Șapte capete despre vameșul Zaheu

image7-4

1. L-am întrebat odată pe starețul Clement: de ce căuta Zaheu să-l vadă pe Iisus? Ce-l interesa pe el cum arăta Iisus? Citește cu atenție, mi-a răspuns starețul. Evanghelia nu zice „căuta să-l vadă pe Iisus”, ci „căuta să vadă cine este Iisus”. Încă un profet ca atâția alții? încă un învățător de lege, încă un înțelept, încă un zelot venit să stârnească mulțimile contra romanilor? Chiar și omul cel mai păcătos nu este mulțumit cu viața lui și caută o rațiune sau o întâlnire care să-l schimbe, dar e sătul de morala obișnuită.

2. Bine, am zis, dar Iisus n-a făcut decât să se autoinvite în casa lui: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Ce-a fost așa de extraordinar în întâlnirea asta, ca să-l schimbe pe Zaheu? Multe, a zâmbit starețul. Considerația lui Hristos. Păcătoșii sunt obișnuiți să-i disprețuim. Iată, „toţi murmurau, zicând că Iisus a intrat să găzduiască la un om păcătos”. Dragostea. Păcătoșii se așteaptă să-i urâm. Comuniunea. Păcătoșii știu din start că sunt excluși, dar „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”. Bucuria. Cuvântul lui Hristos l-a bucurat pe Zaheu, zice Evanghelia, or păcătoșii se așteaptă să fie certați de cei drepți, nu invitați la vreun motiv de bucurie.

3. Dar de ce zice Evanghelia că s-a suit într-un copac? De ce nu i-a stat Domnului în drum, pentru că nu era un oarecare, era totuși mai-marele vameșilor. E un sens spiritual aici, a răspuns starețul. Ca să-l vezi pe Hristos, trebuie să faci efortul să te înalți un pic dintre păcatele tale, măcar cât te-ai urca într-un copac.

4. Dar de ce zice Zaheu, „dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”? Nu putea să întoarcă o singură dată, n-ar fi fost de-ajuns? Sunt două înțelesuri aici, a răspuns starețul. Sensul literal este că orice păcat te face de patru ori vinovat: întâi față de Dumnezeu, apoi față de conștiința ta, a treia oară, față de cel căruia i-ai greșit, a patra, față de societatea pe care ai corupt-o prin păcatul tău. Iată de ce Zaheu a simțit nevoia să-și răscumpere împătrit fărădelegile sale.

5. Iar sensul mistic, a continuat starețul, este să ne amintească de cele patru trepte prin care se lucrează păcatul în om: venirea gândului păcătos, gândirea gândului păcătos, hotărârea de a-l urma și, în sfârșit, fapta propriu-zisă. Nu greșești o singură dată păcătuind, ci de patru ori greșești, pentru că de patru ori te-ai fi putut opri.

6. Am spus atunci: și eu sunt păcătos, vreau și eu să întorc împătrit. Întoarce o dată pentru conștiința ta, a spus starețul, Hristos le-a întors pe celelalte trei pentru tine.

7. Și eu sunt păcătos, am insistat, vreau și eu să mă urc într-un sicomor, să văd cine este Hristos. Urcă-te pe cruce, a spus starețul, de acolo se vede Hristos cel mai bine.

Advertisements
Posted in Jurnal scoțian | 7 Comments

o cină în trei

eb

Nu mă pot imagina nicio singură clipă citindu-l „postum”. Nu-mi pot închipui cum este să vorbesc despre el la trecut. E ca și cum aș fi murit și eu sâmbătă noaptea și de a doua zi ar  fi trebuit să uit asta. N-o să mai pot recita/citi/auzi niciodată versuri de Emil Brumaru fără sentimentul că am îmbătrânit brusc, ca în basmul în care Făt-Frumos deschide pentru ultima dată lada cu amintiri. Moartea sa, tăcerea sa de-acum înainte, postumitatea năprasnică a reparatelor și a îngerilor lor protectori este ca o alungare din paradis. Am îmbătrânit peste noapte și moartea este de-acum foarte aproape, foarte posibilă. Bucătăria paradisiacă s-a închis, festinul vegetal s-a veștejit.

Duminică dimineață, nu știu ce mi-a venit. Doar cu un minut înainte de a începe Sfânta Liturghie, m-am dus într-un colț din altar și m-am uitat pe telefon, dacă nu am vreun mesaj urgent. Mai fac asta doar când sunt în stări foarte proaste, cuprins de presimțiri negre. Copilul care mă ajută la slujbă deja ridicase cădelnița cu tămâie, să acoperim sfintele taine. Pe telefon era un singur mesaj, de la o prietenă din țară: „A murit Emil Brumaru”. N-a trecut atunci niciun fior prin mine, n-am realizat nimic, eram prea aproape de sfânta liturghie, de cerurile deschise deasupra mea. I-am făcut semn băiatului să lase cădelnița jos. M-am dus la sfintele taine, am scos o părticică din prescura morților și am pus-o lângă trupul lui Iisus: Odihnește, Doamne, pe robul tău Emil, acolo unde nu mai este nici durere, nici întristare, nici suspin. Apoi m-am simțit toată slujba atât de ușurat, atât de fericit, ca și cum pentru prima dată aveam să stăm la o cină în trei și să povestim fără de grijă toată seara, Emil, eu și bunul nostru Dumnezeu.

Posted in Jurnal scoțian | 10 Comments

să nu muriți pentru țara care nu știe cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei

[Am scris textul de mai jos acum patru ani și de atunci îl reiau de fiecare dată pe 22 decembrie, și am să-l public în fiecare an până în ziua când am să știu cum a murit prietenul meu.

Din când în când apar niște procurori, în momente bine alese, și ne aruncă praf în ochi că au mai deschis un dosar al revoluției, că au mai pus sub acuzare pe cineva, că într-o zi vom afla adevărul și vinovații vor plăti dacă nu în fața justiției, măcar în fața istoriei. Au trecut 29 de ani și cred că ziua aceea e tot mai departe, cu fiecare martor care, inevitabil, moare, cu fiecare mărturie care se pierde, cu fiecare minciună care se scrie peste ce a fost atunci.

Un lucru este însă foarte clar: în decembrie 1989, puterea armată a lui Ceaușescu a omorât mai puțini oameni decât noua putere constituită în jurul lui Ion Iliescu. Iar vina sa este îndoită, nu doar pentru partea sa din morții de la revoluție, ci și pentru că el a fost liantul regrupării partidului și securității la conducerea României, cu consecințele dezastruoase pe care le trăim până astăzi.

Pe 10 ianuarie 1990 apărea la Brașov primul număr al revistei studențești „Replica”, în care publicam editorialul cu titlul: „Tot ei sunt!”. Doar câteva zile mi-au trebuit ca să-i văd cum se regrupează, la „județeana de partid”, la  miliție, la procuratură, pretutindeni în noua putere care se zvârcolea ca șarpele cu capul tăiat. Și după 29 de ani, tot ei sunt în toate, ca substratul unei noi și fatale etnogeneze românești, – e de-ajuns să scrijelim un pic la suprafață ca să le descoperim moștenirea toxică din aerul căreia respirăm noi și copiii noștri. Mai este ceva de făcut? Mai este vreo baricadă de ridicat? Mi-e teamă că nu ne-a mai rămas decât să murim frumos și individual, iar ultima baricadă pe care o mai are fiecare de apărat este propria sa conștiință.]

***

Revoluția este o stradă cu numele unui copil

La sfârşitul unei zile de vară, pe strada Sublocotenent Adrian Ioanesei din Vaslui, colţ cu cimitirul Eternitatea, a oprit o maşină din care a coborât un bărbat care părea încă tânăr. Bărbatul a făcut câţiva paşi la întâmplare, rotindu‐şi ochii de jur împrejur. Mare lucru nu era de văzut. O stradă la periferia oraşului, cu case pitite printre copaci şi bolți umbroase de vie. Câţiva băieţi jucau fotbal în drum, strigând unii la alţii. Bărbatul privi un timp joaca lor gălăgioasă şi în cele din urmă se îndreptă spre ei. Îl întrebă pe primul copil lângă care ajunse, puştiul care stătea în poartă, cum se cheamă strada.

— Ioanesei Adrian, a răspuns copilul, atent la joc și abia aruncându‐i o privire. Însă un băiat mai mărişor a oprit mingea sub talpă şi l‐a întrebat pe străin:
— Da’ pe cine căutaţi?
— Pe Adrian Ioanesei, a zâmbit bărbatul. Băiatul l‐a privit lung ca pe un ciudat. Ceilalţi copii se apropiară curioşi.

— Veneam aici să ne jucăm de‐a cowboyi și indienii, a continuat bărbatul care părea încă tânăr. Uite‐acolo, în cimitir, le arătă el spre gardul de beton coşcovit. Problema era că niciunul nu voia să fie cowboy. Amândoi voiam să fim indieni, să tragem cu arcul, să citim urmele, dar mai ales pentru că ne plăcea în secret de‐o indiancă, Colma Puşi, o colegă de clasă. La ce şcoală sunteţi? Noi eram la numărul 4. Cum ajungeam acasă, aruncam ghiozdanele şi o zbugheam la joacă. Ziceam că mormintele sunt cazemate şi ne alergam cu tubermanele printre cruci, până ne alungau vecinii de peste drum, sătui de chiuiturile noastre.

Știţi ce erau tubermanele? Nişte ţevi de plastic, groase cât degetul, pe care le furam de prin şantiere. Ne făceam săgeţi de hârtie şi le suflam prin tuburile acelea. Ca să nu ne certăm, muream cu rândul, iar cine câştiga stătea cu Colma Puşi în bancă.

Până la urmă Colma Puşi a aflat povestea şi râdea la noi cu gura ei proaspătă ca un miez roşu: cine a fost la rând să moară? Fata asta era tare frumoasă, o brunetă cu părul lung, pe care eu i-l mirosisem odată pe furiş şi mi se păruse că mirosea a dulceaţă de nuci.

Toamna următoare am plecat cu toții la liceu. Eu îmi scriam cu Adrian din când în când, cum ne merge, ce mai fac băieţii, dar mai mult îmi scriam cu Colma Puşi.

Pe urmă, când eram student la Braşov, a început revoluţia. Adrian îmi scrisese ultima scrisoare prin toamnă. Îl felicitasem de ziua lui, împlinea 20 de ani. Era soldat în termen la o unitate de pe lângă Piatra Neamţ.

Voi nici nu eraţi născuţi pe‐atunci. Copii, revoluţia asta a fost război în toată regula, pe cuvântul meu. Mulţi indieni curajoşi au murit atunci. Să fi văzut voi cum zburau gloanţele în jurul nostru, cum scrâşneau TAB‐urile, dar şi noi trăgeam cu arcurile, îi goneam cu caii, aruncam săgeţi din tubermane, până i‐am învins pe terorişti. I‐am bătut măr. 

Când s‐a făcut pace şi m‐am întors acasă, am găsit o scrisoare de la Colma Puşi. Erau doar câteva rânduri, aşa cum vin toate veştile despre nenorociri. Prietenul nostru Adrian murise în noaptea de 23 spre 24 decembrie, lângă Buzău, împuşcat de terorişti. „A fost rândul lui să moară”, se încheia scrisoarea lui Colma Puşi. 

Nu‐mi spunea cum a murit, dar eu am ştiut imediat că s‐a luptat curajos şi că nu l‐au putut răpune cu una, cu două. Câteva luni mai târziu, am găsit într‐un ziar din Vaslui o notiţă scrisă de un căpitan de jandarmi: soldatul Ioanesei Adrian a murit împuşcat pe la spate, în cap şi în inimă, „cu gloanţe de provenienţă necunoscută, trase dintr‐o armă de construcţie specială”. Exact aşa scria în raportul căpitanului de jandarmi: „gloanţe de provenienţă necunoscută, trase dintr‐o armă de construcţie specială”. 

Ce v‐am spus, copii? Împuşcat pe la spate de un cowboy laş! L‐au îngropat aici, în cimitir, între vechile noastre cazemate, cum i se cuvenea unui indian. Țara noastră l‐a decorat şi a dat numele lui drumului acestuia, unde vă jucaţi voi acum.

Într‐o zi o să mergeţi şi voi la un război. Alte drumuri aşteaptă să primească numele voastre. Dar să ţineţi minte, le-a mai spus străinul, înainte de a pleca: voi să nu muriţi pentru țara care nu ştie cu ce gloanţe au fost omorâţi copiii ei. 

Posted in Jurnal scoțian | 13 Comments

țara de cruci

Ultima dată când am ajuns acasă, prin toamnă, am rămas uimit câte cruci sunt în România. Nu observasem asta până atunci sau nu mă gândisem niciodată dacă sunt puține sau multe. Ori poate m-am obișnuit aici, unde nu prea sunt cruci la vedere. Poți să treci Scoția dintr-o parte în alta fără să vezi o singură cruce. 

Dar acasă, într-un singur drum cu mașina de la București la Iași, am văzut mai multe cruci decât oameni, ca într-o țară de cristoși. Cruci-troițe, cruci-monumente, cruci pe biserici, cruci la fântâni, cruci ale eroilor de război, cruci ale martirilor revoluției, cruci și cimitire. Cruci pe marginea șanțului, uneori câte două, trei pe lângă o bancă de lemn, ca niște băbuțe ieșite să vorbească în drum. Nu-i sat să nu te primească în șosea cu cimitirul plin de cruci, mai îngrijit și mai frumos decât școala sau clădirea primăriei. S-au subțiat satele și s-au tras în jurul crucilor cum se trage sângele în omul bolnav.

Peste drum de casa bunicilor (astăzi a unor străini), drept în gardul vecinilor, crucea lui Tonel, împodobită cu ghirlande electrice ca un pom de Crăciun. Am fost prieteni în copilărie, pe locul acela jucam tăblițe cu capace de bere. L-am întrebat pe taică-său, de ce n-ați pus troița la mormânt, ce v-a venit să o puneți la poartă. De unde mormânt părinte, a zis taică-său, pe Tonel săracu’ l-am îngropat în Italia.

Dacă o iei la întâmplare peste un deal e posibil să nu găsești nicio casă, nicio așezare, niciun copac, dar în mod sigur dai undeva peste o cruce. Dacă intri prin case, tot cruci de oameni pământii care-ți povestesc despre sărăcie, boli, singurătate și copii așteptați acasă de sărbători.

Cruce-n cer, cruce-n pământ. România, țară de cruci. Țară de cristoși, țară de irozi.

Posted in Jurnal scoțian | 7 Comments

din „Jurnal scoțian”, o poveste mai veche: mama‐euglenă 

euglen

Cea mai fascinantă jucărie pe care am avut‐o în copilăria mea a fost o lupă. Am văzut‐o în mâna unui băiat, cum a aţintit‐o la soare asupra unui petec de hârtie şi acela s‐a aprins imediat. Mi s‐a părut cea mai mare minune din lume şi, pe loc, i‐am dat bicicleta mea în schimbul lupei. Acasă am inventat o poveste, că mi‐au furat‐o nişte ţigani. Nici nu mă omoram eu să mă plimb cu bicicleta. Dar să ai o lupă, abia asta era o chestie grozavă. 

Nu mă mai săturam să‐mi privesc degetele, unghiile, crestele şi şanţurile reliefului papilar, porii din piele, aluniţele şi firele de păr, literele din cărţi, petele de cerneală, picăturile de supă, firimiturile, firele de păianjen şi musculiţele moarte, – toate se arătau sub lupa mea ca o lume descoperindu‐şi numai pentru mine contururile ei fascinante şi detaliile necunoscute. Mai târziu, când făceam biologie la şcoală, luam apă din bălţi şi mă chinuiam ore în şir să văd euglena verde, pentru că profesoara ne spusese că euglenele mai dezvoltate pot fi observate cu o lupă puternică. Or, eu aveam o lupă puternică.

În tot acest timp, mama a intrat în camera mea la intervale regulate, să mă cheme la masă, ori să‐mi aducă rufele călcate, sau să se refugieze din calea tatălui meu, dar niciodată n‐am simţit nevoia să‐i spun nimic despre mine şi nici ea n‐a simţit nevoia să‐mi spună despre ea, ca şi cum ne‐ar fi fost ruşine unul de altul. Nu am vorbit cu mama, în toată copilăria mea, mai mult de câteva ore la un loc. 

De Crăciun i‐am trimis mamei un pachet. E prima dată când îi trimit un pachet. În ceilalţi ani îi trimiteam bani, să‐şi cumpere ea ce avea nevoie, dar aflam apoi că‐i punea deoparte, să fie acolo. „Să fie acolo” – asta era vorba ei. Și mai avea o expresie: „Poate îl dăm cuiva”. Pe vremuri, când căpătam ceva mai deosebit, de la rudele mai înstărite, o sticlă de băutură, un parfum, un săpun Fa, mama îl punea în vitrina din sufragerie: „Poate îl dăm cuiva”. Vorba asta mi‐a rămas în minte şi mă urmăreşte şi acum. Când primesc ceva bun, primul meu gând e să‐l pun deoparte, „poate îl dau cuiva”, ca şi cum mie nu mi s‐ar cuveni. Uneori desfac un lucru, de care n‐am nevoie, numai de‐a naibii, ca să ştiu că n‐am să‐l dau „cuiva”. Mi‐a explicat un prieten psihiatru că asta se cheamă poverty shock. 

Deci i‐am trimis mamei un pachet. I‐am pus papuci de casă îmblăniţi, un cesuleţ de mână foarte frumos (pe care l‐am luat la reduceri pe o nimica toată), prăjituri, cidru, o lumânare parfumată, ceai verde, ulei de măsline şi nişte cosmetice. Pe unele lucruri a trebuit să lipesc bileţele cu explicaţii: „cremă de mâini”, „cidru – un fel de vin slab din fructe” sau „prăjituri englezeşti tradiţionale, poţi să le mănânci aşa sau să le pui un pic la cuptor”. M‐a sunat imediat cum a primit pachetul, atât de fericită, mulţumindu‐mi de zeci de ori, ca unui străin care‐ţi trimite un dar. Mi‐a spus că înşirase toate lucrurile într‐o cameră şi, din când în când, intră să le vadă cât sunt de frumoase. 

Când îi făceam pachetul, mi‐am amintit de anii când eram elev la internatul silvic şi ea îmi trimitea pachete cu mâncare, din ce avea prin casă: carne la borcan, zacuscă, murături. Odată mi‐a trimis o pungă de făină cu câteva ouă îngropate în ea, zahăr, o sticlă de ulei şi o reţetă scrisă de mână, cum să‐mi fac singur clătite. 

Am vrut de multe ori să o aduc la mine, în vizită, dar a refuzat de fiecare dată, sub diferite pretexte. La început a fost că nu‐şi poate lăsa casa, – dacă se sparge o ţeavă cât este ea plecată? Apoi, ba că vara e prea cald de călătorit, ba că iarna e frig. În cele din urmă mi‐a spus adevărul: nu are haine cu care să vină pe avion. Are dulapul plin de haine, unele primite chiar de la mine când am mai fost pe‐acasă, dar ea îşi închipuie că pe avion trebuie să te îmbraci într‐un mod cu totul deosebit. Cum deosebit, am întrebat‐o mirat. Lasă, mamă, mi‐a zis, am văzut eu la televizor. 

Mama a rămas văduvă la 35 de ani şi nu numai că nu s‐a mai recăsătorit, dar nici măcar n‐a mai vrut să cunoască vreun bărbat în viaţa ei. Un timp ne‐am mai întâlnit prin casă în tăcerile noastre, până când eu am plecat la internat, iar ea a rămas să‐şi ducă zilele cenuşii, împărţite invariabil între schimbul de zi şi schimbul de noapte, între bucătărie şi dormitorul pustiu, între uşurarea că a scăpat de ziua de ieri şi apăsarea pentru ziua de mâine.

Mama este fiinţa cea mai simplă şi mai nevinovată pe care am întâlnit‐o vreodată în lumea asta. Dacă ar fi un regn al mamelor, pe scara acestuia ea ar fi mama‐euglenă, o celulă rudimentară plutind invizibil într‐un ochi de baltă, din care în milioane de ani am evoluat eu, animalul complex care o studiază acum sub lupa lui puternică. 

Din cele două‐trei amintiri fericite în care o regăsesc pe mama, una îmi revine în minte obsedant, poate pentru că e singura în care ea îmi apare, preţ de câteva ore, altfel decât am ştiut‐o toată viaţa – pământie şi ştearsă. Tata murise, iar asta era o mare eliberare. Eram elev la internat, prin clasa a zecea. Iar mama a venit la mine, la şedinţa cu părinţii. Cred că era prima dată în viaţa ei când lua trenul ca să meargă atât de departe de casă. Nici nu credeam că era în stare! Era o zi frumoasă de primăvară şi, după şedinţa cu părinţii, mama mi‐a spus dintr‐odată: ce‐ar fi să mergem la un restaurant, să mâncăm o friptură.

Lucrul acesta m‐a uimit enorm! Mama, la masă într‐un restaurant, aşa ceva nu mi‐aş fi închipuit. Restaurantele, pe care până atunci le văzusem doar pe dinafară, admirându‐le prin vitrine fotoliile roşii de pluş, chelnerii stilaţi, orchestrele care cântau, mi se păreau locuri ale fericirii şi lipsei de griji, rezervate unor oameni aleşi, unde noi n‐aveam ce căuta. Iar mama îmi spunea să o duc într‐un astfel de loc, deşi o avertizasem cât ne‐ar putea costa o asemenea aventură. 

Am mers pe jos până la o cabană frumoasă, într‐o pădure de lângă oraş. Îmi amintesc şi acum ce‐am mâncat. Nu mai ştiu alte detalii, de exemplu cum era îmbrăcată mama sau cum arăta restaurantul, dar îmi amintesc că la cabana aceea am mâncat cei mai mizerabili cartofi natur și o friptură sleită de porc cu murături. Atunci însă totul mi s‐a părut minunat, deşi nici eu, nici ea nu ştiam să ne purtăm acolo, într‐un restaurant, şi arătam în mod clar ca doi proşti.

La sfârşit, mama a făcut iarăşi un gest pe care nu mi l‐aş fi închipuit la ea, pentru că nu‐l mai văzusem decât în filme. Nu mai ştiu cât a costat nota, dar mama a lăsat pe masă o bancnotă şi i‐a spus caba‐ nierului să păstreze restul. Probabil era prea mult sau poate, cum spuneam, arătam noi ca nişte proşti, pentru că omul a alergat după noi, cu restul în mână, tot încercând să i‐l dea mamei. Momentul acela m‐a enervat tare mult, ca şi cum idiotul acela n‐ar fi crezut‐o pe mama în stare să‐i lase lui un bacşiş.

În fine, ne‐am aşezat apoi pe o bancă lângă un pârâu, mama a fumat liniştită câteva ţigări, iar eu îmi amintesc că, deşi eram ditamai lunganul de 16 ani şi aveam chiar şi o iubită mai mare ca mine, m‐am jucat în albia pârâului, cum mă jucam în copilărie, îngropând sub apă tot felul de resturi, sticle, beţe, capace, şi punând semne din pietre, ca să regăsesc peste ani locul. 

Posted in Jurnal scoțian | 9 Comments

delictul de opinie al Bisericii și poliția presei

melchi

Observ cum din când în când poliția presei saltă câte un slujitor al Bisericii prins în delict de opinie și-l aduce în fața publicului pentru cele două minute de ură. 

Cum se recunoaște din trei pași delictul de opinie. E același în toate gândirile totalitare: în primul rând e selectiv (operează ideologic doar în câmpul propagandei oficiale), în al doilea rând e un delict de clasă (nu ne interesează ce spui, dacă vii dintr-o clasă reacționară ești în mod automat suspect), în fine, se bazează pe frustrările unei justiții populare manipulate prin modul în care i se oferă informația. Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 26 Comments

despre lucruri mari, cu starețul Clement

ganditorul copy

1. Zicea starețul Clement: Cel mai greu nu este să-l iubești pe aproapele tău, ci să-l suporți. Oamenii nu se despart pentru că nu se mai iubesc, ci că nu se mai suportă.

2. Tot despre iubire, spunea: Ca să iubești pe cineva, mai întâi trebuie să-ți fie milă de el. Bunul samaritean, când l-a întâlnit pe cel rănit, mai întâi i s-a făcut milă de el, apoi i-a legat rănile. Cu asta începe iubirea aproapelui, să-ți fie milă de el și să-i legi rănile.

3. Mai spunea: Nu există o înțelegere mai adâncă a oamenilor decât să-ți fie milă de ei. Chiar dacă nu-i cunoști, o să-ți fie milă de ei dacă te gândești la tine însuți, la experiența ta de viață. Nimeni nu-i atât de rău încât să nu merite măcar un pic de milă. Mila face suportabil orice rău al aproapelui, asta înseamnă „iubiți pe vrăjmașii voștri”.

4. Starețul m-a văzut odată că scriam într-un caiet sfaturile sale. A râs de mine și a zis: După cuvinte umbli tu? Dacă de cuvinte aveai nevoie, ai Scriptura și Sfinții Părinți. Dar nu de cuvinte e nevoie, ci de răstignire.

5. L-am întrebat odată pe starețul Clement care este cel mai mare păcat. Cel mai mare păcat, mi-a răspuns el, este cel pe care-l faci împotriva conștiinței tale. Niciodată să nu faci nimic împotriva conștiinței tale. Chiar dacă Dumnezeu te va ierta, ea nu te va ierta niciodată. Împacă-te cu conștiința ta câtă vreme ești cu ea pe drum, ca nu cumva propria ta conștiință să te dea pe mâna judecătorului.

6. Părinte, am zis, dar care este conștiința mea, și cum să-i aud glasul? Gândurile mele mă strigă din toate părțile și nu știu căruia dintre ele să-i dau dreptate. Conștiința, a spus el, e glasul care se aude în tine după ce tac toate gândurile.

7. Iar odată mi-a spus: Se vede că ești tulburat. Iar eu l-am întrebat: După ce se vede, părinte? După aceea că vorbești neîntrebat despre lucruri mari.

Posted in Jurnal scoțian | 7 Comments

cel mai frumos foc de artificii din viața mea

artificii.jpeg

Când eram preot de țară, cel mai obraznic copil din sat era Marin a lui Șoreanca, un băiețel de vreo 12 ani. Locuia cu bunică-sa pe deal, vai de capul lor, la marginea satului, într-o căsuță de vălătuci surpată pe jumătate din cauza ploilor. Toată lumea se plângea de Marin. Le hârâia câinii prin gard, vorbea urât, fura păsările din drum, se bătea cu băieții. La școală nu da cu lunile, dar învățătoarea era mai degrabă bucuroasă să nu-l vadă.

Am ajuns odată la ei acasă cu molifta din postul Crăciunului. Mă așteptau, știau că vin. Șoreanca măturase casa, făcuse focul și-l îmbrăcase pe Marin cu o cămașă albă.

Ce vrei să-ți aducă moșu’ Nicolae, l-am întrebat într-o doară. Mai erau câteva zile până la Sfântul Nicolae. Băiatului i-au sclipit ochii. Artificii, a zis el pe loc. I-auzi la el, a sărit Șoreanca, n-are cu ce se încălța, da’ vrea artificii. Ți-oi da eu artificii, s-a repezit ea. Băiatul a ferit capul, râzând și el de prostia pe care-o spusese.

În ajun de Sfântul Nicolae m-am dus la Iași să mai cumpăr una-alta. Am cumpărat din Siraj o pereche de ghete și am căutat artificii. Pe vremea aceea se vindeau fără probleme, ba chiar apăruseră din acelea noi, ca niște rachete, care se înălțau sus de tot și explodau într-o ploaie de steluțe. M-am tocmit un pic și am luat o sacoșă de artificii.

Când m-am întors în sat se făcuse deja noapte, nu mai aveam timp să ajung la Șoreanca. Trebuia să mă pregătesc pentru vecernie. Am pus ghetele și artificiile într-un sac și-am rugat un vecin care avea cal să tragă o fugă până la ei.

După vreo oră am auzit primele explozii și-am văzut cerul luminându-se peste casa Șorencii. Mergeam spre biserică și artificiile tot nu conteneau. Din când în când, câte-o scânteie mai puternică scăpăra până-n bezna prin care orbecăiam și-atunci îl auzeam din urmă pe dascăl: măi, măi, băiatu’ ăsta a’ Șorencii o să dea foc la sat!

Posted in Jurnal scoțian | 13 Comments

cum era cenzurată monarhia în traducerile românești ale Bibliei

 

în amintirea Regelui Mihai, la un an de la moartea sa

Pare mai greu de imaginat, dar până și în traducerile Bibliei au existat de-a lungul timpului încercări de cenzură politică sau reflexe de autocenzură, – în tot cazul, constrângeri sau conformări precaute ale editorilor la anumite sensibilități politice care trebuiau menajate.

Sunt mai multe exemple, dar mă opresc în continuare doar la traducerea celor doi psalmi cunoscuți în tradiția ortodoxă ca „psalmii împărătești” (19 și 20, după numerotarea din Septuaginta). Se numesc astfel pentru referințele lor la regalitatea mesianică, dar și pentru că se citeau la începutul Utreniei în cinstea împăraților bizantini, iar mai târziu a domnitorilor ortodocși. Se citesc și astăzi în același loc, în virtutea tradiției, deși semnificația lor nu mai este cunoscută credincioșilor (nici nu mai are de ce). Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 5 Comments

altfel despre ziua națională

eroi

Văd în aceste zile ale centenarului (ca de altfel în fiecare an de ziua națională) punându-se un accent aproape exclusiv pe amintirea împrejurărilor politice și, mai ales, a faptelor militare care au făcut Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Momentele zilei rămân paradele militare, defilările cu steaguri și, desigur, intonarea celebrului „Treceți batalioane române Carpații”, deși, la drept vorbind, după cum se știe, unirea în sine s-a datorat, mai degrabă decât batalioanelor noastre, unui șir de acte politice pașnice, urmat de un succes diplomatic la care s-a muncit din greu.

Nici gând din partea mea de a diminua câtuși de puțin meritele soldaților români la făurirea Marii Uniri. Dar, așa cum se spune că exagerarea este un adevăr care și-a depășit măsura, tot acest festivism cu accente cazone nu se potrivește cu lucrul de bun simț observat în general despre țările moderne: o țară se apără cu arme și cu alianțe politice, dar se întemeiază istoric pe cultura națională și pe limba ei. Altfel spus, meritul armelor vine după cel al culturii, chiar dacă acesta din urmă este mai puțin spectaculos decât un câmp de luptă. Iar România nu a făcut excepție de la această regulă, deși avem impresia, de la Mihai Viteazul la Primul Război Mondial, că, dimpotrivă, o țară se face cu armele, „acum ori niciodată”, într-un moment ales al istoriei ei.

Mai este un cântec foarte popular, care spune multe despre relația noastră cu țara: „noi suntem aici pe veci stăpâni”. Mi se pare că este și aici o neînțelegere a raportului nostru corect cu țara, ca și cum n-am cunoaște ce este țara, ce o întemeiază, în ce fel este a noastră și, atunci, ne imaginăm cu ea într-un raport de dominare, ca să știm că ne aparține. Însă când ați simțit ultima dată nevoia să vă spuneți în casa voastră, „eu sunt stăpân aici”?

Revenind la Marea Unire, ea a fost în cele din urmă un act politic și militar posibil la un moment dat doar pentru că a fost pregătit timp de sute de ani de singura noastră instituție națională care a avut puterea să ne țină uniți chiar și când ne băteam între noi: limba română.

Eroismul ostașilor români și abilitățile unor politicieni inteligenți n-au făcut decât să ne aducă un stat acolo unde exista deja conștiința lingvistică a unui singur popor. Mai înainte ca Mihai Viteazul să-și fi condus armatele în Ardeal, diaconul Coresi trecea munții de la Târgoviște la Brașov, pentru a pune împreună cu preoții din Șchei, dar și cu sprijinul Reformei bazele primului program de carte românească. Pentru „noi, rumânii”, nu încetează el să repete în prefețele tipăriturilor sale, așezându-ne pentru întâia oară numele neamului pe pagina unei cărți. (Însuși etnonimul român apare prima dată în prefața unei cărți din Transilvania, Palia de la Orăștie, 1582 – paradoxal, de propagandă calvină! -, prefigurând singurul nume sub care vor încăpea, până la urmă, și „ungureni”, și „vlahi”, și „rumâni”, și „moldoveni”, și oricum altfel ni s-a mai spus sau ne-am numit de-a lungul timpului.)

N-am avut dintotdeauna imboldul unei unități politice românești, asta e foarte adevărat, dar cu siguranță ideea ei încolțea deja în cuvintele cronicarilor moldoveni și munteni care, plecând de la unitatea limbii, observau unitatea noastră națională („Însă rumânii înțeleg nu numai ceștia de aici [din Țara Românească], ce și din Ardeal, carii încă și mai neaoși sunt, și moldovenii, și toți câți și într-altă parte să află și au această limbă…, că toți aceștia dintr-o fântână au izvorât și cură” – Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Rumânești).

Așa cum, în „Cazania” de la 1643 (Carte românească de învățătură), Varlaam are conștiința că se adresează nu doar Moldovei, ci „cătră toată semințiia romenească”, iar circulația ulterioară a cărții în Țările Române va confirma intuiția sfântului ierarh.

Mai înainte de vitejia moților lui Avram Iancu au fost curajul și știința de carte ale istoricilor și filologilor Școlii Ardelene care au trezit și pregătit conștiința românească. Mai înainte de a fi uniți într-o singură țară, am fost uniți de o singură Biblie, tipărită la București în 1688, reluată cu unele îndreptări la Blaj în 1792 și retipărită la Buzău în 1854. Mai înainte de a avea vreun document al unirii, am avut, dincolo și dincoace de munți, aceeași liturghie  românească a Bisericii Ortodoxe.

Exemplele ar putea continua, dar ce vreau să spun este că România Mare a fost o biruință a limbii române, mai înainte de a fi a victoriilor militare și a diplomației românești. Despre acest lucru aș fi vrut să se vorbească de ziua națională, măcar după ce vor fi stat paradele și ceremoniile, pentru că doar această limbă și cultura ei mai pot avea semnificații pentru următoarea sută de ani a României, dacă-i mai prindem.

Foarte bine că trăim (încă) emoțiile cântecului „Treceți batalioane române Carpații”, dar trebuie spus generațiilor de azi că aceste batalioane n-ar fi trecut niciodată munții dacă înaintea lor n-ar fi fost acolo alți eroi, adesea la fel de anonimi ca soldatul necunoscut, alte sacrificii, alte eforturi care uniseră deja țara în jurul limbii române. În piciorul sfintei mese din Catedrala Națională ar merita să stea într-o zi și numele lor, alături de numele soldaților care au murit pentru România Mare.

Abia din această perspectivă filologică ziua de 1 decembrie este o sărbătoare națională în sens larg, pentru că este a tuturor celor care, indiferent de confesiune și chiar de etnie, au fost cetățeni ai limbii române și ai culturii ei mai înainte de a putea fi cetățeni ai unui stat românesc.

Posted in Jurnal scoțian | 21 Comments

din „Jurnal scoțian”: o poveste pentru Ana, care m‐a întrebat odată cine e Vera şi cum este o zi în paradis 

În mijlocul raiului e o prispă de lemn. Un difuzor vechi e agăţat într‐un cui la intrarea în bucătăria de vară. La 12 fără 10 se transmite buletinul hidrologic. Vocea crainicului e monotonă şi gravă, parcă anunţă o nenorocire, nu cotele apelor Dunării. Baziaş, ieri trei sute de centimetri, scade şapte centimetri. Drâncova, ieri patru sute de centimetri, scade patru centimetri. Gruia, ieri şaizeci de centimetri, creşte doi centimetri. Și aşa mai departe, apele scad sau cresc în fiecare zi, pentru că asta e treaba apelor. Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 28 Comments

din vremea marii disperări naționale. țara unui emigrant și catedrala lui

 

tara

N-am scris până acum despre Catedrala Mântuirii Neamului, dar am tot încercat să înțeleg ura cu care se vorbește despre ea.

Nu cred că problema sunt banii care s-au cheltuit pe construcție, nici arhitectura ei neinspirată. Și despre catedrala de la Iași a spus Iorga că arată ca un uger cu țâțele-n cer, dar până la urmă lumea s-a obișnuit cu ea.

Iar bani sunt în România, vin și din afară și nu se face mai nimic cu ei, adică se scurg în buzunarele politicienilor și ale prietenilor lor. Oricum, cu o catedrală mai puțin n-aveam fix niciun spital mai mult.

Cred că ura cu care se vorbește despre catedrală n-are atât de-a face cu necredința, ateismul sau secularizarea, cât e doar parte din aceeași ură cu care este privită clasa noastră politică.

Este frustrarea unor oameni că niște administrații corupte care le-au răpit o viață decentă au crezut că-și spală păcatele ridicând o catedrală. Așa cum boierul arunca prostimii un pumn de galbeni ca să-și arate milostenia. Iar Biserica a primit și a tăcut. Dacă o singură dată și-ar fi ridicat glasul împotriva fărădelegilor, spunându-le pe nume, mulți dintre criticii catedralei ar fi trecut azi pe lângă ea făcându-și cruce.

Nu cred că este ura unor oameni de a vedea o catedrală ridicată, cât de a o vedea lângă Casa Poporului, întrecându-se cu ea într-o simbolistică a unei monumentalități alienante. „Poporul” și „neamul”. Între ele, sufletul zdrobit al omului mărunt, care nu știe unde să mai fugă.

Dacă această catedrală o făceau regii noștri, așa cum și-au dorit, așa cum au început, n-ar fi fost privită cu atâta ură nici dacă ar fi costat de zece ori pe-atât. Regii au făcut România modernă, i-au câștigat independența, au unit țara și, mai ales, i-au dat speranță. Asta sărbătorim de fapt la centenar, nu România de azi. Catedrala lor este cu adevărat a națiunii întregi și a eroilor săi.

Ce-au făcut însă guvernările care au finanțat construcția catedralei, ca să-și merite în istorie gloria ctitoririi ei?

Au ruinat România, au învrăjbit-o, au pus asupra ei stigmatele cele mai înjositoare, au despărțit-o, au obligat milioane de români să emigreze. Ne-au făcut un rău mai mare decât comunismul însuși în 45 de ani, pentru că ne-au făcut răul de pe urmă. Catedrala lor va rămâne veșnic legată nu de vremurile glorioase ale neamului, ci de vremea marii disperări naționale.

Reprezintă ea speranța într-un viitor mai bun? Sau e doar cavoul național al unui trecut care părea promițător?

Nu știu să răspund la aceste întrebări. Nici nu știu dacă mai am dreptul. Eu nu mai locuiesc în țară, unde ajung foarte rar pentru că biserica mă ține legat aici, dar într-un fel e mai ușor pentru mine. Singura mea țară a rămas limba română, iar catedralele ei sunt cărțile frumoase ale poporului meu.

Pentru unii asta e poezie, dar pentru mine e viața mea de opt ani de zile. Când mi-e dor de Ardeal, deschid Noul Testament de la Bălgrad. Când mă gândesc la București, am Biblia de la 1688. Acasă în Moldova mă întorc cu Varlaam și Dosoftei. Spun povești cu Creangă și fac politică cu Caragiale. Iar când vreau să-mi amintesc de frumusețea pe care-am lăsat-o în urmă, citesc pe Eminescu.

N-am o țară cu mine, dar am cuvântul „țară”, mai vechi decât centenarul. Limba a făcut țara, nu invers. Țara mea exista în cuvintele ei mai înainte ca ea să-și facă vreun stat. Numai în limbajul politic țara e totuna cu statul. Poate că peste o mie de ani statul și catedrala neamului nu vor mai exista, dar țara mea va continua să existe câtă vreme doi români vor povesti între ei în limba lor.

Pentru că lucrurile sunt cuvinte înainte de orice. Nu mai am casă, dar am cuvântul „casă” în care sunt toate casele în care am locuit din copilărie și până când am plecat.

Cuvintele nu stau în dicționare, ci umblă prin lume, din gură în gură, din poveste în poveste, din experiență în experiență, și așa primesc ipostasuri, trupuri. „Și cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi”. Cuvântul „țară” e însăși țara din noi.

Cea mai mare nenorocire e să-ți pierzi limba, nu să locuiești într-o țară străină, nici ca țara ta să ajungă vremelnic pe mâna unor hoți. Câtă vreme cuvintele tale vorbesc despre țară poți să speri că într-o zi ea va fi din nou a ta.

Posted in Jurnal scoțian

jurnal scoțian. fabulos

fabulos

Sunt ani buni de când umblu prin magazinele de-aici și tot nu încetez să mă mir de politețea vânzătoarelor britanice, ieșită din comun, ba chiar aș zice exagerată pentru cineva obișnuit cu magazinele din țară. Nu e vorba că-ți zâmbesc mereu și-ți pun cumpărăturile în sacoșă, dar pur și simplu vorbesc cu tine ca și cum ați fi cele mai bune cunoștințe: cum a fost azi la muncă, eu abia aștept să termin, ce faci diseară, unde mergi în weekend, e grozav la munte – și așa mai departe. Îmi place mai ales că, orice-ai spune, îți dau întotdeauna dreptate.

Dar cel mai mult mă amuză superlativele pe care obișnuiesc să le arunce în discuție la tot pasul. Ați luat plăcintă cu mere? Wonderful! Aveți pungă sau vă dau eu? Mulțumesc, am sacoșa mea. Awesome! Plătiți cash sau cu cardul? Cash, vă rog. Brilliant!

Sigur că e reconfortant să trăiești între oameni atât de încântați de viață, dar pe mine mă bușește râsul când îi aud și nu pot să le răspund la fel. Parcă-mi imaginez cum ar arăta o astfel de discuție într-un magazin din țară: Domnu’, n-aveți 50 de bani mărunt? N-am. Bravo, briliant! Ce să vă dau de rest, o gumă sau o bomboană?

Și sâmbăta trecută mă duceam la biserică, aveam un botez spre seară. Pentru că ajunsesem mai devreme, am intrat într-un Tesco de cartier să fac niște cumpărături. La casă era o roșcată foarte drăguță, cu o pieptănătură ca din anii 30 și cu mult chef de vorbă. Înaintea mea era o doamnă care cumpărase o rochie și acum roșcata i-o întorcea pe toate părțile: Impressive! Ar merge excelent cu niște cizmulițe până la genunchi, nu credeți?

Când mi-a venit rândul, roșcata m-a cântărit o clipă din ochi, cu aerul unui psiholog versat care-și citește clientul numai din felul cum intră în cabinet. Ah, face ea, abia aștept să merg diseară în club și să beau un prosecco rece! Tu ce faci diseară?

N-am mai avut vreme să inventez ceva. Mă duc la biserică, i-am zâmbit cu un aer plin de candoare.

Roșcata s-a schimbat la față pe loc. Ar fi râs ca la o glumă bună, dar nu voia să riște. Așa că mi-a întins restul, a făcut cea mai dulce figură din lume și mi-a șoptit: Fabulous!

Posted in Jurnal scoțian | 17 Comments

încă o dată despre „și nu ne duce pe noi în ispită”

ispita

Câteva întrebări pe care le-am primit de la cititori în urma articolului despre modificarea versetului „și nu ne duce pe noi în ispită” mă determină să revin asupra subiectului. Textul de mai jos e un pic mai lung ca de obicei, dar, pentru cine are răbdare, este nevoie de toată discuția ca să înțelegem sensul acestei cereri din rugăciunea „Tatăl nostru”.

Iar pentru cine n-are răbdare, concluzia este aceasta: sunt nenumărate exemple în Scripturi în care se afirmă că Dumnezeu îi pune pe credincioși la încercare (sau, cu cuvântul vechi, îi ispitește). Confuzia vine doar din neînțelegerea cuvântului ispită, perceput exclusiv negativ în limba de azi, dar care avea în trecut și sensurile de ‛încercare’, ‛cercetare’, ‛probă’. Ispitirea de la Dumnezeu (peirasmós, „încercarea”) are un rol pedagogic și este bună pentru edificarea credincioșilor și progresul lor spiritual. Dacă îi cerem totuși lui Dumnezeu „nu ne duce pe noi în ispită”, este din smerenie, din prudență, din înțelegerea și asumarea neputințelor noastre. Versetul acesta ar putea fi perechea simetrică a replicii „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9,24). Cred, Doamne, dar nu pune la încercare credința mea. Te iubesc, dar nu pune la încercare iubirea mea. Știu că sunt slab, dar primește-mă așa cum sunt și „nu mă duce în ispită/ nu mă pune la încercare”.  Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 29 Comments

zece gânduri despre „bogăția nu e rea în sine”

DSC05626

©Foto: Jurnal scoțian. “Va trouver tes frères”, Paris, 2010

1. Chiar dacă ar fi așa, „bogăția nu e rea în sine”, nu se spune asta într-o lume săracă, în care cele mai multe bogății au fost dobândite prin furt și corupție.

2. Chiar dacă ar fi așa și „bogăția nu e rea în sine”, e de preferat să spună asta oamenii săraci, nu cei bogați. Altfel, e ca și cum sătulul i-ar vorbi despre mâncare celui flămând. Trebuie multă bunăvoință din partea celui care ascultă, dar și multă decență din partea celui care vorbește.

3. Chiar dacă ar fi așa, acolo unde oamenii sunt săraci, bogăția smintește chiar și atunci când este câștigată cinstit. Banul e ochiul dracului, de aceea ar fi mai prudent să nu lăudăm bogăția.

4. Dar nu e așa, chiar dacă se dau exemple de oameni bogați care și-au folosit bine bogățiile. Avraam, Iov sau Iosif din Arimateea sunt doar câteva excepții luminoase de bogați care s-au descurcat cu acest rău „ca prin urechile acului”. Cine dintre bogații de azi e la măsura lor? Cine este măcar ca tânărul bogat, care a păzit toate poruncile Scripturii (Luca 18,21)? A păzit toate poruncile și tot nu s-a descurcat cu bogăția lui. Dacă pentru unul ca el s-a spus, „cât de greu vor intra cei bogați în împărăția lui Dumnezeu”, de ce să ne mai amăgim pe unii ca noi că „bogăția nu e rea în sine”?

5. Mântuitorul a fost atât de sărac că „n-avea unde să-și pună capul”. Fecioara Maria a născut într-un grajd. Apostolii „au lăsat toate” ca să urmeze lui Iisus (Matei 19,27). Iată-i pe toți săraci și exemple ale sărăciei, nu ale bogăției bine folosite. Ce păcat că tocmai ei nu ne-au arătat cum să folosim bine bogăția.

6. Dacă bogăția n-ar fi rea în sine, dacă depinde doar de modul utilizării ei, atunci călugării n-ar mai trebui să depună „votul sărăciei”, ci „votul bogăției care nu e rea în sine”. Dacă  au reușit cu votul sărăciei să facă atâtea fapte bune, vă dați seama cât bine ar face lumii cu „bogăția care nu e rea în sine”.

7. Unii preoți și episcopi justifică bogăția în predicile lor, pentru că ei înșiși sunt bogați sau, oricum, mai bogați decât cei mai mulți dintre enoriașii lor. Poate că ei ar trebui să spună sincer: Iată, poziția noastră ne-a adus să avem unele bogății, mai mult decât aveți voi, dar să ne lumineze Dumnezeu să le folosim așa cum trebuie.

8. Însă când ei spun, „bogăția nu e rea în sine, depinde cum o folosești”, poporul trebuie să înțeleagă, „bogăția noastră nu e rea în sine”, totuși e bine ca voi să nu v-o doriți. De aceea sunt tot atât de credibili ca un om plesnind de sănătate care spune unor bolnavi că „boala nu e rea în sine”.

9. Banul e ochiul dracului numai când e al altuia. Când e al nostru, e bun și sfințit.

10. Nu știu, o fi rea, n-o fi rea „bogăția în sine”, dar știu că cea mai bună e tot calea de mijloc: „Sărăcie şi bogăţie nu-mi da, ci dă-mi pâinea care-mi este de trebuinţă” (Pildele lui Solomon 30,8).

Posted in Jurnal scoțian