La ce e bună viața duhovnicească și cu ce începe ea

1. Ce-ai dori să existe în continuare, chiar dacă tu n-ai mai fi aici?

John Vervaeke, profesor de psihologie și științe cognitive, într-un podcast cu Iain McGilchrist, psihiatru și cercetător în neuroștiințe:

„Cred că tocmai procesele care ne ajută să ne adaptăm în mod inteligent ne fac permanent susceptibili la un comportament amăgitor de sine și autodistructiv. Felul în care ne simțim „conectați” cu lumea este subminat de acest comportament al nostru amăgitor și autodistructiv, atât în relație cu noi înșine, cât și cu alte persoane, cu lumea în întregul ei. Și, dacă te uiți la felul în care simțim aceste legături, această „conectare”, el se suprapune foarte mult peste ceea ce numim sensul vieții. Vrem să simțim că suntem legați de ceva care are valoare și realitate, dar altele decât propriile noastre preferințe și existență egocentrice. Așa că-i întreb adesea pe oameni ce înțeleg prin sensul vieții: spune-mi, ce-ai dori să continue să existe, chiar dacă tu n-ai mai fi aici. Și ei răspund, „asta”, și atunci le spun: exact „asta” contează pentru tine. La „asta” vrei să fii conectat aici, dincolo de preferințele și existența ta egocentrice.

Cred că tocmai capacitate de a ne corecta această prostie amăgitoare și autodistructivă, precum și de a ne îmbunătăți felul în care ne simțim legăturile/conectarea de care vorbesc, este ceea ce oamenii, culturile în general au numit înțelepciune. Și cred că ne confruntăm astăzi cu o problemă pe două direcții. Oamenii nu știu unde să caute înțelepciune. Ei știu în mod covârșitor unde să caute informații. Dar, așa cum spunea T.S. Eliot, am pierdut înțelepciunea căutând cunoaștere, și cunoașterea, căutând informație. Așa că, le lipsește tocmai discernământul: la ce ar trebui să fie atenți, ce anume să ia în serios, ce contează cu adevărat. Oamenii sunt copleșiți de informații. Ceea ce contează drept cunoaștere în cultura noastră este acum semnificativ sub semnul întrebării. Și, desigur, când îi întreb unde își caută înțelepciunea, primesc de la ei fie o tăcere asurzitoare, fie o mostră de religie autodidactică.”

2. Ce fericire, mamă, nu vă uitați la voi?

Într-o zi, m-a căutat la biserică o femeie din parohie, pe care n-o cunoșteam. Venise să-mi ceară câteva sfaturi, îngrijorată pentru fata ei, în vârstă de 13-14 ani, care trecea printr-o ușoară depresie.

Zilele trecute, îmi povestea ea, fata o întrebase, din senin, ce căuta ea pe lumea asta, cu ce scop se născuse. Știți, a zâmbit mama, întrebări din astea, de copii: de ce-a venit pe lume, pentru că ea n-ar fi vrut să se nască. I-am răspuns că noi doi am dorit-o foarte mult, eu și cu tatăl ei, și s-a născut ca să fie fericită și să se bucure de viață. Știți ce mi-a răspuns? „Ce fericire, mamă, nu vă uitați la voi? Munciți de dimineața până seara ca să vă luați în rate o casă și o mașină și, o dată pe an, să mergeți într-un concediu. Și murim cu toții. Asta e fericirea pentru care zici că m-am născut?” Mi-e teamă pentru ea, a încheiat femeia, mai ales că are și niște prietene cu care nu prea sunt de acord și care-i bagă în cap tot felul de prostii. Ce să-i spun?

I-am răspuns că nu prea are ce să-i spună și că, dacă asta-i viața, o casă și o mașină în rate, atunci fata are dreptate să pună astfel de întrebări. Dar dacă viața nu e doar atât? Dacă i-ați spune, am continuat, că s-a născut ca să nu mai moară niciodată, că viața e doar o trecere ca prin burta unei alte mame, la capătul căreia se va naște pentru a trăi veșnic cu Cel care i-a dat această viață? Și i-a dat-o nu doar ei, ci a dat și viața oceanelor, a stelelor, a pisicilor, a muzicii, a cărților, și a tuturor minunilor. Și că în această trecere-gestație a omului pe lumea asta e și multă uimire, bucurie, iubire, cunoaștere, frumusețe, fascinație, răspunderi, dar și lucruri pe care nu le înțelegem, așa cum, foarte frumos spunea părintele Rafail Noica, pruncul în burta mamei nu înțelege de ce-i crește un picior, pentru că n-are unde să meargă, sau de ce-i cresc ochi, pentru că n-are ce să vadă.

I-am spus mamei: dacă ați crede în trecerea asta de care vă zic, în viața ca o pregătire (o lucrare) pentru nașterea la viața veșnică, dacă ați lua în serios această responsabilitate, dacă ați avea conștiința că fiecare lucru de aici poartă o consecință dincolo, atunci și fata dumneavoastră va găsi sensul pentru care s-a născut. Și va fi bucuroasă să trăiască veșnic, chiar dacă va trebui să muncească toată viața pentru a-și cumpăra în rate o casă și o mașină.

3. De ce „să lași ceva în urmă”?

Dacă viața duhovnicească a omului începe cu credința sa, atunci cea mai mică credință a oamenilor e credința în viața veșnică, chiar și a celor care vin la biserică. Poți observa asta, de exemplu, din câtă importanță dau ei cavourilor, sau din grandoarea acestora. Sau din groaza care-i cuprinde când se gândesc la moartea lor sau a celor dragi (dar nu la moarte în general, pentru că, altfel, moartea unor străini e doar o știre). Sau din expresii precum „să lași ceva în urma ta”. Sau din tristețea de a fi dat uitării după ce te-ai dus.

Dar de ce „să lași ceva în urmă”? Trebuie să trăiești în așa fel aici, încât să iei totul pe lumea cealaltă, „și case, și țarini, şi fraţi, şi surori, şi mame, şi copii, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică” (Marcu 10,30).

Din felul în care trăiesc doar pentru a strânge, a avea și a arăta. Sau din felul pur material în care vorbesc despre ratare și succes. Din felul în care se cunosc numai ca trup. Sau după locul unde vezi cu adevărat „inima și comoara” lor. Din felul în care vor totul aici și acum. N-ar lăsa nimic pentru dincolo, niciun dar, nicio mângâiere, nicio fericire, nicio promisiune, nicio dreptate, nicio judecată, – totul aici și acum. Chiar din felul în care îl convoacă pe Dumnezeu aici și acum, la dispoziția lor, să nu sufere cumva, să nu rabde, să nu-i doară, să se mărite fata, să fie bine, să nu fie rău. Din înțelegerea retributivă a credinței lor, nu cu mult diferită de instinctele unui animal domesticit: dacă asculți și te supui, vei primi culcuș și hrană, dacă nu, vei fi bătut și alungat.

Cum ar putea fi o asemenea viață altceva decât o casă, o mașină și un cavou grandios, eventual mai frumoase ca ale vecinului? Cum ar putea fi viața un motiv de înălțare, de îndumnezeire, de căutare a despătimirii, fără credința în viața veșnică? Și, mai ales, fără o lucrare duhovnicească, pentru nașterea în ea. Cum ar putea fi posibilă iubirea, în expresia ei cea mai înaltă, a lepădării de sine?

4. Legea, singura etică laică funcțională

Dar unii spun că, pentru toate acestea, pentru o viață pământească împlinită, nu e nevoie de o credință în viața veșnică și de o lucrare duhovnicească, ci ajunge o etică bine însușită. Da, se poate și în numele unei etici, dar, dacă privim în jur, dincolo de locurile comune unde ea este încălcată la prima oportunitate, acea etică înaltă și reușită ne apare mai degrabă ca o cale a unor excepții, cu care ți-e și frică să te măsori. Nu e calea unei credințe și, mai ales, a unei lucrări duhovnicești propuse tuturor acum două mii de ani. Etica încetează să mai fie eficientă și motivantă, când viața înseamnă să muncești de dimineață până seară pentru o casă și o mașină în rate, în timp ce altora le merge bine prin furt, impostură, jocuri de noroc sau pur și simplu egoismul cel mai nemilos. Singura etică laică funcțională este cea a legii. Ce etică poate salva o lume atât de distrusă pe dinăuntru, ca în descrierea sumară pe care i-o face Mântuitorul: „Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide” (Matei 10,21). Cunosc foarte bine această lume, și pe dinăuntru, și pe dinafară, pentru că mă întâlnesc în fiecare zi cu ea, de douăzeci și cinci de ani.

5. „Fiți trecători!”

De aceea, nicio înțelegere a vieții duhovnicești, nicio despătimire, nicio înălțare în „sensul vieții”, nicio etică eficientă, fie și cea creștină, nu pot fi propuse omului, fără ca acesta să aibă mai întâi credința vieții veșnice, adică a unei vieți pământești ca lucrare de pregătire a ei. E cogniția fundamentală care va influența toate procesele de gândire, decizie, înțelegere, asumare a unei vieți duhovnicești etc. „Fiți trecători!” – e un îndemn dintr-o evanghelie apocrifă atribuită apostolului Toma, dar, chiar și apocrif, acest cuvânt e scris cu toată puterea de înțelegere a Evangheliilor mântuitoare.

Așa cum scopul fătului în burta mamei este înomenirea sa, scopul omului în „burta Bisericii”, cum o numea tot binecuvântatul părinte Rafail, este îndumnezeirea sa. Și ce este pentru nașterea fătului pregătirea membrelor, organelor și funcțiilor vitale, este viața duhovnicească pentru omul care-și pregătește trupul și sufletul pentru nașterea lor în viața veșnică.

Și așa cum fătul regăsește după nașterea sa tot ce s-a pus încă din burta mamei în formarea lui, bun sau rău, omul va regăsi în viața lui veșnică tot ce a pus, bun sau rău, în trupul și sufletul său: „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua Domnului. Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia” (1 Corinteni 3,11-13).

Așadar, scopul vieții duhovnicești nu este să nu faci păcate, sau să respecți o morală, sau să vii la biserică, sau să nu faci rău pur și simplu, nu este deci formulat negativ („să nu faci”), ci pozitiv, „să faci”: să zidești bine pe temelia care e Hristos, iar pentru aceasta, să fii într-o lucrare duhovnicească cu tine însuți. Despătimirea este mereu un „să faci”, să lucrezi asupra ta.

Și aici este diferența fundamentală dintre moralism și viața duhovnicească, pe care ar trebui să o cunoască orice preot care spovedește păcatele oamenilor. Pentru că viața duhovnicească începe în spovedanie, sau ar trebui să înceapă, dacă preotul înțelege că el nu are numai a-l „dezlega” pe om de păcatele sale, ci mai cu seamă de a-l „lega” de o lucrare duhovnicească, prin care să cunoască harul lui Dumnezeu, adică să devină puțin câte puțin „Dumnezeu întreg într-un om întreg” (Sfântul Grigorie Palama). Iar prima lucrare a omului, cu care și începe viața sa duhovnicească, este credința în viața veșnică.

6. Nu există o proprietate monahală exclusivă asupra vieții duhovnicești

Omul care mărturisește că „urăște pe aproapele său” nu are nevoie să i se amintească morala creștină, Evanghelia și porunca iubirii aproapelui, sau amenințarea cu pedeapsa iadului, pentru că nu i se va spune nimic nou, pe care el să nu-l știe deja, ci are nevoie să fie învățat cum să iubească, adică să fie pus într-o lucrare duhovnicească a iubirii. Altfel, el pleacă de la spovedanie „dezlegat” de păcatul urii sale, dar „nelegat” de exercițiul duhovnicesc al iubirii, de aceea se va întoarce peste un timp fix cu aceeași suferință.

Sau: omul care-și mărturisește „gândurile rele”, gânduri negative, n-are nevoie de îndemnuri la abandonarea lor, pentru că ar fi făcut aceasta și singur, dacă ar fi avut putere. Are însă nevoie să învețe, nu cum să-și „alunge” gândurile negative (acest lucru e cu neputință, o spun și Părinții, și psihologii), ci cum să le convertească (metanoia) puterea/energia negativă, cum să le schimbe, cum să le „rescrie” în conștiința sa. Dacă nu primește această învățătură de la duhovnicul său, el pleacă, poate, „dezlegat”, dar, în realitate, exact așa cum a venit, fără să înainteze cu nimic în viața sa duhovnicească.

Viața duhovnicească nu este doar a lumii monahale și trebuie să corectăm în parohii paradigma unui exclusivism monastic asupra ei (lasă că monahismul de azi, chiar și la Athos, e departe de a fi cel isihast, din timpul lui Grigorie Palama). Nu există o proprietate monahală asupra vieții duhovnicești și nici obligația unei imitări a ei stricto sensu în viața mirenilor. Dacă există două căi de mântuire, cea monahală și cea în familie, două binecuvântări, două jurăminte diferite, dacă cununia este binecuvântată ca Taină în Biserică, atunci înseamnă că fiecare cale își are propria sa viață duhovnicească, precum și împlinirea deplină a unui „Dumnezeu întreg într-un om întreg”, fără să copieze una de la alta, ci descoperindu-se în același Duh, angajate în lucrări duhovnicești cu aceeași finalitate, dar fiecare în drepturile, datoriile și contextele ei.

N.B. Rugăminte pentru cititorii mei: vă rog, nu preluați fragmente din textul meu fără LINK la sursă („Jurnal scoțian”, ioanflorin.wordpress.com), pentru că 1) de obicei, textele mele sunt versiuni de lucru, deci pot urma modificări în ele, 2) în comentarii se aduc clarificări necesare, sau corecturi, dacă e cazul, 3) sunt texte protejat de drepturi de autor.

Pe aceeași temă, vezi și: https://ioanflorin.wordpress.com/2024/04/05/citeste-de-sapte-ori-textul-de-mai-jos-si-vei-atrage-o-minune-in-viata-ta/

Raiul cu vârful în jos

Dacă împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru (Luca 17,21), înseamnă că scara Raiului nu urcă, ci coboară în noi. E o scară cu vârful în jos. Cu fiecare treaptă a ei, cel care o coboară descoperă și confruntă omul din adânc, despre care mai înainte nu știa nimic. Împărăția lui Dumnezeu este ultimul adânc al omului, dar din care a fost alungat cel mai mare demon al său. Vă mai amintiți parabola din Călăuza lui Tarkovski? Omul din afară (din afara lui însuși) credea că cea mai mare dorință a lui e să-și salveze fratele de cancer, dar, când a coborât în adâncul său (în „cameră”), a câștigat la loterie și s-a îmbogățit peste noapte. Iar fratele a murit, desigur.

Omul din afară nu știe ce demoni sunt în adâncul său, decât dacă coboară Scara și-i confruntă. Iar începutul Scării, prima ei treaptă, sunt gândurile omului. Dar nu cele la vedere („azi am de făcut asta sau cealaltă”, „mâine mă duc acolo sau dincolo” etc.), ci gândurile sale cele mai intime, acelea pe care nu le sesizează în mod obișnuit, ci cu un pic de liniștire și reflecție, gândurile care ies „din haznaua inimii sale” (Luca 6,45). Dacă omul și-ar nota aceste gânduri și le-ar contempla, fie doar și timp de o săptămână, ar înțelege unde trebuie să se caute, care sunt demonii săi și ce este Scara.

Întrebarea lui Dumnezeu, „Adame, unde ești?”, după căderea omului, altfel o întrebare lipsită de sens pentru Cel care vede totul, nu este decât chemarea lui Adam de a coborî Scara în el însuși, de a se căuta în propriul său adânc, strivind acolo șarpele, pentru a-l regăsi pe cel care căzuse din paradis. „Adame, ești în tine însuți, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul tău.”

Citește de șapte ori textul de mai jos și vei atrage o minune în viața ta

Niciuna dintre primele trei duminici ale Postului Mare n-ar avea semnificații depline, una fără alta. Dacă prima este a dogmei, a doua ne arată scopul dogmei (îndumnezeirea omului), iar a treia, calea pentru atingerea acestui scop: despătimirea și iubirea. Vedem imediat că nici dogma, nici calea (nici măcar iubirea) nu sunt un scop în sine, așa cum este doar îndumnezeirea omului. Care nici pe departe nu e vreo metaforă, ci, în cuvintele Sfântului Grigorie Palama, harul necreat prin care „Dumnezeu însuși pătrunde întreg, în cei vrednici întregi, și sfinții pătrund întregi în Dumnezeu întreg, luând în ei înșiși pe Dumnezeu întreg” (Tomosul aghioritic).

Socotesc că nu s-au scris, în toată teologia Părinților, cuvinte mai uimitoare, mai îndrăznețe și mai pline de promisiunea celei mai mari fericiri.

1. Dogma în sine nu este scopul credinței. Dogma care se propune în locul scopului este ateism funcțional. Așa cum un analfabet funcțional recunoaște un text, dar nu se „împărtășește” de sensul lui, ateismul funcțional recunoaște existența lui Dumnezeu, dar nu se împărtășește din lucrarea/energia Sa (de-aceea, Sfântul Grigorie Palama îi numea „atei” pe varlamiți, care numai necredincioși nu erau). Dumnezeu e lucrarea, și nu dogma Sa (Ioan 5,17: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez”).

E plină Biserica de atei funcționali, episcopi, preoți și credincioși de rând, de la profesori și predicatori de dogmatică scolastică, până la oameni cumsecade, contemplativi ai unui vag transcendent mai dogmatic sau mai liric, multă funcționărime popească, dar mai ales agnostici cu epitrahil, camuflați în activism bisericesc, moralism și naționalism mistic.

2. Scopul care nu se situează pe calea crucii, a efortului constant de lucrare duhovnicească și iubire, dincolo de faptul că este imposibil de realizat, e definiția formalismului religios. E „creștinismul fără asceză”, de care se mira Sfântul Sofronie de la Essex.

E vorba de toți cei care-și doresc harul lui Dumnezeu (măcar un pic de pace, un pic de bucurie, un pic de iubire, un pic de liniștire), și poate că l-au și gustat vreodată, dar nu fac nimic ca să-l dobândească. Merg la biserică, țin posturile, se împărtășesc, respectă morala creștină, dar, pentru că nu sunt pe cale, adică nici nu lucrează la despătimirea lor, nici nu sunt capabili de iubirea nepătimitoare, simt că nu se schimbă mare lucru în viața lor și bat pasul pe loc. Ei sunt în Biserică cei care o să-ți vorbească cel mai mult despre minuni, preoți cu har, icoane miraculoase și slujbe pentru sporul casei.

E un paradox că ne aflăm în plină criză și urgență a teologiei palamite, deși, în 700 de ani, aceasta ar fi trebuit să dea lovitura de grație atât formalismului, dogmatismului și înțelegerii scolastice a teologiei, cât și gândirii magice din Biserică. În practică, stăm exact pe dos, adică în înțelegerea pe care au combătut-o palamiții în disputele lor cu Varlaam & comp.

3. Nu îndumnezeirea omului, ci „minunea” pare a fi astăzi scopul pastorației în biserică. Modelul suprem al minunii e, mai nou, coborârea „luminii de la Ierusalim” și aducerea ei în toate bisericile, deși, apropo de teologia palamită, ar trebui să reflectăm la faptul că, în toate discuțiile din secolul al 14-lea despre lumina necreată a Taborului și energiile ființiale, cu toată miza lor teologică uriașă și în ciuda preocupărilor care cuprinseseră până la război civil Imperiul Bizantin, nimeni nu face absolut nicio referire la așa-zisa „lumină de la Ierusalim”. Deși invocarea ei ar fi fost un argument decisiv împotriva adversarilor lui Palama. Ca și cum n-ar fi existat ceea ce unii numesc astăzi „cea mai mare minune din Ortodoxie”, sau n-ar fi fost un argument demn de a fi pomenit.

Revenind, miracolul e mai simplu, umple mai repede bisericile și e mai productiv economic decât efortul despătimirii, al cunoașterii Evangheliei și al iubirii. (De aceea avem o catedrală națională, dar n-avem o Biblie nouă, după traducerea – discutabilă – de acum aproape o sută de ani.)

M-am uitat, de exemplu, pe pagina de facebook a uneia dintre cele mai vizitate mănăstiri din țară, Vlădiceni, de lângă Iași. Pagina însăși are peste două sute de mii de urmăritori! Te-ai aștepta să citești acolo predici la Evanghelie, învățături din Sfinții Părinții, cateheze și explicații ale slujbelor, sau, măcar acum în post, sfaturi duhovnicești despre despătimire și liniștire, dar iată câteva din titlurile doar din ultimele zile: „7 icoane mari făcătoare de minuni din Ținutul Neamțului cu puteri nebănuite”, „Rugăciunea făcătoare de minuni adresată Sfântului Mare Prooroc Ilie”, „Ritualul celor 9 joi vă îndeplinește și cele mai imposibile dorințe”, „Rugăciunea de seară a lui Arsenie Boca – Făcătoare de minuni”, „Rugăciunea care atrage binele în timpul Postului”, „Puterea untdelemnului de la candela Maicii Domnului!”, „Spune în fiecare marți Rugăciunea Fericirii, pentru a atrage belșugul și împlinirea dorințelor” etc.

Ce-ar mai fi de adăugat, când cuvintele vorbesc de la sine, cu credința și luminarea mamei Omida? Poate doar groaza că, dacă până la apariția rețelelor sociale, ce se întâmpla la Vlădiceni rămânea la Vlădiceni, acum, gândirea magică e multiplicată în cel puțin două sute de mii de capete pe zi, și asta doar pe pagina unei singuri mănăstiri.

4. Ca orice produs de consum, miracolul are o ofertă diversificată și mereu la îndemână. Trebuie doar să-l cauți pe cel mai eficient sau de care ai nevoie pe loc. Dacă vrei reclame sau referințe de la alți consumatori, ai la dispoziție convorbirile pe whatsapp ale preoților „cu har”, pe care le fac publice chiar ei, desigur, „spre slava lui Dumnezeu”. Te doare ceva? Citește paraclisul dimineața și seara. Nu poți să faci un copil? Vezi acatistul cutare. Necazuri cu băutura? Vino la icoana care vindecă de beție. Ai probleme cu banii? Nu-i nimic, există o rugăciune care atrage belșugul, vezi la Vlădiceni. Cel mai adesea, minunea e la un pomelnic distanță, dacă știi unde să-l trimiți.

Dacă problema e mai serioasă, minunea e un pic mai elaborată: de exemplu, sfântul maslu „cu șapte preoți” (sau „cu arhiereu”, în versiunea premium, de parcă în asta constă taina, ca și cum ai spune liturghie cu șapte preoți). Sau caută o parohie mai procopsită, măcar cu o părticică de moaște, un ulei de la Ierusalim, o copie după copia vreunei icoane făcătoare de minuni etc.

Iar episcopii tolerează această gândire magică, deriziune a miracolului, deturnare a vieții duhovnicești și amăgire a zeci de mii de disperați, dar ce mă șochează la acești iconomi de pomelnice nu e doar faptul că nu-i trimit pe acei amărâți la preoții lor, la bisericile lor, dar, cum se vede din convorbirile private pe care ei înșiși le distribuie, nici măcar nu-i întreabă nimic despre viața lor duhovnicească, dacă sunt spovediți, dacă s-au împărtășit, dacă sunt împăcați, dacă s-au rugat, dacă au iertat, dacă citesc evangheliile, sau măcar dacă s-au dus mai întâi la doctor.

Să ne imaginăm, numai, ce-ar fi în Biserică dacă le-am spune credincioșilor că, de mâine, nicio icoană nu mai face minuni decât dacă omul se roagă, se pocăiește, se luptă cu patimile și gândurile rele, își iartă dușmanii și face pace în casa lui măcar un an de zile. S-ar schimba și fața lumii, și viața duhovnicească a Bisericii.

Nu vreau să zic că minunile nu sunt posibile chiar și cu apă chioară (am văzut la Cana), pentru că Dumnezeu le dăruiește cum, unde și pentru cine vrea El, dar a urmări în felul acesta obținerea unei „minuni” e ca și cum ai vrea să ajungi pe vârful muntelui fără să-i străbați potecile înguste și grele. Acest excepționalism nu este calea Bisericii, a Evangheliei, a sfinților, unde minunea vine după pocăința cea mai fierbinte (ca a femeii păcătoase), după schimbarea gândurilor și întoarcerea furtului (ca la Zaheu), după despătimire (ca smerenia femeii cananeence), după credința cea mai intimă (ca a centurionului roman), după suferință și răscolire (ca tatăl copilului posedat), după iubirea aproapelui, după răstignire și cruce, ca învierea Mântuitorului. Cadrul minunii este viața duhovnicească, nu gândirea magică.

5. Cât despre calea care nu cunoaște nici învățătura, nici scopul acesteia, e doar o asceză ratată, ca a părintelui Ferapont din Frații Karamazov. Ca și în cazul personajului dostoievskian, un ascet aspru și răutăcios, dar venerat ca un sfânt, care vedea draci peste tot și Duhul Sfânt i se arăta în chip de pițigoi, pe asceții ratați de azi îi recunoștem după îmbufnare, lipsa umorului și, mai ales, predilecția pentru vorbirea în dodii.

Asta explică de ce există preoți și creștini de rând pe care eforturile lor ascetice (posturile, rugăciunile, înfrânările, citirea Scripturilor etc.) nu-i fac mai buni sau mai luminați. Sau explică de ce asceza în sine, fără cunoașterea teologică a învățăturilor Bisericii, nu conduce în mod automat la discernământ duhovnicesc: n-au existat asceți mai mari ca părinții pustiei egiptene și, totuși, după Sinodul de la Calcedon, au trecut în masă la monofizism. Era greu de acceptat ca autoritatea sinodală să aibă mai mult discernământ decât ei, care petreceau zi și noapte în nevoințele lor, așa cum unii văd și azi în figura unui duhovnic sau a unui preot „cu  har” o autoritate teologică mai mare decât cea sinodală.

6. În concluzie, teologia energiilor necreate, prin învățătura ei despre lucrarea/energia lui Dumnezeu, scopul acesteia (îndumnezeirea) și calea ei (despătimirea și iubirea), ne eliberează, în credință, de dogmatism și formalism, iar în viața duhovnicească de moralism și gândire magică, adică ne eliberează de ceea ce numim în general religie, pentru a ni-l reda pe „Dumnezeu întreg” în har și iubire, iar această „întregire” a noastră cu El și în El este mai mult decât cea mai mare minune.

De aceea spunem că Ortodoxia este „un mod de viață”, și nu ne referim prin asta la folclorul ortodox, ci la ceea ce ar trebui să fie, în viața unui credincios, lucrarea îndumnezeirii sale reale, pas cu pas, prin cateheză, despătimire, eliberare, lepădare de sine și iubire. Acestea sunt, în mod esențial, „faptele” despre care tot spunem că, împreună cu credința, sunt necesare mântuirii, și de aceea nu ne ajunge doar credința: pentru că, fără despătimire și iubire, nu devenim „întregi”, adică nu-l putem cunoaște în noi pe „Dumnezeu întreg”, iar dacă noi nu-L cunoaștem, nici El nu ne poate recunoaște. („Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” – Matei 7,23.)

Am folosit de mai multe ori „viață duhovnicească” și „despătimire”, dar ce înțeleg prin ele și cum pot fi propuse azi unui creștin de parohie, voi spune în alt text, ca să nu-l mai lungesc pe acesta.

Gabriel și vulcanul (Jurnal islandez 4)

Pe 10 noiembrie anul trecut, Gabriel a aflat de la știri că pe sub casa lui tocmai trecea un râu de lavă de vreo 10 kilometri. Nici n-a mai trebuit să dea drumul la căldură în ziua aceea. Bineînțeles că tot s-a dus la muncă, facturile trebuie plătite și dacă stai pe un vulcan. A luat-o mai pe marginea drumului, ca la țară când e noroi, tot încercând asfaltul cu piciorul și ocolind de departe gropile care se deschideau peste tot. Exagerat de atent, veți zice, dar, spre deosebire de el, un muncitor de la drumuri nu căscase ochii, săracul, și s-a dus la fund doar cât a făcut doi pași să-și ia caserola cu prânzul. Mă rog, e de presupus că nu se înălțase la cer, pentru că, altfel, pompierii nu l-au găsit în crăpătura pământului nici după trei zile. Așa merg lucrurile.

Dar nici măcar perspectiva unui râu de lavă trecându-i prin sufragerie nu-l sperie pe un român plecat la muncă. Oricum în țară se întâmplă lucruri și mai groaznice.

Gabriel a fost unul dintre curajoșii care s-au dus la treabă până în ultima zi, așa cum, peste deal de fabrica de prelucrare a peștelui unde lucra, alți curajoși mai bogați se bălăceau în Blue Lagoon, în ciuda avertismentelor oficiului meteo. Da, la ei erupțiile se anunță la meteo, ca la noi codul roșu de ninsori.

La 6 după-amiaza, când a venit marele cutremur, după cele douăzeci de mii mai mici de avertizare, bogații au abandonat laguna în fundul gol, iar Gabriel, văzând cerul prin tavanul casei, a înțeles în sfârșit că trebuie să-și ia familia și s-o taie rapid din Grindavik. Vreo zece persoane în total: soție, copil, frate, cumnată, copii, soră, cumnat, tată, mamă, dacă i-am numărat bine. Exact, toată familia din țară era cu el, nu lăsaseră pe nimeni în urmă, ca soldații seal într-o operațiune de extragere.

Sindicatul le-a oferit temporar o casă de vacanță, într-un pitoresc orășel de munte, pentru că, în principal, asta fac sindicatele islandeze, administrează case de vacanță pentru angajați. Crucea Roșie i-a mutat mai târziu în casa unui deputat, care mai avea câteva case, deși nu era profesor de fizică. Portul s-a inundat, fabrica de pește s-a închis, dar a continuat să plătească salariile muncitorilor. Guvernul i-a oferit chiria pe șase luni ca să-și găsească o altă locuință, iar Gabriel s-a mutat peste drum de vulcan. Oricum ai un vulcan în spatele blocului, oriunde te-ai muta în Islanda.

Peste blocul lui Gabriel răsare aurora boreală în nopțile de iarnă, iar vara, soarele nu apune niciodată. Duminică au făcut sarmale de post și m-au chemat să le sfințesc casa. Au întins masă mare în mijlocul camerei și, cât s-a înfierbântat oala pe aragaz, s-au tot adunat: soție, copil, frate, cumnată, copii, soră, cumnat, tată, mamă.

Vezi și:

Jurnal cu poze, povești și întâmplări din Islanda (1)

Jurnal islandez (2). O înviere la Siglufjörður

Jurnal islandez (3). O rugăciune în Nord

nimic nu există până nu este spus

Prima arătare a Preasfintei Treimi a fost la Facerea lumii: Tatăl a zis, Cuvântul a făcut, Duhul s-a purtat pe deasupra apelor. Adică suntem cuvânt, apă și duh. A doua arătare a fost către Avraam, la stejarul de la Mamvri, sub chipul a trei Călători, pe care Avraam îi pune la masă. Viața omului e o călătorie de-o zi prin deșert, la sfârșitul căreia cineva ne pune la masă.

A treia arătare a Preasfintei Treimi a fost în Fecioara Maria, care primește Buna Vestire de la arhanghelul Gabriel: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1,35). – „Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Adică facă-se voia Ta, Doamne, cu aceste cuvinte călătoare, de apă și duh, ce suntem.

Tot din evanghelia Bunei Vestiri: „Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1,37). Dar asta știm deja, că Dumnezeu e atotputernic, ar fi fost banal dacă chiar asta ar fi vrut să ne reamintească textul. Însă ceea ce Biblia sinodală traduce prin „nimic” este grecescul ῥῆμα / rhēma: „vorbă”, „cuvântul rostit” (Decalogul este tà déka rhēmata „cele zece cuvinte”). Traducerea literală a versetului ar fi exact așa cum o dă Biblia de la 1688, dacă am mai avea azi verbul „a neputința”: „Că la Dumnezău nu va neputința tot cuvântul” (ὅτι οὐκ ἀδυνατήσει παρὰ τοῦ Θεοῦ πᾶν ῥῆμα). Așadar, nu e vorba, de data asta, că Dumnezeu e atotputernic, ci că orice cuvânt al Său (rhēma) are în el însuși puterea de a se împlini, el trebuie doar primit. De aceea Fecioara îi răspunde la fel: „Fie mie după cuvântul (rhẽma) tău!”. Ea nu-l va naște pe Mântuitorul lumii pentru că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputință”, ci pentru că a primit (a acceptat) cuvântul nașterii miraculoase. Nimic nu există până nu este spus, și de Unul, și de altul.

Atenție, acest text nu este o imagine!

Va trebui să ne obișnuim, între toate neajunsurile confortabile ale noii noastre civilizații, și cu o inflație a imaginii, chiar cu o lume pentru care totul va deveni imagine și care se va uita la un text mai lung ca la un tablou abstract. Deja mulți nu mai sunt capabili să citească nici măcar o simplă postare și o percep tot ca pe-o „imagine” de cuvinte (sunt studii de neuroștiințe pe tema asta), ca într-un fel de alexie funcțională, care ar putea fi o explicație pentru analfabetismul funcțional tot mai întâlnit.

Inflația imaginii înseamnă însă și devalorizarea ei. Pe vremuri, aveam un album-două cu fotografii, în care ne uitam tot timpul, astăzi avem mii de poze, la care nu se mai uită nimeni. Ne repezim să imortalizăm „momente unice” chiar mai înainte ca acestea să se fi consumat, mai înainte ca imaginile, senzațiile, atmosfera, detaliile unui peisaj etc. să fi avut timp să treacă prin simțurile noastre și să le impregneze mnezic. Îi pozăm întruna pe cei dragi, dar le uităm vorba, mângâierea sau mirosul casei. Amintirile noastre încep să semene mai degrabă cu o arhivă digitală decât cu o memorie vie.

În sfârșit. Acestei inflații devalorizante a imaginii nu-i scapă nici icoana. Sau, mă rog, ceea ce se revendică de la icoană, într-o revărsare de reproduceri a ei pe milioane de litografii, plasticuri, cartoane, imprimeuri, cioburi, icoane-breloc, icoane-portchei, pietre și scoici pictate etc., ca în cel mai dubios bazar de idolatrie. Ce se întâmplă acum cu acest comerț nu mai răspunde nevoilor unui cult, cu atât mai puțin cinstirii sfinților sau cunoașterii lor, ci intereselor unei mari afaceri tolerate de Biserică, atunci când nu e de-a dreptul patronată în numele unei evlavii populare insațiabile și necatehizate. Știm bine că ștampila aceea ridicolă cu „sfințit”, aplicată pe toate plasticurile, e doar certificatul lor de amuletă protectoare pentru șoferi și aducătoare de noroc pentru toți nefericiții. Nicio superstiție sau denaturare cultică n-a primit vreodată o recunoaștere mai mare din partea Bisericii, ca acest nou eres: cultul la purtător.

La cealaltă extremă a marketingului religios, sau neo-iconolatrii, sunt așa-numitele icoane special „făcătoare de minuni” sau care au atributul unor minuni selective (vindecătoare de cancer, de beție, de curvie etc., ca într-o veritabilă lege de piață a cererii și ofertei). Ce au în comun icoanele-amuletă și icoanele-plângătoare e că ambele se adresează, cu bunăștiință, unui popor necatehizat și intens superstițios. Căci omul s-ar putea ruga și la un portchei cu icoană, la urma urmei, dacă asta i-ar înălța mintea la viața duhovnicească și i-ar îndrepta cinstirea la prototipul ceresc.

Altfel, toate icoanele sunt egal făcătoare de minuni, pentru că prototipul lor invizibil e făcător de minuni, așa cum toate moaștele sunt egal făcătoare de minuni, prin harul lor unul, complet și indivizibil, altfel, am avea altare de biserică mai sfințite decât altele. În acest sens, nu există icoane „ne-făcătoare de minuni” (ar fi o blasfemie împotriva prototipului), după cum nu există icoane mai făcătoare de minuni ca altele, deoarece ar însemna că prototipul nu este egal cu el însuși.

Dacă vorbim totuși de icoane mai renumite ca altele, asta nu înseamnă un har special al lor, ci că minunile lor au fost mai bine documentate istoric (sau mai elocvent), dar asta, desigur, nu le îndreptățește la un marketing special de tip iconolatru.

În continuarea aceluiași fenomen de marketing pietist este și tendința recentă de instituire a unor sărbători bisericești în cinstea unei icoane anume sau înmulțirea acatistelor închinate icoanelor. Dar este „acatistul icoanei” altceva decât acatistul prototipului ei sau sărbătoarea „cinstirii icoanei” altceva decât sărbătoarea prototipului? – dacă acceptăm așa ceva, am fi în cea mai gravă erezie iconolatră, de tipul celei care, vă reamintesc, a contribuit masiv la apariția iconoclasmului, luându-le Sfinților Părinți mai bine de o sută de ani pentru a o stinge.

În Duminica Ortodoxiei vom asculta din nou aceleași predici mai înălțătoare sau mai fonfăitoare despre „biruința icoanelor”, dar nu-mi fac vreo iluzie că inimile celor responsabili de învățătura Bisericii vor fi mai mișcate decât orgoliile, confortul și buzunarele lor. Ortodoxia a învins, bisericile sunt pline, șoferii se simt protejați.

*

Pentru nostalgici însă, las mai jos acest decalog al icoanei, schițat într-un text mai larg anul trecut pe vremea asta:

„A cui e icoana aceasta?”

Diferența dintre postirea Bisericii și postul terapeutic

Când e întrebat de ce nu postesc ucenicii Săi, Mântuitorul le răspunde, și răspunsul e în toate cele trei evanghelii sinoptice: „Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Va veni vremea când Mirele se va lua de la ei și atunci vor posti”. Și adaugă imediat cele două proverbe binecunoscute: „Nimeni nu coase petic nou la haină veche” și „Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi”.

Vinul nou, Hristos, trebuie cuprins în învățături (burdufuri) noi, inclusiv despre post. Iar haina veche și cernită a postului se cere nu peticită, ci schimbată cu cea nouă și luminoasă, a nunții.

Postul creștin e așadar o învățătură nouă, sau înnoită, sau mai bine zis „împlinită” și ea în Hristos (Matei 5,17), ca toate celelalte ale Vechiului Testament, și nu trebuie să căutăm rațiunile postului în „umbrele” lui Moise și ale profeților, în beneficiile vegetarianismului sau în bioetica alimentației.

 „Va veni vremea când Mirele se va lua de la ei și atunci vor posti”. Aici găsim instituirea postirii creștine (nu spun a postului), iar cea dintâi semnificație a sa este memorială (vezi și semnificațiile postirii de miercuri și vineri).

Postul ne amintește că suntem (până la sfârșitul lumii) în mijlocul unei nunți întrerupte brutal și dureros prin răstignirea Mirelui. Nimănui nu-i mai arde acum să se îmbete sau să se îndoape, iar „prietenii Mirelui” îi așteaptă reîntoarcerea, pregătiți în continuare de nuntă. De aceea, cel surprins fără haină de nuntă, cel care și-a pierdut încrederea în întoarcerea Mirelui, va fi lăsat pe-afară (Matei 22,11). Postul este starea de rememorare a nunții cerești și de așteptare a întoarcerii Mirelui.

Cei care postesc sunt prietenii care-i așteaptă venirea, în „cămara cea împodobită” (Biserica), pregătiți ca de nuntă („unge capul tău și fața ta o spală”), dar în stare de priveghere, de înfrânare, de pocăință pentru pierderea Sa.

Iar aici avem a doua dimensiune a postului, cea ascetică, înțeleasă ca priveghere, înfrânare, despătimire, control trupesc și sufletesc, atenție și lucrare duhovnicească (cerute de altfel tot timpul, nu doar în post). Evident că priveghere înseamnă mai mult decât nesomn și slujbe de noapte, de exemplu trezvie, păzire și rescriere a gândurilor, așa cum înfrânare nu înseamnă atât abținere, cât stăpânire, iar duhovnicesc nu este stereotipul cucernic (livresc, vestimentar etc.), ci provocatorul Duhului.

Postul de alimente e doar un aspect tehnic al despătimirii, care ne ajută să ne descoperim demonii și de aceea în post „vin mai multe ispite”. Nu vin din afară, ci din lăuntrul sistemului nostru limbic, care, în starea de alertă provocată de foame sau de insuficiența alimentară, ne descoperă adicții de diferite feluri, stări necontrolate de nervi, furie, agresivitate etc. Cine își înfruntă cu răbdare aceste stări emoționale (ispite) provocate de postul alimentar, dar și mai mult, cine le rescrie în mod rațional ca „patimi”, pentru a se despătimi de ele, cine le recadrează în orizontul vieții duhovnicești are ocazia să le slăbească puterea, să le pună sub control (în toate împrejurările, nu doar în post), dar și să reflecteze la sursa, intensitatea și consecințele lor. În acest sens postul este „mama tuturor virtuților”, cum spun Sfinții Părinți.

Orice aspect „tehnic” al acestei înfrânări alimentare (ajunare, post intermitent, sau doar cu apă etc.) este irelevant din perspectiva scopului descris mai sus, iar Biserica, prin rânduiala ei de post vegetal, așa cum a ajuns azi, ne-a dat numai o formă a sa generală și minimală, potrivită tuturor membrilor Bisericii, dar în interiorul căreia suntem liberi să explorăm orice alte beneficii terapeutice și forme ale postului, atâta vreme cât nu uităm pentru Cine postim și ce urmărim în primul rând prin postirea noastră.

Acestea fiind spuse despre aspectele memorial și ascetic, postirea creștină se mai deosebește de postul strict terapeutic prin latura sa comunitar-eclesiastică. Tocmai prin faptul că este un post al Bisericii întregi, ne aduce, indiferent de performanțe, într-o comuniune de credință cu toată Biserica postitoare: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. Iar în aceste cuvinte e promisiunea unui har mai puternic decât beneficiile terapeutice ale tuturor izvoarelor lumii.

Foamea cu o sută de guri

– „Flămând am fost și mi-ați dat să mănânc…” De ce va fi ultima judecată despre foame, sete, singurătate și suferință, în toate sensurile în care pot fi ele înțelese? Nu se spune nimic despre credință și dogme, dar tocmai prin felul acesta de a vorbi despre ce este cel mai intim dureros în ființa umană, de la un capăt la altul al lumii, ultima judecată este și universală, și dreaptă, și pentru credincioși, și pentru atei, o judecată pe care trebuie să o accepte toți, pentru că nici cel din urmă alienat social nu va putea spune că n-a știut ce-i foamea sau suferința.

– „unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei mai mici…” Citesc pe un grup un anunț umanitar: „Donez un frigider unei familii cu mulți copii”. De ce nu „donez un frigider”, și atât? Un amărât care nu-și poate cumpăra un frigider e mai puțin necăjit decât o familie cu cinci copii? Există o milă mai mică și una mai mare? O iubire a aproapelui singur și o iubire a aproapelui cu copii? Un program de felul acesta poate fi al oengeurilor, dar nu al Evangheliei. Hristos s-a identificat cu orice „frate mai mic” al Lui de pe lumea asta.

– „când Te-am văzut?” Mai mult decât mila este important cum îl vedem pe cel care are nevoie de milă. Dacă hrănim sau adăpostim un cerșetor pentru că vedem în el un cerșetor, e un lucru bun, dar Evanghelia vrea mai mult de la noi decât un program social, și vrea totul: ca să-l văd pe Hristos în cerșetorul acela, să mă gândesc la el așa cum m-aș gândi la Mântuitorul meu. Nu mila noastră, ci mai degrabă felul în care privim lumea are puterea de a o schimba. Suntem „co-creatori ai lumii pe care o vedem”, o spune Iain McGilchrist (în The Master and His Emissary), un remarcabil psiholog și cercetător în neuroștiințe, care mai ajunge la un lucru interesant despre credință:

– „celor de-a dreapta… celor de-a stânga”: Emisfera cerebrală stângă ar fi responsabilă despre viziunea dogmatică asupra credinței (prin nevoia de codificare, sistematizare, certitudine, literalitate, control, siguranță etc.), în timp ce pentru emisfera dreaptă credința este o relație orientată spre exterior, preocuparea din afară, „a fi gata să asculți ceea ce nu te aștepți să auzi și să pricepi ce-ți spun lucrurile din jurul tău”, o credință, mai spune Iain McGilchrist, „ca o relație în doi, în care există permanent o chemare și un răspuns”. Ce interesant, mi s-a părut, cum studiile de neuroimagistică răspund și ele, în felul lor, împărțirii între „dreapta” și „stânga”, din evanghelii și literatura filocalică.

– Mi-a intrat odată în biserica de la Edinburgh un om abia ieșit din pușcărie. Mi-a spus că vinde fier vechi și trăiește pe unde apucă, apoi mi-a cerut un ban de pomană. Trăsnea a băutură și a viață mizerabilă. Ce faci cu banii?, l-am întrebat. Vreau să-mi iau o sticlă de vin, m-a privit el drept în ochi. I-am dat zece lire și l-am sfătuit să-și ia o sticlă de vin bun, să nu mai bage în el toate porcăriile. A plecat clătinându-se de bucurie, iar de duminica următoare a fost nelipsit de la slujbe. După vreun an, avea un serviciu stabil și se mutase într-o casă decentă. Din primul lui salariu mi-a adus un dar, pe care, ca să nu mă deranjeze, mi l-a lăsat la fetele de la lumânări: o sticlă de vin bun.

– Foamea cu o sută de guri. Foamea nu este doar de pâine, nu vă bazați doar pe cantine și pomene cu mâncare, și tot Marele Flămând îi amintește pe „cei ce flămânzesc și însetează de dreptate”. Foamea de dreptate este mai grea decât foamea de pâine, căci burta goală mai poate fi amăgită, dar sufletul nu, și dintotdeauna mai mulți au flămânzit de dreptate decât de pâine. E mai ușor să faci o revoluție decât să faci dreptate unui om.

Toți flămânzim la fel, fie de pâine, de dreptate, de justiție socială sau de un sens pentru care am venit pe lumea aceasta. Foamea de sens este și a filosofului înconjurat de cărți, și a amărâtului din fața televizorului. Unul se satură cu eseuri, celălat cu bere proastă, primul știe ce să caute, cel de-al doilea caută și el ce nu știe.

– Foamea lumii este și după „pâinea cea vie”, foamea de smerenia lui Hristos, nu de mitrele lui simbolice, foamea de părinți, nu de titluri bisericești, foamea de cuvinte trecute prin inima unui om, nu prin copertele unui moliftelnic. Foamea euharistică și de „cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, nu de surogate și aghiazme „cât jumate de împărtășanie”. Din multe biserici Hristos iese de la liturghie mai flămând decât a intrat.

– „împărăția cea pregătită vouă…  focul cel veșnic gătit diavolului”. Doar împărăția e dinainte pregătită pentru om, iadul nu este pentru el și e un loc impropriu lui. Atunci, cum e posibil să fii și să nu fii în același timp? E un coșmar, cum spunea Pavel Florenski (în Stâlpul și temelia Adevărului), care-l ține captiv pe visătorul lui. Acesta e, în același timp, în vis și în afara visului. Dacă se trezește, se va mântui de coșmar. Dacă rămâne în visul său, va arde în acesta, deși locul său e în altă parte. Mântuirea e trezirea din acest vis, deschiderea ochilor în lumea reală, răspunsul la întrebarea „când te-am văzut”.

despre iertare, ce-ar mai fi de spus

Există mai multe moduri de a cere iertare, nu doar prin cuvinte. E de-ajuns ca cel care ne-a greșit să arate într-un fel sau altul că-i pare rău, de exemplu să se așeze pe canapea lângă noi, semn că are nevoie de noi, sau să ne ia în brațe în tăcere, semn că ne ocrotește, sau să ne facă un ceai, semn că e atent, sau să ne pună cântecul preferat, sau doar să se țină după noi prin casă, ca un cățeluș, și atât, – e tot „iartă-mă”. Și e chiar mai convingător decât cuvintele. Comunicarea non-verbală e mai sinceră și mai puternică decât cuvintele pe care le așteptăm în tensiune și ar trebui să-i răspundem pe loc cu „te-am iertat” (sau măcar în inima noastră).

***

De fapt, doar atunci când nu suntem siguri pe celălalt avem nevoie să auzim „te rog, iartă-mă”. De la cel pe care-l iubesc (și care mă iubește), n-ar trebui să am nevoie să aud „iartă-mă”, pentru că-l cunosc foarte bine, îi știu deja conștiința și remușcările și, mai ales, iubirea. Dacă i-am cunoscut iubirea, știu că „iubirea nu cade niciodată”.

De aceea, în dialogul cu Mântuitorul, după înviere, Sfântul Petru nu și-a cerut iertare după lepădarea sa, a spus doar „Tu știi că te iubesc” și a fost de-ajuns. Păcătoșii din evanghelii primesc iertarea nu pentru că-și cer iertare, nimeni nu-și cere iertare în felul acesta, ci pentru că Domnul le cunoaște iubirea, credința, pocăința etc., din fapte sau din simpla venire la El: „iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” etc.

***

De aceea, și în taina spovedaniei, preotul trebuie să caute pocăința penitentului nu în cuvintele acestuia sau în semnele exterioare ale unei pocăințe formale, ci în iubirea și credința aceluia, descoperite adesea în lucruri aparent neînsemnate, cum spuneam mai sus: faptul în sine că vine la spovedanie, se simte vinovat, roșește, se recunoaște ca păcătos, îngenunchează înaintea icoanei, e gata să-și primească certarea (ca tâlharul de pe cruce, nici el n-a făcut mai mult).

Cel ce știe să-i „citească” pe oameni din limbajul trupului și comunicarea non-verbală, nu mai are nevoie de niciun cuvânt. Și de nicio amânare a iertării lor. Tatăl aleargă înaintea fiului risipitor și-l îmbrățișează, și-l sărută, și-l iartă numai cât îl vede în lungul drumului, mai înainte de a zice acela vreun cuvânt.

***

De ce-l iartă tatăl pe fiul risipitor, de ce să iertăm pe cei care ne greșesc, cum să iertăm pe cei care ne greșesc capital? Atenție, nu iertăm greșeala în sine, ci pe cel care ne-a greșit (și mă grăbesc să precizez: iertarea se oferă doar în nume propriu, ai dreptul să ierți doar ce ți s-a greșit ție, nu altuia).

Vladimir Jankélévitch*: Nu există o cauză a iertării, așa cum nu există o cauză a iubirii. Așa cum „iubirea face vrednic de iubire ceea ce iubește ea”, iertarea face vrednic de iertare ceea ce vrea ea să ierte. Nu iertăm „pentru că”, așa cum nu iubim „pentru că”. Nu e nimic rațional în iertare, după cum nu e nici în iubire, în spiritul de jertfă sau în sacrificiul suprem. Toate acestea sunt „la granițele eshatologice ale iraționalului”. E inutil să căutăm iertării vreo rațiune. Desigur, avem toate motivele omenești să căutăm dreptatea, reparația, justiția, pedeapsa etc., dar nu există niciun motiv omenesc pentru a ierta. Iertarea este har, grație, gratuitate, iertarea se acordă, se oferă gratuit, nu se merită. Și mai zice Jankélévitch: „Numai Biblia a cunoscut cu adevărat iertarea”. (De aceea, Biblia m-a adus și pe mine la credință, pentru că eram în căutarea unei iertări absolute și nu știam cum să o înțeleg. Biblia, nu Biserica m-a adus la credință. Biserica mi-a dat numai Liturghia și Euharistia.)

***

Cum e cu iertarea, dacă, totuși, țin minte răul? Tot Jankélévitch: „A ierta este un efort ce trebuie întruna reînceput”. Ca și a crede, aș adăuga eu. Dar cum e dacă ofer iertarea numai după ce am satisfacția remușcărilor celuilalt, responsabilizându-l, aruncându-i în obraz vina și consecințele ei ori de câte ori am ocazia, dar amintindu-i, desigur, iertarea mea, cum e dacă îl iert, dar îl las să știe că nu-l uit niciodată? Dacă e așa, dacă fac asta, e una dintre cele mai odioase forme de narcisism, în care iertarea mea nu-l mai eliberează pe celălalt, ci e un fel de a-l lua în stăpânire prin vinovăție, umilință și remușcări interminabile, ca într-o adevărată posesie demonică .

***

Se povesteşte într-un pateric că un frate s-a întors la starețul său, după ce-i făcuse o mare măgărie. Și-a cerut iertare, și-a pus cenuşă în cap, cum se spune, şi acum aştepta să fie certat. Dar părintele l-a îmbrăţişat, spunându-i, „ai făcut pentru mine o mulțime de lucruri bune, iar eu să te cert pentru o greșeală?”.

Dar noi nu suntem aşa. Parcă abia aşteptăm să cântărim toată viaţa unui om doar prin greutatea unei greşeli de moment. Din clipa în care o va face, faptele sale bune sunt uitate pe loc, iar mai departe îi vom păstra amintirea greşelii capitale: „Mda, era un om de treabă, dar să-ţi spun ce mizerie mi-a făcut.”

Nimic nu e mai capital ca greşeala altuia, nicio virtute a aceluia, nicio faptă bună, nicio amintire frumoasă. Facem din greşeala capitală oglinda unui om şi avem grijă să i-o punem în față toată viața, chiar dacă ne prefacem că l-am iertat. Greşeala aproapelui e micul nostru moment de narcisism, în care, prin comparaţie cu el, ne simţim buni și drepţi. Noi n-am face niciodată „aşa ceva”. De aceea suntem atât de necruţători cu el, pentru ca să ne simțim minunat cu noi.

***

Tatăl din evanghelie, așadar părintele ideal, nu poate opri plecarea fiului risipitor, nici măcar el. (Nu poți opri plecarea de acasă a fiului risipitor, iar asta nu înseamnă că nu te iubește, nici că l-ai crescut prost, ci doar că vrea să aibă propriile sale experiențe de viață, așa cum și tu le-ai avut pe-ale tale, indiferent de ce te-au învățat la vremea ta cei din jur.)

Tatăl ideal nu se pune în calea fiului risipitor și nici nu blestemă în urma lui. (Nu te pune în calea sa, nu-l insulta, roagă-te să se întoarcă sănătos și, pe același drum pe care pleacă, se va întoarce la tine.)

Tatăl ideal iese în calea fiului păcătos, care se întoarce. (Nu aștepta să facă singur tot drumul înapoi. Ieși în calea sa și-l îmbrățișează mai înainte de a zice el ceva, pentru că povara greșelii sale e mai grea decât supărarea ta. Iartă mai înainte de a ți se cere iertare.)

Tatăl ideal nu-i mai face nicio morală fiului întors acasă și nici nu i se mai plânge de pagubele pe care i le-a făcut. (Nu-l mai acuza, nu te victimiza, nu-i mai aminti de greșelile sale, nu mai pune remușcări asupra sa.)

Tatăl ideal îl îmbracă pe cel iertat cu „haina lui cea dintâi”. (Privește-l ca și cum nu s-a schimbat nimic, sau măcar străduiește-te, fă un efort, nu te uita la el cu subînțelesuri, nu-l pune la coada mesei, iertarea înseamnă să-l vezi ca înainte.)

Tatăl ideal ia apărarea păcătosului în fața fratelui său și a celor care îl acuză. (Nu-l expune judecății publice, nu te plânge nici la vecini, nici în familie.)

Dar ce face tatăl ideal, dacă fiul risipitor greșește a doua oară? O ia de la capăt, pentru că n-are de ales, dacă vrea ca fiu-său să se întoarcă acasă.

* Vladimir Jankélévitch, Iertarea, traducere de Laurențiu Zoicaș, Polirom, 1998

Prostul, narcisistul și activistul

Câteva cuvinte despre dreptatea celor „convinși în sinea lor că sunt drepți și-i disprețuiesc pe ceilalți” (Luca 18,9, în deschiderea parabolei vameșului și a fariseului).

Dreptatea prostului. Prostul nu știe multe, dar nu în sensul că nu este informat, educat (sunt tot atâția proști cu facultate), ci pentru că nu se îndoiește niciodată de convingerile sale, schematice și automate, dobândite cel mai adesea prin contaminare și sugestie de grup (în „bulă”). Logica lui este „îmi dau singur dreptate, deci rezultă că am dreptate”.

Principalul furnizor de dreptate al proștilor și păstorul lor prin excelență este influencerul. Angajați, de regulă, în subiecte de importanță mondială („marea resetare”, sinodul din Creta, evoluțiile de pe frontul ucrainean etc.), la care contribuie compulsiv cu certitudini și meme, îi recunoști imediat din postări, după tonul încrâncenat, lipsa umorului și, mai ales, vocabularul sectar stereotip.

Altfel, practicarea îndoielii ar fi primul și cel mai elementar act de gândire complexă, care, fie și numai în sine, l-ar face imediat, pe orice om, cel puțin de două ori mai deștept decât este. „Știu și eu?”, se întrebau oamenii odată, căzând pe gânduri în fața unei afirmații categorice, simțind instinctiv că mai valoroase decât convingerile sunt prudența, interogația, reflecția, bunul simț, dezbaterea, în general tot ce modelează procesele cognitive.

În contextul parabolei menționate, și smerenia vameșului poate fi privită ca o îndoială, îndoiala de sine, de dreptatea sa, în contrast cu încredințarea fariseului și a tuturor celor asemenea lui, „convinși în sinea lor că sunt drepți”.

Dreptatea narcisistului. Esther Perel consideră narcisismul patologic tulburarea de personalitate a secolului 21, așa cum secolul 20 s-a confruntat cu depresia și stresul, iar secolul 19, cu isteria.

Spre deosebire de convingerile prostului, narcisistului nu-i ajunge „încredințarea în sine”, așa cum nici fariseul din parabolă nu este mulțumit de el până nu spune ceva împotriva celorlalți.

Dacă prostul poate ține doar pentru sine încredințările sale, atâta vreme cât nu-l cauți cu dinadinsul, narcisistul în sfera publică este mereu în căutarea unei tribune de la care să se facă auzit (și văzut, dacă are poze mai reușite): digital creator, influencer, editorialist, autor, păstor, profet, taumaturg, candidat politic etc., el nu are dreptate, el este dreptatea. („Tot ce ești e o suferință pentru ceilalți” e fraza cu care se autocaracteriza involuntar un astfel de personaj. De altfel, dacă prostul se întinde la vorbă, narcisistul e destul de abil ca să adopte stilul asertiv sec, apoftegma, enunțul lapidar al dreptății sale, așa cum o fac, iar fanii știu asta, numai sfinții, eroii și geniile neînțelese.)

Această ultimă voce lucidă care caută să ne deștepte identifică probleme, propune poziționări, strigă în pustiu, amenință, profețește, inițiază petiții publice și marșuri. Dreptatea de acest fel vine la pachet cu agresarea simbolică (sau chiar fizică) a celor de altă părere, cu responsabilizarea și acuzarea lor, cu forme subtile de control „de deasupra și de dedesubt”, cum ar spune tot Esther Perel, de la autovictimizare până la compătimire, într-un cuvânt cu tot tacâmul unei relații toxice.

Îndreptățirea prostului și îndreptățirea narcisistului: două fenomene care-și dau întâlnire „în laiv”, rezultate din ciocnirea eticii sociale cu noile tehnologii, adicția la media socială și modelul central al influencerului.

Dar mai periculoasă decât acestea două este dreptatea depersonalizată, care se adună încet și tăcut deasupra rețelelor sociale, ca norii înaintea unei furtuni, primind chipuri și corporalități ideologice: dreptatea activiștilor de tot felul și a fanatismului religios, naționalist și politic, bazată, ca în teoria lui Gustave Le Bon, pe disoluția conștiinței personale, imersiunea pasivă în media socială și modelul influencerului carismatic. Adică mase ideale pentru manipulare și soldați în războaiele îndreptățirii de sine și disprețuirii celorlalți.

Vezi și: „Crima și îndreptățirea ei. O parabolă pentru cei care, crezându-se drepți, îi privesc cu dispreț pe ceilalți”

Crima și îndreptățirea ei. O parabolă pentru cei care, crezându-se drepți, îi privesc cu dispreț pe ceilalți