Avinu Malkeinu (se zice cu multă umilință și luare aminte, căci altfel te poți îndrăci)

Avinu, Malkeinu, Tatăl nostru, Regele nostru, ascultă rugăciunea mea! La ziua ispășirii adu-Ți aminte de îngerul Tău pe care l-ai trimis să alunge turma mea de porci, nici nu știa el ce gunoaie atingea cu aripa lui de se făceau în urma ei licurici, iată câtă lumină, zicea, iată mormântul e gol, giulgiurile înfășurate deoparte, în curând va veni femeia să ungă cu mir trupul tău.

Avinu, Malkeinu, mai rabdă-mă încă un pic, măcar de dragul lui, frumosul meu, credinciosul meu, mai îngăduie-mă, Regele nostru, și-am să-Ți înapoiez tot ce-am ținut pentru mine, și Te va binecuvânta viața mea când am să mă arunc în mare, și mila Ta o vor spune între oameni cuvintele pe care încă nu le-am spus, și mâinile mele apucătoare vor mai sfinți o ultimă duminică, și spre seară am să ajung acasă, Tatăl nostru, și am să mărturisesc înaintea Ta numele lui și al Tău.

Publicat în Jurnal scoțian | 6 comentarii

mintea, acest câine iubitor de măcelării

Printre darurile primite de starețul Clement se număra și acela că era un bun bucătar. Dar, ca toate darurile sale, și acesta îi venise în felul lui personal și sucit, că nimic n-avea starețul din ce-aveau ceilalți stareți renumiți. Că, de pildă, când toți stareții aveau darul mult-folositor al tăcerii, pe el îl apucau vorba și povestitul, iar când toți ceilalți aveau ceva de zis, el căpăta brusc darul tăcerii celei mai încăpățânate.

Așa și cu bucătăria sa. Îi cereai o rețetă de post, din alea bune, mânăstirești, ziditoare (cam cum scriu azi cărți de bucate părinții duhovnicești de la Sfântul Munte). Cum să nu, sărea el, ciulama de cartofi cu aromă de mușchiuleț în sânge. Se iau doi cartofi, se taie în felii potrivite, se fierb bine și se servesc cu sare. Și unde-i aroma de mușchiuleț în sânge, îl întrebam confuz. În capul tău, mă ciocănea starețul în frunte.

Fiara ta vrea sânge, mi-a spus odată la spovedanie, dar ea se domesticește cu iarbă și apă. Câinele iubitor de măcelării hrănește-l cu iarbă, până-i piere gustul sângelui și pofta de sfâșiere. Avva, dar mie nici nu-mi place carnea, mă apăram eu, doar din când în când mai fac câte-un grătar cu prietenii. Ia te uită, clătina el din cap, câinele iubitor de măcelării nu știe nici să se smerească. Nu de carnea asta vorbesc eu, ci de carnea ta, din care mintea ca un câine ți se înfruptă mereu, fiară lacomă și nesătulă.

***

Altădată, mă primise starețul la masă, într-o zi de dezlegare la pește. Eram de câteva luni paroh într-un sat de la marginea județului, care mie îmi părea marginea lumii.

Ca să mă arăt duhovnicesc, că adică învățasem atâtea despre post pe la sfânta mânăstire, mă lăudam starețului: eu, pe oamenii care nu postesc, nici nu-i primesc la sfânta împărtășanie.

Starețul, parcă-l văd și acum, întinge în sosul de pește un miez de pâine și nici nu se uită la mine: auzi, tu acasă ai azi un borș de pește? Am, zic, că e dezlegare la pește. Dar de un pește la tigaie, te-ai îngrijit? Am și de ăsta, zic, am luat chiar de la fermă. Dar, zice el, un desert bun, o colivă cu multă nucă, frecată bine cu cacao și miere de albine, așa cum te-ai învățat pe la noi, ți-a făcut vreo creștină din parohie? Oho, și colivă, și cozonac de post.

Bun, zice starețul, acuma gândește-te și spune-mi: câți din parohia ta „de la marginea lumii”, cum îi spui, au azi la masă nu trei feluri, așa cum ai tu, ci măcar o conservă de stavrid în ulei? Ca să se îndreptățească pe el, câinele iubitor de măcelării judecă mâncarea aproapelui său. Dar tu să-i înveți pe oameni mai degrabă să-i mulțumească lui Dumnezeu, așa cum stă fiecare la masa lui. Căci „și cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu.” (Romani 14,6). Cine învață să mulțumească lui Dumnezeu pentru masa lui, va învăța și să postească, măcar de dragul Domnului care a postit și a flămânzit 40 de zile.

Publicat în Jurnal scoțian | 6 comentarii

pilda samarineanului care nu se mai arăta și a tâlharului milostiv

M-am dus odată la starețul Clement, după ce tocmai citise în biserică parabola samarineanului milostiv, și i-am zis: vreau și eu să fiu samarineanul milostiv, ce să fac pentru asta?

Starețul parcă nici nu mi-a auzit întrebarea, a început să povestească. Un om mergea într-o zi, nu de la Ierusalim la Ierihon, ci de acasă la serviciu și de la serviciu acasă. Și în fiecare zi cădea el în mâinile tâlharilor de tot felul: primari corupți, miniștri incompetenți, judecători necinstiți, negustori lacomi, meșteri mincinoși, doctori nepricepuți, dar dacă împotriva unora ca acestora nu avea ce să facă, pentru că trăia într-o țară de hoți și impostori, cel mai mult și mai mult îl durea să cadă în mâinile tâlharilor de prieteni, colegi de serviciu și chiar casnici ai săi, care îl răneau în fiecare zi și-l lăsau ca mort la margine drumului.

Omul nostru citise Evanghelia și tot aștepta să apară și pentru el samarineanul milostiv, dar în drumul lui nu se opreau decât politicieni care-i cereau adeziuni, preoți care strângeau contribuția pentru templu și, în general, doar indivizi care aveau de cerut ceva sau de profitat de pe urma sa.

Tot așa în fiecare zi, până când în cele din urmă, ce să vezi, chiar unui tâlhar i s-a făcut milă de omul nostru chinuit din toate părțile. Oi fi eu tâlhar, și-a zis tâlharul, dar parcă n-am văzut nici între tovarășii mei atâta nedreptate și lăcomie și nefrică de Dumnezeu. Și tâlharul s-a oprit lângă omul suferind, i-a pansat rănile și i-a zis o vorbă bună. Omul nostru s-a mirat foarte mult și l-a întrebat pe tâlhar: așadar, tu ești samarineanul milostiv? Despre tine vorbea Domnul nostru? Tâlharul i-a zâmbit cu multă bunătate și i-a răspuns: eu nu sunt decât un tâlhar pocăit; samarineanul milostiv nu există, după cum ai avut ocazia să te convingi singur.

Ai înțeles pilda? m-a întrebat aspru starețul Clement.

N-o înțelesesem prea bine, mai ales că în perioada aceea nu mă puteam concentra, eram mai greu cu capul și mă tratam la nebuni.

Dar starețul Clement era în toane bune și a avut răbdare să-mi explice: Nimeni nu devine samarineanul milostiv până ce nu se face mai întâi tâlharul pocăit. Așa și tu, încetează să mai fii tâlharul aproapelui tău. Ești tâlharul aproapelui tău când te arăți corupt, necinstit, lacom, bârfitor, fără milă și fără iertare, ești tâlharul prietenului tău când îl minți și-l trădezi, ești tâlharul lui Dumnezeu când îl jefuiești de credința Lui,ești tâlharul iubirii când o înșeli, ești tâlharul familiei tale când o lipsești de dragostea și răbdarea ta și așa mai departe.

Deci de tâlhari pocăiți are nevoie Domnul nostru, nu de samarineni închipuiți, a încheiat scurt starețul Clement.

Publicat în Jurnal scoțian | 9 comentarii

vom fi sau în rai cu câinii și pisicile, sau singuri în iad

„Sal. Zi-mi, please, pe scurt, ce zice Biserica noastră despre animale. Au suflet? Unde merge după? Rai, iad, alt loc? Am citit câte ceva, dar nu-s lămurit. Vreau o opinie competentă 🙂 Te îmbrățișez. Fratele”

Salutare, Frate. Nu știu cât sunt de competent să-ți răspund, dar obiectiv sigur nu-s, pentru că de vreo jumătate de an mă aflu într-o relație complicată cu o mâță, iar când eram în țară am avut unsprezece pisici, doi câini, un hamster, trei broaște țestoase, doi canari și un iepure, Vasile, pe care cred că l-ai cunoscut și tu la mine acasă până să fugă în lume.

Îți dai seama că de dragul lor aș încălca orice dogmă care nu i-ar primi în rai, dar din fericire te asigur că nu există așa ceva, deși nici vreun catehism pisicesc nu avem de la Sfinții Părinți.

Ei vorbesc totuși de un „suflet al animalelor”, mi se pare că Sfântul Vasile cel Mare (cred c-a avut și el mâță!), însă de unul „instinctual”, spre deosebire de „sufletul rațional” al omului. Cam atât știu despre sufletul lor, dacă este să n-o iau pe confesiuni personale și să-ți povestesc despre sufletul câinilor mei (mai ales în perioada când, știi, eram la pământ).

Se pare însă că animalele au îngerii lor, așa cum are tot omul. De asta erau foarte siguri Origen și Ieronim și-mi mai amintesc de-o carte sfântă foarte dragă creștinilor din primele secole, Păstorul lui Herma, unde apare un „înger al fiarelor”, pe nume Thegri, care îl salvează pe personaj din gura unei dihănii.

Un cățel foarte simpatic apare în Cartea lui Tobit din Biblie. Nici nu știu ce mi-e mai drag, cățelul, despre care nu ni se spune totuși mai nimic, sau sfântul autor al povestirii care a găsit de cuviință să-l treacă între personajele sale. Un tată orb își trimite copilul peste mări și țări, să recupereze un împrumut încredințat unui prieten. Când băiatul iese pe ușă, în scenă este introdus câinele: „Iar câinele a ieșit și a mers împreună cu el.” Și din acest moment te aștepți la ceva de la câinele ăsta, mai ales că urmează o aventură periculoasă, un drum plin de primejdii, lupta cu un demon etc. Dar câinele nu mai apare până la sfârșitul fericit al poveștii, când se întoarce acasă în urma stăpânului său, „dând bucuros din coadă”. Cum s-ar zice la cursurile de creative writing, un personaj pe care scriitorul doar îl introduce în trama povestirii, lăsându-te mai departe să-l construiești singur.

Ți-aș putea povesti multe despre prietenia sfinților cu tot felul de animale, lei, urși, lupi, crocodili, vidre, mierle, corbi, grauri, dar nu sunt sigur că asta te interesează acum. Totuși, dacă știai că Sfântul Francisc este patronul animalelor în general și Sfântul Rocco al câinilor în special, notează acum că există și un patriarh ortodox, Sfântul Modest al Ierusalimului, care a primit darul vindecării și chiar al învierii necuvântătoarelor („înțelegând el durerile animalelor”, se spune foarte frumos în acatistul său, pe care-l citeam într-o vreme pentru padocul meu pestriț de acasă).

Altfel, învățătura Bisericii despre animale (și natură, în general) vine din învățătura despre creație și restaurarea ei odată cu mântuirea omului. Cum scrie în Psalmi, 35 cu 6: „Doamne, tu vei mântui oameni și animale!”

Nu uita că Raiul începe cu animale și pomi iar alegoriile biblice ale paradisului restaurat sunt pline de pajiști pe care vor paște împreună miei, și lupi, și lei, și boi și „nimic nu va mai fi vătămător”, cum spune la profetul Isaia 65 cu 25. Deci dacă e să te îndoiești de ceva, gândește-te mai degrabă la oameni.

Nu doar de om este ceva pe lumea asta, ci de toată creația lui Dumnezeu, până la ultima gânganie și până la ultimul fir de iarbă, pentru că toate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, sunt „rațiunile” lui Dumnezeu, gândurile și ideile sale veșnice care doar au primit într-o zi o formă materială. Și tot ceea ce-a căzut odinioară prin om se va restaura la sfârșit împreună cu el, că doar ideile lui Dumnezeu sunt odată pentru totdeauna, nu se schimbă ca ale noastre. Asta-i o idee filosofică.

Nu știu dacă te-am lămurit, și la drept vorbind nici nu știu dacă așa stau lucrurile, dar eu unul cred în tot ce ți-am spus și în ce mă privește sunt foarte convins: voi fi sau în rai cu motanii și câinii, sau singur în iad.

Publicat în Jurnal scoțian | 38 comentarii

o răzbunare care a venit prea devreme

Niciunul dintre noi nu poate ști când se răzbună Dumnezeu și mai ales cum este răzbunarea Lui. E sigur însă că ea nu-i după chipul tribunalelor omenești, nici după cel încrâncenat al nevoii noastre de dreptate. Când apostolii vor să coboare foc din cer peste satul care nu-l primise pe Mântuitorul, el îi ceartă: Nu știți fiii cărui Duh sunteți? (Luca 9,55).

Oare cum se răzbună un Tată pe fiii săi neascultători? Poate că răzbunarea lui Dumnezeu e cea mai insuportabilă dragoste pe care trebuie să o îndure păcătosul, dacă nu chiar asta ne spune toată Evanghelia (și alte câteva cărți bune). Sau poate că Dumnezeu a răzbunat tot ce era de răzbunat, în moartea pe cruce a Fiului Său.

Oricum însă, fără a fi teologi, până și oamenii de rând, care de regulă își doresc atât de mult răzbunarea, au simțit și au spus că „Dumnezeu nu bate cu parul”. Tipul acesta rudimentar de teologie retributivă, când și cum „bate” Dumnezeu pe cineva, este nedemnă de învățătura Celui care avea puterea să cheme în ajutorul Lui legiuni de îngeri nimicitoare, dar a murit rugându-se: „Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac!”

Altfel, în logica vindictei istorice care ni se predică de la cel mai înalt amvon, ce se întâmpla dacă Ceaușescu nu muta temporar moaștele Sfântului Dimitrie? Îl răbda Dumnezeu, ca și cum, dincolo de asta, merita să ne conducă mai departe? Sau cumva Dumnezeul românilor a tolerat toate crimele comunismului și numai mutarea Sfântului Dimitrie a umplut paharul răbdării divine? 

Să zicem însă că așa stau lucrurile, cum spune Părintele Patriarh, mai ales că el a fost martorul lor direct, și că Dumnezeu a „răsplătit” mutarea Sfântului Dimitrie cu căderea regimului comunist.

Dar cum „a răsplătit” prigonitorilor Sfântului Dimitrie, de vreme ce tot ei și, mai apoi, odraslele și pilele lor au ajuns să ne conducă iarăși? Din regimul comunist au căzut doar Ceaușeștii și lozincile de partid, în timp ce toți activiștii, toți securiștii, toți informatorii, toți milițienii care l-au păzit pe Sfântul Dimitrie s-au întors la treabă cum știau ei cel mai bine. Dacă aceasta a fost răzbunarea lui Dumnezeu, înseamnă că e la fel de neputincioasă ca dreptatea tribunalelor militare incapabile să finalizeze chiar și după 30 de ani dosarele revoluției din decembrie. 

Chiar patriarhul „obligat” să ascundă sfintele moaște a revenit în scaun după demisia de onoare. Și ce ironie involuntară, nu pot să nu observ, invocarea „obligației” de a te supune Cezarului tocmai în preajma sărbătorii unui mare mucenic care tot în fața Cezarului și-a apărat credința cu prețul vieții! Dumnezeu se răzbună și cu mult umor, iată.

Căile răzbunării Domnului sunt încurcate, dar nu misterul lor transpare din stilistica patriarhală a „răsplății”, ci mesajul politic adresat celor care „au trădat” cu ocazia hramurilor de la Iași și București. Desigur, e doar treaba Preafericirii Sale cui se adresează, în ce contexte și cu ce nemulțumiri. Însă nu de (încă) o teologie a răzbunării aveam nevoie în aceste zile de ură și dezbinare, iar din toată predica sa altfel frumoasă, mi-e teamă că tocmai acest exemplu nefericit va furniza muniție și fanaticilor, și adversarilor Bisericii.

***

P.S. Pentru că unele site-uri de știri au obiceiul să-mi preia articolele de opinie însoțindu-le adesea cu cele mai imbecile titluri și concluzii, le amintesc politicos că legea drepturilor de autor le permite doar preluarea unor „scurte citate”, „fără prejudicierea autorului”, „conform bunelor uzanțe” și cu menționarea obligatorie a sursei de unde au fost preluate.

Publicat în Jurnal scoțian

Înaltul Iosif și rugăciunea pentru pace 

Se agită sectele popești de pe feisbuc că Mitropolitul Iosif a participat la rugăciunea de pace de la Vatican, a aprins o lumânare și a semnat un „Apel” care poate fi citit aici. Eu credeam că sminteala ar fi fost dacă ar fi participat la o rugăciune de război, sfințind tancuri și kalașnicoave, cum fac unii dintre vlădicii lor favoriți. Altfel, Părintele Mitropolit a făcut un lucru apostolesc: s-a dus în numele credinței lui în casa unde a fost chemat și a zis „pace” casei aceleia: „de va fi acolo un fiu al păcii”, pacea Mitropolitului va rămâne peste el, dacă nu, se va întoarce asupra lui (Luca 10,3-6).

Dar Mitropolitul Iosif nici măcar nu s-a dus acolo de capul lui: el reprezintă Patriarhia Română și Sfântul Sinod (care – art. 14 punctul 25 din Statut – „inițiază și cultivă (…) relații de dialog și cooperare intercreștină și interreligioasă pe plan național și internațional”).

Așa că, popi veșnic încruntați în bărbile voastre și voi creștini vânători de lepădări și de toți dracii în afară de dracii voștri, de ce mormăiți voi pe feisbuc și nu vă duceți la episcopul vostru să-i cereți în egală măsură socoteală pentru Mitropolitul Iosif?

Vouă vi se potrivește cuvântul din Pateric: un câine e mai bun decât voi, pentru că are dragoste și nici nu judecă pe nimeni.

Vedeți peste tot antihriști și simboluri „oculte” pentru că vă vorbește tulburarea care vă stăpânește și e ușor să asmuțiți poporul prost împotriva unui mitropolit, dar când va veni vremea să vă judecați cu judecata cu care l-ați judecat și să vi se măsoare cu măsura cu care i-ați măsurat, întrebați-vă de pe-acum:

Care sunt lucrările voastre în Biserică și care sunt lucrările Mitropolitului Iosif?

Câți s-au mântuit prin faptele și cuvintele voastre și câți prin ale sale?

Câți binecuvântează numele voastre și câți numele său?

Cine l-a pus pe el învățător în Biserică și cine pe voi?

Publicat în Jurnal scoțian

dulceața de trandafiri

Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec mergând din casă în casă, ascultând poveștile oamenilor, cine știe de ce mă trimite Dumnezeu la ei, poate că au nevoie să povestească, poate că eu am nevoie să-i ascult, ei își deschid inimile, pun pe masă pâine și încep să spună.

dulceața de trandafiri 

E spre sfârșitul anilor 90, din România se pleacă greu în Occidentul păzit de grăniceri și se rămâne și mai greu, dar un bărbat de 30 de ani trebuie să ajungă în Italia, unde iubita lui norocoasă a prins un contract de muncă.

Bărbatul plătește călăuze, trece clandestin din țară în țară, este prins, stă prin închisori, evadează dintr-un lagăr, în cele din urmă tot fugind de poliție ajunge într-un orășel de munte din vestul Sloveniei, la granița cu Italia. Dincolo îl așteaptă în sfârșit iubita lui, iar între ei mai stau doar Alpii Iulieni.

Cât mi-ar lua să-i trec, se gândește el, care n-a urcat un deal în viața lui, două zile, hai trei, uite ce aproape sunt crestele. Își face provizii din containerul de gunoi al unui restaurant și le îndeasă într-un rucsac în care mai duce câteva haine și o surpriză pentru iubita lui: un borcan cu dulceață de trandafiri, făcută de mama ei.

Dimineață o apucă de-a dreptul peste munți, urmărind de departe linia șerpuitoare a șoselei montane unde sunt posturile de grăniceri, dar se rătăcește prin păduri. Doarme pe sub copaci și printre stânci, până nimerește la un refugiu de vânătoare, unde găsește o conservă  de carne. Un păstor de capre îl primește o noapte la stâna lui și-i arată drumul. Se rătăcește din nou, până când dă de un fir de apă pe care-l urmează, amintindu-și de la școală că apele din munți duc spre așezări omenești. Cea mai mare ispită în tot acest timp este să mănânce dulceața de trandafiri pe care i-o ducea iubitei. În sfârșit, coborând pe firul apei ajunge într-o stațiune montană, dar nu e sigur că n-a nimerit înapoi în Slovenia până n-aude doi localnici vorbind în italiană.

Într-o stație de autobuz vede o hartă a locului, cu granița italo-slovenă la distanță de câțiva kilometri, și nu înțelege cum a putut rătăci prin munți mai bine de două săptămâni.

Cu ultimul bănuț își sună iubita de la un telefon public, care vine și-l ia cu o Alfa Romeo second-hand. Fine.

puțină fericire

Tot în anii 90, șapte copii din aceeași familie ajung la orfelinatele din București. Aici viața e mizerabilă, cum se știe, dar vacanțele de vară le aduc puțină fericire, pentru că sunt adoptați temporar de familii din Occident.

Când se revăd la cămin, frații povestesc între ei ce-au văzut, pe unde au umblat, ce-au mâncat, își arată hainele și darurile primite. Cea mai fericită e mezina, care a stat mai bine de o lună într-un castel cu fantome din Scoția și nu se mai poate opri din povestit. E clar că povestea ei e cea mai tare, iar fratele cel mai mare le promite solemn că într-o zi se vor muta cu toții în Scoția.

Cei șapte ies rând pe rând din orfelinate, care cum împlinește 18 ani. Viața îi împrăștie prin toată lumea, fetele sunt exploatate sexual, băieții trec prin pușcării, dar fratele cel mare nu-și uită promisiunea și în cele din urmă reușește să-i aducă pe toți la Edinburgh. Își găsesc de muncă, se căsătoresc, fiecare are la rândul său câte 5-6 copii, iar de Anul Nou închiriază împreună 52 de locuri într-un restaurant și împart ca pe timpuri puțină fericire.

Publicat în Jurnal scoțian | 23 comentarii

postul care nu spune o poveste despre foame nu primește nimic

DSCF7544

Cea mai mare aberație în zilele de post mi se par chiar rețetele de post și îndemânarea preoteselor și a bucătarilor din mânăstiri de a compune mâncăruri care să te sature la fel de bine ca o mâncare de praznic. „Zi ca pietrele acestea să se prefacă în pâini!” Zi ca sărmăluțele de post să se facă de juri că sunt cu carne, zi ca pateurile cu ciupercuțe să-ți pară foie-gras!

Iar începe postul și iarăși o să citesc peste tot cum postul adevărat „nu este despre mâncare”, ci mai ales postul sufletesc, postul duhovnicesc, postul minții, descoperirea bruscă a virtuților, ținerea gurii, oprirea ochilor, astuparea urechilor, într-un cuvânt postul de carnea aproapelui și nu de carnea din farfurie.

Dar ce creștin mai este și acela care așteaptă postul ca să facă toate acestea, când ele ar trebui să fie preocuparea lui în fiecare zi. Are nevoie iertarea de o zi de post, de o vecernie „a iertării”, de o zi din calendar ca să înceapă a fi practicată? Oare smerenia, dragostea, bunătatea, cumpătarea etc. merg mai bine cu o farfurie de cartofi prăjiți decât cu un grătar?

Știu și eu foarte bine toate aceste frumoase învățături, dar în realitate postul este totuși în mod fundamental despre mâncare, mai exact despre flămânzire, răbdare, lepădare de sine în trup și mai ales despre ispita de a preface pietrele în pâine. Cine nu se leapădă de sine în trup, în veci nu se va putea lepăda de lestul păcătos al minții sale.

Dar mai este ceva important despre post. Eram odată la masă cu starețul Clement și, după ce a zis el rugăciunile obișnuite (pe care, recunosc, eu le spuneam mai mult în mod automat), a adăugat din senin, improvizând o rugă poticnită, dar plină de toată dragostea lui: „ai milă, Doamne, și hrănește-i și satură-i pe toți cei săraci și flămânzi din lumea asta!”

Din ziua aceea, rugăciunea starețului Clement a rămas pentru totdeauna meditația și completarea rugăciunilor mele la masă, adesea spre indispunerea celor de față, cărora o asemenea amintire le strică bineînțeles tot cheful. Dar iată că postul este și asta, un timp simbolic, și totuși atât de concret, când prin foamea și prin răbdarea ta poți să fii măcar un pic împreună cu toți săracii și cu toți flămânzii din lume. Și cu Cel ce a zis „flămând am fost!”. Desigur, dacă postirea ta este chiar flămânzire, și asceză, și înfrânare, și nepreocupare pentru ce ai în farfurie, nu oale cu bucate de post dintre cele mai ingenioase (sănătoase, sățioase etc.).

Cea mai mare aberație în zilele de post mi se par chiar rețetele de post și îndemânarea preoteselor și a bucătarilor din mânăstiri de a compune mâncăruri care să te sature la fel de bine ca o mâncare de praznic. „Zi ca pietrele acestea să se prefacă în pâini!” Zi ca sărmăluțele de post să se facă de juri că sunt cu carne, zi ca pateurile cu ciupercuțe să-ți pară foie-gras!

De aceea, pentru că știu foarte bine că aveți mereu dragoste  pentru aproapele, că sunteți plini de iertare, că faceți nenumărate fapte de milostenie, dar în același timp când aveți chef mergeți oricând într-un restaurant sau vă cumpărați ce vă poftește inima, nu vă mai amăgiți în privința „postului sufletesc”. Mâncați în zilele de post cele mai simple bucate, încercați să nu vă preocupe ce aveți în farfurie, siliți-vă să înghițiți primul cartof, prima roșie, prima bucată de pâine pe care puneți mâna, și asta va fi adevărat război duhovnicesc cu trupul și cu patimile voastre, – dar, desigur, totul după puterea fiecăruia și după locul și timpul lui.

Eu le zic mereu alor mei din biserică: Cine are un serviciu greu și nu poate posti în timpul zilei, să postească măcar seara, când ajunge acasă, pentru că și postul acesta este primit – fiind după puterea fiecăruia. Când eram acasă preot de țară, am cunoscut în parohia mea niște oameni care munceau la oraș, în construcții. Plecau cu noaptea în cap, vară, iarnă, și se întorceau pe întuneric, după ce mergeau kilometri de la halta unde-i lăsa trenul. Dar voi cum postiți, i-am întrebat la spovedanie. Cum putem și noi, părinte, au zis ei: pe șantier ne luăm pâine și slănină și ceapă, dar seara, când ajungem acasă, mâncăm de post borș de fasole. Atât de sfânt și de curat mi s-a părut postul lor, mai vrednic decât tot postul meu cu mâncarea aleasă de post pe care o primeam acasă!

Le mai spun, cine nu poate posti o zi întreagă, să postească măcar jumătate de zi, și tot nu-și va pierde plata de la Dumnezeu, pentru efortul lui. Postiți nu din obligație, ci cu bucurie și mulțumire pentru toate binefacerile lui Dumnezeu din viața voastră. Postiți ca semn de pocăință pentru casa voastră și pentru copiii voștri. Postiți de bună-voie, ca să fiți măcar simbolic împreună cu cei care rabdă de foame o viață întreagă.

Postul este despre mâncare, despre flămânzire, despre lepădare trupească, despre răbdare, despre asceză, despre simplitate, despre înfrânare trupească, despre com-pătimire cu foamea lumii – toate în numele „cuvântului lui Dumnezeu cu care va trăi omul”! Pentru toate celelalte nu trebuie să așteptăm zile de post: avem la dispoziție fiecare zi și tot timpul vieții noastre.

***

Dacă mi-a scăpat ceva important despre post, poate găsiți aici:

https://ioanflorin.wordpress.com/2020/03/02/o-intrebare-stupida-si-7-raspunsuri-intelepte-despre-post/

sau aici:

https://ioanflorin.wordpress.com/2019/11/15/despre-buna-intrebuintare-a-foamei/

Publicat în Jurnal scoțian | 24 comentarii

greșeala capitală

poveste

Undeva se povesteşte că un frate de mânăstire s-a întors la starețul său, după ce-i făcuse o mare măgărie. Fratele şi-a pus cenuşă în cap, cum se spune, şi acum aştepta cu inima îndoită ca avva să-l certe. Dar acela l-a îmbrăţişat şi i-a spus cam aşa: „Știu o mie de lucruri bune pe care le-ai făcut, iar eu să-ţi păstrez amintirea unei greşeli?” 

Dar noi nu suntem aşa. Parcă abia aşteptăm să cântărim viaţa unui om doar prin greutatea unei greşeli de moment. Din clipa în care o face, faptele sale bune sunt uitate brusc, iar mai departe îi vom păstra amintirea greşelii capitale: „Mda, e un om de treabă, dar să-ţi spun ce mizerie a făcut.” 

Nimic bun nu e mai capital ca greşeala, nicio virtute, nicio faptă bună, nicio amintire frumoasă. Facem din greşeala capitală chipul unui om şi avem grijă să i-o amintim toată viața, chiar dacă ne prefacem că l-am iertat.

Greşeala aproapelui e micul nostru moment în care, prin comparaţie cu el, ne simţim buni, drepţi şi minunaţi. Noi n-am face niciodată „aşa ceva”. De aceea suntem atât de necruţători cu greșeala lui, pentru că vrem să ne salvăm buna impresie despre noi înșine.

Publicat în Jurnal scoțian | 33 comentarii

Ultima zi a Paștilor: Hristos a înviat!

Foto fb

Scriu pe fugă aceste rânduri, de pe drumuri misionare în nordul Scoției, pentru că nu vreau să treacă ziua fără să amintesc că abia astăzi, sâmbătă în ajun de Rusalii, se încheie sărbătoarea Paștilor și încă ne mai putem saluta cu cuvintele „Hristos a înviat!”.

Într-adevăr, dacă o să vă uitați în calendarul bisericesc, suntem în ultima zi din săptămâna care a început cu Duminica a 7-a a Paștilor. Suntem încă în zilele Paștilor. Din păcate, compilatorii calendarului ortodox continuă să o numească „Duminica a șaptea după Paști”, deși această denumire cu prepoziția „după” este un non-sens. (Dacă am număra duminicile „după Paști”, ar trebui să continuăm cu duminica a 8-a, a 9-a etc., așa cum avem duminicile după Rusalii.)

În realitate, duminicile Paștilor sunt ale Paștilor, ale unui singur Paști de 49 de zile, iar nu duminici după Paști.

Hristos a înviat!

Pentru Sfinții Părinți, timpul pascal nu era o singură duminică (o zi calendaristică, Duminica Învierii), ci o duminică mistică alcătuită din 7 duminici. „Înaintașii noștri”, scria, de exemplu, Sfântul Ambrozie în secolul al 4-lea, „așa ne-au învățat să celebrăm cele 50 de zile până la Cincizecime, ca fiind ale Paștilor… Toate aceste zile sunt ca o singură duminică” (Expositio in Lucam 8, 25).

Iar explicația este aceasta:

Paștile Mântuitorului au înlocuit „ziua ispășirii păcatelor” pe care o prevedea Leviticul (vezi Evrei 9,7-28). Or această „zi de ispășire” era numită în Levitic (16,31) șabbath șabbāthōn, „sabat de sabate” sau „săptămână de săptămâni” (după Septuaginta). Astfel, păstrând typosul biblic, Paștile Mântuitorului sunt „o săptămână de săptămâni”, adică 7 săptămâni (= 7 duminici și săptămânile lor). De aceea numărăm 7 duminici ale Paștilor și 7 săptămâni ale Paștilor  ca și cum ar fi o singură zi mistică a Paștilor, până la Duminica Cincizecimii (care este deja ziua a 8-a, „icoana zilei fără de sfârșit a veacului viitor”).

Și de aceea în această (ultimă) zi a Paștilor se face și pomenirea morților, „Moșii de vară”, tocmai pentru că Paștile Domnului sunt și promisiunea învierii lor și a noastră. Veșnica lor pomenire! Dați astăzi ceva de pomană de sufletul lor, chiar și un pahar de apă! A da de pomană (expresie din slavonă) nu înseamnă a da pe degeaba, ci a da în amintirea cuiva. Iar „veșnica pomenire” nu înseamnă decât „amintirea lor veșnică” înaintea Domnului.

Încă o dată: Hristos, Domnul nostru, a înviat! Bucurați-vă!

Publicat în Jurnal scoțian | 13 comentarii

slujba de la Constanța: un caz-model pentru o discuție despre discernământul duhovnicesc

IMG_2916

I se atribuie Sfântului Ioan Damaschinul o vorbă amintită adesea în Biserică: „Binele nu este bine, dacă nu este făcut bine”. Agapie Criteanul o interpretează astfel, în Mântuirea păcătoșilor: „Lucrurile mari şi înalte, atunci când sunt făcute cu socotinţă proastă [adică fără discernământ – n.m.], sunt netrebnice, fiindcă Domnul nu priveşte atât la mărimea lucrului, cât la cugetul sufletului…”

Discernământul duhovnicesc este considerat de Sfântul Isaac Sirul (și de alți Sfinți Părinți) cea mai importantă virtute a unui creștin. Mai importantă chiar decât dragostea. Pentru că lipsa discernământului poate compromite până și cea mai bună faptă a omului. Degeaba îmi pun viața pentru aproapele meu, de exemplu, dacă o fac cu scopul de a fi lăudat de oameni: în acest caz nu mai este vorba de virtutea dragostei, ci de o trufie foarte periculoasă. 

Cam așa e și cu odovania Înaltului Teodosie: o lucrare altminteri bună, o slujbă a Bisericii, despre care însă ne putem întreba, după cum a fost organizată, dacă nu cumva i-a lipsit tocmai virtutea discernământului duhovnicesc. Nu contest bunele intenții ale arhiepiscopului de la Constanța, dar nici nu pot să nu văd la ce au condus ele în mod concret. Tot Părinții Bisericii spun că roadele unei lucrări sunt măsura duhului care a inspirat-o.

Și ce roade a adus această lucrare? Tulburare și dezbinare în rândul credincioșilor din Biserica mare. Un val uriaș de ironii despre „repetarea învierii”. O delimitare stânjenitoare din partea Patriarhiei. Expunerea calomnioasă a celorlalți episcopi care „n-au avut curajul Înaltului Teodosie”. (În realitate, odovania praznicului s-a slujit peste tot, dar nimeni n-a făcut din ea o demonstrație și nici n-a instituit zile de post „locale”!) Și toate acestea cu o participare la slujbă de trei-patru sute de credincioși dintr-un oraș de 300 000.

Degeaba se supără acum Înaltul că presa a luat în derâdere „repetarea Învierii” și că lumea n-a înțeles rostul slujbei de odovanie, când însuși purtătorul lui de cuvânt a anunțat pe pagina sa de facebook, în stilul glumițelor căznite cu care ne-a obișnuit, „Învierea 2.0” (sic!). Până la urmă asta a înțeles toată lumea, că e vorba de o reluare a slujbei Învierii. Inclusiv Patriarhia, care a ținut să precizeze că „adevărata slujbă a Învierii Domnului din acest an a fost oficiată în toate bisericile din Patriarhia Română în noaptea de Paști”. Invierea 2

Și chiar o pastișă a Învierii a fost la Constanța slujba de marți seară, prin adăugarea unor gesturi liturgice specifice doar utreniei pascale și pe care nu le mai prevede tipicul odovaniei: chemarea „veniți de primiți lumina!” și împărțirea ei credincioșilor. Cu propriile sale argumente se contrazice același purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei postând pe Comentariufacebook tipicul odovaniei, unde se spune clar: „toate ale praznicului, ca în săptămâna luminată și Liturghia ca în ziua de Paști”. Așadar, e vorba de „săptămâna luminată” și „Liturghia pascală”, nu de utrenia Paștilor și de ritualul premergător. Nici măcar la vecernia Învierii (învierea a doua, cum îi spun credincioșii) nu se mai împarte credincioșilor lumina, pentru că simbolul ei rămâne legat, atât mistic cât și liturgic, de momentul unic al nopții pascale.

Unii au invocat libertatea pe care tipicul bisericesc i-o acordă „celui mai mare”, dar e la bunul simț că această libertate are limitele ei și nu poate instrumenta după bunul plac (sau pentru „dorințele neîmplinite” ale credincioșilor, cum sună comunicatul Arhiepiscopiei Tomisului) unul dintre cele mai importante simboluri liturgice ale Bisericii Ortodoxe universale. Ce-ar fi dacă un episcop ar decide mâine să împartă lumina pascală în fiecare duminică, pentru că tot e ziua învierii Domnului?

Dar eu altceva aș vrea să-i întreb pe teologii de la Constanța, poate au aflat asta de la ierarhul lor: care a fost rațiunea pentru care, credincioșilor care au vrut să se împărtășească la Liturghie, li s-a impus un post de 3 zile? 

Sigur că episcopul locului poate rândui în situații excepționale un post local. Dar dacă odovania Paștilor și Liturghia ei au fost cele ale tipicului obișnuit, cum n-a încetat să se justifice Înaltul Teodosie, atunci de ce nu se puteau împărtăși credincioșii așa cum o fac firesc la oricare altă liturghie sau sărbătoare: adică ținând doar zilele de post rânduite de Biserică pentru toată lumea. De ce să postească în plus față de creștinii din celelalte eparhii? Ce este așa excepțional la Constanța? Nu cumva pentru că simulacrul de Înviere avea nevoie, ca să fie și mai convingător pentru credincioși, de un simulacru de post?

Până și din acest aspect se vede improvizația teologică sub care a stat slujba de marți seara de la Constanța.

În sfârșit, pentru că e al doilea articol pe care-l scriu despre Înaltpreasfințitul Teodosie, vreau să precizez că n-am nimic special împotriva sa și îi respect harul arhieresc pe care l-a primit în Biserică. N-am scris niciodată despre acuzațiile care i s-au adus și nici nu mă interesează culisele Arhiepiscopiei Tomisului. Profit de acest articol și ca să protestez public împotriva titlului sub care ziarul „Adevărul” de ieri a înțeles să citeze articolul meu anterior: „ÎPS Teodosie, umilit de un preot ortodox”. Evident, nici măcar un singur rând al meu nu poate susține o asemenea interpretare, dezonorantă în primul rând pentru mine, dacă ar fi câtuși de puțin adevărată. Altfel, n-aș fi scris acel articol dacă n-aș fi simțit că, într-un moment în care și așa există destule motive de tulburare între credincioși, unele atitudini publice ale Înaltului Teodosie au început deja să polarizeze credincioșii în jurul unor ținte false.

Și n-aș fi revenit acum, dacă n-aș fi văzut la subordonații săi obrăznicia de a ne lua pe toți de proști, livrându-ne ca unor creduli dovezi de „curaj” și „mărturisire” acolo unde, din păcate, este mai degrabă un caz-model al unei deficiențe de discernământ. De studiat inclusiv la facultatea de teologie din Constanța.

Publicat în Jurnal scoțian | 97 comentarii

candori și confesiuni

clement

Mă uit la părintele Radu Preda prin ce frământări sufletești trece, la un an de la hirotonie. Aproape fără să vreau m-am văzut și pe mine la un an de la hirotonia mea, popă de țară într-un sat din Moldova, cu ciubotele pline de noroi puse la uscat pe sobă și lucrând toată noaptea la corectura cărții părintelui Florenski, Stâlpul și temelia Adevărului. 

Nu-l cunosc pe părintele Radu, nu ne-am întâlnit până acum, dar ieri seară, citind câteva rânduri pe care le-a scris pe facebook, am simțit că odată mi-ar plăcea să stau cu el un ceas, să bem din coniacul acela bun de care spune, dacă o mai rămâne ceva până atunci, și să-i ascult poveștile cu episcopi.

Norocul meu, spre deosebire de părintele Radu, e că n-am avut prieteni episcopi, nu le-am cunoscut casele, n-am fost defel în anturajul lor și n-am aflat de la ei nici frumusețile, nici urâciunile și nici tainele instituției.

Știu atât de puțin despre protocolul arhieresc încât atunci când, foarte rar, trebuie să vorbesc cu un episcop, îmi fac tot felul de griji stupide, de exemplu dacă pot să-i spun „sărut-dreapta”, ca la preot, sau mai bine „sărut-mâna” (pentru că episcopul binecuvântează cu ambele mâini, nu doar cu dreapta). Am și eu deci frământările mele cu episcopii.

Dar faptul că n-am cunoscut episcopii și curțile lor grozave de vicari, protopopi, consilieri de diferite ranguri, inspectori și exarhi și ce funcționari se mai învârt pe-acolo mi-a salvat candoarea de a-mi închipui Biserica așa cum am descoperit-o eu în cărțile Sfinților Părinți. Am avut și timp, pentru că am fost hirotonit târziu, la 28 de ani. 

Biserica mea s-a născut odată cu Biblia, atunci când am început să o citesc, și a crescut din paterice și filocalii, din istoriile lui Eusebiu, Socrates și Sozomen (prima carte pe care am încercat să o traduc din greacă), mai puțin din canoane, dar și-a luat avânt cu Sinoadele Ecumenice și s-a oprit pe undeva la Sfântul Grigore Palama, ultimul patriarh al Bisericii mele, al cărui duhovnic de taină a fost părintele Stăniloae, mare profet părintele Pavel Florenski, iar slujitor smerit starețul Clement. 

Nu sunt figuri de stil, eu chiar am crescut duhovnicește în această Biserică și am crezut (cred) orbește în ea, ca un bărbat aflat la prima iubire, de aceea tot ce ține de instituție m-am învățat să judec până astăzi exclusiv prin experiența mea livrescă, pentru că alta n-am avut (în afara celei pastorale directe, care, cum spuneam, n-a întâlnit nici episcopi, nici high-life-ul bisericesc).

Și de aceea, confruntându-mă vrând-nevrând cu ariditatea, formalismul și stridențele instituției, sunt în stare și după 20 de ani de preoție – în ciuda păcatelor mele groaznice și a unei dezabuzări premature – să pun cele mai naive întrebări, să-mi fac cele mai entuziaste închipuiri, să formulez cele mai ingenue credințe. O candoare teologică tolstoiană, mereu suspectă în ochii poliției clerului, care nu-și poate închipui că are de-a face doar cu un idiot.

Dar această candoare de care vorbesc a fost și sursa celui mai mare dar pe care-l poate primi un om fricos: libertatea cuvântului. Adevărata libertate a cuvântului nu este una a curajului, ci a candorii. Asta spune și Mântuitorul, atunci când amintește cuvintele unui psalm: „Din gura copiilor și a pruncilor Mi-am pregătit laudă” (Matei 21,16). De aceea să nu vă pierdeți candorile și să vorbiți toată viața în numele lor, chiar dacă vor râde de voi sau nu vă va crede nimeni.

Am zis că n-am avut prieteni episcopi, dar am cunoscut totuși unul mai îndeaproape: pe Patriarhul Daniel, când era mitropolit la Iași, care m-a și hirotonit diacon și apoi preot. După ce m-a făcut preot m-a invitat la o cină privată, iar la sfârșitul ei, târziu în noapte, m-a întrebat ce-am de gând să fac mai departe. I-am răspuns pe loc că visul meu e să citesc toată viața Scriptura și Sfinții Părinți. Lasă asta, dragă, a zâmbit el, desigur c-ai să faci asta, dar profesional trebuie să țintești mai sus, de exemplu să te trimit cu o bursă la Bossey, sau la Geneva, să te califici în diplomație bisericească, în dialogul ecumenic, în dezbaterea teologică internațională – ei, tăticu’, ce zici de asta? M-a pus pe loc să fac cererea și a doua zi dimineață să o depun la secretariat.

Am ieșit de acolo amețit de vise și m-am oprit pe scările mitropoliei să-mi vin în fire. Nu mă mai săturam să mă văd deja un preot foarte important, consilier de rang superior, îmbrăcat într-o impecabilă reverendă de mătase, cu o cruce aurită peste rasa cu mâneci largi purtată doar de episcopi și de preoții cei mai distinși, întâlnindu-mă la recepții sau în congrese cu cardinali, mitropoliți și profesori străluciți, dezbătând teme teologice de cea mai mare importanță pentru mersul lumii și unde reușeam să-mi impun cu multă abilitate punctul de vedere ortodox, câștigând admirația tuturor.

După ce-am lăsat să se stingă luminile și peste ultima recepție glorioasă, am rupt în bucăți cererea și-am aruncat-o la primul coș de gunoi cu părere de rău. Candoarea mea nu era pregătită pentru un rol atât de serios.

Peste două săptămâni plecam preot la țară, ca să regăsesc acolo Biserica din Scripturile și patericele mele.

Publicat în Jurnal scoțian | 41 comentarii

unde greșește Înaltul Teodosie

Are dreptate dl. Bănescu să critice modul provocator în care Înaltpreasfințitul Teodosie a vrut să afle toată lumea că el își împărtășește credincioșii, dar altfel am tot respectul pentru gestul liturgic (în sine), cât se poate de normal pentru un slujitor al Liturghiei.

Pentru că ori nu slujește deloc Liturghia, ori, dacă o face, trebuie să-i împărtășească pe cei care vin de bună voie la sfântul potir. O liturghie fără cuminecarea participanților (sau cu oprirea lor de la împărtășire) este o Taină neterminată, asta o spun toți teologii Bisericii și nici toate sinoadele lumii la un loc nu pot decide „amânarea împărtășirii”. E ca și cum ai boteza un om doar arătându-i apa.

De aceea Sinodul nostru trebuie să identifice cât mai repede o soluție pentru ieșirea din această criză liturgică, în acord nu atât cu lingurița, cât cu învățătura dogmatică a Bisericii despre comuniune. (Sper, totuși, ca această soluție să fie inspirată într-un fel de modelul liturgic vechi, nu de obstinația linguriței cu prețul înmulțirii ei, o sminteală mai mare după toate discuțiile de până acum.)

Dar apropo de gestul Înaltului Teodosie și de cei care vin de bună voie, cum ziceam, la cuminecare.

În Marea Britanie, țara europeană cu cea mai mare mortalitate asociată pandemiei și unde bisericile sunt efectiv închise (preoții slujesc acasă ori în paraclise private), dreptul asistenței religioase la cerere este în continuare inviolabil.

„La cerere” înseamnă că oricine are dreptul să solicite și să primească în nume personal un serviciu religios, cu asumarea tuturor riscurilor de îmbolnăvire. Nu numai acasă, dar și la spital, de exemplu, iar acum trei săptămâni am împărtășit de urgență o femeie internată în secția de covid-19 la Victoria Hospital din Kirkcaldy (a și murit a doua zi). Deși familiei i s-a interzis accesul în salon, eu am fost primit fără nicio împotrivire, după ce-am declarat că-mi asum riscul.

Așadar, într-o țară ca Marea Britanie, unde vizitele la domiciliu sunt complet interzise, oricine poate primi acasă un serviciu religios (inclusiv botezul!), dacă invocă dreptul său la asistență religioasă. Nu înțeleg de ce n-am fi mai toleranți și în România cu dreptul credincioșilor de a se împărtăși cum vor ei și pe riscul lor, cu atât mai mult cu cât bisericile sunt deschise. Asta, repet, până la găsirea unei soluții care să nu pună nicio viață în pericol.

Unde însă nu mai sunt deloc de acord cu Înaltul Teodosie, dincolo de ostentația belicoasă a gestului său (parcă în Liturghie spunem „ușile! ușile!”, nu invităm televiziunile), este maniera în care îi tulbură și mai mult pe credincioși cu declarații patetice de genul: „Cel mai sfânt lucru este socotit acum ca o osândă!”

În afară de faptul că nimeni sănătos la cap nu a „osândit” până acum Euharistia creștinilor, e foarte grav că un ierarh al Bisericii se folosește de cuvinte grele pentru a condamna practic înaintea credincioșilor datoria statului de a se îngriji de sănătatea lor. Chiar dacă această datorie presupune inclusiv chestionarea unei lingurițe plimbate din gură în gură, pentru că, ce să vezi, statul este ateu și-și bagă nasul în toate.

În locul unui discurs echilibrat, mult mai important în acest moment pentru negocierile sinodului cu statul, de exemplu despre dreptul Bisericii de fi tratată potrivit exigențelor ei „profesionale”, la egalitate cu celelalte instituții (de pildă nu poți să spovedești la distanță, așa cum nici un dentist nu tratează dinți de la distanță, nu poți să ai zece potire, așa cum nici în restaurante nu ai zece bucătării etc.), ierarhul de la Constanța, în prima lui predică de la deschiderea bisericilor pentru credincioși, toarnă gaz pe foc ca să-i inflameze și mai mult. 

Dezamăgitor pentru un ierarh mi se pare și reducționismul teologic pe care-l practică în explicarea Tainei Euharistiei, cu concizia unui telegraf: „În Sfântul Potir este Hristos! Dumnezeu nu se îmbolnăvește niciodată! Și nu îmbolnăvește pe nimeni!”

Dacă despre starea de sănătate a bunului Dumnezeu n-avem nicio grijă, și dacă, la fel, n-avem nici cea mai mică bănuială că Hristos ar vrea să îmbolnăvească pe cineva, mă așteptam ca un ierarh preocupat de viața duhovnicească a credincioșilor lui să-i învețe pe aceștia relația adevărată, dogmatică, dintre Euharistia în sine și actul împărtășirii, nu să le acorde satisfacția comodă a gândirii magice de care vorbeam în ultimul meu articol. (O gândire mecanicistă pe care am identificat-o în multe predici din aceste zile.)

Las ultimul cuvânt marelui teolog și mistic bizantin Nicolae Cabasila: 

„Sfințirea credincioșilor (prin cuminecare -n.m.) cere neapărat și râvna sau conlucrarea noastră. Căci harul ne sfințește prin Sfintele Daruri numai dacă ne-a găsit pregătiți pentru sfințire. Însă dacă ne-a aflat nepregătiți, nu ne aduce niciun câștig, ci, dimpotrivă, ne pricinuiește o nemăsurată pagubă. (…) Adică: să ne rugăm ca Sfintele Daruri să lucreze asupra noastră și să nu li se ia puterea harului, după cum atunci când Mântuitorul trăia printre oameni erau unele cetăți în care mâna Sa cea atotputernică nu putea să facă minuni din pricina necredinței lor (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, cap. 34, traducere de Ene Braniște, 1997).

Publicat în Jurnal scoțian | 84 comentarii

soluția ieșirii din criză: cateheza euharistică și reinterpretarea modelului pastoral istoric

_CTN2760 copy

O singură pâine, un singur pahar al binecuvântării, un singur trup

1. Nu există niciun simbolism al linguriței de împărtășire în Biserica Ortodoxă, doar dacă nu facem ad-hoc vreun concurs de creații literare. 

Singurul simbolism dogmatic, teologic și pastoral al felului în care ne împărtășim este cel rezumat de Sfântul apostol Pavel în 1 Corinteni 10,16-17, anume că ne împărtășim cu toții, cu sau fără linguriță, „dintr-o singură pâine” și „dintr-un singur pahar al binecuvântării” și astfel suntem „un singur trup”. Amin și cu asta punct.

Asta trebuia să spunem de la bun început în Biserică, de aici trebuia să începem discuția, nu să sărim la lingurițe de plastic sau, de partea cealaltă, la simbolisme închipuite. Dacă exista cel mai mic simbolism teologic al linguriței, atunci nu doar credincioșii, ci și preoții s-ar fi împărtășit tot cu ea.

Nici măcar imaginea cleștelui serafimic din Isaia 6,6-7 nu este un typos al linguriței (hermeneutica sa în cheie liturgică precedă apariția obiectului), iar preoții care se împărtășesc cu mâna și apoi direct din sfântul potir spun aceleași cuvinte, „Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi”: typosul biblic nu este instrumentul în sine, ci conținutul său supra-firesc și intangibil puterii și simțurilor omenești. Continuă lectura

Publicat în Jurnal scoțian | 207 comentarii

se amână

Împărtășirea „amânată” a Bisericii îmi aduce aminte de-o poezie a lui Mircea Dinescu, publicată în 1983, în volumul Exil pe o boabă de piper.

Dinescu povestea că laitmotivul poeziei ar fi fost cât se poate de real: pe vremea comunismului, mai mulți oameni dintr-un orășel ar fi primit în cutiile poștale manifeste prin care erau chemați să protesteze, dar ajungând ei la fața locului, la ora stabilită, au găsit un afiș: „Revolta s-a amânat din cauza ploii”.

Cam tot așa, creștinii care se pregăteau de cuminecare pentru duminica viitoare, află din presă ceea ce Patriarhia nu are curajul să le spună în față: sfânta împărtășanie se amână din cauza bolii.

Aș mai fi zis ceva despre tradiția „răului mai mic” în Biserica noastră, dar las poetului și ultimul cuvânt: „Țelul suprem e să te-nrudești cu petele de grăsime din supă, / adică să stai totdeauna deasupra.”

se amînă

se-amînă revolta din cauza ploii
se-amînă copilul din pricina pîinii
deși pe Maria n-o latră doar cîinii
deși coaptă-i steaua deși calzi-s boii
și magii-s datornici la hanul nevoii
și bîrfe-nfloresc pe sub streașina mîinii
se-amînă copilul din pricina pîinii
se-amînă revolta din cauza ploii.

Mircea Dinescu (1983)

Publicat în Jurnal scoțian | 41 comentarii