Maria învierii

Am scris textul de mai jos exact acum un an. L-am mai periat un pic, am mai găsit o imagine interesantă, i-am schimbat titlul și este ca nou.

Mé mou háptou, „nu te atinge de Mine!” (Ioan 20,17) îi spune Mântuitorul Mariei Magdalena, în dimineața învierii, la mormânt, și vedem în pictura apuseană, aproape fără excepție, variațiuni pe aceeași temă: o Magdalenă îngenuncheată, gata să cuprindă picioarele lui Iisus, în timp ce El se ferește de atingerea ei. Ca în această superbă frescă a lui Fra Angelico, în care Iisus duce pe umăr o cazma ca să ne amintim că Maria Magdalena îl confundase inițial cu grădinarul cimitirului:

Noli me tangere, da, numai că în limba greacă propoziția s-ar putea înțelege la fel de bine și „încetează să te mai atingi de mine!”, așa cum deja au observat mai mulți exegeți competenți, dar nu vreau să fiu acum pedant. „Încetează să te mai atingi de mine!” – ca atunci când spunem, de exemplu, „nu mă enerva!” sau „nu te lungi cu povestea”, dar se înțelege: „încetează să mă mai enervezi”, „nu te mai lungi” etc., pentru că, de fiecare dată, acțiunea este deja în desfășurare. Nu este așadar exclus ca Maria Magdalena să fi atins deja picioarele lui Iisus mai înainte ca El să o respingă, așa cum apare scena într-o miniatură din celebrul Evangheliar al lui Bernward (sec. 11):

Sau într-o icoană mai nouă de inspirație bizantină:

De altfel, un vorbitor nativ al limbii evangheliilor, așa cum a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, este cel mai bun martor pentru înțelegerea pasajului în sensul de care vorbesc. De unde știm – se întreabă Ioan Gură de Aur (în Omilia 86 din Comentariul la Ioan) – că Maria Magdalena s-a atins de el (hóti hépsato autoũ)? Din aceea că îi spune: „Nu te atinge de mine!” Așadar, Ioan Gură de Aur pare a înțelege că Maria Magdalena deja îmbrățișase picioarele lui Iisus (sau se atinsese de El). De fapt nu ar fi nimic excepțional aici, pentru că o scenă asemănătoare este descrisă la Matei 28,1.9: „Au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul… Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat”. Iar apostolul Toma este lăsat chiar să atingă rănile Mântuitorului.

Atunci, care ar fi, totuși, explicația acestei respingeri din Ioan 20,17? S-a scris enorm pe acest subiect, s-au formulat teorii din toate perspectivele posibile, dar interpretarea Sfântului Ioan Gură de Aur rămâne, după părerea mea, cea mai rezonabilă.

Maria Magdalena îl strigă pe Iisus Rabbuni, „Învățătorule”, ca în timpul vieții Sale pământești (spre deosebire de Toma, care după înviere îl numește „Domnul meu și Dumnezeul meu”). Toma are conștiința că Iisus cel înviat este însuși Dumnezeu, pe când Maria „nu are încă învățătura Învierii”, va spune Ioan Gură de Aur. Ea crede că Învățătorul s-a întors din morți (ca Lazăr) și îi îmbrățișează picioarele ca altădată. Tocmai de aceea El o respinge, explică mai departe Ioan Gură de Aur, pentru a-i da o lecție: „Încetează să te mai atingi de Mine așa cum o făceai înainte, pentru că de-acum lucrurile stau altfel”, iar acest altfel înseamnă „în duh” și este pus în legătură cu continuarea versetului („încă nu m-am suit la Tatăl meu… mă sui la Tatăl meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru”).

În alt loc însă mi se pare că se ascunde misterul întâlnirii de la mormânt. Iisus îi vorbește Mariei („femeie, de ce plângi? pe cine cauți?”), dar ea nu-l recunoaște încă. Ba chiar îi întoarce spatele, ca să vorbească din nou cu îngerii din mormânt. Deci nu glasul lui Iisus l-a recunoscut ea, așa cum nu i-a recunoscut nici chipul învierii. Abia când El o cheamă pe nume („Iisus i-a zis: Maria!”), ea îl recunoaște și îi răspunde imediat: „Rabbuni!”. Nu vocea în sine, așadar, ci chemarea numelui ei o face să-l recunoască pe Iisus. Părinții Bisericii au pus acest moment în legătură cu oile care cunosc glasul Păstorului cel Bun (Ioan 10,3-4: „… și oile ascultă de glasul Lui și oile Sale le cheamă pe nume și le mână afară… și oile merg după El, căci cunosc glasul Lui.”)

Nu cred însă c-ar fi nepotrivit să-l punem în legătură și cu o mistică a „glasului Iubitului” din Cântarea Cântărilor. În fond despre această carte s-a spus cel mai mult că reprezintă o alegorie a nunții Mirelui ceresc cu sufletul credincios care-L caută și-L așteaptă. „Glasul Iubitului meu!” (2,8), tresare iubita, părându-i-se că-l aude venind de peste munți. Îl aude și în puterea nopții: „Glasul Iubitului meu bate la ușă!” (5,2). „Cel ce șezi în grădini, prietenii iau aminte la glasul tău: fă-mi-l auzit!” (8,13 – amintiți-vă că mormântul învierii era într-o grădină!). La rândul lui, și Iubitul cere să audă glasul iubitei: „Porumbița mea, fă-mi auzit glasul tău” (2,14), „glasul tău e fermecător” (4,3) (toate citatele sunt după Septuaginta NEC/Polirom).

Iubitul cheamă numele iubitei într-un fel pe care-l știe doar el și ea. Desigur, toți îi cunosc numele și pot să o strige pe nume, dar ea își recunoaște Iubitul și dintr-o mie numai din felul în care acesta îi rostește numele. În lumea semită numele nu se „punea” pur și simplu, ci „se chema” peste cineva. Numele este chemare.

Orice iubit care cheamă numele iubitei repetă istoria lui Adam care pune numele Evei după ce o naște din coasta sa. Iisus, ca un „nou Adam” (1Cor. 15,45), cheamă numele Mariei Magdalena, ucenica cea iubită, născută din nou din coasta Sa euharistică.

Advertisements

un tangou de neuitat

                                                                                                               © Foto: BEN, pentru Jurnal scoțian

Îmi dădusem demisia de la ziar și eram pe drumuri. Plutea în aer ceva suprarealist, dar încă nu știam ce.

Contra unei șpăgi cât jumătate din ultimul meu salariu îmi aranjasem o cameră în căminul facultății de medicină. Ca să mă întrețin, dădeam meditații de anatomie unor arabi cărora le spusesem că sunt un medic stagiar venit de la Brașov. Într-o zi m-a întrebat unul cum se face anamneza în cazurile de urgență, n-am știut să-i răspund și i-am spus la plesneală ceva din Platon. S-au prins că-i mințisem și mi-am luat o bătaie soră cu moartea.

După ce-am zăcut două nopți, a treia zi m-am dus la biserica studențească din campus, să capăt ceva de pomană. Era în duminica blajinilor, când morții se uită pe apa sâmbetei după coji de ouă roșii. Terminați cu poveștile astea, a zis preotul la predică. Femeile din biserică împărțeau de pomană. Mi-au dat și mie o pungă cu niște drob, ouă roșii, cozonac și o sticlă de vin.

Întorcându-mă în cameră m-am pus la masă, când a bătut cineva la ușă. M-am temut să nu fie arabii și m-am înarmat într-o mână cu sticla de vin, dar în prag stătea un cerșetor bătrân, cât se poate de pașnic. Un cocoșat îmbrăcat cu un parpalac zoios de sub care i se vedeau doar vârfurile roase ale ghetelor.

Nu vă supărați, domnule, a zis cocoșatul. Avea un aer foarte ceremonios, parcă era agent de vânzări. A scos dintr-o pungă o bucată de pâine și mi-a întins-o. Domnul meu, am bucata asta de pâine, da’ nu pot s-o mănânc goală. Nu se duce pe gât. N-aveți ceva să pun lângă ea?

Și a încremenit privindu-mă țintă în ochi, cu bucata de pâine întinsă spre mine ca și cum el îmi oferea de pomană. Cum ai intrat, l-am întrebat, aici e un cămin de studenți. Și ce dacă e cămin de studenți, a zis el, tot pe o ușă se intră.

Am vrut să-i dau un ou roșu și să scap de el. Dar când să-l alung, mi-am amintit de ce-mi spunea bunicul Ioan: sunt lucruri pe care pur și simplu nu se cade să le faci unui om. De exemplu, să-i închizi ușa-n nas unui om flămând și apoi să te pui la masă. Poate că și bătaia pe care o luasem mă făcea să mă simt solidar cu orice umilință. Așa că i-am spus cerșetorului să intre și l-am anunțat că o să mâncăm ceva împreună. N-am mare lucru, l-am prevenit.

Atât a așteptat. A băgat pâinea în pungă și s-a strecurat în cameră stârnind în urma lui un val de miasme care mi-a întors stomacul pe dos. Mă rugam în gând să nu aibă păduchi sau vreo boală molipsitoare. Lasă parpalacul pe tine, i-am zis. Îmi tot venea în minte, ai făcut un lucru bun, așa să-ți ajute Dumnezeu, dar cerșetorul nu părea mirat, ca și cum toată ziua, pe unde umbla, era așteptat cu masa pusă. A cuprins cu ochiul tot ce era pe masă și s-a oprit la sticla cu vin.

I-am turnat un pahar, mi-am turnat și mie unul. Vin de oameni necăjiți, subțire și acru, din poamă culeasă înainte de vreme. De sufletul lui bunicul Ioan, i-am zis. Bodaproste, a spus cerșetorul, dând paharul peste cap. S-a scuturat de acreala băuturii și a pus paharul pe marginea mesei. A fost un om bun, a oftat el. Eu am zâmbit la o asemenea amabilitate. De unde știi, zic, doar nu l-ai cunoscut. Nu, domnul meu, dar așa se face când primești de pomană, se spune un cuvânt bun despre răposat. De unde ești, îl întreb. De la țară, zice, dintr-un sat. Și ce faci la Iași? Ce să fac, cerșesc, nu-mi ajunge pensia. Aveam un autobuz la două, da’ l-am pierdut, mai am unul diseară.

Așa deci, ai pensie, da’ ce-ai lucrat, ce-ai fost la viața ta? Profesor de franceză, zice.

Nici nu s-a uitat la mine. A întins în muștar o felie de drob și a îndesat-o în gură printre gingiile știrbe. Spusese „profesor de franceză” atât de firesc, ca un om obișnuit să repete asta de sute de ori. L-am crezut pe loc. Voiam totuși să-l aud spunând ceva în franceză. Să mă las pe spătarul scaunului cu gura căscată, ca la o secvență genială de ciné-verité. Zic, și mai știi franceză? Am fost profesor, ți-am spus.

Am căutat repede în minte ceva ce l-aș fi putut întreba, dar în afară de comment t’appelles-tu nu-mi veneau în cap decât niște versuri pe care uneori le recitam singur prin casă. Mi-am dat seama că eram deja ridicol, dar m-am străduit să le pronunț cât mai corect.

Dacă ai fost profesor de franceză, spune-mi și mie cine-a scris poezia asta: les sanglots longs des violons de l’automne blessent mon coeur d’une langueur monotone.

Domnul meu, zice, acesta e Verlaine. Și a continuat poezia în timp ce se concentra să decojească un ou roșu: tout suffocant et blême quand sonne l’heure je me souviens des jours anciens et je pleure.

Cum ai ajuns în situația asta, zic. Ce cauți, după ce te uiți? Niște sare, dacă se poate.

I-am pus sare în față. Își muia degetele în gură și ciugulea cu ele firimiturile de gălbenuș care cădeau pe masă.

Din cauza băuturii, zice. De fapt, să-ți spun drept, am probleme cu capul. Ce probleme, zic. Probleme. Și flutură mâna în dreptul tâmplei. De la un tangou pe care-l cânta Gică Petrescu. L-am auzit într-o dimineață, când trebuia să mă duc la școală. Mă învârteam prin casă, mă îmbrăcam, cred că făcusem o cafea. Am auzit dintr-odată la difuzor, și acum transmitem un tangou de neuitat cu iubitul nostru cântăreț Gică Petrescu. Am început să plâng. N-am mai vrut să mă duc nicăieri. Mi s-a făcut frică și m-am băgat sub plapumă. După-amiază m-am apucat de băut. Domnul meu, se mai poate un pahar de vin?

Am mai turnat câte un pahar și i-am împins în față o felie de cozonac. Era vorba despre o femeie, nu? O iubită care te-a înșelat? A clătinat din cap. Ești tânăr, domnul meu, eram sigur c-ai să te gândești la asta, dar nu era vorba despre o femeie. Atunci? Despre ce era tangoul acela? Toate tangourile sînt despre moarte, a zis el.

A golit paharul și a făcut semn spre felia de cozonac. Mulțumesc frumos, dar nu mai merge. Pot s-o iau cu mine? I-am împachetat-o într-o foaie de ziar. Am mai luat o felie de drob și un ou roșu și le-am împachetat în altă foaie. Cerșetorul  le-a băgat în pungă și s-a ridicat să plece.

Să fie de sufletul lui bunicul Ioan, am zis în urma lui. Dumnezeu să-l ierte, a răspuns el. S-a oprit în ușa deschisă, întorcându-se spre mine, ca și cum își amintise ceva. M-am gândit că mai voia un pahar cu vin.

Când eram copil, zice, în timpul războiului, m-a prins un bombardament pe stradă. Un om m-a luat de mână și m-a tras într-o scară de bloc. Ne-am lipit de-un perete, lângă alți oameni care tremurau ca și noi. În urma noastră a intrat un infirm în cârje. S-a oprit înaintea omului care încă mă ținea de mână și i-a șoptit, ieșiți afară, aici o să fie iadul pe pământ. Am fugit afară, am alergat amândoi pe câmpul din față și ne-am întins cu burta-n sus să vedem cum se ouau avioanele. O bombă a căzut peste bloc și l-a făcut praf. Omul care încă mă ținea de mână mi-a spus, acela nu a fost un infirm.

A fost un înger, am zis eu. De unde știi, s-a mirat cerșetorul. Aș fi putut să-i răspund, de la omul bun care te-a ținut de mână, dar uneori e mai bine să lași lucrurile în aer. Din povești, am zis. Numai în povești îngerii se arată sub chipul unui infirm. Sau al unui cerșetor, domnul meu, a râs el.

Știa că n-aș fi vrut să-i strâng mâna murdară, plină de microbi. A făcut o piruetă în ușă și legănându-se în parpalacul lui s-a pierdut în întunericul din hol.

fiţi trecători

Cel mai frumos cadou pe care l-am primit în ziua de Paști de la prietenii din Cluj, cititori ai „Jurnalului scoțian”: o casetă de lemn pictată cu chipuri de îngeri și inscripționată în interior cu cuvintele „Fiți trecători”. Au vrut să-mi facă un tricou inscripționat, dar s-au gândit că nu se vede pe sub reverendă. Mulțumesc Narcisa, Denisa, Raveca, Alexandra și Ovidiu!

Îmi place tare mult când apostolul Toma se aprinde şi le strigă celorlalţi ucenici: „Să mergem şi noi şi să murim cu Iisus!” Episodul este povestit în Evanghelia lui Ioan (11,16). Iisus le spune ucenicilor că vrea să meargă în Betania, ca să‐l „trezească” pe Lazăr cel mort de patru zile, iar ei se sperie: „Doamne, mai ieri căutau iudeii să te ucidă cu pietre şi Tu iarăşi vrei să te duci acolo?” Cu sau fără ei însă, Iisus este hotărât să meargă şi atunci Toma se ridică în mijlocul lor şi le strigă: „Să mergem şi noi, să murim cu el!”

Aşa de mare era dragostea „necredinciosului”! Pentru că tot Iisus spune: „Nu este dragoste mai mare decât să‐şi pună cineva sufletul pentru prietenul său.” Chiar, v‐aţi gândit vreodată că iubirea este înaintea credinţei? De aceea Scriptura ne cere mai întâi să iubim, nu să credem: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău”, aceasta este cea mai mare poruncă din Biblie. Iar pe malul Mării Galileei, după înviere, Domnul îl întreabă pe Petru, de trei ori: „Mă iubeşti tu pe mine?”. Iar nu: „Crezi tu în mine?”. Pe Dumnezeu trebuie mai întâi să‐l iubeşti, ca apoi să crezi în el. Credinţa nu se poate naşte decât din iubire. Asta spune Evanghelia, de la un capăt la altul. Numai credinţa fanaticilor se naşte direct din legi şi dogme. (Or legile şi dogmele sunt numai jurămintele de iubire, nu iubirea însăşi.)

De la Toma n‐a rămas nimic între scrierile canonice. I se atribuie mai multe apocrife, printre care şi o „evanghelie” scrisă într‐un dialect coptic. Sfinţii Părinţi nu i‐au recunoscut niciodată autenticitatea şi nici nu a circulat în Biserică: nu o citează nimeni decât ca să o respingă. M-am ocupat de o ediţie a ei la Polirom, cu mulţi ani în urmă. Este o colecţie de 114 „ziceri” (logia) atribuite lui Iisus, o carte interesantă şi foarte diferită de textele gnostice de la Nag Hammadi, în sensul că multe dintre aceste logia seamănă (sau unele sunt aproape identice) cu cele din evangheliile canonice. Or fi fost nişte meditaţii ale unui cărturar anonim pe marginea Evangheliei.

Dar unele „ziceri” sunt foarte frumoase şi merită amintite. De pildă, inspirat de celebrul dicton „cunoaşte‐te pe tine însuţi” şi pornind de la cuvântul lui Iisus din Luca 17,21, „împărăţia lui Dumnezeu este înlăun‐ trul vostru”, autorul anonim a scris aşa: „Dacă cei care vă conduc vă zic: «Uitaţi‐vă, împărăţia este în cer!», atunci păsările vor ajunge înaintea voastră în cer; dacă vă spun că împărăţia este în mare, atunci peştii vor ajunge înaintea voastră. Împărăţia însă se află înlăuntrul vostru şi în afara voastră. Când vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi cunoscuţi şi veţi înţelege că sunteţi fii ai Tatălui cel Viu. Dar dacă nu vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi săraci şi voi înşivă veţi fi sărăcie.” (logionul 3)

Mie însă îmi place cel mai scurt cuvânt care se găseşte în această apocrifă: „Iisus a spus: Fiţi trecători”. Dacă aş mai avea 18 ani, mi‐aş face un tricou cu inscripţia asta.

(din volumul Jurnal scoțian, Polirom, 2017)

Jurnal scoțian, nominalizat la premiile revistei „Observator cultural”

 

 

 

 

 

 

 

 

Sînt bucuros și onorat că volumul Jurnal scoțian pe care l-am publicat anul trecut la Polirom a fost nominalizat la secțiunea „Memorialistică” a premiilor revistei „Observator cultural”. Juriul care a decis nominalizările a fost alcătuit din 22 de scriitori și critici literari, cărora le mulțumesc pentru că mi-au citit și apreciat cartea.

Am adunat aici câteva fragmente din cronicile și recenziile la Jurnal scoțian, pentru cine este curios.

Apropo de cronici, cel mai mult m-a emoționat (ăsta e cuvântul) cea publicată în „Suplimentul de cultură” de scriitorul și ziaristul Andrei Crăciun, sub forma unei scrisori deschise intitulate, simplu, „Scrisoare către Ioan-Florin Florescu”. Îi mulțumesc din suflet și vă invit să o citiți în continuare:

Scrisoare către Ioan-Florin Florescu

Scumpe domnule Florescu, tocmai v-am citit cartea, așa că vă scriu într-o stare specială a cordului. Sufăr de încântare. Dați-mi voie să mă mărturisesc: numele dumneavoastră îmi era străin, ceea ce cu siguranță indică o anumită suficiență în ceea ce mă privește. Mă bucur că m-am vindecat de ignoranța aceasta.

Am găsit în cartea dumneavoastră pagini de o frumusețe care – iertați-mi exagerarea – chiar ar putea salva lumea. Acea „o poveste pentru Ana, care m-a întrebat o dată cine e Vera și cum este o zi în paradis“ este literatură înaltă, cu atât mai mult cu cât totul este adevărat, iar dumneavoastră chiar ați ajuns în mijlocul raiului.

Inima mea s-a simțit foarte tristă, dar și foarte plină, citind despre scriitorul de ferpare care ați fost și despre pianul de pe muntele Ben Nevis. Am găsit, deci, în cartea dumneavoastră o melancolie gravă, dar încă îndurabilă, care mi-a făcut mult bine. Mi-a plăcut mult să citesc despre cuvintele care vă lipesc, acolo, tocmai în Scoția: lemne, vișine, mâță, busuioc, ogradă.

Am găsit în cartea dumneavoastră și această frază care mi-a lăsat ceva, ca o mângâiere sau poate că altfel, peste suflet. Aceas­tă frază, spuneam: „Așa era pe atunci, primele noastre iubiri ne puneau la masă și ne săturau mai întâi foamea“. E o frază care ajun­ge până la Esenin însuși, până la acel timp vechi, când tineri eram și altfel era totul. Nu știam că sunteți și poet, părinte. Dar iată că…

Părinte, mă mărturisesc din nou: am de multă vreme cu Dumnezeu o relație care nu mai e intermediată de preoți (nu voi dez­volta, însă, ideea la gazetă). Pot să mai precizez, totuși: cre­dința mi-a fost, nu o dată, spulberată de îndoieli, ba chiar am putut scrie cândva că am văzut locul lăsat liber în cer de Dumnezeu. Eram mai tânăr și altfel era totul, dar chiar și așa…

Am găsit la dumneavoastră ceea ce căutam (ceea ce căutăm toți?) de la un preot. Acea dragoste creștinească autentică, atât de rară la noi, acasă. Acea înțe­legere față de puterile omului pe pământ și, iertați-mă dacă vă greșesc, acea tandrețe față de aproapele, fie el țăranul din cea mai adâncă Moldovă, fie el copilul Emanuel care se întreba cum arată, totuși, oamenii americani, fie el un nepalez dintr-un restaurant nu departe de ocean, fie ea o japoneză care nu a văzut niciodată Japonia sau un acordor de piane sau un fermier al cărui tată și-a pierdut mințile și averea pentru o blondă din Glasgow.

Părinte, am mai găsit în cartea dumneavoastră puterea curajului de a spune adevărul, mai ales atunci când este incomod. Adevărul greu, dar tocmai de ace­ea însemnat, despre Biserica Ortodoxă Română și despre lumina de la Ierusalim și despre banii care au înlocuit omenia și despre păcatul trufiei.

Părinte, am cântat cu dumneavoastră și am simțit durerea acelui continent astăzi dispărut care a fost cândva acea cameră din Copou. Dar cel mai mult și mai mult m-au încântat acele cuvinte pe care le-a spus (sau poate că nu le-a spus) însuși Iisus Hristos, cuvinte pe care le-a dat mai departe Toma (Necredinciosul), dar care nu au fost socotite vrednice de ajunge până la noi în Scripturi (și ele tot au ajuns).

Da, cel mai mult am a vă mul­țumi pentru ceva ce a spus (sau nu a spus) Iisus Hristos însuși. Pentru acest: Fiți trecători.

Andrei Crăciun

(„Suplimentul de cultură”, nr. 590, 15 ianuarie 2018)

lumea ca o zi de vineri

De ce mai povestim toate acestea după ce abia le-am spus anul trecut, și acum doi ani, și acum zece ani, și acum o mie de ani? Se potrivește aici ceea ce-i spunea Gide lui Paul Valéry, despre istoriile știute și răsștiute: „Totul s-a spus deja, dar cum nimeni nu ascultă, trebuie mereu să o luăm de la capăt.”

Nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. Coborârea în iadul lor, asta înseamnă iubirea de oameni (de aceea icoana Învierii este, în Ortodoxie, icoana coborârii lui Hristos la iad).

Iisus a stat înaintea morții ca om deplin („omul durerilor și cunoscătorul suferințelor”, cum l-a profețit Isaia), îndurându-i frica, agonia, durerea, singurătatea și asumând până la capăt „afectele omenești conforme cu firea” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Aceasta este dogma creștinismului cel mai greu de înțeles și care a avut nevoie de cinci sinoade ecumenice ca să fie clarificată: firea dumnezeiască a lui Hristos nu s-a amestecat nicio clipă cu firea sa omenească. A stat înaintea morții așa cum vom sta fiecare din noi, s-a temut așa cum ne vom teme și noi, a însetat cum vom înseta și noi, și-a plecat capul așa cum ni-l vom pleca și noi.

Dar mai grele decât tortúrile fizice (pe care le-au mai suportat și alți condamnați) au fost singurătatea din Grădina Ghetsimani, sudoarea de sânge, sărutul lui Iuda, fuga ucenicilor, lepădarea lui Petru, spălarea pe mâini, urletele, batjocura și nerecunoștința poporului căruia îi înviase copiii și le vindecase bolnavii. Adică toate loviturile de grație pe care le poate primi cel mai nevinovat suflet de la aproapele său și pe care numai El le-a cunoscut în toată oroarea lor. Suma acestora a pus-o Rilke într-un singur vers, din poemul Noaptea din Grădina Ghetsimani: „Sunt singur, cu durerea întregii lumi în Mine.” Coborârea lui Dumnezeu în infernul nesimțirii omenești, acesta a fost drumul Crucii.

„Omule, nu știu ce spui”, se leapădă Petru a treia oară și, în versetul care urmează, evanghelia face brusc o schimbare de cadru, spre întunericul casei din care ochii lui Iisus urmăresc toată scena: „Și întorcându-se, Domnul a privit spre Petru” (Luca 22,61). Și atât, nu-i spune nimic. Ochii aceștia sufletești care privesc la tot ce se întâmplă cu oamenii suferă infinit mai mult decât trupul Lui chinuit. Ochii lui Dumnezeu care privesc adânc în sufletul lumii de atunci și de acum.

Din Vinerea Mare răstignirea Sa n-a mai încetat niciodată. Căci asta înseamnă fiecare Liturghie pe care o facem până astăzi în Biserică: răstignirea lui Hristos, iară și iară, și împărtășirea noastră cu trupul și sângele Lui. O lume încremenită într-o zi de vineri, spre care privesc ochii lui Iisus, un nesfârșit Paște al Crucii în așteptarea Paștelui Învierii.

L-am întrebat odată pe starețul Clement, cum poate Hristos să mai iubească lumea, și ce mai este frumos în noi, după ce L-am dus pe drumul Crucii. Pocăința, mi-a răspuns el. Dacă în oameni este ceva frumos, atunci tot ce poate fi mai frumos despre ei s-a scris în Evanghelii după întâlnirile lui Iisus cu oamenii păcătoși.

Lumea e ca o zi de vineri, dar asta a știut-o Domnul chiar de la facerea ei.

Hristos Mântuitorul. Andrei Rubliov, 1410

o inovație periculoasă în Biserica Ortodoxă Română

O inovație periculoasă tinde să devină tradiție în Biserica Ortodoxă Română: aducerea cu avionul a luminii sfinte de la Ierusalim, în seara de Înviere. Episcopiile din toată țara sunt invitate să-și trimită la aeroport delegațiile pentru preluarea luminii sfinte. Mă întreb, ce se întâmplă dacă, să zicem, avionul nu poate ateriza sau zborul este anulat, cine știe din ce motive (totul e posibil). Nici nu vreau să mă gândesc la ceva mai rău. Cum ar fi să auzi la știri, „Lumina lui Iisus a avut o întârziere de patru ore” sau „zborul luminii sfinte a fost anulat, aeroportul își cere scuze pentru neplăcerile create”. Este cineva conștient de ridicolul la care expune slujba de Înviere această nouă și neobișnuită obstinație de a aduce lumina de la Ierusalim?

Până acum vreo zece ani toți credincioșii primeau lumina de Înviere de la preotul lor, luată din candela de pe sfânta masă.  Abia acest obicei are o semnificație teologică veche și adâncă, nu transportul luminii de la Ierusalim, pentru că sfânta masă din orice biserică este în același timp altarul, tronul și mormântul Mântuitorului. Lumina candelei de pe sfânta masă a oricărei biserici nu este o lumină oarecare, este chiar lumina de la mormântul învierii lui Hristos. Sunt altarele noastre mai prejos decât altarul de la Sfântul Mormânt? Atunci să trimitem avioane și după sfânta împărtășanie, că doar la Ierusalim a făcut-o Domnul prima dată. Nu vă jucați cu imprevizibilele consecințe teologice și pastorale ale unei improvizații făcute doar pentru impresia maselor!

Ierarhii și teologii Bisericii din secolele trecute nu aveau această obsesie pentru lumina de la Ierusalim. Părintele Gala Galaction a vizitat Sfântul Mormânt, l-a descris cu multă emoție (în Scrisori către Simforoza), dar n-a scris un cuvânt despre vreo lumină miraculoasă care s-ar manifesta numai acolo. Un mare liturgist de la începutul secolului 20, Badea Cireșeanu, care a călătorit la Locurile Sfinte, descrie în Tezaurul Liturgic tradițiile istorice legate de Paștile de la Ierusalim, dar, iarăși, nu amintește despre vreo „lumină” specială. Însă asta numai pentru că lumina de la Sfântul Mormânt nu este cu nimic mai specială decât lumina pe care o primea de Înviere de la preotul din satul său. N-am găsit în vechile texte românești, la Coresi, la Milescu, la Dosoftei, la Antim Ivireanul, vreo referință la lumina supra-naturală de la Ierusalim. „De sfânta Ta lumină / veacul nostru ne-nstreină”, iată ce-l preocupa pe Dosoftei și ce-ar trebui să ne preocupe în Biserică.

Dar mai ales, și argumentul acesta trece neobservat printre miile de blițuri de la Sfântul Mormânt, nu există la Sfinții Părinți nici măcar o singură referință la lumina specială de la Ierusalim. Și nu doar la Sfinții Părinți, dar nici în slujba Învierii sau a Sâmbetei Mari, nici în sinaxarele vechi, nici în cărțile de cult. Am arătat într-un articol pe care l-am scris acum doi ani falsurile care însoțesc această legendă a luminii și ușurința cu care se propagă ele pe internet (așa-zisa mărturie a pelerinei Egeria, citatele scoase din context ale Sfinților Grigore de Nyssa și Ioan Damaschinul etc.). Nu numai că aceste falsuri nu sunt abandonate, dar le găsesc acum în cărți și articole semnate de slujitorii Bisericii.

Dar dacă nu sunt mărturii la Sfinții Părinți, dacă nu sunt în Biserica veche, dacă nu sunt la sfinții ierarhi români, dacă nu sunt în sinaxare și în cărțile de cult, atunci la cine le găsim, de unde ne luăm lumina în Biserică? Le face inventarul exhaustiv un articol pe basilica.ro, site-ul Patriarhiei: zece francezi, cinci arabi, cinci greci, cinci germani, patru englezi, trei ruși, trei perși, trei islandezi, doi armeni, un sirian, un elvețian, un italian și un moldovean. Au uitat să spună de clipurile postate pe youtube. Trăiască noua tradiție a națiunilor unite!

Preasfințiți părinți, vă rog, puneți capăt acestui spectacol și dați-ne lumina din candelele noastre așa cum am primit-o mereu, așa cum ne dați și Duhul Sfânt și nu trebuie să vă duceți după el la Ierusalim.

https://ioanflorin.wordpress.com/2015/04/16/dragii-mei-frati-preainaltii-mei-stapani/

https://ioanflorin.wordpress.com/2015/04/18/despre-lumina-invierii-si-ierusalimul-nostru/

https://ioanflorin.wordpress.com/2016/05/03/o-paralela-cu-lumina-de-la-ierusalim-in-manuscrisul-romanesc-apocrif-despre-focul-de-la-edinburgh/

Sfintele Paști 2014, Edinburgh, Biserica St. John

florile și cărțile lor

Duminica Floriilor. Iarăși vom vedea peste tot etimologia „Floriilor” pusă în legătură cu un pretins latinesc florilia, de la sărbătoarea romană Floralia, cu care, de fapt, numele acestei duminici n-are nimic de-a face.

Ideea aceasta „romanizantă” pe care ne-am învățat să o repetăm pe de rost (din păcate, eu însumi am scris anul trecut un articol grăbit și plin de greșeli pe tema asta) aparține Școlii Ardelene și a fost formulată explicit în Lesiconul de la Buda, din 1825: „Florii, adeq: Dumineca florilor. (…) Nota: Festa floralia celebrant Romani in honorem Florae mense maio.”

Termenul floríi (inexistent în limba veche) nu este însă altceva decât pluralul refăcut al substantivului floare, flori, altfel spus un „derivat intern” cum sugera mai demult Al. Rosetti.

Nicio legătură cu Flora (o zeiță marginală, redescoperită abia de Renaștere) și nici cu serbările ei de primăvară, Floralia, care, în Antichitate, așa cum arată dicționarul lui Daremberg-Saglio, au fost limitate la Roma și Italia centrală. (De altfel, în secolul 5, nici măcar la Roma nu mai știa nimeni de o „duminică a florilor”, sărbătoarea fiind numită pe-atunci Dominica Passionis, „Duminica pătimirii”, pentru că în ritualul apusean deschidea Săptămâna Mare.)

Revenind la „Duminica Floriilor”, în cele mai vechi texte românești ea este numită, simplu, „Duminica Florilor”, așa cum apare în Codex Sturdzanus (sfârșitul sec. 16), Cazania lui Varlaam (1643), Dumnezeiasca Liturghie a lui Dosoftei (ed. 1683), Evanghelia (1697), Moliftelnicul (1706) și Didahiile lui Antim Ivireanul, Triodul de la Râmnic (1731, 1761), Blaj (1753, 1773, 1800, 1808, 1817) și Iași (1747), Liturghierul de la București (1680) și Sibiu (1798, 1827) etc.

Denumirea sărbătorii a intrat în limba română prin intermediul cărților de cult, care n-au făcut decât să traducă numele slavonesc al zacealei / pericopei evanghelice citite în ziua respectivă: Nedĕlia țvĕtnaia, „Duminica înflorită” sau „a florilor”. (Transpunerea „Duminica înflurită” o întâlnim, de exemplu, în Evanghelia Învățătoare, Mănăstirea Dealu, 1644.)

Care anume sunt aceste flori, lasă de înțeles numele sărbătorii așa cum apare în edițiile Moliftelnicului de la Alba Iulia (1689) și Buzău (1699):„Dumineca florilor pe sălci”, respectiv „a florilor spre salce”, adică „mâțișorii” și amenții, ciucurii care apar mai înainte de înfrunzirea salciei (în Liturghierul lui Dosoftei, ed. 1683, rugăciunea de binecuvântare a salciei se cheamă chiar așa: „Molitvă la blagoslovitul mâțâșoarelor, la Dumineca Florilor”).

De unde, totuși, referința la „flori” în vechiul nume slavonesc al sărbătorii, din moment ce Evanghelia nu pune sub picioarele lui Iisus decât „crengi”, „ramuri” și „veșminte”? Explicația are legătură cu impresionantul ceremonial de Florii de la Constantinopol, pe care îl descrie în detaliu împăratul Constantin Porfirogenetul în cartea Perì tẽs basileíou táxeōs (Despre protocolul de la Palat). Aici este atestat pentru prima dată – în sec. 10, dar cu siguranță reprezenta o tradiție mai veche – obiceiul de a se împărți de Florii ramuri de finic și „flori mirositoare de sezon”.

La ceremonialul care dura două zile (sâmbătă, în ajunul sărbătorii, și duminică dimineața) participau toți dregătorii orașului. Împăratul – scrie Porfirogenetul – împărțea  cu mâna lui, tuturor celor prezenți, cruci de argint (mai mari sau mai mici, după rangul fiecăruia), lumânări și câte o ramură de palmier împodobită cu „frunze de măghiran și alte flori mirositoare de sezon” (baíon henós éhontos foinikófylla kaì sámpsucha kaì hétera euṓde ánthe, hoìa ho tóte paréchei kairós). Este lesne de imaginat impresia pe care o lăsau mulțimilor, dar și vizitatorilor străini ai capitalei șirurile nesfârșite de clerici și funcționari imperiali care se îndreptau spre biserici purtând, ca la Sfintele Paști, cruci, lumânări și ramurile de palmier împodobite cu flori, în timp ce cântau, – adaugă Porfirogenetul – troparul „Învierea cea de obște mai înainte de patima Ta încredințându-o…” (care se cântă până în ziua de astăzi de Florii în bisericile ortodoxe).

Ceremonia de la Constantinopol a influențat ritualul sărbătorii la Roma și în bisericile din Apus, care au numit-o Pascha Floridum, „Paștele Înflorit” (nume amintit la începutul secolului 12 de cronicarul francez Hariulf: „…Duminica Ramurilor, pe care poporul o numește Pascha Floridum”). Această denumire populară a trecut apoi în franceză (Pasque florie / Pâques fleuries), germană (Blumensonntag), spaniolă (Pascua Florida, de unde și numele peninsulei Florida, descoperită de exploratorii spanioli în ziua de Florii), cehă (Kvĕtná Nedĕle) și, desigur, slavonă (Nedĕlia Țvĕtnaia, începând cu cele mai vechi codice glagolitice din Macedonia).

Cruciulițe din frunze de palmier, pregătite pentru a fi împărțite credincioșilor de Florii.

Tot vechiul ritual bizantin a inspirat bisericilor din Apus (și celor din Răsărit, în unele părți) obiceiul de Florii, rămas până astăzi, de a se oferi credincioșilor prezenți la slujbă cruci împletite din scoarță sau frunze de palmier. În Biserica noastră această tradiție nu s-a păstrat, dar ritualul bizantin al purtării crucilor de Florii este amintit în prima stihiră de la vecernia ortodoxă a Floriilor: „Astăzi harul Sfântului Duh pe noi ne-a adunat și, toți luând crucea Ta, zicem: Binecuvântat ești etc.”

De la jumătatea sec. 19 termenul de „Florii” și numele „Duminica Floriilor” sunt tot mai prezente, în textele literare (Alecsandri: „Vin Floriile cu soare / Și soarele cu Florii”), în „Calendarele” populare și chiar în unele ediții ale cărților de cult (Liturghierul de la Sibiu, 1902), până se vor impune definitiv în vorbirea curentă. Ultima menționare a sărbătorii sub vechiul ei nume, „Duminica Florilor”, am găsit-o în Cazania patriarhului Miron Cristea, de la 1929.

nimic nu există până nu-i spus

Din evanghelia de mâine, a Bunei Vestiri, un exemplu de traducere expeditivă, superficială, nedemnă de rafinamentul logosului: „Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Lc 1,37). Ceea ce Biblia sinodală traduce aici prin „nimic” este de fapt grecescul rhẽma, „vorbă”, „enunț”, „afirmație”, „cuvântul rostit”.

O traducere exactă a versetului este aceasta: „Căci nicio vorbă nu va fi lipsită de putere de la Dumnezeu.” Sau cu un pic de grijă la stil:

„Nimic din ce-i spus nu va fi lipsit de puterea lui Dumnezeu.”

De ce-i important în traducere acest „cuvânt spus” este evident din context. Fecioara Maria se întreba cum îl va naște pe Fiul lui Dumnezeu de vreme ce nu cunoaște bărbat. Îngerul îi descoperă că aceasta se va întâmpla prin coborârea Duhului Sfânt și cu puterea Tatălui, apoi îi amintește că și Elisabeta „cea numită stearpă” era însărcinată în luna a șasea.

Elisabetei i se spune că va naște, deși este bătrână și stearpă, Fecioarei i se spune că va naște, deși nu știe de bărbat. Însă totul este rhẽma toũ Theoũ, „spusa lui Dumnezeu”.  Și, desigur,  „nimic din ce-i spus nu va fi lipsit de puterea lui Dumnezeu”.

Ca dovadă că Fecioara acum înțelege, crede și-i răspunde cu același cuvânt: „Fie mie după cuvântul spus (rhẽma) de tine!”

Tâlcurile Bibliei se cheamă unele pe altele și când sunt rostite la 2000 de ani distanță. La stejarul de la Mamvri, Avraam aude de la îngerul Domnului aceleași cuvinte: „Și El a spus: Sarra va avea un fiu!” (Gen 18,10). Sarra a râs în inima ei: sunt bătrână, și Avraam e bătrân, cum să mai am un fiu? Dar îngerul Domnului îi răspunde: „Ce s-a spus (rhẽma) nu va fi lipsit de puterea lui Dumnezeu” (18,14).

Nimic nu există până nu-i spus, iar dacă e spus cu puterea lui Dumnezeu naște fii și din fecioară, și din stearpă.

„Facerea”, în traducerea lui Nicolae Milescu (prima traducere după Septuaginta în limba română și totodată prima într-o limbă modernă). Fragment din Manuscrisul 45 BAR filiala Cluj (sec. 17) la editarea și comentarea căruia am contribuit în cadrul proiectului Biblia 1688. Mânuța roșie de pe margine e un semn din „aparatul critic” al manuscrisului și înseamnă: „unde vei vedea această mână, mari răspunsuri de Hristos arată”.

fratele din „centrală” și libertatea de a fi împotrivă

Zilele astea s-a abătut asupra scriitorului Savatie Baștovoi un potop de insulte pentru vina de a fi fost invitatul ICR la Salonul de carte de la Paris. Lăsând deoparte insinuările și măscările care fac deliciul poporetului de facebook, părintelui Savatie i se reproșează nu lipsa talentului literar, ci faptul că este „antioccidental” și „antieuropean”. Prin urmare, și aici este toată discuția, nu trebuia să fie invitat la Paris pe banii statului. Vreo câțiva scriitori și-au frecat bucuroși mâinile: așa, fraților, să fim mai vigilenți, să-i trimitem numai pe-ai noștri. Poetul poartă în piept numai insigna libertății, nu și spiritul ei.

Ca pe vremea lui „strâns uniți în jurul”, libertatea în România a rămas cu reflexul de „a fi pentru”. Limba comunismului încă îi vorbește pe mulți. A fi împotrivă acolo unde ei sunt pentru, a te îndoi, a te întreba, a le pune în discuție tabuurile politice, de o parte sau de alta, sunt acte de gândire primejdioase, care-ți lipesc imediat în frunte eticheta „anti” și te plasează automat între dușmanii țării: același tip de retorică totalitară care, pe vremuri, te trimitea scurt la 20 de ani de muncă silnică. Pedeapsa este astăzi ostracizarea și, dacă ești mai important, un articol de demascare scremut la comandă în presa mainstream.

Să mai spunem odată, pentru cei care privesc libertatea doar de pe partea pe care se află ei: libertatea de a fi împotrivă are drepturi constituționale, nu e o lozincă, nu e un vers frumos din muzica folk. Libertatea de „a fi împotrivă” are dreptul să scrie, să publice, să vorbească, să călătorească, exact ca libertatea de „a fi pentru” și exact pe aceeași bani ai țării: singurele constrângeri pot să vină nu din vreo morală, nu din interese de stat, ci numai din lege, aceasta fiind definiția libertății în cel mai înalt grad al ei.

Mai interesant însă este de observat cum merg lucrurile în mod practic și cine a dat alarma în acest caz: un funcționar din „centrală”, fost director al ICR Bruxelles. Cu tactica unui soldat care execută o misiune complicată de infiltrare, acesta a postat pe facebook nu un text, ci trei, în română, franceză și engleză (pe care le-a ascuns între timp, după ce-au ajuns în mai multe grupuri de opinie), în care se dă de ceasul morții să pună în paralel boicotarea standului Rusiei de către președintele Macron cu invitarea „călugărului transnistrean” la standul românesc. Adică, un fel de „uite în ce hal se prezintă România”. O misiune sinucigașă pentru un tip care a depus jurământul în „centrală”, zic eu, dar asta e fix treaba lor. Textul e negru de invective la adresa părintelui Savatie, iar trimiterile la ruși, Kremlin, Transnistria, separatism, Uniunea Sovietică etc. fac ca lucrurile să pară atât de grave de parcă la standul românesc ar fi fost invitată toată armata a 14-a. Un călugăr basarabean la Paris – iată un bun pretext pentru o răfuială în „centrală”, ca într-o comedie cu Louis de Funès.

Nu e nimic de comentat la invectivele individului, doar de observat că este pe cât de bădăran, pe atât de incompetent: sugerează că numele Mănăstirii Noul Neamț (dat de călugării români care au întemeiat-o în anul 1862) ar fi „o transparentă aluzie la teoria sovietică a Moldovei până la Carpați”. Nu s-a obosit nici măcar să dea o căutare pe wikipedia.

Însă mai dușmănos decât funcționarul din „centrală”, cu care se aliază imediat pe facebook, este scriitorul Dan Alexe, pentru că nu se mulțumește doar să-i facă părintelui Savatie o caricatură veninoasă, ci o insultă și pe traducătoarea acestuia, Laure Hinckel, despre care spune că e într-o „șleahtă FSB” ce ar trebui să fie „sub embargou”. Nu ne mai spune de unde știe asta; poate că i-a văzut dosarul sau i-a citit emailurile.

Dar nu-i nevoie de niciun dosar ca să știi că Laure Hinckel n-a tradus de-a lungul timpului doar cărțile lui Savatie Baștovoi, ci și pe Matei Vișniec, Lucian-Dan Teodorovici, Simona Sora, Ștefan Agopian, Dan Lungu, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleșu etc. Mai mult, s-a dat peste cap să invite scriitori români în Franța, să le organizeze întâlniri cu cititorii și cu editurile, și tot ei i se datorează în mare măsură prezența României ca invitat de onoare la Salonul de carte de la Paris din 2013. Acesta este profilul „agentei” FSB pe care Dan Alexe o vrea „sub embargou” (probabil până când se va oferi să-i traducă și cărțile lui).

De ce plătește ICR publicarea lui Savatie în Franța, mai exact de ce i-a plătit o bursă de limbă traducătoarei Laure Hinckel, se întreabă Dan Alexe. Pentru că se citește, Dan Alexe, de-aia. Și pentru că, din fericire, pe cititorii francezi îi interesează literatura și îi cam doare-n cot de părerea unui călugăr basarabean despre Uniunea Europeană, ca și de părerea funcționarilor de la Bruxelles despre scriitorii români. Trăiesc și eu de câțiva ani într-o țară mare, în care jumătate din populația ei este împotriva Uniunii Europene, dar la târgurile de carte nimănui nu-i trece prin cap să invite sau nu scriitorii după acest criteriu.

Savatie Baștovoi n-a fost chemat la un salon politic, nici la un seminar despre Uniunea Europeană, ci într-un loc unde se discută despre scriitori și cărți și unde are tot dreptul să se afle, pentru că, dincolo de cărțile publicate în limba română (în tiraje de zeci de mii de exemplare), are până acum două romane traduse în Franța, cronici în Le Monde și Le Figaro, prieteni la Cerf, cititori, admiratori și „toate șansele să intre în circuitul autorilor gustați de marele public francez”, cum spunea Matei Vișniec (RFI). Așadar, de ce să nu reprezinte literatura română la un salon de carte? Să apărăm țara cu alianțe politice și militare, dar să lăsăm literatura să fie apărată de cititorii ei.

Chiar așa, Dan Alexe, de ce nu ești bărbat și nu te bați cu Savatie Baștovoi, ca scriitorii, în cărți, tiraje, traduceri și admiratoare? De ce te porți ca un copilaș neajutorat, pe care trebuie să-l apere fratele din „centrală”?

care este fericirea ta

Încă un gând despre fericiri, de data asta mai puțin „tehnic”, pentru că le aud deseori citate doar pe jumătate: „fericiți cei ce plâng”, „fericiți cei prigoniți” etc. Nu este nicio fericire în nenorocire și nu asta spune Iisus.

sărăcie, meserie

Duminica aceasta se vor citi în biserici „Fericirile” și mă gândesc că trebuie spuse câteva lucruri despre expresia „săraci cu duhul”. Un destin tare nefericit a avut vorba asta: mai întâi, oamenii n-au înțeles-o, apoi și-au închipuit că e vorba de „proști”, până ce-au fost atât de convinși încât tot ei au început să strâmbe din nas, ia te uită, Biblia îi fericește pe proști.

Trei lucruri însă pot lămuri această neînțelegere. În primul rând, expresia „săraci cu duhul” (ptochoí tõ pneúmati) apare numai în Evanghelie, este o creație a Evangheliei, așadar în toată istoria limbii grecești ea n-a fost cunoscută și n-a fost utilizată nici măcar o singură dată cu sensul de „proști”. Cine nu mă crede, să ia la rând lexicoanele de greacă veche, i le pun la dispoziție.

În al doilea rând, cuvântul „sărac” (ptochós) nu însemna „lipsit de ceva anume”, sau „în cantitate mică, insuficientă” (pentru care greaca veche avea alte cuvinte, pénes și penía), ci mai exact „cerșetor”, adică acea stare de sărăcie în care aștepți un ajutor de undeva și depinzi de el – conotația de „dependență” e fundamentală în acest termen.

În sfârșit, pentru lumea veche iudaică „spiritul” / „duhul” nu măsura o cantitate de inteligență, gândire, istețime etc., așa cum înseamnă pentru lumea de astăzi, ci era însăși principiul de viață primit de la Dumnezeu, cum spune profetul Zaharia: „Domnul zidește duhul omului înlăuntrul său” (12,1), sau Iov: „Purtarea Ta de grijă ține viu duhul meu” (10,12).

În concluzie, a fi „sărac cu duhul” înseamnă starea în care aștepți și ceri (cerșești) ca Domnul să zidească mai departe spiritul tău, să-l țină viu, să-i dăruiască har, virtuți, cunoașteri, bucurii, iluminări, într-un cuvânt toate darurile Duhului Sfânt. Altfel spus, starea de grație în care „știi că nu știi nimic” și refuzi cuminte orice închipuire înaltă despre spiritul tău, lucru care, în ochii lumii, pe alții i-a făcut cei mai mari filosofi, dar pe cei care cred în Biblie îi coboară între „proști”.

Împărăția cerurilor, asta spune Hristos, va fi a celor care se simt săraci după ea și o cerșesc, nu a celor care se consideră „bogați cu duhul” și care cred că nu mai au de primit nimic.

Dar apropo de această discuție, e foarte interesantă imaginea despre „sărac” și „sărăcie” la români, așa cum apare ea în evoluția limbii noastre.

Sărac și sărman sunt împrumuturi de origine slavonă, prin intermediul limbii bulgare, ambele provenind prin forme intermediare din vechiul slavon sirota, „orfan”. Expresia „tatăl siracilor” din vechile psaltiri românești (Ps 67,5) traducea expresia slavonă corespondentă oteț sirychǔ și însemna „tatăl orfanilor”. Acest sens de bază s-a păstrat multă vreme în limbă, iar în textele vechi întâlnim adesea expresii precum „sărac de tată”, „sărman de părinți”, „a se sărăci” (a rămâne orfan) sau, în general, „a rămâne sărac (de cineva)” („săraci de Dascălul lor cel dulce și bun”, spune Dosoftei despre ucenicii Domnului). Pe la sfârșitul secolului 17, despre un copil care nu avea tată se putea încă spune că era „făcut din sărăcie”, adică era orfan (toate exemplele sunt din DLR, Dicționarul Academiei Române).

Dar dacă nu eram „săraci” și „sărmani” din slavonă, în sensul de azi al cuvintelor, atunci cum eram în limba veche? Eram mișei și meáseri, din latină. Cuvântul mișel nu avea sensul peiorativ de astăzi, ci însemna pur și simplu „sărac”. În prima traducere românească a Evangheliei (cca 1551), celebra expresie „săraci cu duhul” este redată „mișeii duhului”, iar în secolul 17 Dosoftei încă mai spunea „haine mișeale”, adică haine sărăcăcioase, zdrențe. Abia de prin secolul 18 cuvântul tinde să fie folosit tot mai mult cu sensul de „ticălos”, „netrebnic”.

Cât despre celălalt vechi cuvânt pentru „sărac”, meáser, din lat. miser, Coresi îl preferă pentru traducerea expresiei „săraci cu duhul”, în Tetraevanghelul său: „fericați measerii cu sufletul”. „Mizer” a venit în limba noastră cu o familie lexicală de toată frumusețea: meserătate, „sărăcie”; mesereáre, „milă”, „îndurare”, pe care îl recunoaștem, desigur, din celebrul stih din Psalmul 50, „Miserere mei, Deus, secundum misericordiam Tuam”; a meseri, „a sărăci” („Bogații meseriră și flămânziră”); și, de unde nu te-ai aștepta, … meserie. Exact! De la mesereare, „milă”, „bunăvoință”, căci pe vremea aceea „meseria” nu era scoasă la concurs, ci era o slujbă dobândită prin „mila” vreunui ispravnic. Pe care dacă mai apoi îl supărai cu ceva, pățeai cum se spune în Pravila lui Vasile Lupu, glava 77: „rogu-te să scoți pre cutarele den cutare mesereare”. Uite cum se dovedește încă o dată că nu noi vorbim limba, ci limba ne vorbește pe noi, chiar și după 300 de ani.

„REFLÉXIE, reflexii, s. f.1. Fenomen de reîntoarcere parțială a luminii”. Fotografie de ANDI SPOT

între mijlocul luminii și mijlocul întunericului

Traducerea Bibliei se aseamănă cu completarea unui puzzle: ca să iasă jocul, trebuie să alegi piesa exactă, nu una asemănătoare. Cuvintele Scripturii se leagă între ele așa cum se îmbină fragmentele de puzzle. Dacă jucătorul este neatent și nu alege piesa care trebuie, ci una asemănătoare, ea pare că se potrivește, dar în jurul ei va începe să construiască o imagine strâmbă.

Așa s-a întâmplat și în traducerea sinodală a evangheliei de duminica trecută (Mc 8,34-38). Iisus nu spune acolo „neamul acesta desfrânat și păcătos”, ci „neamul acesta adulterin (gr. moichalídi) și păcătos”. Numindu-ne „adulterini” ne aduce aminte că El este mirele, iar noi suntem mireasa Lui, iubita care îl înșeală de fiecare dată când nu mai vrea „să-i urmeze Lui” și umblă după alții. Desfrânate sunt toate „neamurile”, dar aici e vorba de adulterul spiritual al celui care s-a cununat cu Dumnezeu și apoi îl înșeală. Tema aceasta este centrală la profeții Vechiului Testament și nu este reluată întâmplător în evanghelia din Duminica Crucii: crucea (jertfa) este cununia spirituală cu Hristos, de care se rușinează și se leapădă „neamul adulterin”.

Dar cuvintele Bibliei nu se cheamă doar între ele, ci lor le răspund la fel de exact și cuvintele Sfinților Părinți care le-au interpretat. Săptămâna aceasta, luni, a fost pomenirea Sfântului Simeon Noul Teolog și mi-am adus aminte de unul dintre cele mai frumoase fragmente din imnele sale:

„Nici întunericul n-a cuprins deloc lumina,
nici lumina n-a alungat întunericul văzut,
ci sunt împreună, dar despărțite cu totul, neamestecate,
străine una de alta, cum se cuvine, neamestecate deloc.
Dar umplu, cum socotesc, în același loc toate.
Astfel, sunt în lumină, aflându-mă în mijlocul întunericului
și iarăși în întuneric, petrecând în mijlocul luminii.
Iată-mă astfel în mijlocul luminii, cât și în mijlocul întunericului.”
(Din Imnul 23, în traducerea părintelui Dumitru Stăniloae.)

Celor care citesc traducerea modernă a Bibliei versurile de mai sus nu le spun nimic. Unii abia vor recunoaște în ele o umbră ștearsă a cuvintelor din Cartea Facerii: „…și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric.”

Dar toată cugetarea Sfântului Părinte, care altfel pare o bătaie de câmpi, se limpezește imediat cum punem la locul ei piesa bună din jocul de puzzle, adică atunci când citim literal versetul din Cartea Facerii: „Și a despărțit Dumnezeu între mijlocul luminii și între mijlocul întunericului.” Căci exact așa spune Biblia septuagintă: „anà méson toũ fotòs kaì anà méson toũ skótous” (1,4). La fel traducea și Rufinus, în secolul al IV-lea: „inter medium lucis et inter medium tenebrarum”. Da, e un calc frazeologic după textul ebraic, dar Părinții nu corectau Biblia după manualul de gramatică și nici nu-i durea capul de „echivalența dinamică”: ei știau că „Scriptura crește odată cu cititorii ei”.

Nu lumina a fost despărțită de întuneric, ci „mijlocul” ei, miezul ei, de aceea ele sunt încă „împreună, deși despărțite cu totul”. Eu îmi dau seama de asta în nopțile scoțiene când, dincolo de dealurile pe care locuiesc, se arată luminile Nordului, aurora boreală, ca în poza de mai jos. E ca la facerea lumii: deși despărțite, lumina nu alungă întunericul, nici întunericul nu o cuprinde, „dar umplu în același loc toate”. Numai noi petrecem ca proștii în întuneric, deși suntem „în mijlocul luminii”.

români, apa este curată ca sufletele voastre

„În mod deosebit protejați pietonii în luptele de stradă.”
„Este soare, este liniște pe malul Dunării, dar și vigilență.”
„La Craiova, viața își continuă cursul în ordine și disciplină.”
„S-a difuzat astăzi primul număr din Teleormanul liber, periodic economic, social și cultural.”

„Frați români, nu vă lăsați rațiunea întunecată de panică!”
„Să acționăm într-o strânsă unitate!”
„Locuitorii din sate să-și dea în continuare contribuția lor patriotică la realizarea cantităților de lapte.”

„Toți cei ce pot folosi o armă, la arme!”
„Nu s-au predat încă cei vinovați.”
„Împușcă din orice poziție!”
„Nu trebuie să moară repede, să nu moară repede! Să nu i se dea de mâncare, nici apă!”
„Să fie judecat și executat în fața poporului! Să fie adus și scumpul lui copil! Executați, ca Brâncoveanu!”

„Atmosfera continuă să rămână încordată.”
„Aici Moscova! Transmitem un fragment din Scrisoarea I de Mihai Eminescu.”
„Vremea se va răci ușor, mai ales în jumătatea de nord a țării. Pe alocuri, la câmpie, ceață.”

„Acum putem asculta cântece frumoase, despre viața noastră, despre sufletul nostru, toți suntem oameni, toți trebuie să ne bucurăm la fel.”
„Țăranii, ce personaje complexe! Țăranii, eroii unui viitor film istoric!”
„Mai sunt câteva minute și vom intra într-o nouă zi a istoriei. În această noapte, unii oameni vor începe odihna binemeritată.”
„Mâine va fi lapte pe piață și toate produsele noastre.”
„Și vom da clerului și credincioșilor noștri apa cea vie a lui Dumnezeu.”

„Suntem culcați la pământ, stimați ascultători. Poporul nu va pleca, vom învinge!”
„Va veni și momentul judecății drepte, severe, a poporului.”
„Să facem un legământ pentru a păstra ființa trecutului nostru și ființa prezentului nostru național.”
„Ce frumos sună acest cuvânt, libertate, în toate limbile pământului!”

„Stați, stați că se filmează!”

„Cetățeni! Apa este curată ca sufletele voastre!”
„Revoluția este triumfătoare! E liniște, e seară, să fie deci o seară liniștită.”
„Mame, împodobiți în seara asta bradul!”
„Revoluția a învins.”

(revista presei, Radio București, 24 decembrie 1989)

copilași, prinți moștenitori

„Sweet child in time, you’ll see the line / The line that’s drawn between good and bad…”

Îmi pare rău că n-am semnalat mai din vreme două greșeli în traducerea sinodală a evangheliei de duminică, despre vindecarea paraliticului din Capernaum (Mc 2,1-12). Le spun greșeli, deși textul grecesc este, în ambele cazuri, atât de simplu încât nu de greșeli e vorba, cât de obișnuita insolență a traducătorilor moderni de a aproxima limbajul evangheliei, fără nicio grijă pentru conotațiile sale hermeneutice care se pierd astfel printre rânduri.

Traducerea evangheliei de duminica trecută pune în gura Mântuitorului aceste cuvinte: „Dar ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ etc.” Nimic mai banal pentru ascultătorul de rând: mare e puterea lui Dumnezeu, inclusiv de a ierta păcatele! Însă (dincolo de topica defectuoasă a traducerii, pentru că nu despre „a ierta pe pământ” e vorba), nu cuvântul „putere” (dýnamis) se regăsește în textul grecesc, ci „autoritate” (exousía), sau „suveranitate”, „stăpânire”, „dreptul” de jurisdicție necondiționat (exousíai, la plural, era corpul magistraților). Versetul 2,10 din Marcu trebuie citit astfel: „Dar ca să știți că Fiul Omului are pe pământ stăpânirea/ autoritatea / dreptul de a ierta păcatele etc.”

câteva gânduri despre post

1. L-am întrebat odată pe starețul Clement: de ce postim? Mi-a răspuns: întrebarea nu este „de ce postim”, ci „pentru cine postim”. Dacă postul ar fi cu adevărat despre ceva, atunci ar fi opțional, oricare ar fi răspunsul. Dar postul nostru nu e despre ceva, ci pentru Cineva: „Vor veni zilele când Mirele se va lua de la ei și, în acele zile, vor posti” (Mc 2,20). Orice facem în Biserică trebuie să facem pentru Hristos și ca să ajungem la Hristos.

2. Altădată eram la chilia starețului și a vrut să mă pună la masă. „Nu pot să stau”, m-am scuzat, „trebuie să mă întâlnesc cu un prieten și i-am promis că mâncăm împreună în oraș.” Starețul a zâmbit: „Vezi? Când aștepți un prieten, nu-ți mai arde să mănânci singur. Așa este și postul nostru: așteptăm pe Cineva, să stăm la masă împreună cu El.”

3. Duminica trecută, în timp ce mergeam spre biserică, mă gândeam: „Până la urmă, de ce a fost omul izgonit din Rai?” Parcă uitasem toate răspunsurile pe care le știusem până atunci. De ce Adam n-a putut fi iertat chiar în rai? Ce Tată își alungă copilul pentru o singură greșeală? Mă întrebam ce-am să le spun la predică, dar în timpul Liturghiei am primit răspunsul: „Ai fost scos din Rai ca să te întâlnești pe pământ cu Iisus Hristos și ca să vă întoarceți împreună în rai. Adu-ți aminte ce i-a spus tâlharului de pe cruce: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc 23,43).” Dacă după căderea noastră am fi rămas în rai, am fi făcut-o ca niște ființe stricate pentru totdeauna, dar Dumnezeu ne iubea prea mult ca să ne lase în starea aceea. Asta le-am și spus la predică.

4. Apa, uleiul, făina, vinul, tămâia etc. aduse la biserică sunt doar simple materii până la rugăciunea de sfințire a lor. Abia atunci ele devin: apă vie, untdelemnul bucuriei, trupul și sângele Domnului, mireasma sfinților etc. Așa și mâncarea de post, nu înseamnă nimic până nu o sfințim prin rugăciune în Biserică.

5. Starețul Clement mai spunea: Caută să mănânci în post mâncăruri simple. De exemplu, pâine cu măsline sau cartofi fierți. Mai degrabă, dacă poți, fă-ți pâinea ta, din făină curată și frământată cu mâinile tale. Dar nu-ți pierde vremea cu rețete de post. Cel ce în post vrea să mănânce brânză vegetală și cârnați de soia, e ca un bețiv care bea bere fără alcool. El nu caută să taie patima lui, ci doar să o amăgească.

6. Unii spun, pe bună dreptate, că nu pot ține tot postul. Aici, nu-mi mai amintesc ce mă învăța starețul Clement, pentru că el nu prea era de acord cu cei care nu posteau. Dar eu cred că, dacă cineva nu poate ține postul după toată rânduiala Bisericii, tot trebuie să aibă o rânduială a lui de post, cât de mică, mai exact după puterile lui. Adică să fie în drum, ca în pilda lucrătorilor tocmiți la vie (Mt 20,1-16): unii ies la lucru de dimineață, alții pe la prânz, alții după-amiaza, iar alții, în sfârșit, ies în drum abia spre seară. Până la urmă toți sunt primiți de Stăpânul viei. Dar ce a fost important? Faptul că au ieșit în drum, că au stat mai devreme sau mai târziu în calea Domnului. Așa e și cu postul. Dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă în drum măcar spre seară.

7. Când eram preot de țară, aveam în parohie niște oameni care munceau la oraș, în construcții. Plecau cu noaptea-n cap și se întorceau pe întuneric. Voi cum postiți? i-am întrebat o dată. Postim și noi cum putem, mi-au răspuns. Pe șantier ne luăm pâine cu slănină, că altceva n-avem, dar seara, când ajungem acasă, mâncăm borș de post. Când i-am povestit asta starețului Clement, mi-a răspuns: „Postul lor e mai greu decât al tău, care mănânci toată ziua sarmale de post și nici nu te rupi cu munca.” De aceea, zic încă o dată: dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă măcar spre seară, că s-ar putea să primească plata celor dintâi.

8. L-am întrebat odată pe starețul Clement: ce este postul? Un exercițiu de despătimire, mi-a răspuns el. De aceea trebuie să postească nu doar stomacul tău, ci și mintea, ochii, buzele,  gândurile, toate trebuie să le supui despătimirii. Dar ce sunt patimile? am continuat eu. Și de ce sunt așa de rele? Starețul Clement s-a gândit un pic: Patimile sunt atunci când tu ești convins că cel mai mult și mai mult pe lumea asta îți dorești ca fratele tău să se vindece de cancer, dar, de fapt, cea mai mare dorință a ta e să câștigi la loto.

9. Într-o zi, când avea chef de vorbă, ceea ce se întâmpla destul de rar, starețul mi-a atras atenția la ceva interesant. Nu sunt foarte original în ce-am să-ți spun, mi-a zis el, și au mai observat-o și alții: în general vorbind, creștinismul de astăzi este fie preponderent ritualic, adică unul care se mulțumește să te cheme la slujbele Bisericii, fie cultural, pe care-l găsești în cărți, în arte și în excelentele eseuri pe care le scriu intelectualii creștini, fie angajat în asistență socială, și asta încă n-ar fi rău, dar îi lipsește tocmai singura dimensiune care poate cu adevărat să-l salveze pe om: cea ascetică și mistică. Dar ce înseamnă dimensiunea ascetică și mistică a creștinismului, l-am întrebat. Mi-a răspuns: despătimirea și vederea rațiunilor lui Dumnezeu. Fără acestea două, omul nu-și va mai găsi niciun sens și în cele din urmă va înnebuni de durere și de singurătate.

10. Pentru că rămăsesem nelămurit, l-am întrebat altădată: ce sunt rațiunile lui Dumnezeu? Rațiunile lui Dumnezeu, mi-a răspuns el, sunt gândurile Sale despre tine și despre lume. Și cum putem să vedem gândurile Lui? Gândurile Lui, mi-a răspuns starețul, începi să le cunoști numai după ce renunți la gândurile tale, iar acest lucru vine prin pocăință: „Cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi le vei arăta mie” (Ps 50). Căci asta înseamnă pocăința: schimbarea gândurilor tale cu gândurile lui Dumnezeu.

11. Într-o zi din Postul Mare, eram în vizită la stareț. Tocmai primise un musafir din Grecia, care-i adusese în dar o sticlă frumoasă de ouzo. Eu trăgeam cu coada ochiului la ea și mă gândeam: „Tare-aș mai bea un păhărel de ouzo, ce păcat că-i post!” După ce musafirul a plecat, starețul a luat sticla, a desfăcut-o și mi-a turnat un păhărel de ouzo, apoi a început să-mi povestească nu mai știu ce despre Muntele Athos.

12. Am ieșit într-o seară de la Canonul cel mare, târziu, așa cum se termină la mânăstiri. Dar nu ne grăbeam să mergem la somn. Starețul mi-a făcut semn că pot să-l urmez în chilia lui și ne-am așezat așa cum stăteam de obicei, uneori fără să spunem nimic minute în șir: el la birou, iar eu pe un scăunel în fața lui. Nu îndrăzneam să rup tăcerea și pentru nimic în lume n-aș fi vorbit, ca să nu stric liniștea de seară care se lăsa acolo între noi și umplea chilia. Ardea doar candela în fața unei icoane, dar tot îi vedeam ochii negri scăldați ca-n niște unde care veneau și se întorceau în el. Dinspre trapeză se auzeau farfurii ciocnite și glasurile fraților care pregăteau masa, când el a spus dintr-odată: „Cămara s-a închis, candela s-a stins, cina s-a mâncat, numai noi am rămas pe dinafară. Hai să coborâm la masă.”