblia, mă îngrozeam cât sânge de animal trebuia să curgă în jertfele din Vechiul Testament. Una-două, pentru fiecare păcat, mai era căsăpit un miel și aruncat pe altar. Mă întrebam oripilat de ce avea nevoie Dumnezeu de atâtea ruguri și mortăciuni. Mai târziu însă am înțeles că nu pentru Dumnezeu rânduise Moise jertfele Legii. Dar cum altfel să învețe poporul cel prost că plata păcatului este moartea (Rm 6.23)? Cum să înțeleagă altfel că atunci când urăști, sau minți, sau furi, sau înșeli, nu e ceva rău doar pentru că așa spune legea morală, ci pentru că lucrezi de fapt împotriva vieții unor oameni? Și că sângele mieilor curge ca răscumpărare acolo unde ar fi fost drept să curgă sângele lor?

Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. De aceea s-au spus cuvintele acestea, ca să nu uităm care e prețul unui ochi și care e prețul unui dinte. Ca să nu uităm că păcatul nu se șterge dintr-un condei, ci se răscumpără prin sânge, pentru că la rândul lui a făcut să curgă sânge – și așa e drept, chiar dacă în lumea asta n-ar fi niciun Dumnezeu.

Dar toate aceastea erau în Vechiul Testament. Iisus a fost ultimul miel care a trebuit să moară și sângele lui a răscumpărat toate păcatele lumii, toți dinții smulși și toți ochii scoși. Deși când spui așa, cuvinte mari despre lume, parcă nu înțelegi despre ce e vorba. Ar trebui ca fiecare să-și spună „a răscumpărat păcatele mele” și apoi să le spună în gând unul câte unul. Numai așa poți să înțelegi ce a făcut Iisus. Gata cu mieii, gata cu sângele lor scurs pe altare! În locul lor este acum Crucea și exemplul lui Iisus. „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie.”

Dar oamenii nu știu ce este crucea. Mai aud oftând pe unul sau altul, oameni necăjiți: asta e crucea mea, părinte. Dar nu asta e crucea ta, le spun. Ăsta e un necaz, roagă-te pentru el. Dar atunci care e crucea mea, își rotește omul ochii goi de înțeles. Crucea ta o să fie când ai să duci de bunăvoie necazul altuia, nu necazul tău. Crucea nu este să fii tu olog, ci să porți după tine un olog. Crucea nu este să fii bolnav, ci să îngrijești cu dragoste un bolnav. Crucea este atunci când rabzi pentru altul, nu pentru tine. Când nu le mai cauți pe ale tale, ci pe ale celuilalt.

Iar dacă e un tânăr ieșit din adolescență, îi spun: crucea ta o să fie când ai să cunoști o fată frumoasă și ai să te îndrăgostești de ea.

Posted in Jurnal scoțian | 27 Comments

suflet de bancher și socoteli meschine

Mi-am zis că nu mai citesc siteuri românești, că mă enervez. Dar azi nu m-am abținut și, așa mi-a trebuit, m-am enervat să găsesc că un bancher împarte românii în hoți și proști iar un scriitor important crede că problema asistaților sociali sunt „țiganii și popii”.

Pe mine nu mă miră că, între un hoț și un prost, dl Ion Țiriac declară că preferă hoțul. Dl Țiriac a făcut un miliard de dolari la viața sa, pentru care a avut de-a face în mod sigur și cu hoți, și cu proști, deci știe ce spune. E greu să-l contrazici. Deși eu cred că în afaceri nu subestimează nici proștii.

Dar nici nu trebuie să ai un miliard de dolari ca să crezi asta în România. Dl Țiriac spune cu voce tare ceea ce foarte mulți români gândesc la ei în casă, doar că pe ei nu-i întreabă nimeni. Hoțul e rău doar când îți ia din casă, altfel, mai ales când îi mai scapă printre degete câte ceva și pentru ceilalți, este admirat și lăudat cu o serie nesfârșită de eufemisme: „se descurcă”, „e uns cu toate alifiile”, „e băiat deștept”, „știe să învârtă lucrurile” etc. Ce să ne mai ascundem, ăsta e adevărul despre noi: hoțul e respectat, și de domnul Țiriac, și de românul de rând, pentru că în urma lui, are dreptate milionarul, tot mai pică ceva. Or cu „prostul” nu se poate negocia. Am văzut și la românii ajunși să lucreze în Occident mentalitatea aceasta: străinii sunt niște proști, noi am face lucrurile mult mai bine. Dar ce atâta filosofie, când avem cele mai bune exemple la noi acasă. În ce țară din lume mai sunt aleși parlamentari direct din aresturile poliției? În ce limbă din lume mamele își mai alintă copiii cu expresiile „hoțomanule” și „hoț mic/ hoață mică”? Așadar, nu fiți proști să stați în stradă la mitinguri, că n-o să vă iasă nimic, mai bine învățați cum să furați -, cam ăsta e mesajul către popor al celui mai bogat român.

Domnul Ștefan Agopian, în schimb, nu e un om bogat, de aceea are frustrări mai mici: în România, scrie domnia sa, nu e rău să fii țigan sau popă, pentru că aceștia sunt „asistați social”. Țiganii, spune scriitorul, pentru că „primesc bani pentru puradei”. Dar, din câte știu eu, nu există o lege specială pentru copiii de țigani. Primesc bani cât primesc și românii pentru copiii lor. Inclusiv dl Agopian, care are doi copii, a fost și el un „asistat social”, câtă vreme a încasat alocațiile pentru creșterea lor. Atunci de ce disprețul ăsta pentru „puradei”? Alte probleme sunt cu țiganii în România, dacă vrem să vorbim serios despre subiectul acesta.

Cât despre preoți, se caină domnul Agopian, sunt asistați pentru că „primesc salariu de la buget”. Trec peste aberația că a primi un salariu de bugetar e totuna cu a fi asistat social. Chiar nu înțeleg ce-a vrut să spună dl Agopian. În realitate, preoții (inclusiv preoții armeni) primesc de la bugetul de stat doar în jur de 60 la sută din salariul alocat lor prin lege, restul având să fie completat cu venituri din parohie. Dacă este de unde. Pentru că cele mai multe parohii din România sunt alcătuite din cele mai sărace sate. Își închipuie dl Agopian că acolo curg nunți, botezuri și înmormântări de milioane? Când eram preot de țară, acum vreo douăzeci de ani, în ziua de salariu nu numai că nu primeam nimic, dar mergeam cu bani de acasă ca să-mi plătesc taxele și impozitele pe salariul meu virtual. Iar de vreo cincisprezece ani nu mai am contract cu Biserica și nici carte de muncă, adică sunt preot „voluntar”. La mine la biserică nu sunt taxe, n-am niciun salariu, nu cer bani pentru nimic, nici măcar n-am cheia de la cutia milei. Bun, înțeleg că sunt „prost”, după criteriile d-lui Țiriac, dar dl Agopian cel puțin n-are suflet de bancher și atunci de ce să fiu insultat de domnia sa?

În diasporă suntem sute de preoți români care în timpul săptămânii muncim cot la cot cu credincioșii din parohiile noastre, ca să avem din ce să ne întreținem și, adesea, din ce să plătim duminicile chiria unei biserici. Sunt multe orașe în lume unde trăiesc mii de români și unde singura instituție care ajunge până la ei este biserica: și loc de rugăciune, și loc de socializare, și școală românească, și circumscripție electorală, și birou consular, și bibliotecă, așa cum avem la Glasgow 5000 de volume, între care și cărțile scriitorului Ștefan Agopian. Am cumpărat totul din banii noștri, n-am primit niciun leu de la stat. Nu-l costă nimic pe statul român aceste adevărate ambasade onorifice din diasporă. Contează asta cât de puțin la socoteala meschină a „asistaților sociali”?

Dar părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, care are în grijă 400 de copii abandonați? Mi se pare un caz în care un singur preot asistă statul român și nu invers. Dar preoții din cele mai sărace parohii de prin Moldova, care au înființat și administrează cămine sociale, unde cei mai nenorociți copii au parte de o masă caldă și de puțină mângâiere? Și aceștia sunt tot „asistați social”? Dar preoții care nu fac „afaceri de milioane de euro anual”, așa cum se înfierbântă imaginația scriitorului Ștefan Agopian, cei care stau prin spitale la capul bolnavilor, cei care se îngrijesc, numai ei știu cum, să nu se dărâme de tot monumentele istorice, sau cei care își fac datoria pur și simplu, de ce să fie insultați de dl Agopian, doar pentru că printre ei, așa cum se întâmplă în toate instituțiile, există și personaje rapace? Doar pentru că acestea din urmă sunt mai vizibile? Să scrie atunci despre ele dl Agopian, iar eu am să fiu primul care să-l susțin, pentru că eu însumi am scris despre ele.

Și la urmei urmei, care e problema unui salariu de la stat pentru preoți (și care există în multe țări europene occidentale)? Dincolo de înțelegerea de la secularizare, când statul român s-a angajat ca în schimbul averilor bisericești confiscate să plătească salariile clerului, eu cred că preoții, mai răi sau mai buni, așa cum au fost mereu, fac pentru oameni slujba pe care au făcut-o dintotdeauna: le botează copiii, îi cunună, le îngroapă morții, le pomenesc părinții și strămoșii iar duminică de duminică le citesc Evanghelia. Iertați-i că nu mai sunt ca sfinții apostoli, dar nici nu mai puneți asupra tuturor stigmatul Iudei.

Posted in Jurnal scoțian | 11 Comments

mama-euglenă

Cea mai fascinantă jucărie pe care am văzut-o în copilăria mea a fost o lupă. Am văzut-o în mâna unui băiat, cum a ațintit-o la soare asupra unui petec de hârtie și acela s-a aprins imediat. Mi s-a părut cea mai mare minune din lume și, pe loc, i-am dat bicicleta mea în schimbul lupei. Acasă am inventat o poveste, că mi-au furat-o niște țigani. Nici nu mă omoram eu să mă plimb cu bicicleta. Dar să ai o lupă, abia asta era o chestie grozavă.

          Nu mă mai săturam să-mi privesc degetele, unghiile, crestele și șanțurile reliefului papilar, porii din piele, alunițele și firele de păr, apoi literele din cărți, petele de cerneală de pe caiete, picăturile de supă, firimiturile, firele de păianjen și musculițele moarte, toate se arătau sub lupa mea, ca o lume descoperindu-și numai pentru mine contururi fascinante și detalii necunoscute. Mai târziu, când făceam biologie la școală, luam apă din bălți și mă chinuiam ore în șir să văd euglena verde, pentru că profesoara ne spusese că euglenele mai dezvoltate pot fi observate cu o lupă puternică. Or eu aveam o lupă puternică. În tot acest timp, mama a intrat în camera mea la intervale regulate, să mă cheme la masă, ori să-mi aducă rufele călcate, sau să se refugieze din calea tatălui meu, dar niciodată n-am simțit nevoia să-i spun nimic despre mine, și nici ea n-a simțit nevoia să-mi spună despre ea, ca și cum ne-ar fi fost rușine unul de altul. Nu am vorbit cu mama, în toată copilăria mea, mai mult de câteva ore la un loc.

          De Crăciun i-am trimis mamei un pachet. E prima dată când îi trimit un pachet. În ceilalți ani îi trimiteam bani, să-și cumpere ea ce avea nevoie, dar aflam apoi că-i punea deoparte, să fie acolo. „Las’ să fie acolo” – era vorba ei. Și mai avea o expresie: „Poate îl dăm cuiva”. Pe vremuri, când căpătam ceva mai deosebit de la rudele mai înstărite, o sticlă de băutură, un parfum, un săpun Fa, mama îl punea în vitrina din sufragerie: „Poate îl dăm cuiva”. Vorba asta mi-a rămas în minte și mă urmărește și acum. Când primesc ceva bun, primul meu gând e să-l pun deoparte, „poate îl dăm cuiva”, ca și cum mie nu mi s-ar cuveni. Uneori desfac un lucru de care nu am nevoie numai de-al naibii, ca să știu că n-am să-l dau „cuiva”. Mi-a explicat un prieten psihiatru că asta se cheamă „poverty shock”.

          Deci i-am trimis mamei un pachet. I-am pus papuci de casă îmblăniți, un cesuleț de mână frumos (pe care l-am luat la reduceri pe o nimica toată), prăjituri, cidru, o lumânare parfumată, ceai verde, ulei de măsline și niște cosmetice.  Pe unele lucruri a trebuit să lipesc bilețele cu explicații: „cremă de mâini”, „cidru – un fel de vin slab din fructe” sau „prăjituri englezești tradiționale, poți să le mănânci așa sau să le pui un pic la cuptor”. M-a sunat imediat cum a primit pachetul, atât de fericită, mulțumindu-mi de zeci de ori, ca unui străin care-ți trimite un dar. Mi-a spus că înșirase toate lucrurile într-o cameră și, din când în când, intră să le vadă cât sînt de frumoase.

          Când îi făceam pachetul, mi-am amintit de anii când eram elev la internatul forestier și ea îmi trimitea pachete cu mâncare, din ce avea prin casă: carne la borcan, zacuscă, murături. Odată mi-a trimis o pungă de făină cu câteva ouă îngropate în ea să nu se spargă, zahăr, o sticlă de ulei și o rețetă scrisă de mână, cum să-mi fac singur clătite.

          Am vrut de multe ori să o aduc la mine, în vizită, dar a refuzat de fiecare dată, sub diferite pretexte. La început a fost că nu-și poate lăsa casa, că dacă se sparge o țeavă cât este ea plecată. Apoi, ba că vara e prea cald de călătorit, ba că iarna e frig. În cele din urmă mi-a spus adevărul: nu are haine cu care să vină pe avion. Are dulapul plin de haine, multe primite chiar de la mine când am mai fost pe-acasă, dar ea își închipuie că pe avion trebuie să te îmbraci într-un mod cu totul deosebit. Cum deosebit, am întrebat-o la telefon, cu gura căscată. Lasă, mamă, mi-a zis, am văzut eu la televizor.

          Mama a rămas văduvă la 35 de ani și nu numai că nu s-a mai recăsătorit, dar nici măcar n-a mai vrut să atingă vreun bărbat în viața ei. Un timp ne-am mai întâlnit în casă în tăcerile noastre, până când eu am plecat la internat, iar ea a rămas să-și ducă zilele cenușii, împărțite invariabil între schimbul de zi și schimbul de noapte, între bucătărie și dormitorul pustiu, între ușurarea că a scăpat de ziua de ieri și apăsarea pentru ziua de mâine. Mama este ființa cea mai simplă și nevinovată pe care am întâlnit-o vreodată în lumea asta. Dacă ar fi un regn al mamelor, pe scara acestuia ea ar fi mama-euglenă, o celulă rudimentară plutind invizibil într-un ochi de baltă, din care în milioane de ani am evoluat eu, animalul complex care o studiază acum sub lupa lui puternică.

          Din cele două-trei amintiri fericite în care o regăsesc pe mama, una îmi revine în minte obsedant, poate pentru că e singura în care ea îmi apare, preț de câteva ore, altfel decât am știut-o toată viața, – pământie și ștearsă. Tata murise, iar asta era o mare eliberare. Eram elev la internatul silvic, prin clasa a zecea. Iar mama a venit la mine, la ședința cu părinții. Cred că era prima dată în viața ei când lua trenul ca să meargă atât de departe de casă. Nici nu credeam că era în stare! Era o zi frumoasă, de primăvară, și după ședința cu părinții mama mi-a spus dintr-odată: ce-ar fi să mergem la un restaurant, să mâncăm o friptură. Lucrul acesta m-a uimit enorm! Mama, la masă într-un restaurant, așa ceva nu mi-aș fi închipuit. Restaurantele, pe care până atunci le văzusem doar pe dinafară, admirându-le prin vitrine fotoliile roșii de pluș, chelnerii stilați, orchestrele care cântau, mi se păreau locuri ale fericirii și lipsei de griji, rezervate unor oameni aleși, unde noi n-aveam ce căuta. Iar mama îmi spunea să o duc într-un astfel de loc, deși o avertizasem cât ne-ar putea costa o asemenea aventură.

Am mers pe jos până la o cabană frumoasă, într-o pădure de lângă oraș. Îmi amintesc și acum ce-am mâncat. Nu mai știu alte detalii, de exemplu cum era îmbrăcată mama, sau cum arăta restaurantul, dar îmi amintesc că la cabana aceea am mâncat cei mai mizerabili cartofi natur, cu o friptură sleită de porc și cu murături. Atunci însă totul mi s-a părut minunat, deși nici eu, nici ea nu știam să ne purtăm acolo, într-un restaurant, și arătam în mod clar ca doi proști. La sfârșit, mama a făcut iarăși un gest pe care nu mi l-aș fi închipuit la ea, pentru că nu-l mai văzusem decât în filme. Nu mai știu cât a costat nota, dar mama a lăsat pe masă o bancnotă și i-a spus cabanierului să păstreze restul. Probabil era prea mult sau poate, cum spuneam, arătam noi ca niște proști, pentru că omul a alergat după noi, cu restul în mână, tot încercând să i-l dea mamei. Momentul acela m-a enervat, mă enervează și acum, amintindu-mi, – ca și cum idiotul acela n-ar fi crezut-o pe mama în stare să-i lase lui un bacșiș. În fine, ne-am așezat apoi pe o bancă lângă un pârâu, mama a fumat liniștită câteva țigări (era fumătoare), iar eu îmi amintesc că, deși eram ditamai lunganul de 16 ani și aveam chiar și o iubită mai mare ca mine, m-am jucat în albia pârâului, cum mă jucam în copilărie pe malul apei, adică îngropând sub apă tot felul de resturi, sticle, bețe, capace, și punând semne din pietre, ca să regăsesc peste ani locul.

 

Posted in Jurnal scoțian | 16 Comments

popor de lozinci

Cât eram în țară, în preajma sărbătorilor naționale, precum cea de astăzi, sau 24 ianuarie, sau 10 mai, făceam acest test: îi rugam pe cei din jur să-mi spună unul-două nume în legătură cu evenimentul respectiv. Un nume măcar, al vreunui român care să fi avut, de pildă, un rol de seamă la Marea Unire. Un nume, o mică poveste, un detaliu cu putere exemplară. Cu greu găseam pe cineva care să știe măcar un singur nume. Și asta nu în parohia mea de la țară, ci în oraș, printre absolvenți de licee și universități.

Ne-am învățat (cine ne-a învățat?) să purtăm memoria unor date sau evenimente mai mult decât memoria oamenilor care le-au făcut. Lozincile sunt mai eficiente decât istoriile personale, care, Doamne ferește, te mai pot pune și pe gânduri. Așa cum pe vechile noastre cărți nu se trecea mai niciodată autorul sau traducătorul. Nici azi nu știm cine a tradus prima Evanghelie în limba română și cred că suntem singurul neam care nu știm asta despre noi. Prin alte părți însă, pe unde am mai umblat, memoria colectivă este mai recunoscătoare oamenilor decât miturilor care le-au urmat.

Sunt curios astăzi, când vor curge sute de știri despre Ziua Națională, când se va dezbate la nesfârșit cine trebuia invitat și cine nu la parada militară, când discursurile patriotice vor luneca pe gâturi asemenea fasolei cu ciolan, de câte ori se vor pomeni numele lui Ferdinand I, Iuliu Maniu, Ionel Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Hossu, Vasile Goldiș, Miron Cristea, Vasile Lucaciu etc. Ce să mai zic de Iancu Flondor, Onisifor Ghibu, Pantelimon Halippa… Nu-i așa că parcă vorbesc din povești? Mă întreb câte pagini mai au oamenii aceștia, la un loc, măcar în manualele școlare. Și dacă ceva din conștiința lor ni s-a transmis celor de azi măcar pe cale genetică, dacă n-a fost să fie politică. Adică mă întreb dacă mai avem vreo speranță.

Am aflat însă că Ion Iliescu a fost prezent în tribuna oficială, la parada militară. Departe de țară cum sunt, nici nu știam dacă mai trăiește. A fost, într-un fel, contemporan părinților fondatori ai Unirii. Pe vremea când se bucura de „tinerețea luminoasă” la Moscova, cum zicea chiar el, Maniu, Hossu, Pantelimon Halippa, Vaida-Voevod, Onisifor Ghibu, Aurel Vlad și alții, care au făcut să existe Ziua Națională, înfundau pușcăriile comuniste. Oasele lui Maniu zac și astăzi neștiute în cimitirul săracilor din Sighet. Amestecate ca și numele său într-o groapă comună a istoriei. Ca în versul lui Paul Celan: „Nimeni nu mai dă mărturie despre martor”. În schimb, moștenirea simbolică a unui veac denaturat se înalță de la tribună peste un popor de lozinci.

Posted in Jurnal scoțian | 16 Comments

de vremea postului

La mine acasă, când eram copil, nu se postea. Prima dată am văzut un om postind când eram pădurar la Huși. În timpul săptămânii locuiam într-un canton izolat, pe lângă niște cătune pierdute prin pădure. De-acolo veneau oameni în fiecare zi, să mă ajute la mar-cat și să-și pună deoparte câte-o uscătură. Oamenii veneau ca la pădure: cu carne, brânză, rachiu, să mân-căm cum trebuie. Numai unul din ei venea cu cartofi fierți. Parcă îl văd cum îi scotea din traistă, îi înșira pe-o pânză și punea sare peste ei. Ceilalți rupeau din frip-turi, râdeau și-și dădeau coate: iar i-a pus fimeia mâncare de sec. Râdea și el, ca prostu’ satului, și mușca jumate de cartof odată. Pe urmă, în iarnă, când mă îmbolnăvisem de pneumonie și căzusem la pat, prostu’ satului a venit din întâmplare la canton, să-mi aducă o oală cu miere. Când m-a văzut în ce hal eram, a dat fuga acasă și s-a întors cu o traistă de buruieni uscate. M-a pus să le fierb și să fac în ele o baie fierbinte, apoi m-a frecat cu seu de oaie și a doua zi eram ca nou-născut.

Primul post l-am ținut pe la 23 de ani, când am intrat la Teologie. Eu nu prea aveam chef să postesc, dar toți în jurul meu vorbeau numai despre asta: începe postul Crăciunului. Și, vezi bine, acum eram și eu teolog, trebuia să postesc. Dar nu vedeam niciun rost în asta, mai ales că mie îmi era foame tot timpul. Nu știu de ce, poate de la foamea pe care-am tras-o în liceu, sau poate din cauza firii mele lacome, nu mai contează. Cum să postesc 40 de zile? Lasă că pe-atunci nu erau ca acum, în toiul iernii, salate, vinete, ciuperci și câte și mai câte. Așa, și fructe de mare. Nici măcar dezlegări la pește nu erau ca acum (sau nu se știa de ele).

De lăsatul secului mă luase jalea. A venit mama și mi-a făcut sărmăluțe de post, dar după vreo săptămână, așa mă răzbise o foame, că nici nu mai suportam să văd mâncare de sec. Arătam ca o mâță leșinat, dar eram și tare mândru că țin postul. Mi se părea că sunt un mare ascet, ca părinții de odinioară. Cum ar spune Sfântul Ioan Scărarul, cu dracul mândriei am alungat dracul foamei. Spre sfârșitul postului nici nu mă mai interesa ce mănânc. Mă puneam la masă în silă și înghițeam tot ce mi se punea înainte. Ultima seară, ajunul Crăciunului, a fost cea mai grea: tot blocul mirosea a friptură la ceaun, iar eu îmi umpleam farfuria cu scrijele de cartofi. Dar undeva în mine adânc se lămurea parcă un pic de bucurie, ne-cunoscută până atunci. Nici n-am mai așteptat masa de Crăciun cu nerăbdarea de altădată. Vroiam doar să înțeleg mai bine bucuria aceea și să o păstrez cât mai mult.

Dar cel mai lung post l-am ținut din greșeală, când m-am făcut preot. Cam pe la sfârșitul lui aprilie, de Paști, abia ce ieșisem din postul Paștilor, îmi spune starețul meu, părintele Clement:
– Măi, am auzit că Înaltul o să te hirotonească preot. Ar fi bine să postești vreo săptămână, ca să-ți ajute Dumnezeu.
M-am apucat iarăși să țin post. Ce mai era o săptămână. Și trece săptămâna, mai trece încă una, trece și luna și tot nimic despre preoțirea mea. Mă du-ceam pe la mânăstire, mă arătam starețului, căutam vorbă, poate-și aduce aminte de mine. Dar nu în-drăzneam să-l întreb nimic pe față, pentru că îmi ziceam: dacă are ceva să-mi spună, nu trebuie eu să-l întreb. Și am ținut-o toată vara într-un post, mai ceva ca la mânăstire. Acum îmi era mai ușor, mă mai învățasem între timp, dar totuși mi se cam urâse de atâta post. Pe la începutul lui septembrie n-am mai răbdat și m-am dus la stareț.
– Părinte, să mai țin post?
– Ce post, face el.
– Păi ați zis astă primăvară să țin oleacă de post, că mă face preot. Să mai țin post?
– Vai de mine, a făcut starețul, cu mâna la gură. Am uitat!
Și mi-a dat dezlegare să mănânc, iar după o săptămână Înaltul m-a hirotonit diacon.

Posted in Jurnal scoțian | 9 Comments

pom cu mere

Tare dragi mi-o fost animălile. Vite, oi, cai, ce n-am țânut acasă. Da’ știi cum? Că doară tu ai copii. Ca pe niște copilași. Să fi văzut cum le purtam, cum le țăsălam, uiti-așa stătea păru’ pe ele. Cunoșteam bine la animăli, că de la unșpe ani am crescut între ele. Cum se încălzea oleacă, tătă toloaca era a mea. De-aia zâceam mai-nainte: undi să plec eu di nebun? Cum să lăs animălile?
Acuma, nu pot să zâc că eram saraci să facem foamea. Da’ eram mulți în casă și nu ne mai ajungeam cu banii. Că un chil de lapte era mai ieftin ca un chil de apă. Tu ești plecat de mult, nu mai știi cum e treaba în țară. Mucizește lâna prin poduri și nu ți-o mai cumpără nimenea, că nu le mai trăbă astăzi poclăzi. Hai că mai pui pi masă ce găsăști prin ogradă, da’ un ban tot îți trebuie pisti tot un’ ti duci.
Și cum zâceam, mă sună frate-miu într-o sară. Că ce face mama, că cum suntem. Da’ eu eram tare tulburat și parcă nu mă lasa gândurile. Și frate-miu face că:
– Scoțianu’ mai caută un om la treabă, o zâs să te-ntreb dacă nu vii încoace.
Frate-miu o zâs așa, într-o doară, că știa că mie nu-mi trebuie. Da’ eu fac:
– Hai că vin.
Așa am zâs, dintr-odată. Parcă mi se făcuse negru dinaintea ochilor. Și-n sara aia, mă crezi, am dat tăti animălile din ogradă. Animăli bune, cum altfel, crescuti cu mâna mea. Am lasat un cal ș-o giuncă, să aibe mama grijă, și eu am vinit aicișa. Da’ n-am vrut să dau calu’, că era tare blânduț. Și mama o zâs:
– Măi, să nu dăm calu’, că e bun.
Și uite-așa am venit la Glasgow. Da’ eu, tăt cu gându’ la animăli. Când am văzut eu aici polog de oi și de vite, mi-o dat lăcrimile. Parcă le vedeam pe-ale mele. Da-ntr-o noapte, visăz eu un pom cu mere. Asta însamnă nacaz și lăcrimi. Și îndată sun pi mama.
– Mămucă, e bini calu?
– Bini, zâce ea.
Da’ eu am sâmțât ceva.
– Mămucă, ce-i cu calu?
– Apăi ce să fie, nu-i bini, că o dat o mașină pisti el.
Uiti asta însămna pom cu mere. Da’ altă noapte am visat un strigoi, că intrasă în casa noastră. Și când s-o dat la mine, i-am tăiet capu’ cu coasa. Și sara o sun pi mămuca.
– Mămucă, da’ ce-i cu giunca noastră?
– Apăi ce să fie, am zâs c-o pierdim, așa o fost di bolnăvioară.
Da’ acu să făcuse bini. Eu cre’că strigoiu’ cela era moartea giuncuții. Hei, câte n-aș putea eu să-ț povestesc. Până dimineață stăm aicișa. Că eu când spun, parcă mă mai răcoresc pi suflet, uite-așa.

Posted in Jurnal scoțian | 5 Comments

domnul Capsali și minciuna ca act reflex

Pe pagina de facebook a unui prieten care mi-a preluat articolul de ieri, domnul Iulian Capsali face două comentarii la adresa mea: „Pr Florescu mai bine ar fi foarte discret pe subiectul Iohannis” și, continuă domnia sa, „I-a făcut o campanie electorală frenetică unuia care se vedea că e paralel cu problemele oamenilor”.

Despre candidatul Klaus Iohannis la alegerile prezidențiale din 2014 am scris pe blogul meu (în altă parte nu scriu) o singură dată, în contextul în care era acuzat că este luteran și „străin de neam”. Atunci am scris așa: „E drept că Iohannis aparține unei minorități religioase și etnice, dar aceasta și-a făcut datoria cu vârf și îndesat față de țară: prima carte românească tipărită, care ni s-a păstrat până în zilele noastre, este un Tetraevanghel apărut în tipografia sașilor luterani de la Sibiu, în jurul anului 1552. (…) Luteranii din Sibiu au turnat prima dată în plumb Tatăl nostru pe românește.” Am scris aceste cuvinte înainte de campania electorală din 2014 și, după cum se vede din textul meu, nu ca să fac aprecierea calităților politice ale candidatului, ci mai mult ca să aduc o informație de istorie culturală, într-un context politizat.

Altceva, până la articolul de ieri, nu am mai scris despre domnul Iohannis.

Aceasta este „campania electorală frenetică” de care mă acuză domnul Capsali. Nu mă miră faptul că domnul Capsali minte, așa cum mint atâția în spațiul public, cât nesăbuința cu care o face, știind totuși că afirmațiile domniei-sale pot fi verificate foarte ușor în cazul meu. Pentru astfel de oameni, dirigintele meu din liceu avea o vorbă: „Minte și când bea apă” (o vorbă inspirată poate de Biblie, care spune undeva, „bea minciuna ca pe apă”). Se referă la un stadiu patologic al minciunii, când aceasta devine reflex și se impune cu puterea și firescul unei necesități fiziologice.

Dar te ia disperarea când te gândești că astfel de oameni se autopropun ca alternative politice în criza prin care trecem.

Posted in Jurnal scoțian | 8 Comments

de la președintele-jucător, la președintele-judecător

 

Ceea ce a făcut președintele Klaus Iohannis e foarte periculos, să acuze „fanatismul religios” în discuția despre familie și modificarea Constituției. Poate că a vrut să spună altceva și e drept că tonul pe care i s-a adresat pastorul baptist în scrisoarea domniei-sale nu a fost cel mai potrivit (de aici se pare că a pornit replica Președintelui). Domnul Președinte poate să numească 3 milioane de români oricum vrea altfel, de pildă „proști” sau „înapoiați”, dar nu fanatici. Susținerea familiei tradiționale, printr-o inițiativă civică legală (și validată de Curtea Constituțională!), nu poate fi un act de fanatism religios decât dacă Președintele a pierdut proprietatea termenilor. Alături de ortodocși, nu mai știu cine a observat asta, au semnat catolici, reformați, baptiști, penticostali, musulmani, evrei, maghiari, tătari, ucrainieni etc. Inclusiv sași de-ai domnului Președinte! Cam greu să denunți un „fanatism” într-un asemenea ecumenism religios și etnic.

Dar nu de o credință religioasă e vorba în primul rând (nici aici și nici la Paris, unde două sute de mii de oameni au ieșit iarăși în stradă pentru aceleași lucruri). Se exagerează importanța religiei în această discuție. Sînt convins că foarte mulți (inclusiv dintre credincioșii practicanți) au semnat fără să simtă cea mai mică motivație religioasă. Au făcut-o pentru că aceasta este perspectiva lor civică asupra societății în care vor să trăiască, ei și copiii lor. Discuția de aici trebuie să continue, nu să se întoarcă la religie, – într-un stat în care, de altfel, libertatea credințelor și opiniilor de orice fel este garantată prin Constituție.

Românii sînt liberi într-un stat liber și laic, se plimbă de la un capăt la altul al lumii, câteva milioane trăiesc în afara țării și cunosc foarte bine modelele occidentale, avem cea mai rapidă viteză de internet, presă liberă, facebook, oengeuri puternice, guverne și administrații laice. Mai scutiți-mă cu fanatismul religios. E vorba, repet, de atașamentul unor oameni pentru așezările tradiționale ale moralei, mai degrabă cele dictate în numele unei rațiuni naturale decât instituite de vreo Revelație. Așa cum ale altora răsar din secularism, liberalism etc. Dar Președintele României a fost ales și de unii, și de alții, ca să fie mediatorul, nu judecătorul lor. Or asta chiar este scris în Constituție și nimeni nu vrea a o schimba: „președintele exercită funcția de mediere între stat și societate” (art 80).

Ceea ce a făcut astăzi președintele-judecător este foarte grav, aruncând peste 3 milioane de români stigmatul fanatismului religios. Nu a făcut decât să ne învrăjbească o dată în plus, ca pe vremea când Ion Iliescu vedea „golani” și „legionari” în toți cei care nu-i împărtășeau punctele de vedere. Să ne așteptăm mâine la „mineri” pe Dealul Patriarhiei?

Posted in Jurnal scoțian | 23 Comments

ca o bucată de pâine aruncată la câini

Despre „Babele-Arhanghel” și calea lor în aceste zile, o mărturisire cu dragoste, ca o bucată de pâine aruncată la câini:

„Dar nu cad prea multe Babe pe jos, că se sprijină unele pe altele. Se țin între ele drepte, fiecare cu păcatele și durerile ei, de oriunde ar fi. Și se ațin așa, ca niște pinguini autohtoni osoși, unele de spatele altora, și toate împreună, de firul nevăzut care leagă durerea de speranță.
S-a fi făcut grâu`, maicî, pi la voi, anu‘ ista? Pi la noi, nu, c-o plouat… Șî, câți copchii zîci cî ai? Șî pi undi‘s, maicî? Ș-a mii, tăt diparti…Tăt duș cu treabî, au șî ii copchii la școli… Nu, niși a mii n-o vinit anu ista… da‘ cu ajutoru Sfintii poati vin la anu că de-amu sî cam gatî… s-o cam gătat cu viața noastrî… atâta bucurii mai avem șî noi… gându‘ la copchii și aișea, la Sfântî…
Și mai fac un pas… și mai trec de un gând. Și mai spun o rugăciune, când le este frig, se mai încurajează… se mai contrazic unele cu altele, apoi se împacă, își mai dau un colț de pâine, doar au drum de dus înainte… poate mâine dimineață o să ajungă coada…
„Alertă de trafic intens în zona Mitropoliei Iași. Se circulă Babă la Babă.” Statui umblătoare de carne înghețată și rugă fierbinte. În miroznă de aspru busuioc și dulce mir. Babele-Arhanghel circulă prin frig, ploaie, pe Calea lor, tăcute. O dată pe an. Se văd și Ele cu Sfânta lor. Apoi, ca niște biserici mici și luminoase, mergând tot cu fruntea înainte, te întreabă, grăbite, jenate, în care parte-i gara. Se retrag. Duc cu ele busuioc, iconițe ieftine pentru cumătre și vecini, agheazmă pentru casă și animale. Și ne lasă singuri. Noi între noi. Ne lasă Iașul, traficul, Facebook-ul, mișto-ul…”

Doina Filipescu, „Calea Babelor”. Textul integral, la:
https://doinafilipescu.wordpress.com/2016/10/14/calea-babelor/

Posted in Jurnal scoțian | 9 Comments

cântare nouă pentru Sfânta Triduana de la Edinburgh

Sâmbătă 8 octombrie a fost ziua Sfintei Triduana de la Edinburgh și hramul Bisericii noastre.

            N-ați auzit de Triduana, așa cum nu auzisem nici eu până în primăvara asta. Nu o veți găsiți în calendare, nici în „Viețile sfinților” și nici n-are icoane prin biserici. Și totuși, până la Reforma scoțiană de la mijlocul secolului al 16-lea, ea a fost pentru Edinburgh, ca să vă dau un exemplu la îndemână în aceste zile, cam ceea ce este Sfânta Paraschiva la Iași. Ei bine, închipuiți-vă că într-o zi v-ați duce la Iași și nimeni n-ar mai ști nimic despre Sfânta Paraschiva.

Viața Sfintei Triduana este povestită într-un lecționar latin de la anul 1509, unde este pomenită ca Triduana de la Restalrig, după numele unui sat în care a locuit în ultima parte a vieții. Dar Restalrig este astăzi o suburbie a capitalei scoțiene, de aceea i-am spus Sfânta Triduana de la Edinburgh. A trăit între secolele 4 și 8, nu se știe exact, o să explic imediat de ce, și era de loc din vechiul oraș Colosse, din Asia Mică. În Scoția a venit odată cu suita unui episcop grec, Regulus, care a adus cu el o parte din moaștele Sfântului Apostol Andrei și a întemeiat catedrala și viitorul oraș St Andrews, celebru pentru Universitatea sa.

aberdeen-brev-pagina-de-8-octombrie

Pagină din Lecționarul de la Aberdeen (1509)

Mă opresc puțin cu viața Sfintei ca să fac o observație. E foarte interesant că tradiția creștinismului scoțian și-a legat începuturile nu de sfinții irlandezi și nici de prestigiul Bisericii Romei, ci de un sfânt din Biserica Ortodoxă, Regulus sau Sfântul Rule cum i se spune aici. Dar nici despre el nu se mai știe când a trăit, în secolul 4 sau 8, de aceea spuneam că viața Sfintei Triduana, care a venit cu el în Scoția, trebuie plasată cronologic în acest interval larg.

Triduana și ucenicele ei și-au făcut chiliile pe malul lacului Rescobie, la nord de actualul oraș St Andrews. În scurt timp, faima unei străine frumoase și învățate a atras atenția unui rege pict local, Nechtan, care a cerut-o în căsătorie. Pentru a scăpa de insistențele lui, Triduana s-a muta într-un loc mai îndepărtat, dar trimișii lui Nechtan au găsit-o și acolo. „Ce dorește regele vostru de la o fecioară a lui Dumnezeu”, i-ar fi întrebat ea. „Vederea ochilor tăi minunați”, se spune că au complimentat-o pețitorii. „Regele vostru o să primească ceea ce-și dorește”, le-a răspuns fecioara. Și ducându-se în chilie și-a scos ochii, i-a înfipt într-un spin și i-a dat trimișilor lui Nechtan: „Duceți-i regelui vostru ceea ce-și dorește de la mine”. În felul acesta a scăpat de regele pict, despre care lecționarul latin mai spune că, la vederea cumplitei ofrande, pornirea desfrânată „i s-a prefăcut în iubire”.

triduana-glass-window-crop

Sfânta Triduana – vitraliu din catedrala St Magnus (Insulele Orkney)

După acest episod, Triduana s-a mutat lângă Edinburgh, la Restalrig, unde a murit la scurt timp. Mormântul ei a devenit un loc de pelerinaj iar amintirea vieții ei sfinte i s-a păstrat pe toată coasta de est a Scoției, unde i s-au consacrat de-a lungul vremii numeroase biserici și capele. Numele ei este amintit într-o cronică norvegiană din secolul al 13-lea (Orkneyinga Saga), când un episcop orbit de ducele de Orkney își recapătă vederea la mormântul Sfintei Triduana. La rândul său, lecționarul latin amintește o minune asemănătoare, în care Sfânta Triduana redă vederea unei femei care vine în pelerinaj la mormântul ei, „la locul ce se cheamă Restalrig”.

Regele scoțian James al III-lea a construit peste mormântul Sfintei Triduana, pe la 1477, o bijuterie de capelă, de formă hexagonală, pe două niveluri, după modelul unui chivot de pe masa altarului din castelul de la Edinburgh. Altarul capelei era la etaj, unde slujeau permanent opt preoți, în timp ce în camera de jos se afla mormântul Sfintei, din care izvora apă și la care veneau pelerini din toată lumea.

Foarte curând însă, la 1560, furia reformatorilor scoțieni va preface totul în ruine. Catedrala St Andrews, fondată de Sfântul Regulus, cea mai mare din Scoția, va fi distrusă complet, odată cu capela Sfintei Triduana. Camera de jos, în care se afla mormântul Sfintei, a fost transformată într-o criptă funerară pentru familia unui nobil local, Sir Robert Logan. Peste mormântul Triduanei au fost îngropați morții din Restalrig timp de sute de ani, până când capela s-a umplut de pământ și a fost abandonată definitiv.

În anul 1907 ruinele capelei au trecut în patrimoniul scoțian. Cripta a fost curățată, restaurată și i s-a adăugat un acoperiș nou. Interesant este că, după atâta vreme, nici măcar arhitectul care conducea lucrările de restaurare nu mai știa care fusese rostul acelei clădiri. Abia după ce a scos pământul și apa a început să izvorască din nou de sub vechea pardoseală de piatră, arhitectul și-a amintit de legenda Sfintei Triduana și de izvorul de la mormântul ei. Apa izvorăște cu atâta putere și în prezent, încât inundă permanent capela, în ciuda eforturilor pe care le fac specialiștii pentru astuparea sau drenarea izvorului. „Și astfel biruința a rămas a Sfintei”, așa își încheie relatarea un urmaș al familiei Logan, care a asistat la lucrările de restaurare.

Pentru hramul de duminică, i-am scris Sfintei o „cântare nouă”, pe care cântărețul meu a pus-o foarte frumos pe muzică psaltică: „Cântați Domnului cântare nouă, lauda Lui în adunarea celor cuvioși! / Ca într-o grădină duhovnicească dumnezeiescul har a răsădit-o pe Triduana, floarea fecioarelor Scoției. / Cea înstrăinată s-a făcut străină de patimi și, lipsindu-se de lumina ochilor, a văzut Lumina cea adevărată. / Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, iar noi să-i cântăm alesei Sale: / Bucură-te, Sfântă Triduana, floare duhovnicească a pământului Scoției!”

canmore_image_sc00579382

Imagine din timpul lucrărilor de restaurare

triduana-capoela-restalrig

Biserica din Restalrig și capela Sfintei Triduana, după lucrările de restaurare

Posted in Jurnal scoțian | 13 Comments

jucăria

Depozitul era la marginea portului și valurile ajungeau uneori până la parcarea de camioane, spărgându-se sub picioarele hamalilor. Nu știu cum se adunaseră acolo unul și unul. Ca niște resturi pe care le strânge marea și le zvârle laolaltă pe un mal. Dar cineva trebuia să facă și trebușoara asta. Iar bătrânul Sandy, aveam să aflu, o făcea de vreo douăzeci de ani. De când ieșise ultima dată din pușcărie. Avusese destulă vreme să ducă în spate cam tot ce-ar putea duce un spate de om pe lumea asta.
– Numai muieri n-am dus în cârcă, râdea el.
– Chiar așa, Sandy, îl lua Declan peste picior, cât mai ai de gând să stai cu taică-tău? Caută-ți, omule, o femeie sau hai cu mine să-ți găsesc una.
Și-i băga în ochi telefonul mobil, cu poze de femei goale. Bătrânul Sandy nu se supăra dintr-atâta și i-o întorcea lui Declan:
– Mi se pare, puștiule, că nici tu nu ți-ai găsit una.
Se găsea și O’Malley să pluseze:
– Eu cred că Sandy al nostru îi face ochi dulci lui Nelly-Potbelly.
Nelly-Potbelly era șefa depozitului. O femeie de treabă, în ciuda faptului că mai tot timpul o vedeam morocănoasă și abătută. Slujba ei era să înregistreze marfa care intra în depozit și să aibă grijă să nu furăm din lăzi. Dar când n-avea ce face, se așeza pe o ladă și privea în gol minute în șir.
– Noi am fost patru frați, îmi povestește Sandy. Când începea școala, taică-meu ne lua o singură uniformă, mai măricică, pe care o purtam pe rând. Mergeam la școală când îmi venea rândul. Lasă că nici nu mă omoram eu cu școala, râde el. Am să-ți povestesc odată cum am jefuit o benzinărie cu bricheta. Ce faci diseară? Nu ieși cu noi?
Prostul clasei era un chinez bâlbâit, care spunea numai nerozii și de care râdeau toți. Îl porecliseră Bruce Lee pentru că îl scuturau din când în când un fel de spasmuri epileptice și atunci bâțâia din tot corpul. Poanta favorită a băieților era:
– Bru-Bruce Lee, cum a fost la Am-Amsterdam?
Cică O’Malley îl luase la Amsterdam, într-un weekend, să-i arate celebrul cartier roșu. Numai că nu l-a dus în cartierul roșu, ci l-ar fi lăsat într-un bar de homosexuali. Cel puțin așa povestea O’Malley, dar irlandezul le cam înflorea. Însă nu puteai să-i spui nimic pentru că imediat îi sărea țandăra. Mi-a zis odată că fusese însurat cu „o dementă” și că aia l-a adus „în halul ăsta”. După vreo doi ani, dementa i-a făcut un copil dement și atunci el s-a săturat și i-a lăsat pe amândoi. Acum avea o prietenă care știa să facă pizza, mi-a spus asta de o mie de ori.
Mai era acolo unul care se credea pasăre. Băieții îi spuneau Peacock, pentru că făcea din senin ca toate orătăniile. Din când în când scotea capul dintre lăzi și-l auzeai:
– Pi-iu-ui! fiu-fiu-fiu!
Dacă-l întrebai ceva, lăsa capul pe-o parte, închidea un ochi și făcea, cloonc-cloonc.

Într-o zi, cum descărcam un camion, o prelată cu mărfuri s-a desprins din cârligul macaralei și a căzut în mijlocul magaziei. Noroc că n-a lovit pe nimeni. Câteva secunde am încremenit cu toții. S-a lăsat așa o liniște de auzeam valurile spărgându-se peste bordurile din parcare. Coletele se împrăștiaseră pe ciment și dintr-unul se auzea înfundat un râs de copil. O’Malley a sărit din camion, a luat pachetul și l-a dus la ureche. În clipa aceea râsul s-a stins și în locul lui s-a auzit o melodie veselă.
– Asta este, s-a luminat O’Malley. O cutie muzicală pentru copii! Avea și dementa una la fel. O punea lui ăla micu’, să-l adoarmă.

Imediat s-au strâns și ceilalți, curioși să vadă pachetul. Și-l treceau de la unul la altul, îl zgâlțâiau și îl duceau la ureche să audă cum se schimbă melodia. Fiecare își dădea cu părerea ce ar putea fi. Sandy cre-dea că e un radio de jucărie, așa cum văzuse la unul dintre nepoțeii lui.
– Ra-radio pe naiba, făcu Bruce Lee. E un joc Su-super Mario!
Declan a pufnit în râs și i-a tras o palmă peste ceafă.
– Unde naiba ai văzut tu așa ceva, Bruce Lee?
– De-Declan, poate-ți dau una pe-peste bot, s-a enervat Bruce Lee. Dacă vrei să știi, melodia a-aia e când Super Ma-Mario se fugărește cu Luigi prin ma-magazinul de jucării.
Nelly s-a băgat între ei, le-a luat cutia și a aruncat-o în prelata ruptă, peste celelalte pachete.
– Terminați-o cu prostiile. Probabil e o păpușă cu baterii, cântă, râde, vorbește și pun pariu că are mai multă minte decât voi toți la un loc.

S-a stârnit un haz general. Bruce Lee a început să se strâmbe, mama-mama, imitând mișcările unei păpuși de jucărie, în timp ce Peacock se uita c-un ochi când la unul, când la altul și făcea, lilu-lilu, lilu-lilu. Au ținut-o așa vreo cinci minute, stricându-se de râs și trecându-și cutia din mână în mână, până când Nelly i-a trimis din nou la treabă.
– Să legați bine lăzile, le-a amintit ea. Și hai, dați-i zor, că-n jumate de oră ajunge mașina de la Argos. Să nu zică iar șoferul că stă după voi.
Dar ei știau foarte bine ce-au de făcut, nu trebuia să le spună cineva. Erau deja în camion, spetindu-se din nou sub lăzile pline cu toate minunile. Doar Peacock a mai strigat o vreme în urma lor, lilu-lilu, însă nu-l mai lua nimeni în seamă.

Posted in Jurnal scoțian | 7 Comments

greșeala capitală

Undeva se povestește că un frate s-a întors la avva, după ce-i făcuse o măgărie. Fratele și-a pus cenușă în cap, cum se spune, și acum aștepta cu inima îndoită ca avva să-l ierte. Iar acela l-a îmbrățișat și i-a spus cam așa: „Știu o mie de lucruri bune pe care le-ai făcut pentru mine, iar eu o să-ți păstrez amintirea unei greșeli?”

Dar noi nu suntem așa. Parcă abia așteptăm să cântărim viața unui om doar prin greutatea unei greșeli de moment. Din clipa în care o face, faptele sale bune sunt uitate brusc iar mai departe îi vom păstra amintirea greșelii capitale: „Mda, e un om de treabă, dar să-ți spun ce mizerie mi-a făcut.”

Nimic nu e mai capital ca greșeala, nicio virtute, nicio faptă bună, nicio amintire frumoasă. Facem din greșeala capitală chipul unui om pe viață și-i mai punem și-o oglindă în față, să se vadă și el cât e de urât. Dar pentru că noi suntem buni și generoși, nu pierdem niciun prilej să-i amintim: „Te-am iertat chiar atunci”.

Greșeala aproapelui e micul nostru moment în care prin comparație cu el ne simțim buni, drepți și minunați. Noi n-am face niciodată „așa ceva”. De aceea suntem atât de necruțători cu el.

Posted in Jurnal scoțian | 9 Comments

o propunere pentru Patriarhia Română

 

Cutremurul din aceste zile mi-a adus aminte de o propunere pe care am vrut mai de mult să o fac Patriarhiei Române și care mi-a fost inspirată de exemplul bisericilor scoțiene. Multe dintre acestea dețin stocuri de alimente nealterabile, apă potabilă, medicamente esențiale, pături, saltele și corturi de campanie, pe care sînt gata să le pună la dispoziția populației în orice situație de necesitate. Nu mai spun că asta se întâmplă într-o țară în care administrațiile locale sînt de regulă foarte bine pregătite pentru a interveni și singure în cazul unui dezastru.

Propunerea pe care îndrăznesc să o fac Patriarhiei este de a cere bisericilor mai mari, inclusiv mânăstirilor, mai ales celor de pe raza orașelor, să-și facă astfel de stocuri de prim-ajutor, pe care să le pună la dispoziția oamenilor în eventualitatea unui cutremur puternic care ar lăsa mii de oameni în stradă. Echipe de voluntari (mă gândesc mai ales la tinerii din biserici) ar putea fi instruite din timp cum să acționeze într-o situație de acest fel. Stocurile de alimente pe cale să expire pot fi donate periodic pentru masa săracilor, iar din saltele și pături, ca să nu stea degeaba, se poate încropi, cu puțină bunăvoință și cu concursul unor voluntari, un adăpost de noapte pentru oamenii străzii, în anexele bisericilor și mânăstirilor de oraș. (În orașele scoțiene sînt biserici care, în lunile de iarnă, se transformă pe timp de noapte în adăposturi temporare pentru oamenii străzii.)

Poate e bine ca această pregătire de care vorbesc să fie făcută în colaborare cu Departamentul General pentru Situații de Urgență. Dar o formalitate nu este neapărat necesară. Iar preoții din parohii, la urma urmei, pot să facă și singuri ceea ce este de făcut, nu e cazul să aștepte pentru asta o decizie pe cale ierarhică.

Un cutremur major este o amenințare reală pentru țara noastră și trebuie să fim inconștienți ca să-l așteptăm cu mâinile în sân. Desigur, Biserica nu poate consolida blocurile și nici suplimenta numărul echipajelor specializate de intervenție, dar pregătirea pentru urmările unui cutremur nu se rezumă la atât. Nu știu cât de bine pregătite sînt administrațiile locale pentru a face față acestor urmări (mai degrabă prost, din ce înțeleg chiar din comunicatele IGSU), dar în mod cert Biserica are resurse, și umane și materiale, pentru a iniția și gestiona la nivelul și cu mijloacele instituției un program de acest fel. Nu are obligația, desigur, dar are datoria.

Posted in Jurnal scoțian | 11 Comments

mica impostură și sfânta aroganță

 

Știrea zilei, pentru mine, a fost admiterea doamnei Elena Udrea la cursurile de masterat ale Facultății de Teologie din Cluj, pe locurile de la buget. Și nu la vreo secție oarecare, ci de-a dreptul la „Consiliere pastorală”, adică domeniul prin definiție al psihologilor și îndrumătorilor spirituali. Nu mă miră mica impostură a doamnei Udrea, aproape nevinovată în comparație cu amploarea fenomenului în mediul universitar, cât mica aroganță a conducerii Facultății de Teologie care a încurajat această impostură.

Din câte știu, statul finanțează o singură dată un ciclu de studii, altfel spus, doamna Udrea, care are deja un masterat (la „Universitatea Națională de Apărare”, cel puțin așa pretinde în CV), nu-l poate face pe-al doilea pe locurile de la buget. Dacă doamna Udrea a mințit în CV, atunci are (încă) o problemă. Dar dacă are deja un masterat și totuși a fost admisă pe locurile de la buget, atunci facultatea are o problemă iar domnia sa ar trebui să cedeze locul unui candidat pentru care câteva milioane de lei chiar contează.

Totuși, ce o recomandă pe doamna Udrea, licențiată în Drept și specialistă în Apărare, la un masterat teologic de consiliere pastorală, care, după cum este prezentat pe site-ul Facultății clujene, „are ca scop dezvoltarea de competenţe din domeniile Teologie şi Psihologie”? Nimic din biografia domniei sale nu trădează nici cel mai mic interes pentru pastorala ortodoxă și, în general, pentru practica de psihologie și psihoterapie.

Desigur, legea îi dă voie doamnei Udrea să se înscrie unde poftește. Facultatea de Teologie însă se află sub dublă subordonare, universitară și eclesiastică, iar aprobarea episcopului („binecuvântarea”) este obligatorie pentru înscrierea la masterat. Ar fi interesant de știut ce competențe ale candidatei, ce proiect de cercetare, care anume calități de viitor consilier spiritual au convins un episcop (și pe cine mai exact)* că doamna Udrea merită o diplomă a Bisericii. E vorba, totuși, de un domeniu sensibil, consiliere pastorală și asistență socială, de care te-ai aștepta ca Biserica să aibă o grijă deosebită, inclusiv prin alegerea celor mai potriviți candidați.

Până una alta, doamna Elena Udrea ne împărtășește pe facebook proiectul domniei sale de consiliere pastorală: vrea să întemeieze un „Institut al Fericirii”. Nu, nu e vorba de mașini scumpe și poșete Vuitton. Reclama pe care și-o face viitoarea călăuză spirituală seamănă mai degrabă cu anunțurile vrăjitoarelor de la mica publicitate: domnia sa își propune să rezolve „probleme de orice natură”, să ajute „la dobândirea fericirii” și să intervină pentru „sănătate, succes profesional și iubire”. Grăbiți-vă să prindeți un loc. Și dacă mai era ceva neclar, noua apostoliță a fericirii ne lămurește cu o poză îndrăzneață, în care își expune spatele dezgolit și pe care se vede tatuat de la gât în jos chiar cuvântul FERICIRE.

Ce nu înțeleg, în sfârșit, este de ce nu ne-a dedicat doamna Udrea un institut al fericirii pe vremea când a fost ministru în mai multe rânduri, deputat, consilier de stat, șefa cancelariei prezidențiale și lider al unui partid de guvernământ. De pastorație și psihologie are cine să se ocupe. Țara ar avea urgent nevoie de niște oameni politici, nu de preotese ale fericirii.

* inițial scrisesem numele Înaltpreasfințitului Andrei, însă un cititor mi-a atras atenția că înscrierea la masterat se face cu binecuvântarea episcopului de care aparține candidatul. Nu știu ce binecuvântare a avut doamna Udrea, de aceea, până aflăm, am corectat afirmația. Problema de principiu însă rămâne. Facultatea de Teologie este subordonată episcopului locului, Mitropolitul Andrei, care este și profesor.

Posted in Jurnal scoțian | 22 Comments