icoană, tablou, idol, ideologie

„A cui e icoana aceasta? Τίνος ἡ εἰκὼν αὕτη” (Matei 22,20)

1. Diferența esențială dintre tabloul religios și icoană este privitorul. Tabloul este privit, icoana privește. În fața unui tablou religios nu te prezinți cu capul plecat, pentru că te duci în mod expres să-l privești, în schimb niciun credincios nu vine la icoană ca să o „privească”, ci mai degrabă se arată ei, i se înfățișează. Tabloul are nevoie de un privitor, însă icoana este privitorul (Jean-Luc Marion). Tabloul este cercetat, icoana cercetează.

Tabloul este interpretat de privitor, după puterea acestuia. Înainte icoanei însă, privitorul își întoarce ochii spre sine și se interpretează pe el însuși, sub privirea invizibilului. Din fața unui tablou pleci știind ceva în plus despre pictură, din fața unei icoane pleci știind ceva în plus despre tine.

Înaintea icoanei se produce o răsturnare a vederii (J.-L. Marion): privitorul nu mai privește în afară, nu mai acumulează imagini, ci este privit și, în același timp, se descoperă pe el sub privirea invizibilă a prototipului (Mântuitorul, Maica Domnului etc.). Icoana este o eliberare a vederii, într-o lume în care vederea este captivă. Dar se poate spune, la fel de bine, și o eliberare prin vedere iconică a unei lumi captive și manipulate prin vedere idolatră.

În era ecranelor, lumea a devenit imagine, și „imaginile trec de-acum înainte ele însele realități efective” (J.-L. Marion). Noul idol este imaginea care propune o slujire idolatră și distorsionată a realității, în absența a aceea ce este și rămâne nevăzut (aceasta este și definiția cea mai profundă a poruncii „să nu-ţi faci chip cioplit”). Dar această anamorfoză idolatră o anticipează înțeleptul Solomon, care mută discuția de la idol în sine („căci idolul nu este nimic în lume”, 1 Corinteni 8,4), la slujirea efectivă a acestuia, sau putem zice, de la imagine, la consecințele idolatrizării sale (voyeurism mediatic, manipulare, propagandă, pornografie etc.): „Toate sunt de-a valma: sânge și omor, furt și-nșelăciune, stricăciune, infidelitate, zarvă, sperjur, tulburarea celor buni, uitarea facerii de bine, pângărirea sufletelor, răsturnarea celor firești (i.e. perversiunea), neorânduiala în căsnicii, adulterul şi desfrânarea. Căci închinarea (s.m.) la idolii nevrednici de un nume este începutul, pricina şi culmea oricărui rău” (Înțelepciunea lui Solomon 14,26-27, LXX).

Închinarea, nu atât idolul, – deosebire asupra căreia insistă apologeții creștini încă din Biserica primară (Minucius Felix). Idolul „nu este nimic”, dar idolatria este denaturarea divinului prin potrivirea sa la chipul omului, în sensul acomodării la tot ce poate cuprinde privirea acestuia: prejudecățile, experiențele, așteptările, spaimele, speranțele sale etc. De aceea, observă mai departe Jean-Luc Marion, idolatria în Vechiul Testament depindea mai întotdeauna de contextul politic, iar politica continuă să dea naștere la idoli (concepte, ideologii) și lideri idolatrizați. Amurgul idolilor este urmat și în zilele noastre de răsăritul unor noi idolatrii, și acestea tot cu ciocanul făcute.

Icoana însă este un manifest pentru restaurarea privirii și, odată cu aceasta, a dreptei slujiri a omului. Ea se propune ca venerare a nevăzutului și propune, prin aceasta, o nouă perspectivă de privire. „A cui e icoana aceasta? Τίνος ἡ εἰκὼν αὕτη”, îi întreabă Mântuitorul pe fariseii care-i arată banul de bir (Matei 22,20) – „A Cezarului” – „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. Restituiți idolilor icoanele lor și redați omului icoana Dumnezeului nevăzut.

2. Diferența esențială dintre idoli și icoană este circumscrierea. Idolul este conținut simultan spațio-temporal (nu poate fi în locuri diferite în același timp), istoric (fiecare epocă își face idolii ei), material (în sensul în care idolul este locuința zeului, J.-L. Marion) și latreutic (idolul este adorat în el însuși).

În schimb, în cazul icoanei, nu materia precede prototipul, ci prototipul circumscrie spații materiale multiple de pătrundere a invizibilului în vizibil (expresia lui J.-L. Marion). Nu materia în sine, veșnica discuție, este semnul „chipului cioplit” (materie a fost și trupul lui Hristos), ci modul în care este folosită ea. „Idolul făcut de mână blestemat e”, dar „binecuvântat e lemnul prin care vine dreptatea” (Înțelepciunea lui Solomon, 14,7-8, LXX).

Prototipul nu locuiește icoana în sensul în care zeul locuiește idolul, de aceea icoanele șterse pot fi arse (Sf. Ioan Damaschinul), fără ca prin aceasta să se aducă cea mai mică atingere prototipului. De asemenea, icoana nu simte nevoia să se reinventeze în epoci istorice diferite, așa cum o face idolul, pentru că prototipul ei este anistoric. În fine, icoana nu e circumscrisă latreutic (după natură), pentru că nu este cinstită în ea însăși, ci în prototipul ei.

Toată gândirea religioasă, dacă nu este idolatră, e o gândire în icoane, „ca în oglindă” (1 Corinteni 13,12). „Icoana e o oglindă și o enigmă adecvate grosimii corpului nostru”(Sf. Ioan Damaschinul). Avraam a văzut la Mamvri nu natura lui Dumnezeu, ci o icoană a Lui, în chipul celor trei bărbați, și, căzând la pământ, i s-a închinat (Facerea 18,1-3).

Dumnezeu însuși gândește în icoane, atunci când gândește la noi. Pe om l-a făcut „după icoana Lui” (κατ᾽ εἰκόνα θεοῦ, Facerea 1,26-27), dar și „Fiul este icoana lui Dumnezeu cel nevăzut” ( Ὅς ἐστιν εἰκὼν τοῦ Θεοῦ τοῦ ἀοράτου, Coloseni 1,15). Hristos este modelul prin excelență al icoanei, pentru că El face de privit invizibilul (Ioan 14, 9).

Până și litera Scripturii este o icoană a cuvântului, al cărei prototip este însuși Cuvântul (Sf Ioan Damaschin), în măsura în care litera este suportul material de pătrundere a invizibilului în vizibil. Litera este pentru cuvânt ceea ce sunt lemnul și culorile pentru icoană. Ca și icoana, cuvântul iconic ne invită nu la contemplarea sa estetică, ci la „răsturnarea privirii” spre lăuntrul de unde suntem priviți („Împărăția este înlăuntrul vostru”). În absența acestui invizibil, orice cuvânt, chiar din Scriptură, poate fi transformat într-un idol (slogan confesional, ideologie, propagandă, discurs motivațional etc.).

Tot ce se aplică icoanei se aplică, astfel, omului iconic: pătrundere a invizibilului în vizibil, cinstirea omului iconic (sfântul) este a Prototipului („Minunat este Dumnezeu întru sfinții săi”). Omul mântuit va fi el însuși o icoană, „icoana celui ceresc” (εἰκὼν τοῦ ἐπουρανίου, 1 Corinteni 15,49), și o asemănare a lui Dumnezeu: „Vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea precum este” (1 Ioan 3,2).

3. O altă diferență dintre icoană și idol o stabilește paradoxul. Nici un idol nu trece testul paradoxului, așa cum nicio altă religie în afara celei creștine mi se pare că nu suportă testul antinomiei dogmatice (om deplin și Dumnezeu deplin, cuprins și necuprins, născut și fără de început etc.). Focul care mistuie apa turnată de Ilie peste jertfelnic este imaginea paradoxului care duce la prăbușirea idolului (3 Regi 18).

Dacă idolul arată ceea ce este de văzut, „orice icoană arată ceea ce este ascuns” (Sf. Ioan Damaschinul). Idolul este situat în „aici”, pentru că rolul său este să anuleze distanța dintre om și divinitate, până la punctul în care se reprezintă pe el însuși ca vizibilitate deplină a divinității. Icoana este în același timp „aici” și „dincolo”, și prin aceasta este punctul din care se deschide distanța nemărginită spre invizibil, dar și punctul de maximă apropiere a invizibilului. Idolul nu are un „dincolo”, pentru că asta l-ar face neterminat, ineficient. Dacă icoană este doar fereastra prin care se privește cerul, idolul are pretenția că este cerul însuși.

Idolul este o invitație adresată zeului, ca să locuiască în el (J.-L. Marion). Icoana este o invitație adresată omului, spre întâlnirea cu Dumnezeu. Idolul este proslăvirea imaginii, icoana este „kenoza imaginii” (J.-L. Marion). Idolul este asemănare cu zeul până la identificare deplină, icoana este asemănarea cu prototipul până la deosebirea maximă (cea de natură).

4. Ca și cuvântul, care eliberează sau închide, care se lasă traversat de invizibil sau se opacizează în „litera care ucide”, icoana este pândită și ea de primejdia transformării sale în idol, atunci când este circumscrisă latreutic și devine sau obiect de adorație în sine, sau obiect de marketing religios.

Ispita iconolatriei a existat și în trecut, având contribuția ei la întreținerea iconoclasmului, iar episoade stânjenitoare, de felul celor în care oamenii puneau icoane ca nași de botez, sau se spovedeau lor, sau se împărtășeau la propriu din ele, sunt trecute sub tăcere.

Biserica a avut grijă să se delimiteze dogmatic și cultic de abuzurile iconolatre: icoanele nu se numără printre Sfintele Taine, nu primesc adorația cuvenită doar lui Dumnezeu, nu le aducem jertfe vizibile (doar tămâiere, cum aducem întregii biserici, pentru că risipirea fumului se compune cu invizibilul), iar cinstirea lor se transferă prototipului în aceeași clipă. În continuarea acelorași precauții dogmatice, și spre combaterea pietismului de tendință iconolatră, ar trebui revăzute și practici cultice mai recente, ca instituirea de sărbători bisericești în cinstea unei icoane anume, dedicarea de acatiste către icoane, sau explozia unei adevărate piețe bisericești de icoane-amuletă, icoane-breloc, icoane-portchei etc. Este „acatistul icoanei” altceva decât acatistul prototipului ei, sau sărbătoarea „cinstirii icoanei” altceva decât sărbătoarea prototipului? Dacă există o sărbătoare cu numele „Cinstirea icoanei Maicii Domnului”, atunci ea ar trebui chemată Preacinstirea Maicii Domnului și trecută printre praznicele împărătești.

Când spunem că o icoană este „făcătoare de minuni”, trebuie să înțelegem că prototipul ei este cel care lucrează minunile, pentru credința închinătorului, iar nu pentru niște proprietăți magice ale lemnului, picturii sau prestigiului icoanei. În acest sens, nu există icoane „ne-făcătoare de minuni” (ar fi o blasfemie împotriva prototipului), după cum nu există icoane mai făcătoare de minuni ca altele, deoarece ar însemna că prototipul nu este egal cu el însuși.

Toate icoanele sunt egal făcătoare de minuni, așa cum toate sfintele moaște sunt egal făcătoare de minuni, prin harul primit, har desăvârșit, și care le conferă această calitate (altfel, am avea altare mai sfințite decât altele).

Dacă vorbim totuși de icoane „făcătoare de minuni” prestigioase, asta înseamnă nu un har special al icoanei respective, ci că minunile lor au fost mai bine documentate istoric, sau mai elocvent, dar asta, desigur, nu le îndreptățește la un marketing special de tip iconolatru. Icoanele despre care se spune că au „exclusivitatea” facerii de minuni, sau atributul unor minuni selective (vindecătoare de cancer, de beție, de patimi etc.), au ori scuza nevinovată a pietismului popular (dar vinovată este complacerea clerului), ori motivația veroasă a marketingului religios. În ambele cazuri, episcopii noștri ar trebui să intervină pentru a stopa tendințele iconolatre și pentru a reda icoanei venerarea în spiritul învățăturii pe care Sfinții Părinți au formulat-o și apărat-o, adesea cu prețul vieții lor.

Bibliografie: Diac. Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei. Sinodul VII Ecumenic, vol 1. „Definind dogmatic icoanele (691-810)”, vol 2. „Definitivând dogmatic orthodoxia (815-1351)”, Deisis, 2020; Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană – privire fenomenologică, traducere și postfață de Mihail Neamțu, Deisis, 2000; Jean-Luc Marion, Idolul și distanța. Cinci studii, traducere de Tinca-Prunea Bretonnet și Daniela Pălășan, Humanitas, 2007; „Înțelepciunea lui Solomon”, Septuaginta, vol. 4/II, traducere de Smaranda Bădiliță, Colegiul Noua Europă-Polirom, 2007

cum este posibilă iertarea

Care este taina iertării și cum poate lucra într-un suflet ca paralizat de amintirea ofensei? Unde aflăm „inima iertării”, se întreba filosoful francez Vladimir Jankélévitch*, înțelegând prin aceasta puterea realizării ei.

A ierta nu e totuna cu a scuza, spune V. Jankélévitch. Iertarea este gratuită, scuza este motivată, de unde și paradoxul că „există lucruri care nu pot fi scuzate, dar nu există lucruri de neiertat”.

Iertarea, spune el mai departe, nu este nici mărinimie, sau clemență, sau alte „forme acomodabile cu ofensa” (iert pentru că așa e creștinește, pentru că așa mă eliberez etc.), pentru că toate acestea ar fi acte egoiste, unilaterale, „o iertare fără interlocutor”.

Iertarea nu înseamnă nici uitarea ofensei pur și simplu, pentru că, atrage atenția filosoful francez, „omul care uită păstrează amintirea (ofensei), dar nu se servește de ea”. Ranchiuna refulată așteaptă doar clipa cea mai potrivită pentru a răbufni.

În fine, iertarea nu presupune nici măcar răscumpărarea greșelii sau ispășirea vinovăției din partea ofensatorului, aceasta fiind poate cea mai mare neînțelegere în privința iertării. Jankélévitch o compară cu iertarea unui condamnat care și-a ispășit pedeapsa: nu putem spune că a fost iertat, ci doar că și-a ispășit pedeapsa. Fiul risipitor a fost iertat pe loc, nu i s-a cerut recuperarea datoriei, nici n-a fost pus în rând cu „argații”.

Ce este atunci iertarea, dacă nimic din cele amintite mai sus nu o poate cuprinde?

Filosoful o compară cu iubirea. Nu există o cauză a iertării, așa cum nu există o cauză a iubirii: „Iubirea face vrednic de iubire ceea ce iubește ea”. Iertarea face vrednic de iertare ceea ce vrea ea să ierte. Nu iertăm „pentru că”, așa cum nu iubim „pentru că”. Nu e nimic rațional în iertare, după cum nici în iubire, în spiritul de jertfă sau în sacrificiul suprem. Toate acestea sunt „la granițele eshatologice ale iraționalului”.

Ca să nu o mai lungesc, e inutil să căutăm iertării vreo rațiune. Dacă avem, pe bună dreptate, toate motivele pentru căutarea reparației și a justiției, nu există niciun motiv omenesc pentru a ierta. Astfel încât, spune Jankélévitch, nu ne mai rămâne decât să recunoaștem că iertarea este har în stare pură, har din harul lui Dumnezeu, care „ne iartă nouă precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Iertarea lui Vladimir Jankélévitch este nebunie din aceeași specie a nebuniei credinței (I Corinteni 1, 21-27). „Numai Biblia a cunoscut cu adevărat iertarea”, mai spune el.

Să recitim acum cuvintele din Rugăciunea Domnească: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6, 12). Sensul lui „precum” nu este reciprocitatea iertărilor (ar fi și imposibil), ci modelul. Dumnezeu nu iartă pentru vreo rațiune, ci din har, căci Dumnezeu este iertare.

Dacă suntem în har, iertăm din har, și ni se va ierta din același har. Dacă am vrut iertare pe dreptate, vom primi iertare pe dreptate. Dacă vrem rațiuni ale iertării aproapelui, ni se vor cere rațiuni ale iertării noastre. Dacă vrem reparații și răscumpărări, ni se vor cere reparații și răscumpărări. Dacă punem condiții, ni se vor pune condiții. Dacă refuzăm harul iertării, ne refuzăm harul iertării.

Vă propun de urgență acest exercițiu al nebuniei harului, încheindu-l cu un avertisment despre dimensiunea efortului și cu un argument despre profitul său, pe care i le las tot lui Vladimir Jankélévitch.

Avertismentul este acesta: „A ierta este un efort ce trebuie întruna reînceput”.

Iar argumentul care justifică efortul: „După ce și-a lichidat vechile ranchiune, conștiința seamănă cu un călător fără bagaje; ea merge cu pas sprinten în întâmpinarea vieții; sau, dacă vrem să trecem la dimensiunea verticală, conștiința, ușurată de povara amintirilor și a resentimentelor, învinge gravitația, aidoma unui aeronaut, și țâșnește spre înălțimi după ce a aruncat lest. Faceți loc noului!”.

*) Vladimir Jankélévitch, Iertarea, traducere de Laurențiu Zoicaș, Polirom, 1998

Foamea cu o sută de guri

Câteva idei din evanghelia de duminica aceasta (Matei 25,31-46), care n-ar trebui să aibă nevoie de prea multă interpretare, ci de puțin curaj pentru a fi dezvoltate:

– „și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile” (v. 32): așa e în Biblia sinodală, exasperant de aproximativă, dar literal e „vor fi adunate toate neamurile” (synachthēsontai). Responsabilul adunării este, după Daniel 12,1, arhanghelul Mihail.

– „moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (v. 34). Doar Împărăția este „pregătită” de la începutul lumii, nu și iadul (vezi mai jos: „focul cel veșnic gătit diavolului și îngerilor lui”, dar nu se mai spune „de la întemeierea lumii”). Singura predestinare a omului e Împărăția lui Dumnezeu. „De la începutul lumii” – Dumnezeu știa dinainte căderea omului, totuși nu-i pregătește niciun iad. Focul era, exclusiv, „gătit diavolului și îngerilor lui” (v. 41). A te duce în iad e o căutare a iadului cu dinadinsul, o rupere de predestinare, așa cum fiul risipitor se rupe de moștenirea Tatălui, sau cum ar zice teologii mai pompoși: o rupere ontologică.

– „flămând am fost și mi-ați dat să mănânc… însetat am fost și mi-ați dat să beau” (v. 35). Vai, cât ar fi de vorbit despre foamea cu o sută de guri a lumii! Foamea nu este doar de pâine (Matei 4,4), nu vă bazați exclusiv pe pomene cu mâncare! Tot marele Flămând îi amintește și pe „cei ce flămânzesc și însetează de dreptate” (Matei 5,6). Foamea de dreptate este mai mare decât foamea de pâine. Setea de sens este și a filosofului, și a amărâtului de la etajul zece care stă în fața televizorului și așteaptă cutremurul. Unul și-o stinge scriind eseuri, celălalt, cu bere proastă.

Dacă ești o jigodie care „bea nedreptatea ca pe apă” (Iov 15,16), dacă faci legi cu dedicație, sau dacă ești un judecător nedrept, un ministru incompetent, un primar corupt, un șefuleț care ți-ai cumpărat slujba de la alți șefuleți, sau dacă averea ta s-a făcut prin stoarcerea unor amărâți plătiți cu salariul minim pe economie, sau dacă în orice fel pui foame peste foamea de dreptate a lumii, pomenele cu mâncare chiar o să-ți stea în gât.

De asemenea, de la preoții și, mai ales, episcopii Bisericii se așteaptă ceva mai multă înțelegere a expresiei „flămând am fost și mi-ați dat să mănânc”, nu doar cantine sociale. Foamea lumii e cu o sută de guri. Lacome! Foamea de umilința lui Hristos, nu de mitrele lui simbolice. Foamea de o predică trecută prin inima predicatorului, nu prin copertele unui Moliftelnic. Foamea după un sens de găsit în nebunia de azi. Foamea de un cuvânt în apărarea nenorociților. Foamea după Trupul și Sângele Domnului, împărțite cu zgârcenie din ani în paști. Foamea de iubirea care „nu le caută pe ale sale”, foamea de „milă vreau, iar nu jertfă”. Pâinea cea vie, apa cea vie, nu surogate, aghiazme „cât jumate de împărtășanie”, lumini aduse cu avionul, sfințiri pe forme și formulare, zeciuieli din izmă, mărar și chimen. Din multe biserici Hristos iese de la Liturghie mai flămând decât a intrat.

– „pentru că (flămând am fost etc.)” (v. 35 – v. 42). Judecata va fi cauzală, va fi un „pentru că ori asta, ori asta”, a faptelor. Orice faptă are un „pentru că” de la noi, și un „pentru că” de la Dumnezeu. Pocăința este inversarea raportului între cele două „pentru că”.

– „bolnav și m-ați cercetat, în temniță și ați venit la mine etc.” (v. 36). Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei 79,1: „Uită-te ce ușoare porunci a dat Hristos! N-a spus, nu m-ați eliberat din temniță!, nu m-ați vindecat!… N-au făcut nici măcar ce era mai ușor!”. Să stai lângă un bolnav, numai așa, ca să-l ții de mână, să asculți povestea unui pușcăriaș, să oferi o șansă unui nenorocit, nu iluzia revoluției unei lumi de nenorociți. Dar ce vorbești tu, Ioane Gură de Aur? E mai ușor azi să faci o revoluție decât să faci dreptate unui singur om, și mai repede plânge o icoană pentru un bolnav de cancer, decât plânge un preot.

***

Despre diferența dintre milă și pomană

Mi se pare derizorie existența unor liste de catehism care sumarizează exact „cele șapte fapte ale milosteniei”, ca și cum mila ar fi un program pe puncte, și nu cum ar trebui: o stare neodihnită a celui aflat mereu în căutarea celuilalt. Toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă, – inclusiv neputințele, lipsurile și contrarietățile celuilalt.

Milostenia de catehism nu recomandă să dăm de pomană unui leneș, dar mila trebuie să-l poarte și pe nefericitul acela. Milostenia nu ține partea bețivilor, dar mila îl primește într-un colțișor de rai până și pe bețivul de Marmeladov, îi face loc la urma tuturor, după ce vor fi isprăvit de intrat toți sfinții și toți înțelepții, doar pentru că „niciodată nu s-a crezut vrednic să fie primit”.

Mi-a intrat odată în biserica de la Edinburgh un om abia ieșit din pușcărie. Mi-a spus că vinde fier vechi și trăiește pe unde apucă, apoi mi-a cerut un ban de pomană. Trăsnea a băutură și a viață mizerabilă. Ce faci cu banii?, l-am întrebat. Vreau să-mi iau o sticlă de vin, m-a privit el drept în ochi. I-am dat zece lire și l-am sfătuit să-și ia o sticlă de vin bun, să nu mai bage în el toate porcăriile. A plecat clătinându-se de bucurie, iar de duminica următoare a fost nelipsit de la slujbe. După vreun an, avea un serviciu stabil și se mutase într-o casă decentă. Din primul lui salariu mi-a adus un dar, pe care, ca să nu mă deranjeze, mi l-a lăsat la fetele de la lumânări: o sticlă de vin bun.

Desigur, lucrurile ar fi putut sta altfel, iar omul acela să nu se mai întoarcă niciodată, nici în biserică, nici la o viață mai bună. Dar mila și iubirea sunt stări de har care nu așteaptă promisiuni și nici recunoștință. Ele se revarsă, ca soarele lui Dumnezeu, „și peste cei buni, și peste cei răi”. Să nu aveți așteptări de la nimeni, pentru faptele voastre bune! „Fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor” (Luca 14,14).

Milostenia (pomana) este o faptă, mila creștină este o credință. Milostenia este condescendență, mila este „să iubești pe aproapele ca pe tine însuți”. Milostenia are, inevitabil, conștiința superiorității, mila are doar conștiința dragostei de frate. Milostenia este pomană, mila creștină este pomenire.

Milostenia nu este doar a celor credincioși. Ea poate fi, în aceeași măsură, a ateilor sau a politicilor sociale. Milostenia are un scop bine determinat, poate fi și un calcul economic, pe când mila creștină este o stare de grație și nu are nevoie de un scop anume. Faptele milosteniei pe care le enumeră Matei 25, 31-46, dincolo de urgența lor socială, nu sunt „pomeni” circumstanțiale, ci fapte ale unei iubiri lucrătoare care trebuie să se reverse permanent asupra tuturor.

Toți avem nevoie de milă, suntem cu toții flămânzi de iubire și însetați de sens, bolnavi de neputințe, străini și ca într-o închisoare în scurta noastră trecere prin lume, dar mai ales cumplit de însingurați și tânjind să ne țină de mână o iubire „ca moartea de tare” (Cântarea Cântărilor 8, 6).

Milostenia este calculată, mila este o risipă de iubire. Mila este neodihnită, nu are nici Lege, nici canoane, nici neam, nici calcule. Milostenia va înceta la sfârșitul lumii, dar mila va rămâne în veac, pentru că „în veac este mila Lui” (Psalmul 135, după Septuaginta, unde aceste cuvinte se repetă de douăzeci și opt de ori). Iadul ar trebui să se cutremure de mila aceasta înmulțită în veac de 28 de ori și să nu-și mai închipuie lucruri mărețe despre el! „Ține-ți mintea în iad”, așa e, Sfinte Siluane, dar râde-i în nas! Veșnicia lui nu va putea concura cu mila veșnică a Părintelui îndurărilor.

Decalogul fiului risipitor

1. Nu poți opri plecarea de acasă a fiului risipitor. Asta nu înseamnă că nu te iubește, nici că l-ai crescut prost, ci mai degrabă întreabă-te ce anume l-a făcut să plece de acasă (deziluzii, nebunia din jur etc., – orice adult e un copil nevinovat care a crescut în această lume).

2. Nu te pune în calea sa, chiar dacă nu ești de-acord cu el. Pe același drum pe care pleacă, se va întoarce la tine.

3. Nu te umili în fața sa, nici nu blestema în urmă. Chiar de ți-ar lua și jumătate de inimă, roagă-te să se întoarcă sănătos acasă.

4. Dacă ai pus în el ceva bun, într-o zi își va veni în sine, se va regăsi și se va întoarce.

5. Nu aștepta ca cel care ți-a greșit să facă singur tot drumul înapoi. Ieși în calea sa, pentru că povara greșelii lui e mai grea decât supărarea ta.

6. Nu-i mai fă morală celui care s-a întors și-ți cere iertar. Dacă și-a cerut iertare, înseamnă că a înțeles unde a greșit, și-a învățat lecția.

7. Nu te plânge lui de suferințele tale, nu mai pune pe sufletul său remușcări suplimentare.

8. Dacă l-ai iertat, îmbracă-l cu „haina cea dintâi”. Privește-l ca și cum nu s-a schimbat nimic din dragostea ta pentru el. Nu-l pune la coada mesei, nu te uita la el cu subînțelesuri, nu-i mai aminti cât necaz ți-a făcut, străduiește-te să-l vezi ca la început.

9. Apără-l înaintea fraților, vecinilor și a tuturor celor care-l acuză. Nu-l bârfi, nu-l expune judecății altora.

10. Dacă copilul tău greșește a doua oară, ia de la capăt acest decalog, pentru că n-ai de ales, dacă vrei să se mai întoarcă acasă.

Legea și ultimul ei blestemat

Am folosit cuvinte neduhovnicești în ultimul meu text (e.g. popime) și s-au cam supărat unii, și-au ascuns postările încruntate, postează acum panseluțe, și-au restricționat conturile, suspină liric, în fine, de aceea m-am gândit să le ofer în compensație un cuvânt teologic și echilibrat.

Toți cei care caută dreptatea lui Dumnezeu în episoadele sângeroase din Vechiul Testament ar trebui să meargă până la capăt, căci tot acolo „scris este”: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, să urăști pe vrăjmașul tău, să ucizi pe desfrânată, să piară cine calcă sabatul, leprosul să fie izgonit, pe idolatru să-l ucizi cu pietre, să blestemi, să dărâmi, să treci prin foc și sabie etc.

Să treacă ei și la „războiul sfânt”, la exterminarea necredincioșilor cu tot cu copiii lor, pentru că tot după Lege este (Deuteronomul 20,16), și a fost aplicat cu succes la Ierihon, de exemplu.

Există în Biserică o neofariseime care „zidește iarăși ceea ce s-a dărâmat” (Galateni 3,13), de la „impuritatea” femeii, la blestemarea necredinciosului, și de la litera care ucide, la canoanele lui „scris este”. Dar dacă își ia ca model dreptatea lui Dumnezeu de la potop, de la omorul pruncilor egipteni și războaiele Canaanului, de la Sodoma și Gomora, de la Ierihon, de la blestemele Legii, atunci să-și ia tot din Lege și dreptatea tăierii împrejur, dreptatea sabatului, dreptatea jertfelor animale etc., că doar dreptatea din Lege e una, nu-i pe alese. Să-și taie deci și mădularele, această neofariseime, nu să ia din Vechiul Testament doar cutremure și ce-i mai convine!

Dar dacă-i punem să facă asta, și o să-i doară!, înseamnă că respingem Legea, noi, cei care nu credem în pedepsele cu cutremur? Nici vorbă! Nu respingem Legea, ci îl primim pe Mântuitorul ei, care „ne-a răscumpărat din blestemul Legii” (Galateni 3,13).

*

Toți cei care caută dreptatea lui Dumnezeu în Vechiul Testament fac exact ceea ce făceau și fariseii, când invocau Legea împotriva Mântuitorului. „Scris este că”. Și ce le răspunde acestor farisei vechi și noi, îngrijorați pentru dreptatea Legii? Stați liniștiți, „n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17).

Numai că ce urmează cu Legea pare complet de-a-ndoaselea. Nu doar că Iisus nu scoate ochi, nu lapidează desfrânate, nu pune foc, nu excomunică pe nimeni, dar predica Lui este de felul: „Ați auzit că s-a spus, dar eu vă spun că…”. Ba chiar, într-unul din episoadele cu fariseii, merge până acolo încât afirmă că Moise le-a dat lege nu după voia lui Dumnezeu, ci după împietrirea lor: „Pentru învârtoşarea/ împietrirea inimii voastre, dar de la început n-a fost aşa” (Matei 19,8).

Atunci, cum zice Iisus că împlinește această Lege înfricoșătoare a Vechiului Testament, în care dreptatea lui Dumnezeu e la pachet cu împietrirea inimii?

Într-un singur fel, cel mai nobil posibil: luând-o asupra Lui, ca Unul care a dat-o. Din clipa când a pus pomul în Rai, și-a pregătit deja crucea, dar asta e aventura libertății, cu frumusețile și ororile ei.

A zis El, „blestemat va fi pământul pentru tine, Adame”? A luat asupra Lui și s-a făcut blestem (Galateni 3,13). A zis El, „în pământ te vei întoarce”? În pământ s-a întors până a treia zi. A zis femeii, „voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale”? A luat până și asupra Maicii Sale acest cuvânt.

Pentru că, într-adevăr, Legea nu se putea desființa, căci nu se putea desființa Cuvântul pe el însuși, Iisus s-a făcut ultimul ei blestemat.

Bravo, Pavele, care în contra gnosticilor care urmau să vie, ai salvat dreptatea Vechiului Testament, când ai scris în Galateni 3,10:  „Blestemat este oricine nu stăruie întru toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă”. Dar de o mie de ori bravo, Pavele, care în același loc ai adăugat imediat dezlegarea noastră: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem”.

Iisus a împlinit toată Legea, luând-o asupra Lui pentru fiecare dintre noi, făcându-se și blestem, și jertfă de ispășire a blestemului (Romani 3,25), și „sfârșitul Legii” (Romani 10,4). A primit și moartea, care era cea mai mare dreptate a Legii, a luat asupra Sa și Ierihonul, și Sodoma, și „ochi pentru ochi”, și listele de necurății, și toate omorurile rituale, și tot focul Templului, pe care turma piromană vrea azi să-l pună lumii din nou.

„Nici o osândă a Legii nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus” (Romani 8,1), pentru că „iubirea este împlinirea Legii” (13,10). De unde, așadar, își mai ia neofariseimea cutremurele și blestemele ei? Te rog, sfinte apostole, pune-o să copieze propozițiile din Romani de o mie de ori pe facebook, acolo unde justifică tragediile, și cataclismele, și suferințele prin dreptatea Legii și episoadele ei sângeroase din Vechiul Testament.

Și mai pune și ateimea, care face exact aceleași liste de nenorociri ca să-l combată pe Dumnezeul iubirii noastre, să copieze tot de o mie de ori propoziția din Matei 19,8: „Pentru împietrirea inimii voastre, dar de la început n-a fost aşa” (Matei 19,8). „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1,1-4).

Dacă mai există vreun foc care-i arde deopotrivă pe toți, acela e: „Dumnezeu este iubire”.

*

Dacă Dumnezeu este bun, de ce mai sunt cutremure, de ce mor copii sub dărâmături? Cu adevărat Dumnezeu este bun: știm care sunt faliile tectonice de risc, știm că un cutremur va veni, știm care sunt blocurile neconsolidate, știm și cui nu-i pasă de ele, știm cum trebuie să ne pregătim (echipe de salvare, planuri de urgență etc.), știm cine e incapabil, cine ne fură, cine ne minte, cine ne amână etc. Ce-ar mai trebui să facă Dumnezeu, să trăiască în locul nostru, în timp ce noi ne pozăm pisicile pe facebook? Să se ocupe de consolidări? Să voteze pentru noi? – dar ce scandal ar mai ieși să ni se ia alegerile noastre.

Dacă cineva are de cerut socoteală pentru copiii de sub dărâmături, și în general pentru toate complicitățile noastre vinovate, acela ar fi El.

Și totuși, așa proști cum suntem, ne-a luat asupra Sa pe fiecare în parte, ca să moară în toate cutremurele noastre până la sfârșitul lumii. Suntem împreună în povestea asta.

Altfel, Dumnezeu este o singură, mare cauză: a libertății noastre. Superbă cauză, invidiată și de îngeri, cum spuneam, așa cu toate frumusețile și ororile ei, cu toate crimele și pocăințele, cu geniul și țicneala lumii.

Pe de o parte, Dumnezeu este iubire. Pe de altă parte, cutremurul din Turcia

Pe de o parte, să crezi că Dumnezeu este iubire, să predici toată ziua cuvintele Evangheliei, să pozezi în cel prin care trece toată suferința lumii, să te pozezi la propriu vărsând lacrimi, mângâind copii și împărțind pachețele bătrâneilor neajutorați.

Pe de altă parte, să justifici suferința ca pedeapsă a lui Dumnezeu, să cauți explicația cutremurului din Turcia în păcatele oamenilor, în catedrala Sfânta Sofia etc., mai mult, să faci din cutremur „icoana” pedepsei păcătoșilor și să te dai profetul judecății divine. Lasă că ar fi fost de ajuns să citești pe wikipedia lista cutremurelor din Turcia din ultimii 20 de ani. Și să te întrebi un pic ce și cum s-a construit într-o astfel de zonă a unei falii tectonice atât de active, cu ce autorizații, cu ce materiale, sau ce șpăgi s-or fi dat pentru blocurile acelea care au căzut ca niște cuburi de jucărie. Deci, ce judecată divină este în cutremurul din Turcia? Acolo au murit de-a valma, nici măcar stăpânii lumii, ci tot mii de amărâți și copiii lor, care locuiau prin cartiere înghesuite, în blocuri vechi sau în căsuțe prost construite și cu materiale furate. Dumnezeu să-i odihnească pe cei morți acolo și să-i mângâie pe cei care trec prin suferința acestor pierderi.

Dar nu pot să nu mă întreb ce frustrări drăcești se ascund într-un om credincios, ca să găsească justificări divine unei nenorociri care a luat mii de vieți. Ce schizofrenie duhovnicească, să predici un Dumnezeu „care atât de mult a iubit lumea” (Ioan 3,16), dar primul gând în fața unei nenorociri să-ți fugă la pedeapsa lui Dumnezeu? Ce monstru ar fi ieșit dintr-un astfel de om, dacă printr-o altă conjunctură ar fi luat calea unei revoluții și nu pe cea a unui seminar popesc de provincie? În orice popă care predică răzbunarea lui Dumnezeu este un tiran ratat într-un seminar.

Cea mai bolnavă credință este cea care justifică suferința pe seama lui Dumnezeu. Îl iubesc nespus pe acel preot (parcă părintele Buga), care povestea undeva că, fiind chemat să îngroape un copil de trei ani, își ticluise nu mai știu ce predică teologică, dar a sfârșit încă din primele secunde izbucnind în plâns și spunând doar atât: „Vă rog iertați-mă. Și iertați-l și pe Dumnezeu”. Adică: vă implor, nu puneți asupra Lui nenorocirea asta. Sau: nu e nicio suferință de justificat prin El, este El atotputernic, dar are un fel al Lui de-a fi neputincios, gândiți-vă doar că și-a lăsat Fiul să moară pe Cruce.

Hristos n-a pedepsit niciun păcătos, ci a luat asupra Lui toate păcatele lumii, iar când apostolii, într-un moment de nesăbuință, au vrut „să cheme foc din cer” peste un sat de amărâți care nu-i primiseră, El i-a certat: „Nu știți voi fiii cărui Duh sunteți? Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9,55). Probabil că apostolii aveau în cap Legea și exemplele ei, dar nu la Vechiul Testament și la exemplele lui trebuie să mergem, ci la Mântuitorul lumii, în răscumpărarea căruia se „împlinește” toată dreptatea credinței noastre (Matei 5,17). „Ați auzit că s-a zis…” – acesta e Vechiul Testament. „Iar eu vă zic vouă” – acesta e cel Nou.

De ce au fost posibile episoade care ne contrariază în Vechiul Testament? De ce nu mai purtăm războaie în numele credinței, ca Iisus Nave, de ce nu mai aducem azi sacrificii animale, de ce nu ne mai tăiem bărbații împrejur, de ce nu mai împărțim lumea în „curat” și „necurat”, de ce „nu omul a fost făcut pentru sabat, ci sabatul pentru om”? Pentru că, „din început nu a fost aşa” (Matei 19,8), pentru că „din învârtoşarea inimii” noastre s-au scris multe lucruri din Lege. Lupul trebuia să pască împreună cu oaia, acesta era planul Lui. Planul nostru a fost să ucidem lupul și să mâncăm oaia.

Când niște gură-cască îi aduc lui Iisus vestea despre o tragedie înecată în sânge (Luca 13,1-5), care va să zică, „ia uite, Doamne, ce păcate or fi având ăia”, El le răspunde: „Credeți că au fost mai păcătoși decât voi? Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel”. Așa ar arăta judecata divină, cu „toți la fel”, după dreptatea pe care o cer frustrații credinței.

Iar dacă vreți totuși Vechiul Testament, recitiți Iov: prietenii lui, care-i justificau suferința pe baza păcatelor omului și a dreptății lui Dumnezeu, altfel cu vorbele meșteșugite din multe predici de azi, abia au scăpat de mânia Lui, care „ardea împotriva lor”.

Oamenii de acest fel își găsesc credința nu în iubirea lui Dumnezeu, ci în răzbunarea frustrărilor lor. Dovada existenței dumnezeului lor este răzbunarea, nu iubirea, iar credința lor este răzbunarea pe necredința celorlalți. Acest duh al frustrării are mare putere de încredințare, poate face din fanatici mari virtuoși, unii se pot hrăni doar cu pâine și apă, dar credința lor nu se va împlini până nu vor vedea păcătoșii înecați în sânge. Ei proclamă slava lui Dumnezeu peste pământ, doar pentru că în ea este triumful lor, de care viața i-a frustrat. Călăi fără asumare, așteaptă în ascuns spectacolul execuției publice a păcătoșilor, și se desfată cu închipuirea chinurilor acelora.

Pe de o parte, Dumnezeu este iubire. Pe de altă parte, cutremurul din Turcia.

Cum să înțelegem asta, cel puțin noi, cei care-l chemăm „Tatăl nostru”? Tată, da: dar nici măcar pe însuși Fiul său întrupat în om nu l-a putut scuti de cel mai mare cutremur. Pare că orice devenire în om pe lumea asta nu poate fi scutită de toate cutremurele, de toate tragediile care decurg inexorabil dintr-o „cădere” pe care, adevărul e că nu știm să o explicăm convingător, dacă nu revenim mereu la lucrurile de bun simț, care guvernează orice conștiință.

Da, Tatăl este iubire, dar este și libertate. Tatăl ideal își pune viața pentru copilul său, dar nu-i împiedică plecarea de acasă (Luca 15,11-32). Tatăl ideal îl așteaptă la poartă, cu ochii în drum, dar nu blestemă în urma lui. Tatăl ideal, dacă fiul său îi va cere pâine, nu-i va da piatră (Matei 7,9). Dar dacă fiul nu cere pâine? Dacă vrea piatra încercărilor? Dacă fiul singur își trage în cap cu piatra aceasta? Tatăl lui va rămâne așteptându-l în drum.

Tatăl ne poate ajuta să ne ducem suferințele, Tatăl ne primește oricând înapoi, Tatăl ne trimite miracolele sale, dar Tatăl nu poate trăi viețile copiilor săi. Pentru aceasta sunt minunați și Tatăl, și copilul. Tatăl ne învață, ne poruncește, ne amenință, ne ia de urechi, dar nu ne constrânge libertățile, voințele, deciziile, nu El ne alege primarii, judecătorii și constructorii de blocuri, nu El ia șpagă pentru planuri urbanistice, nu El ne otrăvește mâncarea, aerul și apa etc.

Trăim într-o lume căzută odată cu noi de la alegerea „binelui și a răului”, o lume care-și așteaptă mântuirea împreună cu noi, cum zicea Sfântul Maxim Mărturisitorul. Prima facere n-a mers bine deloc, am stricat-o tot noi. Ea s-a făcut omului potop și „mormânt aşternut cu apă”, spune Sfântul Ioan Damaschinul, în canonul de la Bobotează. Dar facerea a doua, mântuită de Hristos, va fi „cer nou și pământ nou”, în care „va locui dreptatea” (2 Petru 3,13). Şi Mântuitorul „va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21,4). Și odată cu ele toate potopurile, și toate cutremurele, și toate frustrările drepților închipuiți.

Crima și îndreptățirea ei. O parabolă pentru toți cei care se cred drepți

Cele mai multe crime nu au ca mobil nici puterea, nici bogăția, așa cum ne-am aștepta, ci convingerea criminalului în dreptatea sa. Asta avem, în ultimă instanță, și în războaie, și în atentatele teroriste, și în genociduri, și într-un criminal de rând, cel mai adesea.

Dostoievski l-a pus pe Raskolnikov s-o ucidă pe bătrâna cămătăreasă nu atât ca s-o jefuiască, ci „în numele dreptății”, mărturisește studentul, ca să răzbune simbolic toate suferințele semenilor. Și indiferent că e vorba de uciderea unei cămătărese, sau de masacrarea unui popor, orice Raskolnikov care nu se va pocăi, chiar dacă-și va regreta crima înaintea judecătorilor, nu va renunța până la sfârșit la îndreptățirea sa, pentru că altfel n-ar putea trăi cu conștiința crimei. Infernul e plin nu de păcătoși, ci de cei care se îndreptățesc toată viața în păcatele lor.

Din experiență știu că oamenii și-ar recunoaște de o mie de ori mai ușor orice păcat, decât să admită o singură dată că nu au dreptate. În niciun act nu se află ființa omului mai angajată decât în afirmarea dreptății sale, altfel spus a îndreptățirii de sine, pentru că ea este latura cea mai profundă a instinctului său de conservare. Omul în ființa sa poate trăi împăcat cu sărăcia, nefericirea, foamea, umilința etc. și ar admite orice cuvânt rău despre el, dar a-i cere să nu se îndreptățească e ca și cum l-ai pune să-și abandoneze ființa. A recunoaște dreptatea celuilalt e ca și cum ar trebui să primească în el o ființă străină. Cei care citesc acum aceste rânduri îmi vor da dreptate, dar ironia e că mulți o vor face numai pentru că au în cap o listă întreagă de exemple în ceilalți, nu pentru că s-ar îndoi vreodată de dreptatea lor. Mereu infernul e celălalt.

Tot cu un avertisment despre îndreptățirea de sine se deschide și parabola vameșului și a fariseului (Luca 18, 9): „Către unii care se credeau drepți şi-i disprețuiau pe ceilalţi, a zis Iisus pilda aceasta” (literal, „încredințați în ei înșiși”, πεποιθότας ἐφ’ ἑαυτοῖς; verbul πείθω înseamnă ‘a convinge’, ‘a încredința de ceva’).

Parabola poate fi citită și ca o reinterpretare a poveștii lui Cain și Abel, a crimei primordiale săvârșite în numele îndreptățirii de sine. Cain este întâiul-născut, așadar un ales, e primul care aduce jertfe lui Dumnezeu și, de aceea, se crede mai presus de Abel. La rândul său, fariseul împarte lumea în dreptatea sa și păcatele „celorlalți”. Cain se aruncă asupra lui Abel și-l omoară. Fariseul se aruncă asupra vameșului cu cuvinte de osândire, la fel de vinovate ca uciderea aproapelui (Matei 5, 21-22). În ambele cazuri, martorul crimei este un glas care strigă la Dumnezeu: al crimei lui Cain, „glasul sângelui”, iar al crimei fariseului, însuși glasul cu care-și condamnă aproapele.

Intriga parabolei aparține unui tipar universal „noi versus ceilalți”, care se repetă de-a lungul istoriei, reconfigurându-și periodic mizele conflictului și actanții (dintre care nu a lipsit nici Biserica, din păcate): drepți și eretici, albi și negri, stăpâni și robi, stânga și dreapta, vaccinați și nevaccinați etc. Marile crime ale secolului 20 (războaiele mondiale, Holocaustul, genocidurile din Orient și Africa, crimele regimurilor comuniste, expedițiile militare punitive în teritoriile altor state, dar și toate discriminările pe bază de clasă, rasă și gen), n-ar fi fost posibile fără complicitatea tăcută a milioane de oameni obișnuiți, ca mine și ca tine, cititorule, care „crezându-se în sine drepți, i-au disprețuit pe ceilalți”.

Mai aproape de noi, dar purtând aceeași amenințare criminală a încredințării de sine, este tipul de progresism woke, din școli, politică, presă, corporații și media socială, care în cel mai pur stil comunist practică cenzura cuvântului, interzicerea opiniilor diferite, recompensarea celor care se aliniază programului ideologic și excluderea celor care se opun (despre dimensiunea dogmatică a progresismului, a se vedea aici recenzia profesorului Alexandru Călinescu, „Când delirul nu are limite”, la cartea La Religion Woke (2022) a filosofului francez Jean-François Braunstein).

Comun acestui tipar universal „noi versus ceilalți”, și cel mai îngrijorător, rămâne faptul că în orice formă de disprețuire a celuilalt se află potențialul unei crime, iar în îndreptățirea de sine, justificarea ei.

Duminica unei mame cananeence

De două ori apare cuvântul „firmituri” în doar zece rânduri consecutive din Evanghelie.

Mai întâi, când femeia cananeeancă îi spune Mântuitorului că „și câinii mănâncă din firmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15,27). Apoi, când urmează, imediat, săturarea mulțimilor cu șapte pâini, de pe urma cărora rămân „șapte coșuri pline cu firmituri” (15,37). Adică un coș de firmituri la o pâine. Iată că firmiturile (câinilor) pot fi mai bogate decât însăși pâinea (stăpânilor)!

Nu e nici întâmplare, nici coincidență minunea cu „firmiturile”. La o adică, pâinile puteau să rămână întregi, și ar fi fost o minune și mai mare, ca în minunea cu Sfântul Ilie, când nu se mai gătau făina și uleiul din casa văduvei. Dar Stăpânul pâinii, și al stăpânilor, și al firmiturilor, și al câinilor vrea să ne avertizeze: nu-i disprețuiți pe cei care nu stau la masa voastră și nu mănâncă pâinea voastră, căci pentru ei am lăsat firmituri care-i vor sătura la fel de bine.

Dumnezeu și când dă firmituri le dă cu coșul! „Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob în împărăția cerurilor, iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară” (Matei 8,11-12).

Și care a fost credința acestei mame cananeence, păgână, în afara Legii și a Templului, fără nicio învățătură despre Mesia? Ce fel de credință putea să aibă ea, de vreme ce însuși Domnul o laudă, „mare este credința ta”? De bună seamă, nu e vorba de ceea ce numim azi o credință religioasă sistemică, dogmatică, căci nu asta a arătat cananeeanca, încât îți vine să te întrebi, ce mai este, la urma urmei, credința și ce face o credință să fie mare.

Credința cananeencei, formulată spontan cu expresia celei mai firești smerenii, de care sunt capabili doar sfinții, a fost aceea că Dumnezeu iubitorul de oameni nu abandonează pe nimeni, nu uită pe nimeni, nu lasă pe nimeni nemiluit, nu-și întoarce fața nici de la cel din urmă câine. Femeia aceasta știa înaintea apostolului Ioan că „Dumnezeu este iubire”.

***

Mai înainte de orice dogmă religioasă, credința cea mare este o mișcare a inimii: iubire, pocăință, smerenie, simplitate, blândețe, recunoștință, bun-simț, adică credința care se găsește în tot atâtea mișcări spre Dumnezeu ale unei inimi curate.

În toată Predica de pe Munte, Mântuitorul nu amintește credința nici măcar o singură dată. Nu spune nicăieri „fericiți cei credincioși”, în schimb revine mereu la mișcările inimii credincioase: smerenia, mila, iertarea, lacrimile, blândețea, pacea, instinctul dreptății, pocăința, curăția, simplitatea etc. Acestora le opune mișcările inimii contrare mântuirii: mânia, ura, pofta nelegiuită, lăcomia, răzbunarea, judecata etc. „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Matei 7, 12), dar, repet, niciun îndemn la a fi credincios, în felul în care ne-am aștepta noi.

După lepădarea lui Petru, Domnul nu-l întreabă nimic despre credința lui („crezi tu în Mine?”), așa cum ne-am fi așteptat. Însă ce-i spune? Îl întreabă care este mișcarea inimii lui: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu pe Mine?” (Ioan 21, 17). Așa cum se întreabă îndrăgostiții între ei: mă iubești tu pe mine? Ei știu că mișcarea aceasta a inimii nu mai are nevoie de nicio altă declarație de credință.

Ca să crezi în Dumnezeu, trebuie mai întâi să-L iubești. Credinţa nu se poate naşte decât din iubire. Asta spune Evanghelia, de la un capăt la altul. Numai credinţa fanaticilor se naşte direct din legi şi dogme.

***

Credința pe care o laudă Domnul în Evanghelii este simplă ca a unor copii. Ea știe doar atât: că Dumnezeu, fiind Tată, trebuie să dăruiască, să fie bun, să ierte, să-și primească mereu copiii. Nu asta așteaptă și copiii de la părinții lor? Colibele pe care voiau să le facă apostolii pe Muntele Tabor, nu sunt oare precum căsuțele de jucărie pe care și le fac copiii? „Tata, mama, haideți și voi aici!”

Odată, pe când aveam vreo paisprezece ani, am încălțat la disperare adidașii tatei, cu vreo trei numere mai mari. Tata era un alergător foarte bun, iar eu îi luasem adidașii la o oră de sport, convins că ei erau secretul performanței sale și că, încălțat cu ei, voi alerga la fel de bine. „Numai să mă ating de haina Lui și mă voi vindeca!”.

Dogmele nu sunt decât hotarele unei geografii spirituale, din care Dumnezeu iese adesea spre părțile Tirului și ale Sidonului, ca în povestea mamei cananeence (insist să o numesc „mama” și nu „femeia cananeeancă”, nu doar pentru motivul cu care i-a ieșit înainte Mântuitorului, ci și pentru că mamele nu sunt amintite niciodată în ecteniile Bisericii, din păcate, așa cum nu sunt amintiți în general nici părinții și copiii noștri). Ce face El acolo și cum îi miluiește pe „cananeeni” nu mai vine din dogme, ci din mișcarea inimilor lor.

***

Îmi amintesc de bătrâna prescurăreasă din parohia mea de țară, care trecea pe pomelnicele ei toate nenorocirile pe care le afla de la televizor: „pentru soldații morți în Afganistan”, „pentru victimele cutremurului din Egipt”, „pentru cei morți în accidentul de mașină de la Bârlad” etc. Le făcea colive la toți și știu că și-ar fi dat sufletul ca să nu mai fie necazuri în lume, dar, într-o zi, a fost foarte tulburată văzând în biserică o copie după icoana Sfintei Treimi, a lui Rubliov, pentru că Tatăl nu avea barbă, iar Duhul Sfânt nu arăta ca un porumbel.

Ca și mama cananeeancă, prescurăreasa mea îl aflase în inima ei pe Dumnezeu, deși credea că Tatăl e mai bătrân decât Fiul, în schimb, atâția teologi își închipuie că-L cunosc pe Dumnezeu, dar credința lor rămâne una a dogmelor, incapabilă să coboare în inimă. În zilele tragediei de la „Colectiv”, un monah foarte vocal de la Petru-Vodă se arăta pe la televiziuni, preocupat de dilemele canonice ale pomenirii morților: „nu-i putem pomeni pe toți”, atrăgea el atenția, „pentru că nu știm dacă erau toți botezați”! Stăpânul credinței nu lăsa câinilor nici măcar firmiturile de la masa sa.

Poate ar trebui să reflectăm mai mult la cum, și de ce, și când împietresc inimile credincioșilor (și ale multor preoți), în ce moment al parcursului lor de credință. Nu cumva pentru că trăiesc comod și suficient într-o captivitate ritualică a religiei, care conduce la de-personalizarea credinței, dezumanizarea ei și reconstrucția exclusivă în cadrul instituționalizat al Bisericii?

Am cunoscut mulți oameni convinși că sunt credincioși doar pentru că merg duminică de duminică la biserică și postesc de două ori pe săptămână. La spovedanie, după ce-i ascult, obișnuiesc să-i întreb: Ce-ai făcut anul acesta pentru aproapele tău? Pe cine ai iertat ultima dată și de ce? Care sunt binefăcătorii tăi și cum le ești recunoscător? Vorbește-mi două minute despre iubire. Povestește-mi din Evanghelii episodul care te-a impresionat cel mai mult. Spune-mi ce înțelegi din versetul „Fericiți cei curați cu inima”. Și așa mai departe.

Și inima celor mai mulți împietrește pe loc, incapabilă de mișcările firești ale credinței mântuitoare.

Vezi și: „Pâinea din care au mâncat câinii”, https://ioanflorin.wordpress.com/2020/02/02/painea-din-care-au-mancat-cainii/

șapte despre vameșul Zaheu

1. L-am întrebat odată pe starețul Clement: de ce căuta Zaheu să-l vadă pe Iisus? Ce-l interesa pe el cum arăta Iisus? Citește cu atenție, mi-a răspuns starețul. Evanghelia nu zice „căuta să-l vadă pe Iisus”, ci „căuta să vadă cine este Iisus” (τίς ἐστιν, Luca 19,3). Un alt profet, ca atâția alții? un alt învățător de lege, un înțelept, poate un zelot venit să-i stârnească împotriva romanilor? Chiar și omul cel mai păcătos nu este mulțumit cu viața lui și caută o rațiune sau mai degrabă o întâlnire care să-l schimbe, dar e sătul de farisei și de morala obișnuită.

2. Bine, am zis, dar Iisus n-a făcut decât să se autoinvite în casa lui Zaheu: „Coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19,5). Ce-a fost așa de extraordinar în întâlnirea asta, ca să-l schimbe pe vameș? Multe, a spus starețul:
Considerația lui Hristos. Păcătoșii sunt obișnuiți să-i disprețuim. Iată ce spune Evanghelia: „toţi murmurau, zicând că Iisus a intrat să găzduiască la un om păcătos” (Luca 19,7). 
Dragostea. Păcătoșii se așteaptă să-i urâm, dar Hristos s-a purtat cu dragoste față de Zaheu. 
Comuniunea. Păcătoșii se știu din start excluși și judecați de cei drepți, dar „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19,10).
Bucuria. Cuvântul Mântuitorului l-a bucurat pe Zaheu, zice Evanghelia (Luca 19,6), or păcătoșii se așteaptă să fie certați de cei drepți, nu poftiți la vreun motiv de bucurie.
Puțină considerație, puțină dragoste, un pic de comuniune și bucurie, iată ce așteaptă de la noi aproapele nostru, ca să-l vadă pe Mântuitorul.

3. Dar de ce zice Evanghelia că s-a suit într-un copac? De ce nu a ieșit în drum ca tot omul, mai ales că nu era un oarecare, era totuși mai-marele vameșilor. E un sens spiritual aici, a răspuns starețul. Ca să-l vezi pe Hristos, trebuie să faci efortul să te înalți un pic dintre păcatele tale, măcar cât te-ai urca într-un copac.

4. Dar de ce zice Zaheu, „dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”? Nu putea să întoarcă o singură dată, n-ar fi fost de-ajuns?
Sunt două înțelesuri aici, a răspuns starețul. Înțelesul literal este că orice păcat te face de patru ori vinovat: întâi față de Dumnezeu, apoi față de conștiința ta, a treia oară, față de cel căruia i-ai greșit, a patra oară, față de societatea pe care ai corupt-o prin păcatul tău. Iată de ce Zaheu a simțit nevoia să-și răscumpere împătrit fărădelegile sale.

5. Iar înțelesul mistic, a continuat starețul, este să ne amintească de cele patru trepte prin care se lucrează păcatul în om: venirea gândului păcătos, primirea gândului păcătos, hotărârea de a face păcatul și, în sfârșit, fapta propriu-zisă. Greșești nu o singură dată păcătuind, ci de patru ori, pentru că de patru ori ai avut ocazia să te oprești.

6. Am spus atunci: vreau și eu să întorc împătrit pentru păcatele mele. Întoarce o dată pentru conștiința ta, a spus starețul, Hristos le-a întors pe celelalte trei pentru tine.

7. Și eu sunt păcătos, am insistat, vreau și eu să mă urc într-un sicomor, să văd cine este Hristos. Urcă-te pe cruce, a spus starețul, de acolo se vede Hristos cel mai bine.

Jurnal islandez (3). O rugăciune în Nord

Cea mai tulburătoare rugăciune am auzit-o de la un om simplu, într-o căsuță de la malul Oceanului Arctic. Oceanul este atât de aproape de el, că vara iese cu lanseta în spatele casei și prinde cod de jumate de metru. Îl curăță acolo pe mal, după obiceiul fermierilor islandezi, aruncă mațele în apă și aduce acasă fileurile prinse cu sârmă pe un băț.

M-a întrebat încă o dată cum mă cheamă. „E mai frumos Florian”, a zis el. „Dacă ai fi fost preot islandez, așa te-ar fi chemat Florian, te rog să-mi dai voie să-ți zic Florian”. Era de meserie tâmplar și lucrase în toată lumea până să ajungă în satul acela din nordul Islandei.

Din una în alta, l-am întrebat: „Tu cum te rogi?”. Și mi-a răspuns: „Eu nu-i cer lui Dumnezeu sănătate. Că dacă vrei sănătate trebuie să te speli bine pe dinți. Nici fericire nu mai cer, că atunci când am fost cel mai fericit era să-mi pun ștreangul de gât. Eu mă rog atât: Tată. Părinte. Cercetează sufletul meu”.

Omul ăsta cu mâinile murdare de unsoare vorbea ca Sfinții Părinți.

Și tot el mi-a spus încă ceva, în după-amiaza aceea care se stingea peste sat în lumina albastră a nopților nordice. „Mi-e teamă de Dumnezeu într-un singur fel. Mi-e teamă să nu-mi dau singur dreptate”.

După-amiază la Reykjavik. Foto: „Jurnal scoțian”

Vezi și:

Jurnal cu poze, povești, întâmplări cu români și lungi digresiuni personale ale autorului, din timpul ultimei sale călătorii misionare în Islanda (1)

Jurnal islandez (2). O înviere la Siglufjörður