Țara se iubește învățându-i limba, vorbind-o corect în lume și scriind-o cu diacritice pe Facebook.
Țara se iubește cunoscându-i istoria, nu repetând lozinci despre istoria ei. Suspectați orice adjectiv din discursurile pompoase despre țară: istoria ei se scrie cu verbe. Fiți circumspecți mai ales când politicienii, diplomații și securiștii vechi și noi vă vorbesc despre țară. Țara ta este cea mai mare afacere a lor.
Țara se iubește citindu-i cărțile și plătindu-i cum se cuvine scriitorii, artiștii, învățătorii și litrul de lapte de la țărani. Restaurându-i casele memoriale abandonate, vizitându-i muzeele și construindu-i drumuri.
Țara se iubește ținându-ți cuvântul, îndeplinindu-ți promisiunile și plătindu-ți datoriile. Aruncând chiștocul la coșul de gunoi și respectând viteza legală în localitate.
Țara se iubește cu versuri patriotice, dar și cu vorbe grele despre hoții și impostorii ei, cu jurăminte de credință, dar și cu răfuieli de îndrăgostit înșelat. Numai iubirea adevărată ceartă cu cele mai grele cuvinte.
Țara se iubește acasă, dar și pe microbuzele care o duc la muncă în străinătate. De mai multe ori se aud „mamă” și „tată” în Spania, Italia și Anglia decât în Moldova, Muntenia și Ardeal. Țara se iubește și atunci când cere pâine și casă în toate limbile pământului. Țara binecuvântează în toate limbile pământului. Țara blestemă în toate limbile pământului. Țara mea, peste care soarele nu apune niciodată!
Iisus în slava copiilor. Desen de Ranya-Sofia (5 ani), Școala de Duminică, Parohia Edinburgh.
Înțeleg că un episcop din țară cere preoților să nu-i mai împărtășească pe credincioși în duminicile de peste an, dacă aceștia nu postesc trei zile la rând și nu ajunează. Cu alte cuvinte, dacă un credincios cuminte ascultă de Biserică și postește miercuri și vineri, așa cum este rânduit, se spovedește și primește dezlegarea păcatelor, iată că, în eparhia circularelor despre trupul și sângele Domnului, nu se poate împărtăși duminică. I se mai cere o zi de post în plus. Și o ajunare. Doar-doar s-o răzgândi omul.
Unei asemenea inițiative „cucernice” i se potrivesc perfect cuvintele Sfântului Pavel din Coloseni 2,23: „Unele ca acestea au oarecare înfăţişare de înţelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie şi în necruţarea trupului, dar n-au nici un preţ împotriva îndestulării cărnii”.
M-aș fi așteptat ca un episcop să ceară credincioșilor, mai ales în aceste vremuri de ură și cumplită dezbinare, mai multă cateheză, rugăciune, pocăință, inimă bună și dreaptă socotință, sau măcar să mai lase Facebookul și să pună mâna pe Evanghelii, dar afli că exact asta le mai lipsea pentru a-l primi pe Mântuitorul: o farfurie de fasole în plus.
Dincolo de limbajul legalist de Templu în care este scrisă circulara (voi reveni asupra ei într-un articol separat), măsura celor trei zile de post exclusiv pentru mireni, deoarece nici preoților, nici diaconilor, nici episcopilor, ba chiar nici călugărilor nu li se cer trei zile de post în cursul unei săptămâni obișnuite, este culmea acelei fățărnicii popești despre care vorbește Mântuitorul în Matei 23,4 („leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte”).
*
Scriam anul trecut, în comentariul meu la evanghelia femeii cananeence (Matei 15,21-28):
Acestei femei păgâne (și fără nicio învățătură despre Mesia), Domnul îi spune „mare este credința ta”. Dar ce fel de credință putea să aibă o femeie păgână și, mai ales, ce face o credință să fie „mare”? (…) Mai înainte de orice învățătură teologică și de orice cunoaștere dobândită, credința este o mișcare a inimii. Credința care se găsește în tot atâtea mișcări spre Dumnezeu ale unei inimi curate. (…)
Poate ar trebui să reflectăm mai mult cum, și de ce, și când împietresc inimile credincioșilor, în ce moment al parcursului lor de credință. Nu cumva pentru că trăiesc prea mult într-o captivitate ritualică a religiei, care duce în ei la depersonalizarea credinței și reconstrucția acesteia într-un cadru exclusiv instituționalizat, comod și suficient?
Am cunoscut mulți oameni convinși că sunt „credincioși” doar pentru că merg duminică de duminică la biserică și postesc de două ori pe săptămână. La spovedanie, după ce-i ascult, obișnuiesc să-i întreb: ce-ai făcut ultima dată pentru aproapele tău? Pe cine ai iertat ultima dată și de ce? Care sunt binefăcătorii tăi și cum le mulțumești? Vorbește-mi două minute despre iubire. Povestește-mi episodul din Evanghelii care te-a impresionat cel mai mult. Spune-mi ce înțelegi din versetul „Fericiți cei curați cu inima”. Și așa mai departe.
Și inima celor mai mulți împietrește pe loc, incapabilă de mișcările firești ale credinței mântuitoare.
(„Pâinea credinței și coșul cu firmituri” – textul complet, în volumul Lumea ca o zi de vineri, Editura Doxologia, 2021.)
Eram ieri prin parohie, în vizite pastorale și, ca de obicei atunci când merg prin casele oamenilor, îmi lăsasem telefonul în mașină, să nu fiu deranjat. Să vorbești la telefon în timp ce te afli la cineva într-o vizită mi se pare o nesimțire la fel de mare ca și aceea de a intra încălțat într-o casă.
Întorcându-mă la mașină după vreo oră, am găsit un apel de la episcopul Bisericii grecești din Edinburgh, Preasfințitul Rafael. Îl cunosc personal de când era doar părintele Rafael, ne-am văzut de câteva ori și am slujit împreună, aflu de la ucenicii lui vești despre el, dar altfel nu ținem legătura.
L-am sunat înapoi și mirarea mi s-a lămurit de îndată, lăsând însă locul unei și mai mari uimiri.
Episcopul Rafael aflase din întâmplare că un copil al unei familii de români este pe moarte la un spital din oraș. Mă căutase urgent ca să mă anunțe această nenorocire, pentru ca, evident, să-l vizitez pe copil cât puteam de repede, dar, văzând că nu dă de mine, n-a stat pe gânduri niciun minut. În ora în care eu nu-i răspunsesem la telefon, părintele Rafael ajunsese deja la spital, la căpătâiul copilului bolnav. Sărăcuțul, mi-a spus apoi la telefon, te rog tare mult să ai grijă de el și de părinții lui și să-mi spui dacă te pot ajuta cu ceva.
Și asta a fost tot. O zi oarecare în Biserica de la Edinburgh.
Când am publicat anul trecut textul de mai jos, un preot mi-a trimis pe email următoarea întrebarea: „De ce nu ne mai încearcă uimirea și cutremurul de care vorbiți? Mă număr printre cei vizați, vă spun sincer, dar nu-mi dau seama cum să încep să trăiesc din nou uimirea și cutremurarea…”
Eram pe drumurile mele și n-am apucat atunci să-i răspund, dar i-aș fi povestit un episod din detenția părintelui Calciu din Casimca Jilavei. Obișnuia ca de Paști să-i salute pe cei mai sângeroși gardieni cu „Hristos a înviat!”, iar aceștia, uimiți de îndrăzneala lui sau poate cutremurați de atâta credință martirică, chiar îi răspundeau, ca hipnotizați: „Adevărat a înviat!”. Odată însă, unul i-a retezat-o scurt: „Ce, l-ai văzut tu?”. Părintele mărturisește că atunci și-a ieșit din sine, a luat în serios întrebarea gardianului și a încercat să-i aducă niște „argumente”, dar, spunea el, a simțit că atunci îngerul Domnului l-a părăsit: „Am căutat să argumentez. Și atunci am ieșit din lumină. Am devenit teolog”.
Asta i-aș fi răspuns părintelui de pe email: Ieși din „teologie” și intră din nou în lumină, vei găsi acolo uimirea și cutremurarea pe care le cauți.
uimire și cutremurare la Ierihon
În „infernul” lui Lucian din Samosata, slujba unuia ca Zaheu din Ierihon e în cea mai infamă companie: „pești, curvari, vameși, lingăi și turnători” (Ménippos 11). În această enumerare e și sugestia că un „vameș” de succes (un colector de taxe) trebuia să se bazeze pe toate abilitățile sale interlope pentru a pune mâna până și pe ultimul bănuț dosit de contribuabili.
Bun, dar de ce „ar alerga” un asemenea personaj să-L vadă pe Iisus? (Luca 19, 4). Din același motiv vechi de când lumea, pentru care se îmbulzeau toți să-L cunoască: de curiozitate. Și cei mai mulți se mulțumeau cu curiozitatea satisfăcută.
Zaheu însă avea și un motiv personal: de frică. Fiind un evreu în solda romanilor (și care-și făcuse averea din spolierea conaționalilor săi), el știa că, dacă Iisus din Nazaret era Mesia, cum îi mergea vâlva, nu numai că putea să-și ia adio de la afacerea sa, dar îl așteptau cele mai negre zile: alungarea protectorilor săi și ceasul răfuielii. Cum să nu lase totul baltă, pentru a vedea cu ochii săi ce i se pregătește? Curiozitate și frică.
Dar nu vreau să zic că la atât s-ar reduce sentimentele unui om care vrea să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu. Mai degrabă, curiozitatea și frica au identități afective mai bine conturate și sunt mai ușor de explicat. Altfel, chiar și cel mai păcătos om nu este mulțumit cu viața lui și caută o rațiune, sau mai degrabă o întâlnire, care să-l schimbe, dar e sătul de farisei și de morala lor obișnuită.
Urcarea în smochin e gestul disperării, nu neapărat al vreunei umilințe asumate (interpretarea comună). Pe lângă faptul că e mic de statură și nu vede ce se întâmplă pe drum, poate că mulțimea întărâtată, recunoscându-l, l-ar fi linșat, dacă ar fi încercat să-și facă loc prin ea.
Dar ceea ce vede Zaheu din smochin, departe de a-i confirma vreo așteptare, îi produce o zguduitoare transformare (µετάνοια) a stărilor inițiale de curiozitate și frică. Curiozitatea i se preface în uimire: regele mesianic, a cărui venire și-o imaginase în toată splendoarea imperială, e un sărăntoc care pășește desculț în praful drumului: „N-avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nicio înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi neluat în seamă…” (Isaia 53, 2-3).
Iar frica inițială i se preschimbă în cutremurare: Mesia nu-i însoțit de armate răzbunătoare, ci de un alai de calici, în mijlocul căruia țopăie de bucurie Bartimeu, fostul orb de la poarta Ierihonului. (Ca un scenarist genial, Luca ni-l lăsase pe Bartimeu urmându-l pe Iisus, la intrarea în Ierihon, în rol de supporting actor, vezi 18, 43.)
Însă epicentrul cutremurării lui Zaheu se va localiza sub smochinul în care se cățărase. Regele mesianic al lui Israel (care, la ora aceea, ar fi trebuit să fie în Templul de la Ierusalim, în toată slava Sa) se oprește sub copac, ca un străin ostenit, și-i cere lui un pic de găzduire. Nu pronunță nicio judecată, nu-l amenință cu nicio răzbunare, nu-i arată nici măcar disprețul binemeritat pentru fărădelegile sale, în schimb, cum observă Sfântul Ambrozie* în exegeza textului, sfidează prejudecățile mulțimii ignorante, cerând unui păcătos să-L primească în casa sa (Luca 19, 7). Un Mesia venit parcă de-a-ndoaselea, nu pentru a pierde, „ci ca să-l caute și să-l mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10).
Uimire și cutremurare: e prea mult pentru puterile unui om hăituit de spaimă și care se aștepta pentru el la tot ce este mai rău. Dar, mai ales, e complet absurd. Însă e atât de adevărat ce se petrece sub ochii lui încât rațiunea trebuie să se predea absurdului și Zaheu știe că nu există altă cale de a face pace în sufletul său. În Zaheu se întâmplă ceva asemănător cu acea „dublă mișcare” de care vorbea Kierkegaard în Frică și cutremur**: priveliștea „resemnării infinite” a lui Mesia-Iisus este atât de zguduitor irațională, încât trezește în Zaheu prima mișcare a credinței, singurul răspuns posibil. Convertirea lui Zaheu este, în fond, convertirea sa interioară de la curiozitate și frică, la uimire și cutremurare.
Însă cei mai mulți oameni nu reușesc să treacă mai departe de curiozitatea banală despre Dumnezeu. Ce uimire să le mai trezească El? În ei, dimpotrivă, curiozitatea se stinge repede, pe măsură ce-și închipuie că au aflat totul despre El, fie din „documentarele științifice” despre viața lui Iisus, fie din prejudecățile despre Biserică, fie, dacă sunt credincioși, dintr-o ritualistică monotonă în care Dumnezeu devine strict treaba preotului, iar ei n-au decât să-l asculte și o să fie bine.
Dar curiozitatea, vai!, se stinge adesea până și-n preoții lor, odată cu o dezolantă profesionalizare care nu mai lasă niciun loc tensiunii căutării, emoției, reflecției și curajului gândirii. Stăpâniți de certitudini transcendentale, gata să-ți predice oricând despre orice, să-ți explice totul, să răspundă pe loc, dar niciodată să-și pună întrebări, Dumnezeul lor încape numai bine între copertele unui moliftelnic.
Iar cutremurare, pentru ce? Singura cutremurare a mulțimii e frica zilei de mâine. Să aibă ce pune pe masă. Siguranța serviciului. Sănătatea copiilor. „Să fie bine, să nu fie rău.” Dar dacă de mâine s-ar simți un pic mai în siguranță, dacă ar trage la loterie biletul câștigător, de Regele lumii care trece desculț prin praful drumului nu s-ar mai cutremura nici măcar vameșii și desfrânatele.
Zaheu ar fi putut să vadă un Mesia venind în alai de popi și jandarmi și ar fi rupt-o la fugă, scârbit de atâta banalitate previzibilă și împăcat cu osânda care-l aștepta. Dacă instituția Bisericii va cădea vreodată în irelevanță pentru propriii săi credincioși, se va întâmpla nu pentru păcatele slujitorilor ei, ci atunci când va fi atât de previzibilă încât aceștia nu vor mai găsi în ea uimirea și cutremurul.
* Ambroise de Milan, Traité sur l’Evangile de S. Luc, traduction: Dom Gabriel Tissot, Sources Chrétiennes, Cerf, 1956.
** Søren Kierkegaard, Frică și cutremur, traducere de Leo Stan, ediția a doua, Humanitas, 2005.
Bibliografie: The Gospel of Luke, The New International Commentary on the New Testament, Joel B. Green, W.B. Eerdmans Publishing Company, 1997.
Nu obișnuiesc să-mi felicit șefii la aniversările lor, dar sărbătoarea de azi, a Sfântului Ierarh Iosif Naniescu (Iosif cel Milostiv, 1818-1902), mi-a amintit din nou de mitropolitul meu și de textul pe care l-am scris după vizita sa la Edinburgh, în ianuarie 2020. Și apropo de scris, cartea mea, Lumea ca o zi de vineri, al cărei prim tiraj a fost epuizat repede, a fost retipărită și se găsește din nou pe stoc la Editura Doxologia.
Trei momente cu Mitropolitul Iosif
Mitropolitul Iosif are un obicei care-i scoate din minți pe preoții săi: își anunță vizitele pastorale în ultima clipă. Dar mi se pare normal: biserica e casa lui, n-are nevoie de invitația cuiva ca să vină acasă. Și nici nu așteaptă pregătiri speciale.
Parohul de la Glasgow îmi povestea că, odată, Înaltul Iosif l-a anunțat într-o dimineață: vezi că diseară ajung la tine. Și ce-ai făcut, l-am întrebat, ai mai găsit cameră la vreun hotel? Scoția e o țară în care o cameră bună se rezervă și cu o lună înainte. N-am mai găsit nimic liber, a zis părintele, a trebuit să-l culc în parohie.
Eu am fost mai norocos. Părintele Mitropolit și-a anunțat vizita la Edinburgh cu o săptămână înainte. Îl mai întâlnisem o dată la Iași, chiar înainte de a pleca eu spre Scoția, apoi la un seminar cu preoții din Marea Britanie. Îmi amintesc că la masă ne-a oferit câte un păhărel de Cointreau, dar și că, în timpul seminarului, ne întreba pe fiecare: uite, omul din parohia ta are cutare suferință sau problemă, ce faci pentru el, cum îl ajuți? În schimb, n-a spus un cuvânt despre bani sau despre trebuințele episcopiei sale.
În timpul vizitei la Edinburgh, a slujit Liturghia și ne-a hirotonit un diacon. Din vizita lui am rămas cu trei momente, la care m-am tot gândit de atunci.
*
În timpul Liturghiei primisem la altar, ca de obicei, pomelnice și prescuri, pentru pomenire. Pentru că venise multă lume la slujbă, dar și pentru că eram foarte preocupat în altar, n-am terminat de pomenit ultimele două prescuri. Le-am lăsat într-un coș, cu gândul că le voi pomeni duminica următoare. Dar înainte de ieșirea cu Sfintele Daruri, Părintele Mitropolit a căutat din ochi coșul cu prescuri și, fără să-mi spună un cuvânt, a luat cele două pomelnice și le-a pomenit cu răbdare până la ultimul nume. Dragostea lui m-a emoționat adânc și m-a făcut să-mi fie rușine de neglijența mea. Mi-am adus aminte de cuvintele lui, pe care le știam pe de rost dintr-o pastorală mai veche de Paști: „Știu toate greutățile prin care treceți și umilințele pe care le îndurați de multe ori. Vă port în rugăciunile mele. Puneți toate cele pe care le trăiți înaintea Crucii lui Hristos!”. Mi-am dat seama că acestea nu erau cuvinte goale: el chiar ne purta în rugăciunile lui, atent până la ultima prescură din altar.
*
Când am început să slujesc la Edinburgh, voiam foarte mult să am copii care să mă ajute la Liturghie, dar nu știu cum se făcea că la primele slujbe veneau numai fete, pe care tradiția Bisericii le oprește să intre în altar. Până la urmă, de nevoie, am luat ca ajutor o fetiță de zece ani, pe Alexandra. Poate și în dorul fetițelor mele, care acum au crescut mari.
Alexandra este nelipsită de la biserică, știe pe de rost Sfânta Liturghie și adesea îmi pune întrebări din rugăciunile pe care le citesc preoții în taină și pe care ea le aude la mine. În plus, pe lângă faptul că suntem cei mai buni prieteni și ne spunem toate secretele, scriem împreună o carte foarte importantă: Enciclopedia unicornilor. Dar în ziua când a venit Părintele Mitropolit, a trebuit să-i spun, cu destulă greutate: de data aceasta nu te mai pot primi în altar, înțelegi tu de ce.
Alexandra a venit la slujbă ca de obicei, împreună cu surioarele ei, și s-a așezat în primul rând din biserică, îmbrăcată frumos, în portul său popular din Transilvania. Iar la prima noastră ieșire în sobor, deși eram acolo mulțime de preoți și diaconi, Înaltul Iosif s-a întors din senin spre Alexandra și i-a încredințat ei toiagul episcopal, pe urmă i-a dat și Liturghierul său, și așa a slujit Alexandra cu Mitropolitul Iosif.
Iar mie mi-a fost încă o dată rușine de îndoiala mea și mi-am amintit din nou un cuvânt simplu al Părintelui Mitropolit: „Țineţi-vă copiii aproape de voi!”.
*
În sfârșit, seara îl așteptasem la aeroport. A apărut încărcat de bagaje, pentru că de la noi urma să meargă în altă parohie. Mi-a întins o pungă de cadouri, plină ochi: „Ți-am adus niște cărți de la editura noastră, iar pentru soția și fetițele tale, macarons și ciocolată de la Paris”. Iar eu îl așteptasem, pentru că toate restaurantele erau închise la ora aceea, cu două sendvișuri de post, alune și o sticlă cu suc de portocale.
Am scris mai demult despre Înaltul Iosif: este primul episcop în care am recunoscut autoritatea dragostei, și nu a funcției sale. Pur și simplu ți-e teamă să nu greșești față de dragostea și smerenia lui.
Îl mai iubesc și pentru faptul că umblă printre noi cu capul descoperit, fără culionul de mitropolit, blând și luminos, călcând ușor și parcă plutind în anteriul preoțesc, așa cum îmi imaginez că umblau sfinții apostoli după ce i-a trimis Mântuitorul la propovăduire.
Despre femeie, fiule Sfertodocsie, află că ființă îngăduită iaste ea pre acest pămînt, ca una care nu de sine stătătoare fu ea făcută, ci spre ajutoriul și bucuria barbatului, cum bine zice și filosoful Lavrichie aurarul la cartea lui despre muieri. Și măcar că i-am zis ființă, dar Sfintele Scripturi cît ce în rîndul lighioanelor n-o socotesc pre ea, dupe cum scrie la Facerea, glava 2 cu 20, că dintru început pre lighioane au adus Domnul la Adam spre însoțire, iară dacă n-au găsit lui soție, au trebuit de a stricat Domnul o coastă de la Adam de au meșterit o lighioană ca aceea.
Însă mai cu loare aminte să fii tu la vremea neputinței lunare a femeii, cînd mai spurcată iaste ea ca de obicei, trupește, iară și sufletește pînă atît că nu i se mai cuvine a primi ceale sfinte și nici măcar de sfînta aghiasmă a să atinge.
Iară de va căde neputința ei lunară în vremea Bobotezei, nu doară aghiasmă mare, dară nici apă chioară să nu-i dai în acele zile, știut fiind că însăși firea apelor se sfințiaște preste tot și deci aghiasmă se face și în izvoară, și în căldări. Bine iaste dacă întru acele zile ai zăvorî-o prea ea într-un beci ferit de oameni, căci tot locul carele calcă ea și tot lucrul carele atinge necurate sînt, cum zice la Levitic, glava 15, carele atît de dragă scriptură iaste nouă, oamenilor dohovnicești.
Iar măcar că zice marele Pavel la Galateni, glava 3 cu 28, „că nu mai iaste parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”, și măcar că și Mîntuitoriul însuși zice că „ceale ce se pornesc dintru inimă acelea spurcă pre om”, unele ca acestea învățături liuterane sînt și evanghelicești și nu se cuvine a fi țiinute de către noi. Ci tu să-ți iai lumina de la vechile pravile, cumu ar fi Cartea romînească de învățătură, care zice la glava 23 că muierea se cuvine și bătută a fi de barbat, dară nu cu vrăjmășie, ci numa cît să nu rupă parul de spinarea ei, precum și altele folositoare ca acestea, spre mîntuirea femeii.
Iară tu, fiule, de vei ține învățăturile mele, părinte dohovnicesc te va chema poporul cel prost, și mare apărătoriu pravoslavnic, și îți va pupa mîna în pieți, iară boierii aurari din Divan vor prinde coraj și îți vor face ție mitropolie, și căși mari împărătești, și nu Sfertodocsie, ci Înaltul Sfertodocsie te va chema.
Cît despre [de aici încolo, textul s-a pierdut – n.m.].
Eu sunt încă pe drumuri cu Boboteaza, abia pe săptămâna viitoare dacă ajung prin Insule. Într-un an, m-a prins cu aghiazma mare începutul Triodului, nu mai știam ce să le cânt prin case, troparul Bobotezei sau „Brațele părintești”.
Dar n-am să înțeleg niciodată de ce se pornesc preoții cu Iordanul încă din 31 decembrie, unii, hapsâni parcă pe colacul de la gura urătorilor. De zi întâi, când e lăsat să se răcorească omul cu moare de curechi, așteptând să-i vină finuții cu sorcova, iar cei mai evlavioși se închină la sfânta tăiere împrejur și scuipă-n sân la moliftele lui Sfântul Vasile, hop și popa cu busuiocul, ca într-o competiție industrială în care nu mai există un consiliu al concurenței să pună ordine.
De ce nu se pornesc în ajun, pe 5 ianuarie? De ce nu pe 6, după sfințirea apelor, și apoi în toate, har Domnului, cele opt zile ale Bobotezei, până la sfârșitul ei? Ar fi destulă vreme să meargă prin case, fără să mai dea nas în nas cu sorcove, vasilași și capre mahmure, pe lângă faptul că numai așa are vreo noimă teologică să bați pe la ușile oamenilor, cu aghiazmă nouă, așa cum la Liturghie le dai anafura proaspătă și nu pe cea sfințită în duminica trecută. Măcar de s-ar opri un minut în fiecare casă, pentru a citi Evanghelia Botezului și îndemnul ei la pocăință neîntârziată, pentru că nu cu busuioace, ci cu Evanghelia ne-a trimis Mântuitorul în lume.
*
Dar ce mă miră mai mult e că uităm de Nașterea Domnului atât de repede, de parcă s-au și stins în noi toate emoțiile și învățămintele sale. Ca podoabele unui brad, pe care, după ce te-ai veselit o seară la strălucirea lor de tinichea, le îngrămădești în debara până la anul, ca într-un basm trist de Andersen. Nimic nu mi se pare mai dezolant de Crăciun ca imaginea podoabelor fanate pe care an de an le scoatem din saci și le privim cu duioșie, apoi le împachetăm la loc pentru anul ce vine, ca pe o speranță regăsită și mereu amânată.
*
Cu câteva zile înainte de Crăciun, eram într-o casă, la o fată din parohie care mă chemase să se spovedească de necazurile sale. Fata locuia singură, după ce, cu doar câteva zile mai înainte, se despărțise de prietenul său. Mă concentram să-i spun ceva convingător despre despărțiri și cât de cât inteligent despre băieți, când ea, fără să mă mai asculte de mult, mi-a tăiat vorba: „o să am un copil.”
Cred că ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l audă de la mine în clipa aceea ar fi fost: „felicitări, fetițo, bravo ție!” Sunt cuvinte pe care, de altfel, nu le folosesc nici în condiții normale, când o familie îmi spune că așteaptă un copil. Ce să le zic, „bravo vouă, veți aduce un copil pe lumea asta strâmbă și tot mai idioată, felicitări”? Mă străduiesc să le spun mai degrabă un cuvânt de folos, cum ar fi, Dumnezeu e mare, sau: acum, chiar e cazul să vă puneți pe rugăciune.
De fiecare dată când merg să spovedesc în parohie mă rog așa, înainte de a pleca la drum: Doamne, Tu ai spus în Evanghelia Ta, „cine vă primește pe voi pe Mine mă primește”, așa că, bagă de seamă, oamenii ăștia pe Tine te primesc, nu pe mine, popa Ioan, pe Tine te cheamă, pe Tine vor să te asculte, așadar dă-mi să le spun un cuvânt în numele Tău. Aproape că nu adaug prevenitor: „treaba Ta, eu ți-am zis!”.
Și cum iar îmi strigam în gând micul meu șantaj evanghelic, bâiguind să-i spun copilului acela ceva în care să cred și eu, răspunsul Lui s-a făcut imediat ca lumina care alunga întunericul din jurul păstorilor de la Bethleem: „Dă-i Crăciunul Meu!”.
Fecioara naște. Dumnezeu se face prunc. În grajd se aduc aur, tămâie și smirnă. Cei prigoniți de oameni sunt conduși de stele și îngeri. Unde nu mai era ieșire, se face drum de salvare.
Nașterea Domnului este biruința asupra marelui imposibil, depășirea antinomiilor și ieșirea din situația fără ieșire. Le celebrăm liturgic în fiecare an, dar ele devin și posibilitatea noastră, biruințele, trecerile și ieșirile noastre, odată ce l-am primit pe El, căci „Hristos trăieşte în mine, și viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu” (Galateni 2,20).
Cu Fecioara care naște un copil, orice minune devine de-acum posibilă și pentru mine; cu Fiul lui Dumnezeu făcându-se om, singurătatea mea se împarte de-acum în doi, așa cum voia bietul Iov; cu fata care naște într-o peșteră când toată lumea este împotriva ei, există ieșire din orice situație limită; cu ieslea sărmană în care se naște Regele lumii, orice sărăcie poate fi mai suportabilă; cu fuga în Egipt, mai există un drum de scăpare; iar odată cu magii, mai trimite Domnul oameni buni care vor pune la picioarele noastre aur, tămâie și smirnă.
În seara de Crăciun, pentru că aici slujim întotdeauna Liturghia de cu noapte, după ce au tăcut colindele, după ce s-au umplut inimile, le-am spus în biserică: am să vă citesc pastorala, dar mai întâi vreau să vă spun o poveste. Eram într-o casă, la o fată din parohie care mă chemase să se spovedească de necazurile sale…
* lui Cătălin Sava, muzicolog și prieten discret de neliniști polifonice
Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 2021. Fotografia de pe copertă: Raveca Constantin, „Vitrină din Edinburgh”.
Toamna asta mi-a ieșit o carte ca o șaorma cu de toate, numai bună de citit la Crăciun, cu un pahar de vin roșu la îndemână și cu „Oratoriul bizantin” în surdină. Am în ea povești de dragoste, dar și de groază, aventuri și călătorii, revelații cu Gică Petrescu și exegeze cu șoferi de autobuz, profeții, evanghelii, miracole, regi, sfinți și pisici, ca într-o lume de-a valma, la sfârșitul zilei de vineri în care săvârșitu-s-a facerea sa.
Încă nu pot să-mi explic cum un sinopsis de Netflix a apărut la Editura Mitropoliei de la Iași, cu binecuvântarea Părintelui Mitropolit Teofan, dar domnul Andrei Pleșu spune în „Cuvântul însoțitor” că această harababură plină de candoare îl „consolează” și chiar „bine dispune”, ceea ce înseamnă că nu mai este nimic de făcut, totul e pierdut. Suntem pe cont propriu și, în afară de iubirile, credința și pasiunile noastre, orice altceva e pierdere de timp.
Căutam un cântăreț pentru un orășel din sudul Scoției, unde ajung din când în când să fac Liturghia. Așa l-am cunoscut pe Riciu și am aflat și povestea lui Adjua, ultima regină dintr-un trib ghanez al Akanilor. La telefon îmi spusese că făcuse școala de cântăreți la București. Detectasem în tonul lui micile șabloane popești ale seminariștilor și recunosc că deja îmi făcusem o impresie, dar când a apărut în biserică, Riciu purta țanțoș un impecabil dașiki alb, pentru că tocmai i se născuse Luni, primul lui copil cu regina Adjua. Am un băiat, trebuie să port o săptămână dașiki alb, s-a scuzat Riciu, dar a cântat foarte frumos, iar lumea de aici e obișnuită cu ciudați și în biserici. Nu știa muzică psaltică, nu, dar a zis din inimă „Cruce sfântă părăsită la o margine de drum”, încât a lăcrimat și Dorry, o babă surdă care vine mereu la slujbele mele. Nu-mi explic cum de pare că înțelege ce se întâmplă acolo.
Cu doar câteva zile înainte de a deveni regina Akanilor, ca urmare a abdicării tatălui său, care voia să treacă la catolicism, Adjua vindea suveniruri la o tarabă din sat și așa l-a cunoscut pe Iain, un contabil scoțian aflat în vacanță. Iain i-a luat pur și simplu mințile iar câteva săptămâni mai târziu i-a luat și un bilet dus până la Edinburgh și a făcut-o soția sa. Tatăl ei, regele, a certat-o, o regină nu fuge cu primul străin care-i flutură un portofel pe la nas, dar amintește-ți, Adjua, și ce a zis Domnul nostru Iisus Hristos: Cine merge într-o țară unde oamenii își taie o ureche, va trebui și el să-și taie o ureche. Bătrânul rege a avut însă numai parțial dreptate. Iain a fluturat un portofel, dar adevărul e că era cam lipit pământului. Iar Adjua n-a fost nevoită să-și taie urechea, însă a trebuit să-și pună la bătaie toate economiile și, în plus, să semneze un împrumut pentru o casă la Edinburgh, care nu se știe cui va rămâne după divorț. Scuze pentru sfârșitul ca de telenovelă, dar ultima regină a Akanilor a ajuns cameristă într-un hotel, unde apare Riciu, care se îndrăgostește de ea și o salvează. Oricine spune cuiva „nu te așeza aici”, trebuie să-i arate și un loc unde să se așeze, a reflectat Adjua la o altă pildă a Domnului nostru Iisus Hristos.
Adjua ține toate riturile tribului ei, dar ar vrea să treacă la Ortodoxie, dacă va primi darul vorbirii în limbi, pentru că a văzut asta la niște misionari din Ghana și i-a plăcut. Riciu pare foarte încurcat de pretenția ei și mă privește ferit, ca și cum mi-ar spune, să te văd acum pe unde scoți cămașa. Uite cum stau lucrurile, Adjua, i-am explicat, sunt daruri mult mai practice decât vorbirea în limbi, de exemplu, eu am darul citirii Evangheliei în limba greacă, iar Riciu are darul cântării. Riciu cântă foarte frumos, a întărit ea. Exact, iar la mine în biserică sunt oameni cu multe daruri, este o femeie care are darul să facă cele mai buni prăjituri din lume, ai să vezi, altă fată are darul să-i învețe pe copiii de la școala de duminică, iar un băiat are darul să facă tot felul de muțunache amuzanți din hârtie, deci sigur ai să primești și tu un dar surpriză. Adjua a acceptat să se boteze odată cu Luni, băiețelul lor, și a fost atât de mulțumită de răspunsul meu încât mi-a dat în dar câteva borcane cu fasole bătută, cumpărate de la magazinul românesc. Dacă cerurile nu te aud, te va auzi pământul, m-a binecuvântat ea la plecare, cu o altă vorbă misterioasă de-a Domnului nostru Iisus Hristos.
Dorry mi-a dat duminica trecută o felicitare de Crăciun, un card, cum zic ei. În țara asta oamenii mor să-și dea carduri de Crăciun, primești de la toată strada, semnate cu numărul casei, indiferent dacă-i cunoști sau nu pe vecini, și e foarte nepoliticos să nu le pui la rândul tău carduri în căsuțele poștale. Așa că i-am dat în schimb ce-am avut și eu la îndemână, o iconiță de hârtie cu Maica Domnului. Dorry a privit-o lung, poate că era prima icoană pe care o vedea în viața ei, a strâns-o la piept și, în timp ce Riciu tot bătea clopotul din biserică, mi-a strigat tare în ureche, de parcă eu eram cel surd: The magic of Christmas!
Avem în evanghelia Bunei-Vestiri (Luca 1,24-38) încă un exemplu de traducere superficială, neatentă la subtilitățile Logosului: „Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1,37).
Ceea ce Biblia sinodală traduce aici prin „nimic” este, de fapt, grecescul ῥῆμα / rhẽma: vorbă, cuvânt rostit. În limba greacă, versetul este: ὅτι οὐκ ἀδυνατήσει παρὰ τοῦ Θεοῦ πᾶν ῥῆμα, iar traducerea sa literală: „Căci nu va fi fără putere de la Dumnezeu tot ce-i rostit.”
Sau cu un pic de grijă la stil: „Nimic din ce este spus nu va fi fără putere la Dumnezeu.”
Și acum să înțelegem textul. Fecioara Maria se întreba cum îl va naște pe Fiul lui Dumnezeu, de vreme ce nu cunoaște bărbat. Arhanghelul o încredințează că Duhul Sfânt va coborî peste ea și puterea Celui Preaînalt o va umbri, apoi îi amintește că și Elisabeta, „cea stearpă”, era însărcinată în luna a șasea. Și continuă:
„Nimic din ce este spus nu va fi fără putere la Dumnezeu.” Accentul cade în această sentință pe ceea ce este spus, iar nu pe o atotputernicie a lui Dumnezeu, a cărei afirmare în acest context ar fi aproape banală (cum rezultă din traducerea sinodală).
Fecioara va naște, deși nu știe de bărbat; Elisabeta va naște, deși este bătrână și stearpă. Pare absurd, însă totul este rhẽma toũ Theoũ, „cuvântul spus de Dumnezeu”. Cuvântul lui Dumnezeu conține însăși puterea sa de împlinire. Și de aceea, „nimic din ce este spus nu va fi fără putere la Dumnezeu.”
Fecioara ascultă, crede și îi răspunde arhanghelului cu același cuvânt: „Fie mie după cuvântul (rhẽma) tău!”
Să ne amintim că și la stejarul de la Mamvri, Avraam aude de la îngerul Domnului aceleași cuvinte: „Sarra va avea un fiu!” (Facerea 18,10). Sarra a râs în inima ei: sunt bătrână, și Avraam e bătrân, cum să mai avem un fiu? Dar îngerul Domnului îi răspunde și ei cu aceleași cuvinte din evanghelia de azi a Bunei-Vestiri: „ce este spus (rhẽma) nu va fi fără puterea lui Dumnezeu”. Iată cum sensurile Scripturii se cheamă unele pe altele și după 2000 de ani, ca apele care se întorc continuu la matcă!
Nimic nu există până nu este spus, iar dacă e spus cu puterea lui Dumnezeu naște fii și din fecioară, și din stearpă.
JURNAℓ SCOȚIAN 