realitatea e cu totul și cu totul alta

La 7 dimineața, venind dintr-o lume unde nu se întâmplă nimic, aterizez pe Otopeni și iau un taxi. Primul loc unde țara îmi dă întâlnire. În capot, ciufulită, nemachiată, așa cum îți deschide ușa o femeie sculată din pat la 7 dimineața.

Șoferul e prins într-o discuție la telefon. Îmi face semn să urc, apoi mă întreabă din priviri: unde? Aproape că mă simt prost că-l deranjez. Înțeleg destul de repede că-i o situație disperată. Și cum, n-a vrut să-ți dea? Păi da, trebuie rețetă. Da’ trebuia să-i zici și tu măcar două pastile, până ajungi cu ea la medicul de familie. Băi, frate, ce oameni! Auzi, da’ nu i-ai dat un nurofen? Și n-a cedat? Vasi, mai dă-i unul, că n-are ce să-i facă rău. Bun, lasă că rezolvăm, hai c-o sun pe Mona. Stai liniștit, rezolvăm. Hai că ai loc, dobitocule, ce să spun, ai mașină mare!

A doua zi după lansarea de la Iași a cărții mele, mama mă aștepta cu masa pusă în sufragerie.

– A fost foarte frumos. A fost mai multă lume ca la Adrian Năstase.

A zis-o foarte serios, în timp ce aranja paharele de cristal, vechi din copilăria mea. I-am zis odată că-mi place să beau vinul din pahar de cristal și de atunci le pune la masă chiar și când beau apă. Am privit-o lung.

– Care Adrian Năstase? Când? Da’ de unde știi tu cum a fost la Adrian Năstase?

– Ei, am văzut la televizor.

Mona, te pup, eu sînt. Dormeai? M-am gândit eu. Bine tu, c-un client. Auzi, Mona, dă-mi și mie numărul de telefon a’ lui doamna Mimi. Aia, măi, prietena ta de la Catena, roșcata. Da, doamna Mimi. Nu eu, un coleg are un necaz cu fetița, a făcut febră azi-noapte și-i trebuie un antibiotic până o vede medicul. Lasă, că și eu am servit-o de atâtea ori. Stai așa, că nu pot nota, trimite-mi un semese. Hai, mersi Mona, te pup, vorbim.

Ne așezăm la o terasă de la Bookfest unde se vând hamsii prăjite.

– Nu vreau bere, zic. Îmi crapă capul de durere, mai bine zi-mi dacă-i o farmacie pe-aici.

– Ce farmacie, sare ea. Nu mai băga în tine toate rahaturile de la big pharma. Fii atent, hai să te învăț o chestie și-ți trece capul una-două.

Mă uit la ea confuz. Așa de tare mă doare capul, că mirosul de fum și usturoi prăjit îmi face greață.

– Ce chestie?

– Am învățat-o la un seminar de stress management. Eu numai asta folosesc când mă doare capul. Fii atent, zice. Ține degetele așa și lovește-te peste tâmple. Uite-așa, cum ai bate la calculator. Și acuma repetă după mine: Chiar dacă mă doare capul…

– Chiar dacă îmi crapă capul…

– Nu așa, zi exact după mine, altfel nu merge. Și bate-te peste tâmple, ți-am spus. Așa. Chiar dacă mă doare capul…

– Chiar dacă mă doare capul…

– … mă accept așa cum sînt… Spune după mine, nu râde!

– … mă accept așa cum sînt…

– … din adâncul sufletului meu și în întregime.

Râd în hohote în timp ce lumea de la mesele din jur se uită la noi. Ea mă lasă să termin, apoi, când reușesc să o privesc din nou printre lacrimi, mă amenință cu degetul:

– Fii atent! Dacă scrii despre asta în „Jurnal”, te dau în judecată!

Doamna Mimi, săru-mâna. Sînt eu, băiatul cu taxiul, prietenul lu’ Mona. Da, eu. Doamna Mimi, de ce vă deranjez. Avem un necaz cu un coleg, a făcut fetița febră azi noapte. Ce vreau să vă rog. Până ajunge la medicul de familie are nevoie de un antibiotic. Da, știu, da’ vă rog eu frumos, măcar două pastile, până iese el din tură.

Cele mai multe personaje din „Jurnalul scoțian” sînt copii și oameni de rând. Ai putea crede că autorul n-a cunoscut toată viața decât chelneri, bucătărese, pădurari, fermieri, hamali, emigranți, mă rog, oamenii cei mai simpli. În câteva rânduri apare și imaginea unei fetițe de la țară, Vera, prima iubire din copilăria autorului, o fată cam săracă cu duhul. Oamenii însă nu sînt cum ne apar la prima vedere. Luați un om oarecare și puneți un artist să-l fotografieze. Veți rămâne uimiți să vedeți în fotografie detalii pe care nu le-ați fi văzut altfel niciodată. Ce înțelegem de aici? Înțelegem un lucru foarte important: și anume, că realitatea este cu totul și cu totul alta.

În redacție la Polirom mă văd cu foștii colegi. Ne îmbrățișăm, râdem, povestim. Pe unii nu i-am mai văzut de zece ani. La un moment dat intră un băiat luminos, elegant. Ne strângem mâinile și el îmi spune râzând: me mu áptu. Îmi ia câteva secunde ca să-mi amintesc că așa începe textul meu despre Maria Magdalena: „nu mă atinge”. După ce pleacă, mă uit nelămurit la colegii mei. Nu ți-l mai amintești? Lucrează la contabilitate.

Autografele au fost cel mai groaznic moment. Eu nu pot să fiu spontan, mă mișc greu, gândesc cu întârziere. Ce să scriu unor necunoscuți? Dar ce să scriu prietenilor? Am căutat dinainte pe google, „cele mai frumoase autografe”, mi-am și notat câteva, dar până la urmă le-am uitat pe toate și am ajuns să scriu banalități: „cu prietenie”, „cu bucurie”, „bun venit”. Mai apoi m-am enervat: cum adică „bun venit”? ce naiba am vrut să spun? La Cluj, le-am spus cititorilor, mai în glumă, mai în serios, eu nu știu să scriu autografe, așa că vă rog să spuneți ce vreți să vă scriu pe carte. Cred că acelea au fost cele mai bune autografe pe care le-am dat. M-a impresionat un tânăr care m-a rugat să-i scriu pe carte așa: „pentru o cruce”. M-am uitat lung. Ați uitat? a zâmbit el. Ați scris undeva: „crucea ta o să fie când ai să cunoști o fată frumoasă și ai să te îndrăgostești de ea.” A fost minunat acest băiat! Sper ca și fata lui să-l iubească tot atât de mult.

La Iași, în timp ce scriam autografe, m-am trezit cu mama în față. Stătuse la tot rândul, mai bine de jumătate de oră.

– Mama, ce s-a întâmplat?

– Vezi că te-a căutat un polițist, mi-a șoptit.

– Ce polițist?

– Unul de la secție. A zis să mergi mâine la secție, că s-a rezolvat cu cartea de identitate.

Vasi, eu sînt. Cum e fetița, a mai scăzut febra? Măi, hai c-am rezolvat. Du-te acolo pe la 8 și caut-o pe doamna Mimi.  Da, doamna Mimi, vezi că e una roșcată, înaltă. Îi zici că vii din partea mea, băiatul cu taxiul. Da, o să-ți dea două pastile. Sirop? Nu știu, da’ poți să o întrebi. Lasă, măi, nu trebuie să-i dai nimic, am servit-o și eu de atâtea ori. Vasi, hai că las clientu’ și te sun apoi să discutăm treaba aia. Da? Hai, te rog eu mult, că vrea și Mona un răspuns până la sfârșitul lunii. Hai, vorbim, pa.

La sfârșit aș vrea să vă spun de ce am venit în fața voastră îmbrăcat în reverenda de preot. Sînt unii dintre voi care nu m-au văzut niciodată îmbrăcat cu ea. Dar acum am venit așa, pentru că este o haină care mă onorează foarte mult, deși pentru păcatele mele nu sînt vrednic să o port. Ea a fost haina bunicului și a străbunicilor mei, care timp de o sută de ani au fost preoți în satele de pe lângă Iași. Preoți mult mai drepți și mai buni decât mine. Și aș vrea să vă mai spun că haina aceasta nu este haina unui patriarh, nu este haina unui mitropolit sau a altuia, nu este haina unor preoți de azi sau de ieri, ci este haina unei Biserici care a adus în lume atâta frumusețe, speranță și bucurie. Eu de aceea am venit astăzi cu ea.

Ultima zi în țară, miezul nopții, într-o cameră de hotel din Herăstrău. Îmi pregătesc bagajele. Îmi înghesui hainele în rucsac, pentru că în valiză nu mai am loc. Jumătate e plină cu cărți, jumătate, cu o roată imensă de caș proaspăt. Miroase atât de bine încât nu mă abțin să nu rup o bucată. Trag o carte din valiză și mă așez în fotoliu. Poezie. „Melci aborigeni” a părintelui Ioan Pintea. „Părintelui drag Ioan-Florin Florescu, o carte despre „țară” și despre noi.” Uite, așadar, cum se scrie simplu un autograf. De la terasele dimprejur se aud muzică și veselie de oameni. „Confuzia e ascuțită și are două lamele aidoma foarfecii și taie.” Bine v-am găsit! Bine ai venit!

„de fapt definiția despre noi e un clișeu înșurubat                                   și ținut strâns între menghinele aurii de fapt sîntem                  mici și neînsemnați semănăm foarte mult cu pilitura                           de fier și realitatea e cu totul și cu totul alta.” (melci aborigeni)

Cel mai mic cititor al „Jurnalului scoțian”. În loc de autograf, i-am făcut un „loc de desenat” pe cartea mea. Fotografie de Andi Spot, Iași.

Întâlniri cu cititorii „Jurnalului scoțian” la Cluj, București și Iași

Așa se face de obicei după ce scrii o carte: te întâlnești cu cititorii ei, ca să te asiguri că ei există și că n-ai scris-o degeaba. Așa că mă supun și eu acestui ritual și vă dau întâlnire în zilele următoare,  împreună cu invitații mei, la Cluj, București și Iași. Nu știu despre ce vom vorbi, că eu cam am fugă de idei și trec ușor de la una la alta, dar în mod sigur invitații mei vor vorbi mai interesant decât mine și totul rămâne ca eu să nu spun vreo prostie.

Programul este următorul:

– La Cluj, vineri 26 mai, la Librăria Humanitas (str. Universității nr 4), de la ora 17, împreună cu părintele și scriitorul Ioan Pintea.

– La București, sâmbătă 27 mai, la târgul de carte Bookfest (standul Editurii Polirom), de la ora 14, împreună cu doamna profesoară Francisca Băltăceanu.

– La Iași, marți 30 mai, la Librarium Palas, de la ora 18, împreună cu scriitorii Florin Lăzărescu și Lucian Dan Teodorovici.

Ca să mă și laud un pic, vă invit să citiți mai departe două recenzii despre cartea mea:

– Părintele Constantin Necula, în QMagazine, atât de frumos că m-a făcut să roșesc: „Cartea preia tonusul Verbului imediat. Un puzzle de viață remarcabil redăruit cititorului, o memorie imediată care schimbă emoții cu tine, cititorul, oricât de neatent ai fi. (…) Nici nu știu ce anume face cartea atât de frumoasă. Viața din ea, luciditatea Părintelui ori acrivia Cercetătorului, freamătul de fericire evanghelică? Icoane de oameni, momente de viață, exotism (nepalez, scoțian ori japonez), amestecat cu o frescă umană rănită, a lichelismului cu gust de aguridă, desprins din galeria populismului românesc – politic și bisericesc deopotrivă. (…) Iremediabil lucid, scriitorul propune un Letopiseț al românilor de aici și de pretutindeni, cu discreția omului care-și iubește slujirea și limba în care-și deconspiră iubirea. Răspunsul către lumea noastră a unui pelerin la porțile libertății însingurate.” (http://www.qmagazine.ro/te-rog-mami-pot-sa-stau-langa-dumnezeu_342529.html)

– Jovi Ene, pe blogul filme-cărți.ro (http://filme-carti.ro/carti/jurnal-scotian-de-ioan-florin-florescu-63677/): „Ce am descoperit la Ioan-Florin Florescu? Pe de o parte, așa cum ziceam și mai sus, un excepțional talent de povestitor, având o foarte bună observație a micilor evenimente, acțiuni și personaje pe care ți le oferă viața în fiecare zi (…) Pe de altă parte, ceea ce surprinde cu adevărat pe cei care nu-l cunosc și care sunt mai depărtați de instituția Bisericii, este felul în care părintele Florescu scrie despre ortodoxism, credință și religie. Cuvântarea acestuia, fie atunci când explică dogme sau fraze din Biblie, fie când povestește despre Paște sau Crăciun, traduceri ale textelor sfinte sau Grădina Ghetsimani, este una plină de prietenie, de bunăvoință, încercând și reușind să fie nepretențios și ușor de înțeles nu numai de preoți sau teologi, ci și de oamenii simpli, credincioși sau atei, apropiați sau depărtați de religia ortodoxă.”

La bună vedere, în țară!

unde a dispărut duminica întâi „după Paști”?

Mă pregăteam să scriu despre mironosițe, dar m-am oprit la denumirea greșită a duminicilor de Paști în calendarul ortodox (cel puțin în ediția Patriarhiei și în alte câteva pe care le-am putut verifica). Dacă Duminica mironosițelor este numită în calendar „a treia după Paști”, iar Duminica Tomei a fost „a doua după Paști”, atunci e firesc să ne întrebăm care a fost duminica „întâi după Paști”. Conform succesiunii din calendar, „duminica întâi după Paști” ar fi chiar Duminica Paștilor.

Nu e atât de absurd cum pare la prima vedere, pentru că, în primele două-trei secole, Paștile și Învierea erau văzute ca sărbători distincte: Paștile comemorau pătimirile Domnului (așa cum se înțelege din cea mai veche omilie de Paști, a episcopului Meliton de Sardes, din anul 165), în timp ce duminica următoare era ziua Învierii Sale și totodată cea mai importantă zi din an pentru botezul catehumenilor (căci ce altceva este botezul decât Paști, adică moarte și înviere cu Hristos). Slujba de Înviere era la origine o liturghie baptismală și de aici (așa cum observa părintele Alexander Schmemann) au rămas până astăzi elementele unei slujbe de botez în noaptea de Înviere: aprinderea lumânărilor, cântarea „Câți în Hristos v-ați botezat”, procesiunea de înconjurare a bisericii etc. Abia mai târziu Paștile au început să fie sărbătorite duminica, odată cu Învierea. Astfel încât se poate spune că, într-adevăr, a fost o vreme când duminica Învierii era „duminica întâi după Paști”.

Totuși, această explicație nu-și mai are locul în cultul de azi al Bisericii, când Paștile și Învierea sunt sărbătorite în aceeași duminică. Duminica Paștilor nu mai poate fi în același timp și „duminica întâi după Paști”.

De fapt, – și abia aceasta este explicația – în liturghia Bisericii nu a fost niciodată vorba de duminici „după Paști”, ci de duminici ale Paștilor. Căci timpul pascal nu este o singură duminică (o zi calendaristică), ci o duminică mistică alcătuită din 7 duminici. „Înaintașii noștri”, scria, de pildă, Sfântul Ambrozie în secolul 4, „așa ne-au învățat să celebrăm cele 50 de zile până la Cincizecime, ca fiind ale Paștilor… Toate aceste zile sunt ca o singură duminică” (Expositio in Lucam, 8, 25).

Corect este așadar să înțelegem astăzi că Duminica Paștilor este duminica întâi a Paștilor, Duminica Tomei este „duminica a doua a Paștilor”, Duminica mironosițelor, „duminica a treia a Paștilor” etc. Șapte duminici ale Paștilor, ca un „sabat al sabatelor”, ca o singură duminică mistică.

Iar aici s-a ajuns astfel:

După cum ne spune apostolul Pavel în Epistola către Evrei (9,7-28), ziua morții și învierii Mântuitorului (Paștile) a luat locul „zilei ispășirii păcatelor” pe care o prevedea Leviticul (cap. 16), „cea mai însemnată zi înaintea Domnului”. Această „zi de ispășire” este numită în Levitic (16,31) șabbath șabbāthōn, expresie pe care Sfinții Părinți au interpretat-o ca „sabat al sabatelor” sau „săptămână de săptămâni” (pentru că în greaca Septuagintei sabat însemna și „ziua de odihnă”, și „săptămână”). Astfel, Paștile, „ziua de ispășire” a creștinilor, este un „sabat de sabate”, adică 7 sabate = 7 duminici și săptămânile lor. De aceea numărăm 7 duminici ale Paștilor și 7 săptămâni până la Rusalii („odovania” din miercurea dinaintea Înălțării fiind doar sfârșitul liturgic al sărbătorii, nu și sfârșitul mistic al ei).

Dar de unde să mai înțeleagă omul asta, când chiar în Biblia sinodală expresia „sabat al sabatelor” din Lev. 16,31, care n-are nici cea mai mică legătură cu sabatul ca „odihnă”, este interpretată așa : „Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi…”. Ce să mai zic? Odihnă plăcută și somn ușor!

numele iubitei

 

Mé mou háptou, „nu te atinge de mine!” îi spune Mântuitorul Mariei Magdalena, în dimineața învierii, la mormânt, și vedem în pictura apuseană, aproape fără excepție, variațiuni pe aceeași temă: o Magdalenă îngenuncheată, gata să cuprindă picioarele lui Iisus (ori întinzându-și mâinile spre el), în timp ce acesta se ferește de atingerea ei. Ca în tabloul lui Brueghel cel Tânăr, de exemplu, în care Iisus se sprijină într-o cazma (ca să ne amintim că Maria îl confundase inițial cu grădinarul cimitirului):

Noli me tangere, da, numai că în limba greacă secvența (cu verbul la imperativul mediu) se înțelege mai degrabă „încetează să te mai atingi de mine!”, așa cum deja au observat mai mulți exegeți competenți, dar nu vreau să fiu pedant. Și cum sugerează iconografia bizantină uneori, – pentru că, ce-i drept, nu prea a dat importanță acestei scene:

„Încetează să te mai atingi de mine!” E ca atunci când spunem cuiva „nu te repezí așa!”, sau „nu mă enerva!”, sau „nu te lungi cu povestea”, dar se înțelege: „încetează să te mai repezi”, „încetează să mă mai enervezi” etc., pentru că, de fiecare dată, acțiunea este deja în desfășurare.

De altfel, un vorbitor nativ al limbii grecești comune (koiné) în care s-au scris evangheliile, așa cum a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, este cel mai bun martor pentru înțelegerea pasajului în sensul de care vorbesc. „De unde știm – se întreabă Ioan Gură de Aur (în Omilia 86 la Ioan) – că Maria Magdalena s-a atins de el (hóti hépsato autoũ)? Din aceea că îi spune: Nu te atinge de mine!”.

Așadar, Ioan Gură de Aur înțelege din cuvintele evangheliei (mé mou háptou) că Maria Magdalena deja îmbrățișase picioarele lui Iisus (sau se atinsese de el). De fapt, o scenă asemănătoare este descrisă la Matei 28,1.9: „Au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul… Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat”.

În plus, nu există nicio logică textuală pentru ca Iisus să-i fi interzis Mariei Magdalena să-l „atingă” pur și simplu: nu numai că, la Matei, femeile mironosițe sunt lăsate să-i cuprindă picioarele, dar Iisus însuși își îndeamnă ucenicii „pipăiți-mă și vedeți” (Luca 24,39) și îl cheamă pe Toma să-i cerceteze mâinile și coasta (Ioan 20,27). Așadar, a putut fi atins după învierea sa.

Așa încât cel mai probabil este că Maria Magdalena a îmbrățișat picioarele lui Iisus, mai înainte ca acesta să-i spună „încetează să mă atingi!”. Dar care ar fi, totuși, explicația acestei respingeri?

Observăm că ea vine imediat după ce Maria îl strigă pe Iisus „Rabbuni”, „Învățătorule”, ca în timpul vieții Sale pământești (spre deosebire de Toma, care după înviere îl numește „Domnul meu și Dumnezeul meu”). Toma are conștiința că Iisus cel înviat este însuși Dumnezeu, pe când Maria „nu are încă învățătura Învierii”, va spune Ioan Gură de Aur. Ea crede că Învățătorul s-a întors din morți (ca Lazăr) și îi îmbrățișează picioarele ca altădată. Tocmai de aceea El o respinge, explică mai departe Ioan Gură de Aur, pentru a-i da o lecție: „Încetează să te mai atingi de Mine așa cum o făceai înainte, pentru că de-acum lucrurile stau altfel”, iar acest altfel înseamnă „în duh” și este pus în legătură cu continuarea versetului („încă nu m-am suit la Tatăl meu… mă sui la Tatăl meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru”).

În alt loc însă mi se pare că stau frumusețea și misterul întâlnirii de la mormânt. Iisus îi vorbește Mariei („femeie, de ce plângi? pe cine cauți?”), dar ea nu-l recunoaște încă. Ba chiar îi întoarce spatele, ca să vorbească din nou cu îngerii din mormânt. Deci nu glasul lui Iisus l-a recunoscut ea, așa cum nu i-a recunoscut nici chipul învierii. Abia când el o cheamă pe nume („Iisus i-a zis: Maria!”), ea îl recunoaște și îi răspunde imediat: „Rabbuni!”. Nu vocea în sine, așadar, ci rostirea numelui o face să-l recunoască pe Iisus. Părinții Bisericii au pus acest moment în legătură cu oile care cunosc glasul Păstorului cel Bun (Ioan 10,3-4: „… și oile ascultă de glasul Lui și oile Sale le cheamă pe nume și le mână afară… și oile merg după El, căci cunosc glasul Lui.”)

Nu cred însă c-ar fi nepotrivit să-l punem în legătură și cu o mistică a „glasului iubitului”, din Cântarea Cântărilor. În fond această carte (și modelul iubirii umane) au inspirat Părinților Bisericii cea mai profundă interpretare a nunții noastre cu Mirele ceresc. „Glasul iubitului meu!” (2.8), tresare iubita, părându-i-se că-l aude venind de peste munți. Îl aude și în puterea nopții: „Glasul iubitului meu bate la ușă!” (5.2). „Cel ce șezi în grădini, prietenii iau aminte la glasul tău: fă-mi-l auzit!” (8.13). La rândul lui, și iubitul cere să audă glasul iubitei: „Porumbița mea, fă-mi auzit glasul tău” (2.14), „glasul tău e fermecător” (4.3) (toate citatele sunt după Septuaginta).

Iubitul știe să cheme numele iubitei într-un fel în care nu-l mai poate face nimeni. Desigur, toți îi cunosc numele și toți pot să o strige pe nume, dar ea își recunoaște iubitul și dintr-o mie numai din felul în care acesta îi rostește numele. În lumea semită numele nu se „punea” pur și simplu, ci „se chema” peste cineva. Numele este chemare.

Orice iubit care cheamă numele iubitei repetă istoria lui Adam care pune numele Evei după ce o naște din coasta sa. Iisus, ca un „nou Adam” (1Cor. 15,45), cheamă numele Mariei Magdalena, ucenica cea iubită, născută din nou din coasta Sa euharistică.

coborârea în iadul iepurașilor roz

Eu i-aș lua pe cei care se întrec în aceste zile să imite suferințele fizice ale Mântuitorului (sau doar să le exhibe ca obiect suprem de adorație) și i-aș pune trei ore într-o sală de cinema, să vadă Sieranevada, filmul lui Cristi Puiu. Vreți durerea lui Iisus? Uite, asta e adevărata durere a lui Iisus: cum arată lumea pentru care a vrut să moară.

Patimile Sale n-ar mai fi astăzi biciul și cuiele, ci să-L închizi într-un apartament de bloc și să-L pui să trăiască viețile noastre meschine. Să-L faci martor la toate ororile, prefăcătoriile și concediile noastre la mare. Să-L duci pe străzile cu iepurașii lui Firea sau în bisericile unde ți se cere taxă de botez. Să-I arăți chipul papei pe monedele bătute de Vatican sau limuzinele și palatele „apostolilor” Săi. Să-L duci la slujbele cu predici fariseice și unde nu se mai împărtășește nimeni. Să-I arăți pe History documentare despre războaiele religioase și filme cu preoți care sfințesc tancuri și puști. Să-L lași o seară singur pe facebook.

Dar și după toate acestea El s-ar răstigni pentru noi a doua oară. Asta vreau să spun: gândul că a murit pentru noi ar trebui să fie mai dureros decât orice autoflagelare.

Nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. Coborârea în iadul lor, asta înseamnă iubirea de oameni (de aceea icoana Învierii este, în toată Ortodoxia, icoana coborârii lui Iisus la iad).
În evangheliile pătimirii accentul nu cade pe suferința fizică a omului (în fond atâția alți osândiți au suferit cazne și mai mari), cât pe coborârea lui Dumnezeu în infernul nesimțirii omenești: singurătatea din Grădina Ghetsimani, sărutul lui Iuda, fuga ucenicilor, lepădarea lui Petru, alegerea lui Baraba, spălarea pe mâini, ironiile de la piciorul Crucii, acestea sînt patimile Domnului și adevăratele scene ale dramei care se petrecea în Ierusalim.

Evanghelia după Luca (cap. 22) ne dă un detaliu extraordinar și aproape neverosimil, dacă scopul acestuia nu ar fi ca să ne atragă atenția unde se concentrează, de fapt, durerea pătimirilor. Iisus este prins și „dus în casa arhiereului”, în timp ce Petru rămâne „în mijlocul curții”. Între ei este și distanța fizică, și întunericul nopții. În curte se joacă scena recunoașterii lui Petru și a lepădării sale întreite. „Omule, nu știu ce spui”, se leapădă Petru, pentru a treia oară, și atunci, exact în versetul care urmează, maestrul Luca face brusc o schimbare de cadru, spre întunericul din care (deși se află în casă!) ochii lui Iisus urmăresc toată scena: „Și întorcându-se, Domnul a privit spre Petru”. Atât, nu mai spune nimic altceva. Ochii aceștia sufletești care „privesc” tot ce se întâmplă cu oamenii suferă infinit mai mult decât trupul Lui chinuit.

Pe drumul Crucii a fost mai dureroasă trădarea decât moartea, lepădările decât biciuirile, mai grea a fost nerecunoștința decât batjocura, mai mult a suferit Dumnezeu decât omul („Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape”…). Dar cu siguranță ochii Lui au privit și mai departe, până în sufletul lumii de azi. Dacă a fost acolo Satana ca să-L ispitească, la fel ca în pustia Carantaniei, probabil I-ar fi șoptit: „Gândește-te un pic! Merită să mori pentru iepurașii lor roz?”

Ce ne mai poate salva din acest infern al nesimțirii, peste care, în filmul lui Puiu, plutește muzica lui Bach? Cum să ne mai câștigăm umanitatea pierdută și învierea?
În Evanghelie, Iuda se spânzură. În slujba din Vinerea Mare sînt evocate șase momente care l-ar fi putut ajuta pe Iuda să-și recunoască greșeala, dar toate cele șase strofe se încheie cu același vers: „Iar Iuda cel fără de lege n-a vrut să înțeleagă”. Ce era de înțeles?
În filmul lui Cristi Puiu există un singur moment luminos: mărturisirea. Cel mai odios personaj (Toni) își acceptă păcatele și devine cel mai uman dintre toate. După ce te-a făcut să-l disprețuiești, acum te înduioșează și l-ai iertat.

Să-ți spun ceva, i-ar fi răspuns Domnul ispititorului. Nimic nu mă înduioșează mai mult ca iadul iepurașilor roz peste care plutește muzica lui Bach.

Publicitate. Iepurașul pascal vă aduce un „Jurnal”

 

Jurnalul meu scoțian a apărut astăzi la Editura Polirom. N-am scris niciodată pe blog cu gândul că într-o zi îmi voi aduna textele într-o carte, dar până la urmă mi-a plăcut ideea și am acceptat invitația editurii. O carte, spre deosebire de blog, e pur și simplu un obiect frumos, pe care îți face plăcere să-l vezi prin casă ori să-ți faci un selfie cu el.

N-am calculat să apară în Săptămâna Mare, așa s-a nimerit. Încât, dacă n-ați luat încă nimic de Paști celor dragi, cartea mea e o idee bună de cadou. Serios! E scrisă de un preot, e cu Dumnezeu în ea, deci merge foarte bine la Paști, plus că, am observat, eu am succes și la atei, agnostici, apicultori etc., așa că, oricui o duceți în dar, nu veți da greș. Doar să aveți grijă că nu-i o carte de dat la habotnici sau măcar rupeți dinainte paginile unde scriu despre femei și whisky.

Cartea mea se găsește așadar în librării sau poate fi comandată direct pe site-ul Editurii Polirom, la acest link. E limpede că, din motive de copyright, am scos de pe blog aproape toate textele mai vechi care apar acum în carte. Nu-i bai, am să scriu altele, numai sănătoși să fim.

Îmi pare că va fi și o lansare, la Bookfest, pe 27 mai, și poate încă una la Iași, în aceeași perioadă. Am să vă anunț din timp, pentru că aș fi tare bucuros să ne cunoaștem și dincolo de monitoare.

De ce Dan Alexe n-are dreptate atunci când are dreptate sau cum am pierdut anul acesta o sticlă de Talisker

 

Am un prieten în Edinburgh care obișnuia în fiecare an să mă felicite de Florii și să-mi aducă în dar o sticlă de Talisker, dar ieri nu mi-a mai adus sticla. A citit pe blogul lui Dan Alexe că „Florii” este „impropriu tradus în română”, nu are legătură cu Evanghelia, așadar nu e ziua mea. Cum o sticlă de Talisker e o miză serioasă chiar și pentru un preot din Scoția, am citit și eu articolul domnului Dan Alexe, să văd dacă mai e ceva de salvat.

Până la un punct, domnia sa are dreptate: în Evanghelii nu sînt „flori” la intrarea Domnului în Ierusalim. Dar cine a spus că Duminica Floriilor își trage numele din Evanghelie sau, mai rău, de la crini și trandafiri? D-l Alexe citează foarte convingător textul grecesc și demonstrează că acolo, în drumul Mântuitorului, au fost aruncate numai „crengi și haine”. Foarte adevărat, dar, repet, nicio traducere românească a Bibliei nu amintește de „flori” în pasajele respective. Nici în icoanele bizantine ale Intrării în Ierusalim nu s-au văzut vreodată flori. Așadar, nimic care să fi fost „impropriu tradus în română”, pretextul de la care pornește articolul d-lui Alexe (și care unora mai neduși la Biserică le poate da de gândit că popimea citește pe dos Sfânta Scriptură).

Nu de o traducere improprie e vorba, ci de o adaptare culturală în Biserică a ramurilor de palmier.

E foarte posibil ca sărbătorile păgâne de primăvară să fi determinat la un moment dat Biserica să adopte în calendarul propriu o duminică „vegetală”. Dar nu asta interesează acum în discuție, ci faptul că această sărbătoare nu a fost niciodată a floricelelor, cât a „ramurilor înverzite” sau a „stâlpărilor”, cu vechiul cuvânt românesc pentru „lăstari” (lat. stirpes). De altfel, numele tradițional al sărbătorii de Florii în Biserica Ortodoxă este „Duminica Stâlpărilor” și nu „Duminica Floriilor”. „Stâlpările” sînt ramurile de salcie proaspăt înverzite, cu precizarea că florile lor verzi-gălbui, așa numiții amenți, apar deseori înaintea frunzelor. În vechile Moliftelnice slavonești rugăciunea de binecuvântare a ramurilor de salcie se chema chiar așa: молитва на цвђты връбьници, „rugăciune la florile lăstarilor de salcie”.

Florile bisericești din Duminica Floriilor nu sînt, așadar, crini și trandafiri, ci „florile” de salcie, mai exact lăstarii ei de primăvară. Dincolo de simbolismul pe care salcia îl are nu doar în Biblie, ci și în fitomitologia română și slavă, ramurile ei înverzite primăvara erau cele mai potrivite să substituie (să „acomodeze” cultural) ramurile verzi de finic și măslin, care nu erau la îndemână dincolo de bazinul mediteranean.

De fapt, așa cum spuneam, sintagma „Duminica Floriilor” apare relativ târziu (și oarecum impropriu) în calendarul ortodox românesc. Tradiția Bisericii nu s-a referit niciodată la o duminică a florilor, în general. În primul Tetraevanghel slavo-român (cca 1552) sărbătoarea este numită „stavele florii” și „staule[le] florii”. La Dosoftei (în Parimiar) se cheamă „Dumineca a stavle flori”. Cronicarul Nicolae Costin o menționează sub numele de „Staule Floriilor”, iar Dicționarul Academiei (DLR) înregistrează variantele „staoru florii”, „staole cu flori” etc.

Etimologia acestei expresii nu a fost încă lămurită (nici vorbă de metafora „staulului”, cu trimitere la Biserică, așa cum sugerează într-un articol profesorul Stelian Dumistrăcel, fie și numai pentru că termenul apare aproape întotdeauna la plural: staule sau stavele). Pluralul „stave” însă (atestat în Tetraevanghelul sibian și la Dosoftei) trimite mai degrabă la „stavă”, cu sensul vechi de mănunchi (de nuiele): așadar, mănunchiul de lăstari de salcie înfloriți.

În concluzie, e ca în bancul cu judecătorul. Dan Alexe are dreptate când spune că „evenimentul biblic n-are nicio legătură cu florile”. Dar n-are dreptate să sugereze că este pe undeva „o traducere improprie” (unde?) și să pierd eu din cauza asta o sticlă de Talisker.

Lumea nu se felicită de Florii pentru că apare sau nu cuvântul în Evanghelie, ci pentru că e o sărbătoare a Bisericii, așa cum a crescut ea în Biserică. Da, narcisele și panseluțele nu au ce căuta pe crucea Mântuitorului lumii, dar, acolo unde n-au fost ramuri de palmier, salcia a fost investită cu forța lor simbolică. Iar Floriile se referă la lăstarii acesteia, care în sute de ani au crescut, în Biserică, din cioturile de palmier ale Evangheliei. „Scriptura crește odată cu cititorii ei”, așa spunea undeva Sfântul Grigore cel Mare.

Însă dincolo de toată discuția asta tehnică, cât de frumoasă este secvența cu care d-l Dan Alexe își încheie articolul de Florii: „Paiele așternute ale Logosului”. Frumoasă ca o icoană bizantină și plină de umilință ca un suflet care suferă în ascuns pentru Logos.

două reguli și niște răspunsuri

 

După textul de ieri câțiva cititori mi-au scris că promovez un „determinism materialist” și m-au întrebat unde mai este credința mea, unde îmi este nădejdea, unde mai este Dumnezeu în textul meu. Alți cititori nu mi-au scris, dar probabil își pun și ei aceleași întrebări. De fapt, toate întrebările ar putea fi rezumate la una singură: de ce nu toată lumea gândește ca noi?

       Regula numărul unu pe care am deprins-o după aproape 20 de ani de preoție este să nu pun asupra oamenilor măsura unei credințe înalte. Nu zic măsura credinței mele, dar măsurile unei credințe înalte. Celor care au „credință și nădejde” nu mai trebuie să le spun eu că acestea îi vor trece peste toate în viață, inclusiv peste greutățile creșterii unui copil. Dar celor care nu au încă măsura acestei credințe nu pot să le cer să judece viața după ea sau să se prefacă. Și pentru unii, și pentru alții, rolul meu este să le spun ce înseamnă credința, unde este nădejdea și să mă rog pentru toți. Am să-i rog totuși pe cei foarte credincioși să fie mai indulgenți cu credința mai slabă a altora, așa cum a fost și Iisus cu acel tată care s-a rugat „ajută, Doamne, necredinței mele”.

        Am fost timp de câțiva ani preot într-un sat din Moldova. Acolo am văzut că majoritatea părinților petreceau infinit mai mult timp cu animalele sau la câmp decât cu copiii lor. Iar dintre acești copii, doar câțiva ajungeau să facă la oraș mai mult de opt clase. Ce-ar fi trebuit să le spun acelor părinți? Să-i încurajez în numele „credinței și nădejdii” să facă alți copii? Dar nu trebuie să fii preot de țară ca să vezi asta. E suficient să ne uităm împrejur, oriunde, și vedem cum, în general, părinții nu mai au timp de copiii lor. Din diferite motive. Eu pot să mă rog pentru ei, să le arăt unde greșesc, să fiu un pic de tată și de mamă pentru copiii lor, dar nu am puterea să schimb lucrurile care au luat-o razna și nici dreptul să le încurajez în numele unor cuvinte mari.

        Unde este Dumnezeu în rândurile mele, mă întreba cineva. Ca să scrii cu Dumnezeu în suflet, i-am răspuns, nu trebuie să-i amintești numele din două în două rânduri. Așa cum, ca să te gândești la prezența Lui în lume, trebuie uneori să citești printre rânduri.

        Regula numărul doi pe care am învățat-o în anii preoției mele este să nu fac din teologie un instrument de propagandă religioasă. Știți care carte din Vechiul Testament era socotită „cea mai sfântă dintre toate”, cartea care a inspirat cel mai mult, și evreilor, și creștinilor, mistica întâlnirii cu Dumnezeu? Nu Psalmii, nu Cartea Facerii și nici cărțile despre Legi și „cele zece porunci”. Cea mai sfântă carte este „Cântarea Cântărilor”, un poem de dragoste în care numele lui Dumnezeu nu apare nici măcar o singură dată. Și unde iubitul și iubita nu socotesc câți copii o să aibă, ci își vorbesc despre ei și iubirea lor. Dacă am ști să le arătăm oamenilor frumusețea teologiei, ar ajunge singuri la toate răspunsurile.

copii pentru țară sau o țară pentru copii?

Mitropolitul Clujului a numărat zilele trecute de câți copii are nevoie o familie și i-au ieșit trei: „unul pentru tata, unul pentru mama și unul pentru țară și biserică”. Să mă ierte Părintele Mitropolit, dar în țara unde, nu chiar demult, altcineva a numărat până la patru, cu consecințele pe care le știm, poate ar fi bine ca măcar o vreme să nu mai numere nimeni copiii românilor.

        Problema natalității nu se rezolvă prin presiuni asupra părinților. Acestea sunt ineficiente, dar mai ales imorale. Biserica binecuvintează căsătoria și nașterea copiilor, dar e numai dreptul părinților să decidă când și câți copii să facă. Pentru că nimeni nu împarte cu ei nici responsabilitatea aducerii lor pe lume, nici greutățile creșterii lor.

        M-am cam săturat de predici pentru părinți. Aș vrea să aud din partea ierarhilor noștri câteva predici pentru miniștri și pentru parlamentari, adică pentru cei care au datoria să adopte o legislație care să ajute familia și copiii, așa cum se întâmplă în țările din vestul Europei. Oare chiar nu înțelegem că, în România, scăderea natalității are legătură în mod direct cu viața oamenilor de la un salariu la altul și cu nesiguranța zilei de mâine în care trăiesc cele mai multe familii? Așa stau lucrurile, dincolo de predici frumoase și cuvinte mari.

        Ca dovadă, cei mai mulți copii români se nasc de câțiva ani nu în țară, ci în afara țării (cu o treime mai mulți, arată statisticile), adică acolo unde părinții lor au dreptul la o viață decentă și unde guvernele sprijină familiile cu copii.

       O viață de om nu se face la normă și nu este justificată de niciun calcul „pragmatic”, cuvânt pe care Mitropolitul Clujului l-a repetat de câteva ori la deschiderea „Marșului pentru viață”. Abordările „pragmatice” or fi potrivite creșterii unui șeptel, dar n-au ce căuta în universul unei familii. Și dacă o familie are un singur copil, – l-aș întreba pe Părintele Mitropolit -, nu poate fi el în același timp și pentru tata, și pentru mama, și pentru țară și biserică? Oare n-ar fi mai importantă educația lui decât numărul de ordine? Iar dacă are zece și toți sunt la muncă în Italia, așa cum sunt cei zece copii ai familiei Timon din Valea Grecului (Vaslui), unde mai este al tatălui, unde mai este al mamei, unde mai este al țării?

        Și la urma urmei, ce să facă țara cu el? Așa cum am spus, poporul român crește acum mai mult în grădinițile din străinătate. Unii copii nici măcar limba nu și-o mai vorbesc cum trebuie. Alți copii din țară, mai mult de jumătate, arată aceleași statistici, trăiesc în sărăcie lucie. Mortalitatea infantilă este cea mai mare din Europa. La fel și numărul mamelor minore.

        Nu cumva, în acest moment, copiii au nevoie de o țară mai mult decât are țara nevoie de ei?

raport despre oameni și locuri

În fiecare an fac de Bobotează cam o mie de kilometri cel puțin. Anul ăsta am terminat cu vizitele pe la mijlocul lui februarie. Aproape că m-a ajuns din urmă Postul Paștilor, de nici nu mai știam ce să le cânt oamenilor, „În Iordan botezându-te tu Doamne” sau „Ușile pocăinței”. Merg atât de mult, nu neapărat pentru că aș fi chemat în multe case, ci pentru că românii sunt împrăștiați în toată țara. Sigur că ar prefera să stea la Glasgow sau la Edinburgh, dar se duc bieții de ei oriunde găsesc de lucru. Dacă a fost de muls capre la vreo fermă din nordul pustiu al Scoției, s-au dus și acolo. Dacă o să fie de muncă pe planetele alea, Trappist, sunt sigur că or să ajungă printre primii.

Iar eu nu mă grăbesc niciodată când merg la ei.

prețul unui ochi și prețul unui dinte

Când eram pe cale să mă convertesc și citeam Biblia, mă îngrozeam cât sânge de animal trebuia să curgă în jertfele din Vechiul Testament. Una-două, pentru fiecare păcat, mai era căsăpit un miel și aruncat pe altar. Mă întrebam oripilat de ce avea nevoie Dumnezeu de atâtea ruguri și mortăciuni. Mai târziu însă am înțeles că nu pentru Dumnezeu rânduise Moise jertfele Legii. Dar cum altfel să învețe poporul cel prost că plata păcatului este moartea (Rm 6.23)? Cum să înțeleagă altfel că atunci când urăști, sau minți, sau furi, sau înșeli, nu e ceva rău doar pentru că așa spune legea morală, ci pentru că lucrezi de fapt împotriva vieții unor oameni? Și că sângele mieilor curge ca răscumpărare acolo unde ar fi fost drept să curgă sângele lor?

Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. De aceea s-au spus cuvintele acestea, ca să nu uităm care e prețul unui ochi și care e prețul unui dinte. Ca să nu uităm că păcatul nu se șterge dintr-un condei, ci se răscumpără prin sânge, pentru că la rândul lui a făcut să curgă sânge – și așa e drept, chiar dacă în lumea asta n-ar fi niciun Dumnezeu.

Dar toate aceastea erau în Vechiul Testament. Iisus a fost ultimul miel care a trebuit să moară și sângele lui a răscumpărat toate păcatele lumii, toți dinții smulși și toți ochii scoși. Deși când spui așa, cuvinte mari despre lume, parcă nu înțelegi despre ce e vorba. Ar trebui ca fiecare să-și spună „a răscumpărat păcatele mele” și apoi să le spună în gând unul câte unul. Numai așa poți să înțelegi ce a făcut Iisus. Gata cu mieii, gata cu sângele lor scurs pe altare! În locul lor este acum Crucea și exemplul lui Iisus. „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie.”

Dar oamenii nu știu ce este crucea. Mai aud oftând pe unul sau altul, oameni necăjiți: asta e crucea mea, părinte. Dar nu asta e crucea ta, le spun. Ăsta e un necaz, roagă-te pentru el. Dar atunci care e crucea mea, își rotește omul ochii goi de înțeles. Crucea ta o să fie când ai să duci de bunăvoie necazul altuia, nu necazul tău. Crucea nu este să fii tu olog, ci să porți după tine un olog. Crucea nu este să fii bolnav, ci să îngrijești cu dragoste un bolnav. Crucea este atunci când rabzi pentru altul, nu pentru tine. Când nu le mai cauți pe ale tale, ci pe ale celuilalt.

Iar dacă e un tânăr ieșit din adolescență, îi spun: crucea ta o să fie când ai să cunoști o fată frumoasă și ai să te îndrăgostești de ea.

suflet de bancher și socoteli meschine

Mi-am zis că nu mai citesc siteuri românești, că mă enervez. Dar azi nu m-am abținut și, așa mi-a trebuit, m-am enervat să găsesc că un bancher împarte românii în hoți și proști iar un scriitor important crede că problema asistaților sociali sunt „țiganii și popii”.

Pe mine nu mă miră că, între un hoț și un prost, dl Ion Țiriac declară că preferă hoțul. Dl Țiriac a făcut un miliard de dolari la viața sa, pentru care a avut de-a face în mod sigur și cu hoți, și cu proști, deci știe ce spune. E greu să-l contrazici. Deși eu cred că în afaceri nu subestimează nici proștii.

mama-euglenă

Cea mai fascinantă jucărie pe care am văzut-o în copilăria mea a fost o lupă. Am văzut-o în mâna unui băiat, cum a ațintit-o la soare asupra unui petec de hârtie și acela s-a aprins imediat. Mi s-a părut cea mai mare minune din lume și, pe loc, i-am dat bicicleta mea în schimbul lupei. Acasă am inventat o poveste, că mi-au furat-o niște țigani. Nici nu mă omoram eu să mă plimb cu bicicleta. Dar să ai o lupă, abia asta era o chestie grozavă.

          Nu mă mai săturam să-mi privesc degetele, unghiile, crestele și șanțurile reliefului papilar, porii din piele, alunițele și firele de păr, apoi literele din cărți, petele de cerneală de pe caiete, picăturile de supă, firimiturile, firele de păianjen și musculițele moarte, toate se arătau sub lupa mea, ca o lume descoperindu-și numai pentru mine contururi fascinante și detalii necunoscute. Mai târziu, când făceam biologie la școală, luam apă din bălți și mă chinuiam ore în șir să văd euglena verde, pentru că profesoara ne spusese că euglenele mai dezvoltate pot fi observate cu o lupă puternică. Or eu aveam o lupă puternică. În tot acest timp, mama a intrat în camera mea la intervale regulate, să mă cheme la masă, ori să-mi aducă rufele călcate, sau să se refugieze din calea tatălui meu, dar niciodată n-am simțit nevoia să-i spun nimic despre mine, și nici ea n-a simțit nevoia să-mi spună despre ea, ca și cum ne-ar fi fost rușine unul de altul. Nu am vorbit cu mama, în toată copilăria mea, mai mult de câteva ore la un loc.

          De Crăciun i-am trimis mamei un pachet. E prima dată când îi trimit un pachet. În ceilalți ani îi trimiteam bani, să-și cumpere ea ce avea nevoie, dar aflam apoi că-i punea deoparte, să fie acolo. „Las’ să fie acolo” – era vorba ei. Și mai avea o expresie: „Poate îl dăm cuiva”. Pe vremuri, când căpătam ceva mai deosebit de la rudele mai înstărite, o sticlă de băutură, un parfum, un săpun Fa, mama îl punea în vitrina din sufragerie: „Poate îl dăm cuiva”. Vorba asta mi-a rămas în minte și mă urmărește și acum. Când primesc ceva bun, primul meu gând e să-l pun deoparte, „poate îl dăm cuiva”, ca și cum mie nu mi s-ar cuveni. Uneori desfac un lucru de care nu am nevoie numai de-al naibii, ca să știu că n-am să-l dau „cuiva”. Mi-a explicat un prieten psihiatru că asta se cheamă „poverty shock”.

          Deci i-am trimis mamei un pachet. I-am pus papuci de casă îmblăniți, un cesuleț de mână frumos (pe care l-am luat la reduceri pe o nimica toată), prăjituri, cidru, o lumânare parfumată, ceai verde, ulei de măsline și niște cosmetice.  Pe unele lucruri a trebuit să lipesc bilețele cu explicații: „cremă de mâini”, „cidru – un fel de vin slab din fructe” sau „prăjituri englezești tradiționale, poți să le mănânci așa sau să le pui un pic la cuptor”. M-a sunat imediat cum a primit pachetul, atât de fericită, mulțumindu-mi de zeci de ori, ca unui străin care-ți trimite un dar. Mi-a spus că înșirase toate lucrurile într-o cameră și, din când în când, intră să le vadă cât sînt de frumoase.

          Când îi făceam pachetul, mi-am amintit de anii când eram elev la internatul forestier și ea îmi trimitea pachete cu mâncare, din ce avea prin casă: carne la borcan, zacuscă, murături. Odată mi-a trimis o pungă de făină cu câteva ouă îngropate în ea să nu se spargă, zahăr, o sticlă de ulei și o rețetă scrisă de mână, cum să-mi fac singur clătite.

          Am vrut de multe ori să o aduc la mine, în vizită, dar a refuzat de fiecare dată, sub diferite pretexte. La început a fost că nu-și poate lăsa casa, că dacă se sparge o țeavă cât este ea plecată. Apoi, ba că vara e prea cald de călătorit, ba că iarna e frig. În cele din urmă mi-a spus adevărul: nu are haine cu care să vină pe avion. Are dulapul plin de haine, multe primite chiar de la mine când am mai fost pe-acasă, dar ea își închipuie că pe avion trebuie să te îmbraci într-un mod cu totul deosebit. Cum deosebit, am întrebat-o la telefon, cu gura căscată. Lasă, mamă, mi-a zis, am văzut eu la televizor.

          Mama a rămas văduvă la 35 de ani și nu numai că nu s-a mai recăsătorit, dar nici măcar n-a mai vrut să atingă vreun bărbat în viața ei. Un timp ne-am mai întâlnit în casă în tăcerile noastre, până când eu am plecat la internat, iar ea a rămas să-și ducă zilele cenușii, împărțite invariabil între schimbul de zi și schimbul de noapte, între bucătărie și dormitorul pustiu, între ușurarea că a scăpat de ziua de ieri și apăsarea pentru ziua de mâine. Mama este ființa cea mai simplă și nevinovată pe care am întâlnit-o vreodată în lumea asta. Dacă ar fi un regn al mamelor, pe scara acestuia ea ar fi mama-euglenă, o celulă rudimentară plutind invizibil într-un ochi de baltă, din care în milioane de ani am evoluat eu, animalul complex care o studiază acum sub lupa lui puternică.

          Din cele două-trei amintiri fericite în care o regăsesc pe mama, una îmi revine în minte obsedant, poate pentru că e singura în care ea îmi apare, preț de câteva ore, altfel decât am știut-o toată viața, – pământie și ștearsă. Tata murise, iar asta era o mare eliberare. Eram elev la internatul silvic, prin clasa a zecea. Iar mama a venit la mine, la ședința cu părinții. Cred că era prima dată în viața ei când lua trenul ca să meargă atât de departe de casă. Nici nu credeam că era în stare! Era o zi frumoasă, de primăvară, și după ședința cu părinții mama mi-a spus dintr-odată: ce-ar fi să mergem la un restaurant, să mâncăm o friptură. Lucrul acesta m-a uimit enorm! Mama, la masă într-un restaurant, așa ceva nu mi-aș fi închipuit. Restaurantele, pe care până atunci le văzusem doar pe dinafară, admirându-le prin vitrine fotoliile roșii de pluș, chelnerii stilați, orchestrele care cântau, mi se păreau locuri ale fericirii și lipsei de griji, rezervate unor oameni aleși, unde noi n-aveam ce căuta. Iar mama îmi spunea să o duc într-un astfel de loc, deși o avertizasem cât ne-ar putea costa o asemenea aventură.

Am mers pe jos până la o cabană frumoasă, într-o pădure de lângă oraș. Îmi amintesc și acum ce-am mâncat. Nu mai știu alte detalii, de exemplu cum era îmbrăcată mama, sau cum arăta restaurantul, dar îmi amintesc că la cabana aceea am mâncat cei mai mizerabili cartofi natur, cu o friptură sleită de porc și cu murături. Atunci însă totul mi s-a părut minunat, deși nici eu, nici ea nu știam să ne purtăm acolo, într-un restaurant, și arătam în mod clar ca doi proști. La sfârșit, mama a făcut iarăși un gest pe care nu mi l-aș fi închipuit la ea, pentru că nu-l mai văzusem decât în filme. Nu mai știu cât a costat nota, dar mama a lăsat pe masă o bancnotă și i-a spus cabanierului să păstreze restul. Probabil era prea mult sau poate, cum spuneam, arătam noi ca niște proști, pentru că omul a alergat după noi, cu restul în mână, tot încercând să i-l dea mamei. Momentul acela m-a enervat, mă enervează și acum, amintindu-mi, – ca și cum idiotul acela n-ar fi crezut-o pe mama în stare să-i lase lui un bacșiș. În fine, ne-am așezat apoi pe o bancă lângă un pârâu, mama a fumat liniștită câteva țigări (era fumătoare), iar eu îmi amintesc că, deși eram ditamai lunganul de 16 ani și aveam chiar și o iubită mai mare ca mine, m-am jucat în albia pârâului, cum mă jucam în copilărie pe malul apei, adică îngropând sub apă tot felul de resturi, sticle, bețe, capace, și punând semne din pietre, ca să regăsesc peste ani locul.

 

popor de lozinci

Cât eram în țară, în preajma sărbătorilor naționale, precum cea de astăzi, sau 24 ianuarie, sau 10 mai, făceam acest test: îi rugam pe cei din jur să-mi spună unul-două nume în legătură cu evenimentul respectiv. Un nume măcar, al vreunui român care să fi avut, de pildă, un rol de seamă la Marea Unire. Un nume, o mică poveste, un detaliu cu putere exemplară. Cu greu găseam pe cineva care să știe măcar un singur nume. Și asta nu în parohia mea de la țară, ci în oraș, printre absolvenți de licee și universități.

Ne-am învățat (cine ne-a învățat?) să purtăm memoria unor date sau evenimente mai mult decât memoria oamenilor care le-au făcut. Lozincile sunt mai eficiente decât istoriile personale, care, Doamne ferește, te mai pot pune și pe gânduri. Așa cum pe vechile noastre cărți nu se trecea mai niciodată autorul sau traducătorul. Nici azi nu știm cine a tradus prima Evanghelie în limba română și cred că suntem singurul neam care nu știm asta despre noi. Prin alte părți însă, pe unde am mai umblat, memoria colectivă este mai recunoscătoare oamenilor decât miturilor care le-au urmat.

Sunt curios astăzi, când vor curge sute de știri despre Ziua Națională, când se va dezbate la nesfârșit cine trebuia invitat și cine nu la parada militară, când discursurile patriotice vor luneca pe gâturi asemenea fasolei cu ciolan, de câte ori se vor pomeni numele lui Ferdinand I, Iuliu Maniu, Ionel Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Hossu, Vasile Goldiș, Miron Cristea, Vasile Lucaciu etc. Ce să mai zic de Iancu Flondor, Onisifor Ghibu, Pantelimon Halippa… Nu-i așa că parcă vorbesc din povești? Mă întreb câte pagini mai au oamenii aceștia, la un loc, măcar în manualele școlare. Și dacă ceva din conștiința lor ni s-a transmis celor de azi măcar pe cale genetică, dacă n-a fost să fie politică. Adică mă întreb dacă mai avem vreo speranță.

Am aflat însă că Ion Iliescu a fost prezent în tribuna oficială, la parada militară. Departe de țară cum sunt, nici nu știam dacă mai trăiește. A fost, într-un fel, contemporan părinților fondatori ai Unirii. Pe vremea când se bucura de „tinerețea luminoasă” la Moscova, cum zicea chiar el, Maniu, Hossu, Pantelimon Halippa, Vaida-Voevod, Onisifor Ghibu, Aurel Vlad și alții, care au făcut să existe Ziua Națională, înfundau pușcăriile comuniste. Oasele lui Maniu zac și astăzi neștiute în cimitirul săracilor din Sighet. Amestecate ca și numele său într-o groapă comună a istoriei. Ca în versul lui Paul Celan: „Nimeni nu mai dă mărturie despre martor”. În schimb, moștenirea simbolică a unui veac denaturat se înalță de la tribună peste un popor de lozinci.

de vremea postului

La mine acasă, când eram copil, nu se postea. Prima dată am văzut un om postind când eram pădurar la Huși. În timpul săptămânii locuiam într-un canton izolat, pe lângă niște cătune pierdute prin pădure. De-acolo veneau oameni în fiecare zi, să mă ajute la mar-cat și să-și pună deoparte câte-o uscătură. Oamenii veneau ca la pădure: cu carne, brânză, rachiu, să mân-căm cum trebuie. Numai unul din ei venea cu cartofi fierți. Parcă îl văd cum îi scotea din traistă, îi înșira pe-o pânză și punea sare peste ei. Ceilalți rupeau din frip-turi, râdeau și-și dădeau coate: iar i-a pus fimeia mâncare de sec. Râdea și el, ca prostu’ satului, și mușca jumate de cartof odată. Pe urmă, în iarnă, când mă îmbolnăvisem de pneumonie și căzusem la pat, prostu’ satului a venit din întâmplare la canton, să-mi aducă o oală cu miere. Când m-a văzut în ce hal eram, a dat fuga acasă și s-a întors cu o traistă de buruieni uscate. M-a pus să le fierb și să fac în ele o baie fierbinte, apoi m-a frecat cu seu de oaie și a doua zi eram ca nou-născut.

Primul post l-am ținut pe la 23 de ani, când am intrat la Teologie. Eu nu prea aveam chef să postesc, dar toți în jurul meu vorbeau numai despre asta: începe postul Crăciunului. Și, vezi bine, acum eram și eu teolog, trebuia să postesc. Dar nu vedeam niciun rost în asta, mai ales că mie îmi era foame tot timpul. Nu știu de ce, poate de la foamea pe care-am tras-o în liceu, sau poate din cauza firii mele lacome, nu mai contează. Cum să postesc 40 de zile? Lasă că pe-atunci nu erau ca acum, în toiul iernii, salate, vinete, ciuperci și câte și mai câte. Așa, și fructe de mare. Nici măcar dezlegări la pește nu erau ca acum (sau nu se știa de ele).

De lăsatul secului mă luase jalea. A venit mama și mi-a făcut sărmăluțe de post, dar după vreo săptămână, așa mă răzbise o foame, că nici nu mai suportam să văd mâncare de sec. Arătam ca o mâță leșinat, dar eram și tare mândru că țin postul. Mi se părea că sunt un mare ascet, ca părinții de odinioară. Cum ar spune Sfântul Ioan Scărarul, cu dracul mândriei am alungat dracul foamei. Spre sfârșitul postului nici nu mă mai interesa ce mănânc. Mă puneam la masă în silă și înghițeam tot ce mi se punea înainte. Ultima seară, ajunul Crăciunului, a fost cea mai grea: tot blocul mirosea a friptură la ceaun, iar eu îmi umpleam farfuria cu scrijele de cartofi. Dar undeva în mine adânc se lămurea parcă un pic de bucurie, necunoscută până atunci. Nici n-am mai așteptat masa de Crăciun cu nerăbdarea de altădată. Vroiam doar să înțeleg mai bine bucuria aceea și să o păstrez cât mai mult.

Dar cel mai lung post l-am ținut din greșeală, când m-am făcut preot. Cam pe la sfârșitul lui aprilie, de Paști, abia ce ieșisem din postul Paștilor, îmi spune starețul meu, părintele Clement:
– Măi, am auzit că Înaltul o să te hirotonească preot. Ar fi bine să postești vreo săptămână, ca să-ți ajute Dumnezeu.
M-am apucat iarăși să țin post. Ce mai era o săptămână. Și trece săptămâna, mai trece încă una, trece și luna și tot nimic despre preoțirea mea. Mă du-ceam pe la mânăstire, mă arătam starețului, căutam vorbă, poate-și aduce aminte de mine. Dar nu îndrăzneam să-l întreb nimic pe față, pentru că îmi ziceam: dacă are ceva să-mi spună, nu trebuie eu să-l întreb. Și am ținut-o toată vara într-un post, mai ceva ca la mânăstire. Acum îmi era mai ușor, mă mai învățasem între timp, dar totuși mi se cam urâse de atâta post. Pe la începutul lui septembrie n-am mai răbdat și m-am dus la stareț.
– Părinte, să mai țin post?
– Ce post, face el.
– Păi ați zis astă primăvară să țin oleacă de post, că mă face preot. Să mai țin post?
– Vai de mine, a făcut starețul, cu mâna la gură. Am uitat!
Și mi-a dat dezlegare să mănânc, iar după o săptămână Înaltul m-a hirotonit diacon.