Cea mai fascinantă jucărie pe care am avut‐o în copilăria mea a fost o lupă. Am văzut‐o în mâna unui băiat, cum a aţintit‐o la soare asupra unui petec de hârtie şi acela s‐a aprins imediat. Mi s‐a părut cea mai mare minune din lume şi, pe loc, i‐am dat bicicleta mea în schimbul lupei. Acasă am inventat o poveste, că mi‐au furat‐o nişte ţigani. Nici nu mă omoram eu să mă plimb cu bicicleta. Dar să ai o lupă, abia asta era o chestie grozavă.
Nu mă mai săturam să‐mi privesc degetele, unghiile, crestele şi şanţurile reliefului papilar, porii din piele, aluniţele şi firele de păr, literele din cărţi, petele de cerneală, picăturile de supă, firimiturile, firele de păianjen şi musculiţele moarte, – toate se arătau sub lupa mea ca o lume descoperindu‐şi numai pentru mine contururile ei fascinante şi detaliile necunoscute. Mai târziu, când făceam biologie la şcoală, luam apă din bălţi şi mă chinuiam ore în şir să văd euglena verde, pentru că profesoara ne spusese că euglenele mai dezvoltate pot fi observate cu o lupă puternică. Or, eu aveam o lupă puternică.
În tot acest timp, mama a intrat în camera mea la intervale regulate, să mă cheme la masă, ori să‐mi aducă rufele călcate, sau să se refugieze din calea tatălui meu, dar niciodată n‐am simţit nevoia să‐i spun nimic despre mine şi nici ea n‐a simţit nevoia să‐mi spună despre ea, ca şi cum ne‐ar fi fost ruşine unul de altul. Nu am vorbit cu mama, în toată copilăria mea, mai mult de câteva ore la un loc.
De Crăciun i‐am trimis mamei un pachet. E prima dată când îi trimit un pachet. În ceilalţi ani îi trimiteam bani, să‐şi cumpere ea ce avea nevoie, dar aflam apoi că‐i punea deoparte, să fie acolo. „Să fie acolo” – asta era vorba ei. Și mai avea o expresie: „Poate îl dăm cuiva”. Pe vremuri, când căpătam ceva mai deosebit, de la rudele mai înstărite, o sticlă de băutură, un parfum, un săpun Fa, mama îl punea în vitrina din sufragerie: „Poate îl dăm cuiva”. Vorba asta mi‐a rămas în minte şi mă urmăreşte şi acum. Când primesc ceva bun, primul meu gând e să‐l pun deoparte, „poate îl dau cuiva”, ca şi cum mie nu mi s‐ar cuveni. Uneori desfac un lucru, de care n‐am nevoie, numai de‐a naibii, ca să ştiu că n‐am să‐l dau „cuiva”. Mi‐a explicat un prieten psihiatru că asta se cheamă poverty shock.
Deci i‐am trimis mamei un pachet. I‐am pus papuci de casă îmblăniţi, un cesuleţ de mână foarte frumos (pe care l‐am luat la reduceri pe o nimica toată), prăjituri, cidru, o lumânare parfumată, ceai verde, ulei de măsline şi nişte cosmetice. Pe unele lucruri a trebuit să lipesc bileţele cu explicaţii: „cremă de mâini”, „cidru – un fel de vin slab din fructe” sau „prăjituri englezeşti tradiţionale, poţi să le mănânci aşa sau să le pui un pic la cuptor”. M‐a sunat imediat cum a primit pachetul, atât de fericită, mulţumindu‐mi de zeci de ori, ca unui străin care‐ţi trimite un dar. Mi‐a spus că înşirase toate lucrurile într‐o cameră şi, din când în când, intră să le vadă cât sunt de frumoase.
Când îi făceam pachetul, mi‐am amintit de anii când eram elev la internatul silvic şi ea îmi trimitea pachete cu mâncare, din ce avea prin casă: carne la borcan, zacuscă, murături. Odată mi‐a trimis o pungă de făină cu câteva ouă îngropate în ea, zahăr, o sticlă de ulei şi o reţetă scrisă de mână, cum să‐mi fac singur clătite.
Am vrut de multe ori să o aduc la mine, în vizită, dar a refuzat de fiecare dată, sub diferite pretexte. La început a fost că nu‐şi poate lăsa casa, – dacă se sparge o ţeavă cât este ea plecată? Apoi, ba că vara e prea cald de călătorit, ba că iarna e frig. În cele din urmă mi‐a spus adevărul: nu are haine cu care să vină pe avion. Are dulapul plin de haine, unele primite chiar de la mine când am mai fost pe‐acasă, dar ea îşi închipuie că pe avion trebuie să te îmbraci într‐un mod cu totul deosebit. Cum deosebit, am întrebat‐o mirat. Lasă, mamă, mi‐a zis, am văzut eu la televizor.
Mama a rămas văduvă la 35 de ani şi nu numai că nu s‐a mai recăsătorit, dar nici măcar n‐a mai vrut să cunoască vreun bărbat în viaţa ei. Un timp ne‐am mai întâlnit prin casă în tăcerile noastre, până când eu am plecat la internat, iar ea a rămas să‐şi ducă zilele cenuşii, împărţite invariabil între schimbul de zi şi schimbul de noapte, între bucătărie şi dormitorul pustiu, între uşurarea că a scăpat de ziua de ieri şi apăsarea pentru ziua de mâine.
Mama este fiinţa cea mai simplă şi mai nevinovată pe care am întâlnit‐o vreodată în lumea asta. Dacă ar fi un regn al mamelor, pe scara acestuia ea ar fi mama‐euglenă, o celulă rudimentară plutind invizibil într‐un ochi de baltă, din care în milioane de ani am evoluat eu, animalul complex care o studiază acum sub lupa lui puternică.
Din cele două‐trei amintiri fericite în care o regăsesc pe mama, una îmi revine în minte obsedant, poate pentru că e singura în care ea îmi apare, preţ de câteva ore, altfel decât am ştiut‐o toată viaţa – pământie şi ştearsă. Tata murise, iar asta era o mare eliberare. Eram elev la internat, prin clasa a zecea. Iar mama a venit la mine, la şedinţa cu părinţii. Cred că era prima dată în viaţa ei când lua trenul ca să meargă atât de departe de casă. Nici nu credeam că era în stare! Era o zi frumoasă de primăvară şi, după şedinţa cu părinţii, mama mi‐a spus dintr‐odată: ce‐ar fi să mergem la un restaurant, să mâncăm o friptură.
Lucrul acesta m‐a uimit enorm! Mama, la masă într‐un restaurant, aşa ceva nu mi‐aş fi închipuit. Restaurantele, pe care până atunci le văzusem doar pe dinafară, admirându‐le prin vitrine fotoliile roşii de pluş, chelnerii stilaţi, orchestrele care cântau, mi se păreau locuri ale fericirii şi lipsei de griji, rezervate unor oameni aleşi, unde noi n‐aveam ce căuta. Iar mama îmi spunea să o duc într‐un astfel de loc, deşi o avertizasem cât ne‐ar putea costa o asemenea aventură.
Am mers pe jos până la o cabană frumoasă, într‐o pădure de lângă oraş. Îmi amintesc şi acum ce‐am mâncat. Nu mai ştiu alte detalii, de exemplu cum era îmbrăcată mama sau cum arăta restaurantul, dar îmi amintesc că la cabana aceea am mâncat cei mai mizerabili cartofi natur și o friptură sleită de porc cu murături. Atunci însă totul mi s‐a părut minunat, deşi nici eu, nici ea nu ştiam să ne purtăm acolo, într‐un restaurant, şi arătam în mod clar ca doi proşti.
La sfârşit, mama a făcut iarăşi un gest pe care nu mi l‐aş fi închipuit la ea, pentru că nu‐l mai văzusem decât în filme. Nu mai ştiu cât a costat nota, dar mama a lăsat pe masă o bancnotă şi i‐a spus caba‐ nierului să păstreze restul. Probabil era prea mult sau poate, cum spuneam, arătam noi ca nişte proşti, pentru că omul a alergat după noi, cu restul în mână, tot încercând să i‐l dea mamei. Momentul acela m‐a enervat tare mult, ca şi cum idiotul acela n‐ar fi crezut‐o pe mama în stare să‐i lase lui un bacşiş.
În fine, ne‐am aşezat apoi pe o bancă lângă un pârâu, mama a fumat liniştită câteva ţigări, iar eu îmi amintesc că, deşi eram ditamai lunganul de 16 ani şi aveam chiar şi o iubită mai mare ca mine, m‐am jucat în albia pârâului, cum mă jucam în copilărie, îngropând sub apă tot felul de resturi, sticle, beţe, capace, şi punând semne din pietre, ca să regăsesc peste ani locul.
