postul care nu spune o poveste despre foame nu primește nimic

DSCF7544

Cea mai mare aberație în zilele de post mi se par chiar rețetele de post și îndemânarea preoteselor și a bucătarilor din mânăstiri de a compune mâncăruri care să te sature la fel de bine ca o mâncare de praznic. „Zi ca pietrele acestea să se prefacă în pâini!” Zi ca sărmăluțele de post să se facă de juri că sunt cu carne, zi ca pateurile cu ciupercuțe să-ți pară foie-gras!

Iar începe postul și iarăși o să citesc peste tot cum postul adevărat „nu este despre mâncare”, ci mai ales postul sufletesc, postul duhovnicesc, postul minții, descoperirea bruscă a virtuților, ținerea gurii, oprirea ochilor, astuparea urechilor, într-un cuvânt postul de carnea aproapelui și nu de carnea din farfurie.

Dar ce creștin mai este și acela care așteaptă postul ca să facă toate acestea, când ele ar trebui să fie preocuparea lui în fiecare zi. Are nevoie iertarea de o zi de post, de o vecernie „a iertării”, de o zi din calendar ca să înceapă a fi practicată? Oare smerenia, dragostea, bunătatea, cumpătarea etc. merg mai bine cu o farfurie de cartofi prăjiți decât cu un grătar?

Știu și eu foarte bine toate aceste frumoase învățături, dar în realitate postul este totuși în mod fundamental despre mâncare, mai exact despre flămânzire, răbdare, lepădare de sine în trup și mai ales despre ispita de a preface pietrele în pâine. Cine nu se leapădă de sine în trup, în veci nu se va putea lepăda de lestul păcătos al minții sale.

Dar mai este ceva important despre post. Eram odată la masă cu starețul Clement și, după ce a zis el rugăciunile obișnuite (pe care, recunosc, eu le spuneam mai mult în mod automat), a adăugat din senin, improvizând o rugă poticnită, dar plină de toată dragostea lui: „ai milă, Doamne, și hrănește-i și satură-i pe toți cei săraci și flămânzi din lumea asta!”

Din ziua aceea, rugăciunea starețului Clement a rămas pentru totdeauna meditația și completarea rugăciunilor mele la masă, adesea spre indispunerea celor de față, cărora o asemenea amintire le strică bineînțeles tot cheful. Dar iată că postul este și asta, un timp simbolic, și totuși atât de concret, când prin foamea și prin răbdarea ta poți să fii măcar un pic împreună cu toți săracii și cu toți flămânzii din lume. Și cu Cel ce a zis „flămând am fost!”. Desigur, dacă postirea ta este chiar flămânzire, și asceză, și înfrânare, și nepreocupare pentru ce ai în farfurie, nu oale cu bucate de post dintre cele mai ingenioase (sănătoase, sățioase etc.).

Cea mai mare aberație în zilele de post mi se par chiar rețetele de post și îndemânarea preoteselor și a bucătarilor din mânăstiri de a compune mâncăruri care să te sature la fel de bine ca o mâncare de praznic. „Zi ca pietrele acestea să se prefacă în pâini!” Zi ca sărmăluțele de post să se facă de juri că sunt cu carne, zi ca pateurile cu ciupercuțe să-ți pară foie-gras!

De aceea, pentru că știu foarte bine că aveți mereu dragoste  pentru aproapele, că sunteți plini de iertare, că faceți nenumărate fapte de milostenie, dar în același timp când aveți chef mergeți oricând într-un restaurant sau vă cumpărați ce vă poftește inima, nu vă mai amăgiți în privința „postului sufletesc”. Mâncați în zilele de post cele mai simple bucate, încercați să nu vă preocupe ce aveți în farfurie, siliți-vă să înghițiți primul cartof, prima roșie, prima bucată de pâine pe care puneți mâna, și asta va fi adevărat război duhovnicesc cu trupul și cu patimile voastre, – dar, desigur, totul după puterea fiecăruia și după locul și timpul lui.

Eu le zic mereu alor mei din biserică: Cine are un serviciu greu și nu poate posti în timpul zilei, să postească măcar seara, când ajunge acasă, pentru că și postul acesta este primit – fiind după puterea fiecăruia. Când eram acasă preot de țară, am cunoscut în parohia mea niște oameni care munceau la oraș, în construcții. Plecau cu noaptea în cap, vară, iarnă, și se întorceau pe întuneric, după ce mergeau kilometri de la halta unde-i lăsa trenul. Dar voi cum postiți, i-am întrebat la spovedanie. Cum putem și noi, părinte, au zis ei: pe șantier ne luăm pâine și slănină și ceapă, dar seara, când ajungem acasă, mâncăm de post borș de fasole. Atât de sfânt și de curat mi s-a părut postul lor, mai vrednic decât tot postul meu cu mâncarea aleasă de post pe care o primeam acasă!

Le mai spun, cine nu poate posti o zi întreagă, să postească măcar jumătate de zi, și tot nu-și va pierde plata de la Dumnezeu, pentru efortul lui. Postiți nu din obligație, ci cu bucurie și mulțumire pentru toate binefacerile lui Dumnezeu din viața voastră. Postiți ca semn de pocăință pentru casa voastră și pentru copiii voștri. Postiți de bună-voie, ca să fiți măcar simbolic împreună cu cei care rabdă de foame o viață întreagă.

Postul este despre mâncare, despre flămânzire, despre lepădare trupească, despre răbdare, despre asceză, despre simplitate, despre înfrânare trupească, despre com-pătimire cu foamea lumii – toate în numele „cuvântului lui Dumnezeu cu care va trăi omul”! Pentru toate celelalte nu trebuie să așteptăm zile de post: avem la dispoziție fiecare zi și tot timpul vieții noastre.

***

Dacă mi-a scăpat ceva important despre post, poate găsiți aici:

https://ioanflorin.wordpress.com/2020/03/02/o-intrebare-stupida-si-7-raspunsuri-intelepte-despre-post/

sau aici:

https://ioanflorin.wordpress.com/2019/11/15/despre-buna-intrebuintare-a-foamei/

Publicat în Jurnal scoțian | 22 comentarii

greșeala capitală

poveste

Undeva se povesteşte că un frate de mânăstire s-a întors la starețul său, după ce-i făcuse o mare măgărie. Fratele şi-a pus cenuşă în cap, cum se spune, şi acum aştepta cu inima îndoită ca avva să-l certe. Dar acela l-a îmbrăţişat şi i-a spus cam aşa: „Știu o mie de lucruri bune pe care le-ai făcut, iar eu să-ţi păstrez amintirea unei greşeli?” 

Dar noi nu suntem aşa. Parcă abia aşteptăm să cântărim viaţa unui om doar prin greutatea unei greşeli de moment. Din clipa în care o face, faptele sale bune sunt uitate brusc, iar mai departe îi vom păstra amintirea greşelii capitale: „Mda, e un om de treabă, dar să-ţi spun ce mizerie a făcut.” 

Nimic bun nu e mai capital ca greşeala, nicio virtute, nicio faptă bună, nicio amintire frumoasă. Facem din greşeala capitală chipul unui om şi avem grijă să i-o amintim toată viața, chiar dacă ne prefacem că l-am iertat.

Greşeala aproapelui e micul nostru moment în care, prin comparaţie cu el, ne simţim buni, drepţi şi minunaţi. Noi n-am face niciodată „aşa ceva”. De aceea suntem atât de necruţători cu greșeala lui, pentru că vrem să ne salvăm buna impresie despre noi înșine.

Publicat în Jurnal scoțian | 33 comentarii

Ultima zi a Paștilor: Hristos a înviat!

Foto fb

Scriu pe fugă aceste rânduri, de pe drumuri misionare în nordul Scoției, pentru că nu vreau să treacă ziua fără să amintesc că abia astăzi, sâmbătă în ajun de Rusalii, se încheie sărbătoarea Paștilor și încă ne mai putem saluta cu cuvintele „Hristos a înviat!”.

Într-adevăr, dacă o să vă uitați în calendarul bisericesc, suntem în ultima zi din săptămâna care a început cu Duminica a 7-a a Paștilor. Suntem încă în zilele Paștilor. Din păcate, compilatorii calendarului ortodox continuă să o numească „Duminica a șaptea după Paști”, deși această denumire cu prepoziția „după” este un non-sens. (Dacă am număra duminicile „după Paști”, ar trebui să continuăm cu duminica a 8-a, a 9-a etc., așa cum avem duminicile după Rusalii.)

În realitate, duminicile Paștilor sunt ale Paștilor, ale unui singur Paști de 49 de zile, iar nu duminici după Paști.

Hristos a înviat!

Pentru Sfinții Părinți, timpul pascal nu era o singură duminică (o zi calendaristică, Duminica Învierii), ci o duminică mistică alcătuită din 7 duminici. „Înaintașii noștri”, scria, de exemplu, Sfântul Ambrozie în secolul al 4-lea, „așa ne-au învățat să celebrăm cele 50 de zile până la Cincizecime, ca fiind ale Paștilor… Toate aceste zile sunt ca o singură duminică” (Expositio in Lucam 8, 25).

Iar explicația este aceasta:

Paștile Mântuitorului au înlocuit „ziua ispășirii păcatelor” pe care o prevedea Leviticul (vezi Evrei 9,7-28). Or această „zi de ispășire” era numită în Levitic (16,31) șabbath șabbāthōn, „sabat de sabate” sau „săptămână de săptămâni” (după Septuaginta). Astfel, păstrând typosul biblic, Paștile Mântuitorului sunt „o săptămână de săptămâni”, adică 7 săptămâni (= 7 duminici și săptămânile lor). De aceea numărăm 7 duminici ale Paștilor și 7 săptămâni ale Paștilor  ca și cum ar fi o singură zi mistică a Paștilor, până la Duminica Cincizecimii (care este deja ziua a 8-a, „icoana zilei fără de sfârșit a veacului viitor”).

Și de aceea în această (ultimă) zi a Paștilor se face și pomenirea morților, „Moșii de vară”, tocmai pentru că Paștile Domnului sunt și promisiunea învierii lor și a noastră. Veșnica lor pomenire! Dați astăzi ceva de pomană de sufletul lor, chiar și un pahar de apă! A da de pomană (expresie din slavonă) nu înseamnă a da pe degeaba, ci a da în amintirea cuiva. Iar „veșnica pomenire” nu înseamnă decât „amintirea lor veșnică” înaintea Domnului.

Încă o dată: Hristos, Domnul nostru, a înviat! Bucurați-vă!

Publicat în Jurnal scoțian | 13 comentarii

slujba de la Constanța: un caz-model pentru o discuție despre discernământul duhovnicesc

IMG_2916

I se atribuie Sfântului Ioan Damaschinul o vorbă amintită adesea în Biserică: „Binele nu este bine, dacă nu este făcut bine”. Agapie Criteanul o interpretează astfel, în Mântuirea păcătoșilor: „Lucrurile mari şi înalte, atunci când sunt făcute cu socotinţă proastă [adică fără discernământ – n.m.], sunt netrebnice, fiindcă Domnul nu priveşte atât la mărimea lucrului, cât la cugetul sufletului…”

Discernământul duhovnicesc este considerat de Sfântul Isaac Sirul (și de alți Sfinți Părinți) cea mai importantă virtute a unui creștin. Mai importantă chiar decât dragostea. Pentru că lipsa discernământului poate compromite până și cea mai bună faptă a omului. Degeaba îmi pun viața pentru aproapele meu, de exemplu, dacă o fac cu scopul de a fi lăudat de oameni: în acest caz nu mai este vorba de virtutea dragostei, ci de o trufie foarte periculoasă. 

Cam așa e și cu odovania Înaltului Teodosie: o lucrare altminteri bună, o slujbă a Bisericii, despre care însă ne putem întreba, după cum a fost organizată, dacă nu cumva i-a lipsit tocmai virtutea discernământului duhovnicesc. Nu contest bunele intenții ale arhiepiscopului de la Constanța, dar nici nu pot să nu văd la ce au condus ele în mod concret. Tot Părinții Bisericii spun că roadele unei lucrări sunt măsura duhului care a inspirat-o.

Și ce roade a adus această lucrare? Tulburare și dezbinare în rândul credincioșilor din Biserica mare. Un val uriaș de ironii despre „repetarea învierii”. O delimitare stânjenitoare din partea Patriarhiei. Expunerea calomnioasă a celorlalți episcopi care „n-au avut curajul Înaltului Teodosie”. (În realitate, odovania praznicului s-a slujit peste tot, dar nimeni n-a făcut din ea o demonstrație și nici n-a instituit zile de post „locale”!) Și toate acestea cu o participare la slujbă de trei-patru sute de credincioși dintr-un oraș de 300 000.

Degeaba se supără acum Înaltul că presa a luat în derâdere „repetarea Învierii” și că lumea n-a înțeles rostul slujbei de odovanie, când însuși purtătorul lui de cuvânt a anunțat pe pagina sa de facebook, în stilul glumițelor căznite cu care ne-a obișnuit, „Învierea 2.0” (sic!). Până la urmă asta a înțeles toată lumea, că e vorba de o reluare a slujbei Învierii. Inclusiv Patriarhia, care a ținut să precizeze că „adevărata slujbă a Învierii Domnului din acest an a fost oficiată în toate bisericile din Patriarhia Română în noaptea de Paști”. Invierea 2

Și chiar o pastișă a Învierii a fost la Constanța slujba de marți seară, prin adăugarea unor gesturi liturgice specifice doar utreniei pascale și pe care nu le mai prevede tipicul odovaniei: chemarea „veniți de primiți lumina!” și împărțirea ei credincioșilor. Cu propriile sale argumente se contrazice același purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei postând pe Comentariufacebook tipicul odovaniei, unde se spune clar: „toate ale praznicului, ca în săptămâna luminată și Liturghia ca în ziua de Paști”. Așadar, e vorba de „săptămâna luminată” și „Liturghia pascală”, nu de utrenia Paștilor și de ritualul premergător. Nici măcar la vecernia Învierii (învierea a doua, cum îi spun credincioșii) nu se mai împarte credincioșilor lumina, pentru că simbolul ei rămâne legat, atât mistic cât și liturgic, de momentul unic al nopții pascale.

Unii au invocat libertatea pe care tipicul bisericesc i-o acordă „celui mai mare”, dar e la bunul simț că această libertate are limitele ei și nu poate instrumenta după bunul plac (sau pentru „dorințele neîmplinite” ale credincioșilor, cum sună comunicatul Arhiepiscopiei Tomisului) unul dintre cele mai importante simboluri liturgice ale Bisericii Ortodoxe universale. Ce-ar fi dacă un episcop ar decide mâine să împartă lumina pascală în fiecare duminică, pentru că tot e ziua învierii Domnului?

Dar eu altceva aș vrea să-i întreb pe teologii de la Constanța, poate au aflat asta de la ierarhul lor: care a fost rațiunea pentru care, credincioșilor care au vrut să se împărtășească la Liturghie, li s-a impus un post de 3 zile? 

Sigur că episcopul locului poate rândui în situații excepționale un post local. Dar dacă odovania Paștilor și Liturghia ei au fost cele ale tipicului obișnuit, cum n-a încetat să se justifice Înaltul Teodosie, atunci de ce nu se puteau împărtăși credincioșii așa cum o fac firesc la oricare altă liturghie sau sărbătoare: adică ținând doar zilele de post rânduite de Biserică pentru toată lumea. De ce să postească în plus față de creștinii din celelalte eparhii? Ce este așa excepțional la Constanța? Nu cumva pentru că simulacrul de Înviere avea nevoie, ca să fie și mai convingător pentru credincioși, de un simulacru de post?

Până și din acest aspect se vede improvizația teologică sub care a stat slujba de marți seara de la Constanța.

În sfârșit, pentru că e al doilea articol pe care-l scriu despre Înaltpreasfințitul Teodosie, vreau să precizez că n-am nimic special împotriva sa și îi respect harul arhieresc pe care l-a primit în Biserică. N-am scris niciodată despre acuzațiile care i s-au adus și nici nu mă interesează culisele Arhiepiscopiei Tomisului. Profit de acest articol și ca să protestez public împotriva titlului sub care ziarul „Adevărul” de ieri a înțeles să citeze articolul meu anterior: „ÎPS Teodosie, umilit de un preot ortodox”. Evident, nici măcar un singur rând al meu nu poate susține o asemenea interpretare, dezonorantă în primul rând pentru mine, dacă ar fi câtuși de puțin adevărată. Altfel, n-aș fi scris acel articol dacă n-aș fi simțit că, într-un moment în care și așa există destule motive de tulburare între credincioși, unele atitudini publice ale Înaltului Teodosie au început deja să polarizeze credincioșii în jurul unor ținte false.

Și n-aș fi revenit acum, dacă n-aș fi văzut la subordonații săi obrăznicia de a ne lua pe toți de proști, livrându-ne ca unor creduli dovezi de „curaj” și „mărturisire” acolo unde, din păcate, este mai degrabă un caz-model al unei deficiențe de discernământ. De studiat inclusiv la facultatea de teologie din Constanța.

Publicat în Jurnal scoțian | 97 comentarii

candori și confesiuni

clement

Mă uit la părintele Radu Preda prin ce frământări sufletești trece, la un an de la hirotonie. Aproape fără să vreau m-am văzut și pe mine la un an de la hirotonia mea, popă de țară într-un sat din Moldova, cu ciubotele pline de noroi puse la uscat pe sobă și lucrând toată noaptea la corectura cărții părintelui Florenski, Stâlpul și temelia Adevărului. 

Nu-l cunosc pe părintele Radu, nu ne-am întâlnit până acum, dar ieri seară, citind câteva rânduri pe care le-a scris pe facebook, am simțit că odată mi-ar plăcea să stau cu el un ceas, să bem din coniacul acela bun de care spune, dacă o mai rămâne ceva până atunci, și să-i ascult poveștile cu episcopi.

Norocul meu, spre deosebire de părintele Radu, e că n-am avut prieteni episcopi, nu le-am cunoscut casele, n-am fost defel în anturajul lor și n-am aflat de la ei nici frumusețile, nici urâciunile și nici tainele instituției.

Știu atât de puțin despre protocolul arhieresc încât atunci când, foarte rar, trebuie să vorbesc cu un episcop, îmi fac tot felul de griji stupide, de exemplu dacă pot să-i spun „sărut-dreapta”, ca la preot, sau mai bine „sărut-mâna” (pentru că episcopul binecuvântează cu ambele mâini, nu doar cu dreapta). Am și eu deci frământările mele cu episcopii.

Dar faptul că n-am cunoscut episcopii și curțile lor grozave de vicari, protopopi, consilieri de diferite ranguri, inspectori și exarhi și ce funcționari se mai învârt pe-acolo mi-a salvat candoarea de a-mi închipui Biserica așa cum am descoperit-o eu în cărțile Sfinților Părinți. Am avut și timp, pentru că am fost hirotonit târziu, la 28 de ani. 

Biserica mea s-a născut odată cu Biblia, atunci când am început să o citesc, și a crescut din paterice și filocalii, din istoriile lui Eusebiu, Socrates și Sozomen (prima carte pe care am încercat să o traduc din greacă), mai puțin din canoane, dar și-a luat avânt cu Sinoadele Ecumenice și s-a oprit pe undeva la Sfântul Grigore Palama, ultimul patriarh al Bisericii mele, al cărui duhovnic de taină a fost părintele Stăniloae, mare profet părintele Pavel Florenski, iar slujitor smerit starețul Clement. 

Nu sunt figuri de stil, eu chiar am crescut duhovnicește în această Biserică și am crezut (cred) orbește în ea, ca un bărbat aflat la prima iubire, de aceea tot ce ține de instituție m-am învățat să judec până astăzi exclusiv prin experiența mea livrescă, pentru că alta n-am avut (în afara celei pastorale directe, care, cum spuneam, n-a întâlnit nici episcopi, nici high-life-ul bisericesc).

Și de aceea, confruntându-mă vrând-nevrând cu ariditatea, formalismul și stridențele instituției, sunt în stare și după 20 de ani de preoție – în ciuda păcatelor mele groaznice și a unei dezabuzări premature – să pun cele mai naive întrebări, să-mi fac cele mai entuziaste închipuiri, să formulez cele mai ingenue credințe. O candoare teologică tolstoiană, mereu suspectă în ochii poliției clerului, care nu-și poate închipui că are de-a face doar cu un idiot.

Dar această candoare de care vorbesc a fost și sursa celui mai mare dar pe care-l poate primi un om fricos: libertatea cuvântului. Adevărata libertate a cuvântului nu este una a curajului, ci a candorii. Asta spune și Mântuitorul, atunci când amintește cuvintele unui psalm: „Din gura copiilor și a pruncilor Mi-am pregătit laudă” (Matei 21,16). De aceea să nu vă pierdeți candorile și să vorbiți toată viața în numele lor, chiar dacă vor râde de voi sau nu vă va crede nimeni.

Am zis că n-am avut prieteni episcopi, dar am cunoscut totuși unul mai îndeaproape: pe Patriarhul Daniel, când era mitropolit la Iași, care m-a și hirotonit diacon și apoi preot. După ce m-a făcut preot m-a invitat la o cină privată, iar la sfârșitul ei, târziu în noapte, m-a întrebat ce-am de gând să fac mai departe. I-am răspuns pe loc că visul meu e să citesc toată viața Scriptura și Sfinții Părinți. Lasă asta, dragă, a zâmbit el, desigur c-ai să faci asta, dar profesional trebuie să țintești mai sus, de exemplu să te trimit cu o bursă la Bossey, sau la Geneva, să te califici în diplomație bisericească, în dialogul ecumenic, în dezbaterea teologică internațională – ei, tăticu’, ce zici de asta? M-a pus pe loc să fac cererea și a doua zi dimineață să o depun la secretariat.

Am ieșit de acolo amețit de vise și m-am oprit pe scările mitropoliei să-mi vin în fire. Nu mă mai săturam să mă văd deja un preot foarte important, consilier de rang superior, îmbrăcat într-o impecabilă reverendă de mătase, cu o cruce aurită peste rasa cu mâneci largi purtată doar de episcopi și de preoții cei mai distinși, întâlnindu-mă la recepții sau în congrese cu cardinali, mitropoliți și profesori străluciți, dezbătând teme teologice de cea mai mare importanță pentru mersul lumii și unde reușeam să-mi impun cu multă abilitate punctul de vedere ortodox, câștigând admirația tuturor.

După ce-am lăsat să se stingă luminile și peste ultima recepție glorioasă, am rupt în bucăți cererea și-am aruncat-o la primul coș de gunoi cu părere de rău. Candoarea mea nu era pregătită pentru un rol atât de serios.

Peste două săptămâni plecam preot la țară, ca să regăsesc acolo Biserica din Scripturile și patericele mele.

Publicat în Jurnal scoțian | 41 comentarii

unde greșește Înaltul Teodosie

Are dreptate dl. Bănescu să critice modul provocator în care Înaltpreasfințitul Teodosie a vrut să afle toată lumea că el își împărtășește credincioșii, dar altfel am tot respectul pentru gestul liturgic (în sine), cât se poate de normal pentru un slujitor al Liturghiei.

Pentru că ori nu slujește deloc Liturghia, ori, dacă o face, trebuie să-i împărtășească pe cei care vin de bună voie la sfântul potir. O liturghie fără cuminecarea participanților (sau cu oprirea lor de la împărtășire) este o Taină neterminată, asta o spun toți teologii Bisericii și nici toate sinoadele lumii la un loc nu pot decide „amânarea împărtășirii”. E ca și cum ai boteza un om doar arătându-i apa.

De aceea Sinodul nostru trebuie să identifice cât mai repede o soluție pentru ieșirea din această criză liturgică, în acord nu atât cu lingurița, cât cu învățătura dogmatică a Bisericii despre comuniune. (Sper, totuși, ca această soluție să fie inspirată într-un fel de modelul liturgic vechi, nu de obstinația linguriței cu prețul înmulțirii ei, o sminteală mai mare după toate discuțiile de până acum.)

Dar apropo de gestul Înaltului Teodosie și de cei care vin de bună voie, cum ziceam, la cuminecare.

În Marea Britanie, țara europeană cu cea mai mare mortalitate asociată pandemiei și unde bisericile sunt efectiv închise (preoții slujesc acasă ori în paraclise private), dreptul asistenței religioase la cerere este în continuare inviolabil.

„La cerere” înseamnă că oricine are dreptul să solicite și să primească în nume personal un serviciu religios, cu asumarea tuturor riscurilor de îmbolnăvire. Nu numai acasă, dar și la spital, de exemplu, iar acum trei săptămâni am împărtășit de urgență o femeie internată în secția de covid-19 la Victoria Hospital din Kirkcaldy (a și murit a doua zi). Deși familiei i s-a interzis accesul în salon, eu am fost primit fără nicio împotrivire, după ce-am declarat că-mi asum riscul.

Așadar, într-o țară ca Marea Britanie, unde vizitele la domiciliu sunt complet interzise, oricine poate primi acasă un serviciu religios (inclusiv botezul!), dacă invocă dreptul său la asistență religioasă. Nu înțeleg de ce n-am fi mai toleranți și în România cu dreptul credincioșilor de a se împărtăși cum vor ei și pe riscul lor, cu atât mai mult cu cât bisericile sunt deschise. Asta, repet, până la găsirea unei soluții care să nu pună nicio viață în pericol.

Unde însă nu mai sunt deloc de acord cu Înaltul Teodosie, dincolo de ostentația belicoasă a gestului său (parcă în Liturghie spunem „ușile! ușile!”, nu invităm televiziunile), este maniera în care îi tulbură și mai mult pe credincioși cu declarații patetice de genul: „Cel mai sfânt lucru este socotit acum ca o osândă!”

În afară de faptul că nimeni sănătos la cap nu a „osândit” până acum Euharistia creștinilor, e foarte grav că un ierarh al Bisericii se folosește de cuvinte grele pentru a condamna practic înaintea credincioșilor datoria statului de a se îngriji de sănătatea lor. Chiar dacă această datorie presupune inclusiv chestionarea unei lingurițe plimbate din gură în gură, pentru că, ce să vezi, statul este ateu și-și bagă nasul în toate.

În locul unui discurs echilibrat, mult mai important în acest moment pentru negocierile sinodului cu statul, de exemplu despre dreptul Bisericii de fi tratată potrivit exigențelor ei „profesionale”, la egalitate cu celelalte instituții (de pildă nu poți să spovedești la distanță, așa cum nici un dentist nu tratează dinți de la distanță, nu poți să ai zece potire, așa cum nici în restaurante nu ai zece bucătării etc.), ierarhul de la Constanța, în prima lui predică de la deschiderea bisericilor pentru credincioși, toarnă gaz pe foc ca să-i inflameze și mai mult. 

Dezamăgitor pentru un ierarh mi se pare și reducționismul teologic pe care-l practică în explicarea Tainei Euharistiei, cu concizia unui telegraf: „În Sfântul Potir este Hristos! Dumnezeu nu se îmbolnăvește niciodată! Și nu îmbolnăvește pe nimeni!”

Dacă despre starea de sănătate a bunului Dumnezeu n-avem nicio grijă, și dacă, la fel, n-avem nici cea mai mică bănuială că Hristos ar vrea să îmbolnăvească pe cineva, mă așteptam ca un ierarh preocupat de viața duhovnicească a credincioșilor lui să-i învețe pe aceștia relația adevărată, dogmatică, dintre Euharistia în sine și actul împărtășirii, nu să le acorde satisfacția comodă a gândirii magice de care vorbeam în ultimul meu articol. (O gândire mecanicistă pe care am identificat-o în multe predici din aceste zile.)

Las ultimul cuvânt marelui teolog și mistic bizantin Nicolae Cabasila: 

„Sfințirea credincioșilor (prin cuminecare -n.m.) cere neapărat și râvna sau conlucrarea noastră. Căci harul ne sfințește prin Sfintele Daruri numai dacă ne-a găsit pregătiți pentru sfințire. Însă dacă ne-a aflat nepregătiți, nu ne aduce niciun câștig, ci, dimpotrivă, ne pricinuiește o nemăsurată pagubă. (…) Adică: să ne rugăm ca Sfintele Daruri să lucreze asupra noastră și să nu li se ia puterea harului, după cum atunci când Mântuitorul trăia printre oameni erau unele cetăți în care mâna Sa cea atotputernică nu putea să facă minuni din pricina necredinței lor (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, cap. 34, traducere de Ene Braniște, 1997).

Publicat în Jurnal scoțian | 84 comentarii

soluția ieșirii din criză: cateheza euharistică și reinterpretarea modelului pastoral istoric

_CTN2760 copy

O singură pâine, un singur pahar al binecuvântării, un singur trup

1. Nu există niciun simbolism al linguriței de împărtășire în Biserica Ortodoxă, doar dacă nu facem ad-hoc vreun concurs de creații literare. 

Singurul simbolism dogmatic, teologic și pastoral al felului în care ne împărtășim este cel rezumat de Sfântul apostol Pavel în 1 Corinteni 10,16-17, anume că ne împărtășim cu toții, cu sau fără linguriță, „dintr-o singură pâine” și „dintr-un singur pahar al binecuvântării” și astfel suntem „un singur trup”. Amin și cu asta punct.

Asta trebuia să spunem de la bun început în Biserică, de aici trebuia să începem discuția, nu să sărim la lingurițe de plastic sau, de partea cealaltă, la simbolisme închipuite. Dacă exista cel mai mic simbolism teologic al linguriței, atunci nu doar credincioșii, ci și preoții s-ar fi împărtășit tot cu ea.

Nici măcar imaginea cleștelui serafimic din Isaia 6,6-7 nu este un typos al linguriței (hermeneutica sa în cheie liturgică precedă apariția obiectului), iar preoții care se împărtășesc cu mâna și apoi direct din sfântul potir spun aceleași cuvinte, „Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi”: typosul biblic nu este instrumentul în sine, ci conținutul său supra-firesc și intangibil puterii și simțurilor omenești. Continuă lectura

Publicat în Jurnal scoțian | 205 comentarii

se amână

Împărtășirea „amânată” a Bisericii îmi aduce aminte de-o poezie a lui Mircea Dinescu, publicată în 1983, în volumul Exil pe o boabă de piper.

Dinescu povestea că laitmotivul poeziei ar fi fost cât se poate de real: pe vremea comunismului, mai mulți oameni dintr-un orășel ar fi primit în cutiile poștale manifeste prin care erau chemați să protesteze, dar ajungând ei la fața locului, la ora stabilită, au găsit un afiș: „Revolta s-a amânat din cauza ploii”.

Cam tot așa, creștinii care se pregăteau de cuminecare pentru duminica viitoare, află din presă ceea ce Patriarhia nu are curajul să le spună în față: sfânta împărtășanie se amână din cauza bolii.

Aș mai fi zis ceva despre tradiția „răului mai mic” în Biserica noastră, dar las poetului și ultimul cuvânt: „Țelul suprem e să te-nrudești cu petele de grăsime din supă, / adică să stai totdeauna deasupra.”

se amînă

se-amînă revolta din cauza ploii
se-amînă copilul din pricina pîinii
deși pe Maria n-o latră doar cîinii
deși coaptă-i steaua deși calzi-s boii
și magii-s datornici la hanul nevoii
și bîrfe-nfloresc pe sub streașina mîinii
se-amînă copilul din pricina pîinii
se-amînă revolta din cauza ploii.

Mircea Dinescu (1983)

Publicat în Jurnal scoțian | 41 comentarii

d’ale carantinei

caragiale2

O postare pierdută

Personajele: Un june pe facebook (teolog, politolog, student, președinte al Institutului ecțetera), publicul, o voce din public.

JUNELE (cu tonul brusc, vioi și lătrător): Fraților, mă face unul ”radical”. O primesc! Da, sunt un radical al moderației… Sunt radical pentru democrație, pentru parlament și republică.

PUBLICUL: Bravos!

JUNELE: Sunt radical pro-dialog și negociere. (Bravos!) Sunt radical pentru libertate. (Bravos!) Sunt un radical creștin (Bravos!), un radical al non-violenței (Bravos!) și… și… (Bravos!) și… un radical al păcii. (Bravos! aplauze prelungite)

JUNELE: Da, sunt un radical pentru libertate. Statul nu poate să impună nicio ideologie și nicio îngrădire a credinței, gândirii și expresiei. 

O VOCE DIN PUBLIC: Să-și vază statul de trebile lui!

JUNELE (pedant): Treaba lui e să administreze în numele cetățeanului, nu să gândească în numele cetățeanului.

PUBLICUL: Bravos! (aplauze entuziaste)

JUNELE (reintrând în tonul discursului): Da, sunt un radical creștin. Nu recunosc, nu voi să recunosc pe creștinii moderați. Creștinii moderați nu sunt creștini.

PUBLICUL: Bravos!

JUNELE: Soțietatea noastră dar, noi, ce aclamăm? ecțetera, ecțetera.

Telegrame 

„Singura soluție. Luat un tomberon mare. Vreo sută de mii mergem și îi luăm pe sus. Îi aruncăm în tomberon.”

Iordăchel (mare antreprenor, proprietar, influensăr, aleg. col. I)

„Bandă desperată opozanți îndârjiți sub conducerea Iordăchel Gudurău. Atacat directoru prefecturi față grădina primării. Acesta aparat bastonu, lovit cap Iordăchel. Panică, asasin arestat. Luăm prim interogatoriu.”

Procuror trib. X

„Victima arest torturată ca inchiziție. Cuțitul os. Să vedem ce va zice CNCD la asta. Vă țin la curent. Oricum interesantă chestie. Nivel juridic – Torquemada.”

Iordăchel (mare antreprenor, proprietar, influensăr, aleg. col. I)

Situațiunea

(Nae: mare antreprenor, mare influensăr, alegător)

– Ce mai nou, Năică?

– Prost, monşer… Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă… S-a isprăvit… E ceva care poţi pentru ca…

– Lasă, Nae, că se mai şi exagerează…

– Ce se exagerează, nene? Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu știți, care, mă-nțelegi, statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înțeleg și eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, când te gândești, te-apucă groaza, monșer, groaza!…

– Bine, Nae – zic eu – nu trebuie să fie omul aşa de pesimist. Lucrurile or să se-ndrepte… În sfârșit, guvernul o să…

– Las’ că și guvernul… Dumnezeu îl știe și pe el, care toate gazetele urlă în fiecare zi despre criza ministerială, pentru că nu se-mpacă, și numa intrigi… Ştii ce-ar trebui la noi? zice Nae.

– Ce?

– O carantină ca-n Spania… Și putem relaxa de pe 1 Mai. Dar nu, a trebuit să fie cu mesaje cretine de la Vela, cu parodia acordului cu BOR, cu semnale că relaxăm din 15 Mai, cu Orban care critică polițiștii că dau prea multe amenzi. Rezultatul? Oamenii se frăsuie pe străzi. Nu scade nici o transmisie a virusului. Nu vom ieși pe 15 Mai. Probabil nici pe 1 Iunie. Și dacă ieșim, după 2-3 săptămâni mai facem 2 luni de carantină dură de tot după. Cu rezultate catastrofale și pe economie și electorale pentru PNL și tot. Și cu vreo 2000 de morți în plus cel puțin.

Giantă latină

RICĂ VENTURIANO (student în drept și publicist): Box populi, box dei! Noi n-avem altă politică decât suveranitatea poporului; de aceea în lupta noastră politică, am spus-o și o mai spunem și o repetăm necontenit tuturor cetățenilor: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!”

UN BOIER (pe facebook): Delenda Carthago! Mă repet, știu, mă repet pentru a nu știu cîta oară, Curtea Constituțională trebuie desființată sau, cel puțin, drastic reformată. De fapt, avem nevoie de o schimbare de regim constituțional.

Față cu reacțiunea

CONU LEONIDA: Știi că eu nu intru la idee cu una cu două…

CONU IORDĂCHEL (mare antreprenor, proprietar, influensăr, aleg. col. I): Eu sunt mai puțin catastrofal, ca să zic așa.

Miticisme

MITICĂ (consumator): Cea mai frumoasă fată din lume nu poate da decât ce are!

MITICĂ (ambasador, facebook): Ultima dată când am intrat într-o femeie a fost când am vizitat Statuia Libertății.

Mofturi

DR. BABEȘ: Feriți-vă de apa nefiltrată: are germenii tutulor boalelor.

UN MITOCAN (infectat cu coronavirus): Mofturi!

Publicat în Jurnal scoțian | 11 comentarii

Kusturița la Edinburgh

kusturica copy

Pe la începutul anului am fost chemat acasă la o familie de țigani căreia îi murise un copilaș în maternitate. Nu știusem până atunci de existența lor, nu veniseră la biserică și nici nu mă mai căutaseră vreodată. Amărâți, necăjiți, cu casa plină de copii și altfel nici de unele. Voiau acum să vorbim despre înmormântare, dar am fost foarte mirat să aflu că pruncul le murise cu vreo trei săptămâni în urmă.

De ce nu m-ați chemat la spital, i-am întrebat, măcar să-i fi citit copilului o rugăciune. N-o mai fost timp, părințele, a ridicat femeia din umeri, o murit chiar după ce l-am născut. Da’ i-o citit popa de la spital. 

Ce popă, zic, ce i-a citit? Un popă de la spital. Nu știm ce i-o citit, că nu înțelegem engleză. Da’ după ce i-o citit, popa o făcut așa cu mâinile, că adică zboară sărăcuțul, și-atâta i-o fost. O venit niște femei din spital, niște asistente, și mi l-o dat în brațe. Mai apoi o chemat o fată ca să ne traducă, să facem actele.

Bine, am insistat eu, dar de ce nu m-ați sunat a doua zi? Vă aduceam o lumânare, o cruce, îi făceam o slujbă de pomenire. Ar fi fost bine, părințele, da’ a doua zi am plecat cu toții în concediu.

Zic, ați înnebunit, cum adică ați plecat în concediu? Așa cum auziți, părințele, ne-am dus la munte. Femeile acelea de la spital, asistentele, tare miloase, ne-o întrebat dacă n-am vrea să luăm copilașul și să mergem o săptămână la munte, că cică are spitalul o cabană a lui. Nu știm ce cabană, ce știm noi. O zis că să mai stăm cu el, să mai stea și băieții noștri, să ne mai treacă jalea.

Cum să luați copilașul, măi femeie? Voi vorbiți de copilașul mort? 

De el zicem, părințele. Și noi ne-am mirat, cum să luăm copilașul. Da’ asistentele o luat copilașul, l-o gătit cu hăinuțe noi și l-o pus într-un legănel care avea dedesubt, cum să vă zic, un fel de frigider. Ne-o zis să stăm fără grijă pentru el. Apoi o chemat o mașină și ne-o luat pe toți, și pe băieții de acasă, și-am plecat în concediu la cabană. Tare frumos o mai fost. Ăștia micii s-or jucat toată ziua, cât o mai alergat prin cabana aceea, pe-afară, prin pădure, să vedeți cum cădeau seara frânți, nici mâncare nu le mai trebuia, că aveam acolo și mâncare, tot de la ei, de la spital.

Și ce-ați făcut cu copilașul? Unde îl țineați? 

Păi nu v-am zis că avea un legănel? Îl luau băieții peste tot, și în excursie, și la pescuit, doar că seara, după ce se uitau cu toții la film, venea o doamnă asistentă și-l ducea peste noapte într-o cămăruță la rece. Dar dimineață ni-l aducea înapoi. Doamna avea grijă de toate, să-i dea Dumnezeu sănătate, le aducea la băieți prăjituri, le-o dat și o bicicletă, și tot își cerea scuze, că nu-i chiar ca la hotel, că nu-i ca în concediu, dar noi i-am zis, adică i-o zis fata care ne traducea: doamnă, stați liniștită, nu știm cum e în concediu, că n-am fost niciodată, dar aici e bine, mulțumim frumos.

Pe „asistentele miloase” le-am cunoscut la înmormântarea copilașului. Stăteam de vorbă cu ele și tot nu eram sigur că nu visez. Erau voluntare la maternitatea de la Royal Infirmary, cel mai mare spital din Edinburgh, și făceau parte din echipa de suport psihologic pentru mamele care-și pierd copiii la naștere. Serviciul acesta al spitalului este, desigur, gratuit, sau mai bine zis suportat de fundațiile umanitare care se ocupă cu astfel de cazuri.

La sfârșitul slujbei, pentru că cimitirul era la marginea orașului și începuse o ploaie rece, m-am oferit să le duc acasă cu mașina. Mi-au arătat niște sacoșe burdușite, cu care veniseră la înmormântare: mulțumim, nu mergem acasă, ne ducem la părinți, am cumpărat niște dulciuri și jucării pentru ceilalți copilași ai lor.

Publicat în Jurnal scoțian | 47 comentarii

deschideți bisericile pentru noi și cinematografele pentru Dan Alexe!

Dan Alexe, azi, pe facebook: „Pentru ce obsesia idolatră cu mersul la biserică? Dumnezeu sălășluiește peste tot și numai păgânii cred superstițios că El locuiește în biserică” bla, bla, bla.

Tot Dan Alexe, mai demult: „Eu merg să văd filme doar în sală, nu pot să văd filme singur pe computer, nici măcar pe DVD, chiar dacă aș avea un ecran cît peretele. Un film e o experiență colectivă, nu un joc video. Oamenii ăia au lucrat nu doar la scenariu și imagine, ci și la sunet, care trebuie ascultat în colectiv, trăind odată cu cei lipiți pe fotoliu, în beznă, în jurul tău. … O lipsă de respect pentru film care îmi provoacă accese de ură.” 

Așadar, Dan Alexe are voie să meargă la biserică, dar creștinii pot să stea acasă. 

Cum, cinematograful nu-i biserică? Dar nu-l enumera profesorul de la Chicago printre templele omului modern, acolo unde se practică ritualuri și „comportamente religioase camuflate”? Ce altă dovadă mai vreți, poftim la Dan Alexe: sală și „doar în sală”, „experiență colectivă”, imagine, „sunet care trebuie ascultat în colectiv”, „trăire” împreună cu „cei din jurul tău”, plus acel adorabil „în beznă”, o subtilă reinterpretare a apofatismului în cinema.

Sunt perfect de acord cu Dan Alexe. Numai că, spre deosebire de el, mie nu-mi provoacă „accese de ură” lipsa de respect pentru biserică, de aceea eu strig în mod egal, pentru toți credincioșii: deschideți bisericile și cinematografele!

Publicat în Jurnal scoțian | 13 comentarii

drumul. o poveste din Hebride*

1 Apus de soare in Hebride

Dacă m-ar întreba cineva ce-mi place cel mai mult și mai mult pe lumea asta, aș răspunde fără ezitare: drumurile, frate, nu există promisiune mai mare ca drumul și împlinire mai deplină ca a călătorului. Singurul meu regret e că nu le pot urma pe toate, „drumul pe care n-am apucat”, ca în celebra poezie a lui Robert Frost.

De aceea personajul meu preferat din poveștile cu Făt-Frumos e calul. Mi-ar plăcea să țin odată o conferință despre calul lui Făt-Frumos, dar de obicei oamenii cheamă preoții să le spună lucruri serioase, nu să le povestească basme.

Făt-Frumos e viteaz, neînfricat, deștept, dar, nu știu dacă ați observat, numai calul știe drumul. Ține-te bine, stăpâne, mai avem un hop și ajungem în țara lui tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Te și enervează cum toată gloria și toate fetele frumoase se duc la Făt-Frumos, iar calul primește o traistă cu ovăz și o bătaie pe grumaz: mersi, prietene.

Dar cu calul se mai întâmplă ceva, și de fapt asta mi-l face cel mai simpatic: cal bătrân, el știe că țara lui tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte nici măcar nu există și că orice dumbravă din care sar iepurași drăgălași e o vale a plângerii. Țara după care tânjește stăpânu-său nu-i hat cu împărățiile omenești și nici drum de cal, ci însăși grădina cea veșnic fericită a Inorogului, la care se ajunge pe drumul încercării credinței și al lepădării de sine, al înstrăinării de cele lumești și al cultivării virtuților, de aceea calul îi oferă lui Făt-Frumos tocmai acest drum inițiatic, sub pretextul însoțirii lui în căutarea țării iluzorii.

Dar am zis că nu se cade unui preot să povestească basme, așa c-ar fi cazul să mă întorc la credință.

Credința Sfântului Brendan a fost drumul. Brendan a fost un călugăr irlandez și mare navigator, pe la începutul secolului al 6-lea, când călugării trăiau în chilii, nu în hoteluri și încă nu inventaseră șampania. Am vrut să-l pun hramul parohiei mele misionare de la Edinburgh și să-mi iau ca armoarii o barcă, dar pe urmă am visat-o pe Sfânta Triduana, iar eu nu rezist unei fete care mi se arată în vis (tot o călătoare și ea, o imigrantă de origine greacă). Continuă lectura

Publicat în Jurnal scoțian | 42 comentarii

dezlegare la pește

Gagarin

Azi e dezlegare la pește și mi-am amintit de povestea asta pe care-am scris-o anul trecut.

dezlegare la pește

Gagarin se trezise de dimineață și cârpise cu o scândură locul din gard pe unde ieșeau găinile în drum. Când reveni în bucătărie ca să mănânce un ou, prinse la televizor sfârșitul buletinului de știri. O fată frumoasă tocmai spunea, vă reamintim că astăzi este sărbătoare și se mănâncă pește, rămâneți mai departe cu noi pentru horoscopul zilei. Lui Gagarin i se păru că seamănă un pic cu fata lui din Spania. Se uită la ceas. La ora aceea ieșea de la serviciu. Oare horoscopul o fi la fel și în Spania, îi trecu prin cap o întrebare prostească.

Ieși la gard să fumeze o țigară. În capul drumului apăru baba Aneta a lui Grosu, sărind din piatră în piatră, să nu se murdărească de noroi. Baba naibii, își spuse cu ciudă, n-ar avea stare acasă.

Săru-mâna, tanti Aneta. Da’ unde te-ai pornit așa de dimineață? Până la Avel, răspunse femeia. Aș lua niște pește, că azi se mănâncă pește.

Da’ de ce se mănâncă pește, ar fi vrut Gagarin s-o întrebe, dacă n-ar fi fost sub demnitatea lui să ia în seamă toate prostiile unei babe. Bătrâna își văzu de drum.

Baba dracului, se enervă Gagarin în urma ei, cum le știe ea pe toate. Scuipă în dușmănie peste gard și mai aprinse o țigară. O să-i spună fetei că dacă nu vine acasă de Paști, nici să nu mai vie.

Din curtea de peste drum ieși Colomentul. Se îmbrăcase cu costumul de bun și-și pusese pe cap chipiul de ceferist. ’Neața, vecine, îl salută Gagarin. Da’ unde te-ai gătit așa? Mă duc la primărie, mormăi Colomentul. Iar au lăsat dracii ceia oile în islaz. Nț, nț, nț, făcu Gagarin, îți spun eu că-s pe mână cu primarele, n-ai ce să le faci. Mai vedem noi când le-oi ologi vreo două oi, se răsti Colomentul. Hai, Doamne-ajută!

Auzi, Colomentule, îl opri Gagarin. Nu intri și pe la Avel? Cică azi se mănâncă pește. Păi mănânce cui îi place, dracu’ să-l ia. Hai, sănătate, că mă grăbesc!

Mare bou ești, Colomentule, îl înjură Gagarin în gând. Du-te învârtindu-te, n-o să rezolvi nimic!

Intră înciudat în casă și se foi de colo-colo. Ar fi trebuit să curățe streșinile, dar n-avea chef de nimic. Își turnă un pahar de vin și puse mâna pe telefon.

’Neața, fa, ai ajuns acasă? M-am gândit eu. Iaca ce să fac, cu boalele astea de găini, tot iesă în drum. Auzi, fa, da’ voi nu veniți încoace? N-am zis noi că-i facem lui mă-ta de șapte ani? Apoi știu că lucrați, da’ ziceai că să mai vedeți. Da’ ce, lucrează și de Paști? Măi, da’ niciun Dumnezeu nu mai aveți. Păi sigur, ce să știți voi. Da’ măcar încolo să veniți, pe vară, să rezolvăm și treaba cu pământul. Da, păi nu? Hai, vorbește cu bărbat-tu. Auzi, fa? Stai așa. Da’ ce zicea baba Aneta, că azi se mănâncă pește? Aneta lu’ Grosu. Lasă, știu și eu că-i sărbătoare, da’ eu te-ntreb de ce se mănâncă pește. E bun cui îi place, dracu’ să-l ia. Da’ nu înjur, fato, întrebam de ce se mănâncă pește. Cum? Ce să-ți spun, că n-am ceva mai bun de făcut. Bine, fa, hai, aveți grijă. Da, mai vorbim. Hai, pa, Doamne-ajută!

Gagarin dădu pe gât paharul de vin, își îndesă căciula pe cap și ieși în drum. Mai la vale se întâlni cu fata lui Boian care ducea niște sacoșe. Auzi, fa, o opri Gagarin, o adus pește la  Avel? O adus, nene Gagarin.

În dreptul școlii îi tăie calea văru-său, care se ducea cu căruța la treabă. Da’ ce faci vere, v-au chemat și azi? se miră Gagarin. Ne-au chemat, dracu’ să-i ia, c-au adus piatră la stație și n-are cine s-o împrăștie, – da’ ce-i azi? Cică-i sărbătoare, zicea baba Aneta că se mănâncă pește. D-apoi mănânce cine are, că iară le-au scumpit hoții ăștia. Da’ tu un’ te duci? La primărie, vere. Cică iar au lăsat dracii ceia oile-n islaz. Măi, măi, clătină din cap văru-său, așa nu se mai poate.

De la casa învățătoarei, Gagarin o coti prin cimitir și ieși la biserică, unde dădu nas în nas cu popa care tocmai intra la slujbă. Gagarin, ce bine-ai nimerit, se bucură părintele. Hai de-l ajută pe Vasile să bage lemnele în magazie. Da’ unde te duceai? La primărie, părințele. Dracii ceia cu oile sunt mână în mână cu primarele, trebuie să facem ceva. Vezi-ți de treabă, îl sfătui părintele, n-are primarele nicio vină, sunt alții mai sus.

Sfârși de mutat lemnele și părintele îl cinsti c-un pahar de vin. Ziceam, părinte, să-i fac de șapte ani lu’ femeia mea. Facem, Gagarine, cum să nu, Dumnezeu s-o ierte. Da’ după Paști, părinte, să vie și a mea acasă. Când vrei tu, Gagarine. Da’ nu vine de Paști? Nu vine, părinte, că lucrează bărbatu-său. Știți cum e la ei. Ei, nu știu, oftă părintele, doară și-a mea e-n Germania. Da’ nu era în Anglia? se miră Gagarin. Era, da’ între timp s-a dus la nemți, se câștigă mai bine acolo. Așa, deci, se dumiri Gagarin. Păi atunci, eu mă duc. Da’ ce voiam să vă întreb, se mănâncă azi pește? Cum să nu, Gagarine, e dezlegare la pește. Da’ de ce se mănâncă pește? Păi n-auzi, făcu preotul, e dezlegare la pește. Am înțeles asta, îl aprobă omul, da’ de ce nu se mănâncă brânză sau ouă?

Părintele se gândi câteva clipe. Pentru că și Mântuitorul a mâncat pește. Nu erau apostolii pescari? La Paști mâncau miel, iar în rest mâncau pește. Nu mâncau și ouă? se miră Gagarin. Ei, o fi mâncat și ouă, râse părintele, da’ peștele e mai bun. Bun cui îi place, făcu Gagarin.

De-acolo se duse la cârciumă, bău un sfert de vin roșu, apoi se întoarse acasă și toată ziua curăță streșinile. În noaptea aceea Gagarin avu un vis: se făcea că erau cu toții la pomenirea de șapte ani a femeii lui și că însuși Domnul nostru Iisus Hristos slujea la parastas și cânta veșnica pomenire. Domnul se așezase la masă chiar lângă el și într-un moment când toți ceilalți vorbeau și se veseleau, s-a aplecat spre el și i-a șoptit la ureche:  Gagarine! Fericiți cei săraci cu duhul.

Publicat în Jurnal scoțian | 23 comentarii

când politica manipulează semantica

layers-3-5636

Zilele trecute s-a dat în buclă o declarație a lui Trump, interpretată de presă în sensul c-ar fi sugerat combaterea coronavirusului prin injectarea dezinfectanților domestici în corp. Deși exprimarea președintelui american a fost clar nefericită în acel context, nu trebuie să fii trumpist ca să înțelegi că omul n-a spus totuși chiar așa ceva. Ajunge un pic de engleză.

Trump s-a întrebat doar dacă, așa cum un dezinfectant domestic distruge virusul într-un minut, nu s-ar putea face ceva de felul ăsta („something like that)” și cu coronavirusul ajuns în corpul uman.

Iată cuvintele președintelui american: „And then I see the disinfectant where it knocks it out in a minute. One minute! And is there a way we can do something like that, by injection inside or almost a cleaning?”

Repet, exprimarea este complet stângace, dar n-a spus „dezinfectant”, nici „injectarea sa în corp”, iar prin expresia something like that s-a gândit probabil la un produs biologic care să neutralizeze virusul asemenea unui dezinfectant.

Pentru cei care nu știu deloc engleză, „something like that” este o expresie banală și înseamnă „ceva de felul acesta”, „ceva asemănător”. Nicidecum „același lucru” sau „ceva identic”.

She works for a bank or something like that – Lucrează pentru o bancă sau ceva de felul ăsta. „Ceva de felul ăsta” poate fi o agenție, o cooperativă de credit etc., dar nu tot o bancă.

În fine, ceea ce vreau să vă arăt este cum a tradus presa românească declarația lui Trump. Observați în exemplele de mai jos cum toate publicațiile au evitat traducerea corectă a expresiei „something like that”, ceva de felul ăsta / ceva asemănător, simțind că semantica ei este de natură să nuanțeze cuvintele președintelui și, astfel, știrea să-și piardă din efectul persiflant scontat. 

Încă o dată, cuvintele lui Trump: „Înțeleg că dezinfectantul distruge virusul într-un minut. Un singur minut! Există oare o modalitate să facem ceva de felul ăsta, prin injectare în corp sau ca o curățare (a organismului)?”

Ziare.com: „Văd că dezinfectantul îl distruge într-un minut. Un minut. Există vreo cale să putem face asta, prin injectare sau aproape o curățare?”

Libertatea: „Văd că dezinfectantul îl omoară (pe virus) într-un minut. Există oare o cale de a face ceva, să injectăm în interior sau să fie ca o curățare?”

Digi24.ro: „Văd că dezinfectantul îl poate elimina (n.r. coronavirusul) într-un minut. Un minut. Există o modalitate prin care am putea face asta, prin injectarea în corp sau altă modalitate de curățare?”

G4media.ro: „Şi apoi văd dezinfectantul care îl distruge într-un minut. Un minut. Este vreun mijloc prin care putem face ceva, prin injectarea în interior sau printr-un fel de curăţare?” 

And the Razzie goes to Mediafax: „Deci, înţeleg că dezinfectantul omoară bacilul într-un minut. Un singur minut. N-am putea face un studiu pentru a vedea dacă injecţiile cu dezinfectant au acelaşi efect?”

Dacă nu vreți să primiți în cap injecții cu dezinfectant, faceți efortul să citiți știrile direct la sursă.

Publicat în Jurnal scoțian | 43 comentarii

un tangou de neuitat

DSCF1833 copy

În fiecare an de „Paștile blajinilor” îmi amintesc de întâlnirea cu cerșetorul-profesor de franceză și de povestea de mai jos. Am scris-o mai demult pe blogul meu, iar anul trecut a apărut în volumul Cartea întâmplărilor de la Editura Humanitas. Pe bunicul de pe tată îl chema tot Ioan și a fost preot în satul Andrieșeni din județul Iași. 

Un tangou de neuitat 

Aveam 20 de ani, îmi dădusem demisia de la ziar și eram pe drumuri. Contra unei șpăgi cât jumătate din ultimul meu salariu de reporter îmi aranjasem o cameră în căminul facultății de medicină. Ca să mă întrețin, dădeam meditații de anatomie unor studenți arabi cărora le spusesem că sunt medic stagiar venit de la Brașov. Într-o zi m-a întrebat unul cum se face anamneza în cazurile de urgență, n-am știut să-i răspund și am improvizat ceva din Platon, dar până la urmă arabii și-au dat seama că i-am mințit și mi-am luat o bătaie soră cu moartea.

După ce-am zăcut în cameră două nopți, a treia zi m-am dus la biserica studențească din campus, să capăt ceva de pomană. Era în Duminica blajinilor, când morții se uită pe apa sâmbetei după coji de ouă roșii. Terminați cu poveștile astea, a zis preotul la predică. La sfârșitul slujbei, femeile din biserică au împărțit de mâncare. Mi-au dat și mie o pungă cu drob, ouă roșii, cozonac și o sticlă de vin.

Întorcându-mă în cameră m-am pus la masă, când a bătut cineva la ușă. M-am temut să nu fie arabii și m-am înarmat  într-o mână cu sticla de vin, dar în prag stătea un cerșetor bătrân, cât se poate de pașnic. Un cocoșat îmbrăcat cu un parpalac zoios de sub care i se vedeau doar vârfurile roase ale ghetelor.

Nu te supăra, domnul meu, a zis cocoșatul. Avea un aer foarte ceremonios, parcă era agent de vânzări. A scos dintr-o pungă o bucată de pâine și mi-a întins-o. Domnul meu, am bucata asta de pâine, da’ nu pot s-o mănânc goală, parcă nu se duce pe gât. N-ai ceva să pun lângă ea?

Și a încremenit privindu-mă țintă în ochi, cu bucata de pâine întinsă spre mine ca și cum el îmi oferea de pomană.

Cum ai intrat aici, m-am mirat, e un cămin studențesc. Aici mi s-a făcut foame, a ridicat din umeri.

Am vrut să-i dau un ou roșu și să scap de el. Dar când să-l alung, mi-am amintit că sunt lucruri pe care pur și simplu nu se cade să le faci unui om. De exemplu, să-i închizi ușa-n nas unui flămând și apoi să te pui la masă. Poate că și bătaia pe care o luasem mă făcea să mă simt solidar cu orice suferință. Așa că i-am spus cerșetorului să intre și l-am anunțat că o să mâncăm împreună. N-am mare lucru, l-am prevenit.

Atât a așteptat. A băgat pâinea în pungă și s-a strecurat în cameră, stârnind un val de miasme care mi-a întors stomacul pe dos. Mă rugam în gând să nu aibă păduchi sau vreo boală molipsitoare. Lasă parpalacul pe tine, i-am spus preventiv. Eram totuși mulțumit că făceam un lucru bun, dar cerșetorul nu părea mirat, ca și cum toată ziua, pe unde umbla, era așteptat cu masa pusă. A cuprins cu ochiul tot ce era înainte și s-a oprit la sticla cu vin.

I-am turnat un pahar, mi-am turnat unul și mie. Vin de oameni necăjiți, subțire și acru, din poamă culeasă înainte de vreme. De sufletul lui bunelu’, i-am zis. Bodaproste, a  dat el paharul peste cap. Apoi l-a pus pe marginea mesei, scuturându-se de acreala băuturii. A fost om bun, a oftat el, servindu-se cu cozonac. De unde știi, am zâmbit eu, doar nu l-ai cunoscut. Nu, domnul meu, dar așa se face când primești de pomană, se spune un cuvânt bun despre răposat. A fost preot, zic. De unde ești? De la țară, zice, dintr-un sat. Și ce faci la oraș? Ce să fac, cerșesc, nu-mi ajunge pensia. Aveam un autobuz la două, da’ l-am pierdut, următorul e abia diseară. 

Așa deci, ai pensie. Da’ ce-ai lucrat, ce-ai fost la viața ta? Profesor de franceză, zice. 

Nici nu s-a uitat la mine. A întins în muștar o felie de drob și a îndesat-o în gură printre gingiile știrbe. Spusese „profesor de franceză” firesc, ca un om obișnuit să repete asta de sute de ori. L-am crezut pe loc. Voiam totuși să-l aud spunând ceva în franceză. Să mă las pe spătarul scaunului cu gura căscată, ca la o secvență genială de ciné-verité. Și mai știi franceză? Am fost profesor, ți-am spus. 

Căutam în minte ceva ce l-aș fi putut întreba, însă nu-mi veneau în cap decât niște versuri pe care uneori le recitam singur prin casă. Mi-am dat seama că eram deja ridicol, dar m-am străduit să le pronunț cât mai corect.

Dacă ai fost profesor de franceză, spune-mi cine-a scris asta, les sanglots longs des violons de l’automne blessent mon coeur d’une langueur monotone.

Verlaine, domnul meu, a răspuns pe loc. Și a continuat poezia, în timp ce se concentra să decojească un ou, tout suffocant et blême, quand sonne l’heure, je me souviens des jours anciens et je pleure. 

Cum ai ajuns în situația asta, zic. Ce cauți, după ce te uiți? Niște sare, dacă se poate. I-am pus sare în față. Își muia degetele în gură și ciugulea cu ele firimiturile de gălbenuș care cădeau pe masă.

Din cauza băuturii, zice. De fapt, ca să-ți spun drept, am probleme cu capul. Ce fel de probleme? Probleme. Și flutură mâna în dreptul tâmplei. De la un tangou de-al lui Gică Petrescu. L-am auzit într-o dimineață, când trebuia să mă duc la școală. Mă învârteam prin casă, mă îmbrăcasem, făcusem o cafea. Am auzit dintr-odată la difuzor, și acum transmitem un tangou de neuitat cu iubitul nostru cântăreț Gică Petrescu. Am început să plâng. N-am mai vrut să mă duc nicăieri. Mi s-a făcut frică și m-am băgat sub plapumă. După-amiază m-am apucat de băut și de-atunci nu m-am mai oprit. Domnul meu, se mai poate un pahar de vin?

Am mai turnat câte un pahar și i-am împins în față o felie de cozonac. Era vorba despre o femeie, nu? O iubită care te părăsise. A clătinat din cap, dezamăgit ca un profesor de răspunsul prost al elevului său. Eram sigur c-ai să te gândești la asta, ești tânăr, dar nu sunt femeile cel mai important lucru pe lumea asta. Atunci? Despre ce era tangoul acela?

A golit paharul și a făcut semn spre felia de cozonac. Mulțumesc frumos, dar nu mai merge. Pot s-o iau cu mine? I-am împachetat-o într-o foaie de ziar. Am mai luat o felie de drob și un ou roșu și i le-am învelit în altă foaie. Cerșetorul le-a băgat în pungă și s-a ridicat să plece. 

De sufletul lui bunelu’, am zis în urma lui. Dumnezeu să-l ierte, a răspuns el. S-a oprit în ușa deschisă, întorcându-se spre mine, ca și cum își amintise ceva. M-am gândit că mai voia un pahar cu vin. 

Când eram copil, zice, în timpul războiului, m-a prins un bombardament pe stradă. Un om m-a apucat de mână și m-a tras într-o scară de bloc. Ne-am lipit de perete, lângă alți oameni care tremurau ca și noi. Un bătrân făcuse pe el. Plângea și repeta întruna să-l iertăm. În urma noastră a intrat un infirm în cârje. S-a oprit înaintea omului care mă ținea de mână și i-a strigat, părinte, ieși afară, fugi unde vezi cu ochii, aici o să fie iadul pe pământ. Omul m-a tras după el, am alergat dincolo de șosea, pe câmpul din față, și ne-am aruncat în iarbă. Mi se părea că printre explozii îl auzeam pe bătrân plângând și cerându-și iertare, până ce șuierul unei bombe i-a înghițit bocetul. Când s-a terminat, omul care încă mă strângea de mână a ridicat fruntea din iarbă și mi-a șoptit: acela n-a fost un infirm.

A fost un înger, am zis eu. De unde știi, s-a mirat cerșetorul. Aș fi putut să-i răspund, de la omul care te-a ținut de mână, dar uneori e mai bine să lași lucrurile în aer. Din povești, am zis. Numai în povești îngerii se arată sub chipul unui infirm. Sau al unui cerșetor, domnul meu, a râs el.

Știa că n-aș fi vrut să-i strâng mâna murdară, plină de microbi. A făcut o piruetă în ușă și legănându-se în parpalacul lui s-a pierdut în întunericul din hol.

Publicat în Jurnal scoțian | 32 comentarii