dezlegare la pește

Gagarin se trezise de dimineață și cârpise cu o scândură locul din gard pe unde ieșeau găinile în drum. Când intră în bucătărie ca să mănânce un ou, prinse la televizor sfârșitul buletinului de știri. O fată frumoasă tocmai spunea, vă reamintim că astăzi este sărbătoare și se mănâncă pește, rămâneți mai departe cu noi pentru horoscopul zilei. Lui Gagarin i se păru că seamănă un pic cu fata lui din Spania. Se uită la ceas. La ora aceea ieșea de la serviciu. Oare horoscopul o fi la fel și în Spania, se gândi el.

Ieși la gard să fumeze o țigară. În capul drumului apăru baba Aneta a lui Grosu, sărind din piatră în piatră, să nu se murdărească de noroi. Baba naibii, își spuse cu ciudă, n-are stare acasă.

Săru-mâna, tanti Aneta. Da’ unde te-ai pornit așa de dimineață? Până la Avel, răspunse femeia. Aș lua niște pește, că azi se mănâncă pește. 

Da’ de ce se mănâncă pește, ar fi vrut Gagarin s-o întrebe, dar era sub demnitatea lui să ia în seamă toate prostiile unei babe. Bătrâna își văzu de drum. 

Baba dracului, se enervă Gagarin în urma ei, cum le știe ea pe toate. Auzi, se mănâncă pește. Scuipă în dușmănie peste gard și mai aprinse o țigară. O să-i spună fetei că dacă nu vine acasă de Paști, nici să nu mai vie. 

Din curtea de peste drum ieși Colomentul. Se îmbrăcase cu costumul de bun și-și pusese pe cap chipiul de ceferist. ’Neața, vecine, îl salută Gagarin. Da’ unde te-ai gătit așa frumos? Mă duc la primărie, mormăi Colomentul. Iar au lăsat dracii ceia oile pe islaz. Nț, nț, nț, făcu Gagarin, îți spun eu că-s mână-n mână cu primarele, n-ai ce să le faci. Mai vedem noi când le-oi ologi vreo două oi, se răsti Colomentul. Hai, Doamne-ajută!

Auzi, Colomentule, îl opri Gagarin. Nu intri și pe la Avel? Cică azi se mănâncă pește. Păi mănânce cui îi place, dracu’ să-l ia, că mie nu-mi place. Hai, sănătate, că mă grăbesc!

Mare bou ești, Colomentule, îl înjură Gagarin în gând. Du-te învârtindu-te, n-o să rezolvi nimic!

Intră înciudat în casă și se foi de colo-colo. Ar fi trebuit să curățe streșinile care picurau, dar n-avea chef de nimic. Își turnă un pahar de vin și puse mâna pe telefon.

’Neața, fa, ai ajuns acasă? M-am gândit eu. Iaca ce să fac, tot cu boalele astea de găini, că iesă în drum. Auzi, fa, da’ voi nu veniți încoace? N-am zis noi că-i facem lui mă-ta de șapte ani? Apoi știu că lucrați, da’ ziceai că să mai vedeți. Da’ ce, lucrează și de Paști? Măi, măi, da’ niciun Dumnezeu nu mai aveți. Păi sigur, nu mai știți de nimica, ce să mai știți voi. Da’ măcar încolo să veniți, până-n vară, ca să rezolvăm și treaba cu pământul. Păi nu? Hai, vorbește cu bărbat-tu. Auzi, fa? Stai așa. Da’ ce zicea baba Aneta, că azi se mănâncă pește? Aneta lu’ Grosu. Lasă, știu eu că-i sărbătoare, da’ eu te-ntreb de ce se mănâncă pește. E bun cui îi place, dracu’ să-l ia. Da’ nu înjur, fato, întrebam de ce se mănâncă pește. Cum? Ce să-ți spun, că n-am ceva mai bun de făcut. Bine, fa, hai, aveți grijă. Da, mai vorbim. Hai, pa, Doamne-ajută!

Gagarin dădu pe gât paharul de vin, își îndesă căciula pe cap și ieși în drum. Mai la vale se întâlni cu fata lui Boian care ducea niște sacoșe. Auzi, fa, o opri Gagarin, o adus pește la  Avel? O adus, nene Gagarin. 

În dreptul școlii îi tăie calea văru-său, care se ducea cu căruța la treabă. Da’ ce faci vere, v-au chemat și azi? se miră Gagarin. Ne-au chemat, dracu’ să-i ia, c-au adus piatră la stație și n-are cine s-o împrăștie, – da’ ce-i azi? Cică-i sărbătoare, zicea baba Aneta că se mănâncă pește. D-apoi mănânce cine are, că iară le-au scumpit pe toate hoții ăștia. Da’ tu un’ te duci? La primărie, vere. Au lăsat dracii ceia oile-n islaz. Măi, măi, clătină din cap văru-său, așa nu se mai poate.

De la casa învățătoarei, Gagarin o coti prin cimitir și ieși la biserică, unde dădu nas în nas cu popa care tocmai intra la slujbă. Gagarin, ce bine-ai nimerit, se bucură părintele. Hai de-l ajută pe Vasile să ducă lemnele în magazie. Da’ unde te duceai? La primărie, părințele. Dracii ceia cu oile sunt mână în mână cu primarele, trebuie să facem ceva. Vezi-ți de treabă, îl sfătui părintele, n-ar primarele nicio vină, sunt alții mai sus.

Sfârși de mutat lemnele și părintele îl cinsti c-un pahar de vin. Ziceam, părinte, să-i fac de șapte ani lu’ femeia mea. Îi facem, Gagarine, cum să nu, Dumnezeu s-o ierte. Da’ după Paști, părinte, să vie și a mea acasă. Când vrei tu, Gagarine. Da’ nu vine de Paști? Nu vine, părinte, că lucrează bărbatu-său. Doar știți cum e la ei. Ei, nu știu, oftă părintele, doară și-a mea e-n Germania. Da’ nu era în Anglia? se miră Gagarin. Era, da’ între timp s-a mutat la nemți, se câștigă mai bine acolo. Așa, deci, se dumiri Gagarin. Păi atunci, eu mă duc. Da’ ce voiam să vă mai întreb, se mănâncă astăzi pește? Cum să nu, Gagarine, e dezlegare la pește. Da’ de ce se mănâncă pește? Păi n-auzi, făcu preotul, e dezlegare la pește. Am înțeles asta, îl aprobă omul, da’ de ce nu se mănâncă brânză sau ouă? De ce pește? Părintele se gândi câteva clipe. Pentru că și Mântuitorul a mâncat pește. Nu erau apostolii pescari? La Paști mâncau miel, iar în rest mâncau pește. Nu mâncau și ouă? se miră Gagarin. Ei, o fi mâncat și ouă, râse părintele, da’ peștele e mai bun. Bun cui îi place, făcu Gagarin.

De-acolo se duse la cârciumă, bău un sfert de vin roșu, apoi se întoarse acasă și toată ziua curăță streșinile. În noaptea aceea Gagarin avu un vis: se făcea că erau cu toții la pomenirea de șapte ani a femeii lui și că însuși Domnul nostru Iisus Hristos slujea la parastas și cânta veșnica pomenire. Domnul se așezase la masă chiar lângă el și într-un moment când toți ceilalți vorbeau și se veseleau, s-a aplecat spre el și i-a șoptit la ureche:  Gagarine! Fericiți cei săraci cu duhul.

Advertisements

câteva recomandări pentru cei care vor să se spovedească

Sunt câteva lucruri pe care le spun mereu în biserică și pe care m-am gândit acum să le reamintesc pe scurt celor care se vor spovedi în postul acesta.

1. Spovedania nu este interogatoriu sau judecată, ci mărturisire de bunăvoie, după cum îi spune și numele: „Taina mărturisirii”. Așa încât nu așteptați întrebările preotului: ați putea să vă spovediți foarte bine și la un preot mut. Gândiți-vă de acasă ce aveți de mărturisit, eventual notați undeva ca să nu uitați. Nu vă duceți la spovedanie nepregătiți. 

2. Rolul spovedaniei nu este ca să vă „spuneți” păcatele, ci să vă judecați singuri și să vedeți astfel unde și cum greșiți față de Dumnezeu și față de aproapele vostru. Preotul nu este decât martorul sincerității voastre și măsura umană a greutății greșelilor voastre față de voi înșivă, de aceea spune Scriptura „mărturisiţi-vă unul altuia păcatele” (Iacob 5,16).

3. Mai înainte de a vă duce la spovedanie, încercați să vă împăcați pe cât posibil cu cei cu care sunteți certați. Sfinții Părinți spun că pacea e de patru ori mai mare decât dreptatea. Iertați și cereți iertare. Dar dacă nu puteți, spuneți măcar un cuvânt bun, dați un semn, faceți măcar un mic gest de bunăvoință.

4. Recitiți cu atenție cele zece porunci, dar nu vă opriți la litera lor, ci încercați să ajungeți la duhul acestora. „Să nu furi”, de exemplu, nu înseamnă doar să nu iei ceea ce nu-ți aparține, ci la fel de bine să nu înșeli la cântar sau la preț, să nu primești șpagă, să nu vinzi lucruri sau servicii proaste, să nu plătești o muncă în bătaie de joc și așa mai departe.

5. Întrebați-vă mai ales dacă îl iubiți cu adevărat pe Dumnezeu, dacă nu cumva vă puneți dragostea, credința și speranța în altceva. Faceți un mic test: dacă vi s-ar îndeplini pe loc o singură dorință, cea mai mare, care ar fi aceasta? Gândiți-vă bine, pentru că „unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6,21). 

6. Gândiți-vă la greșelile pe care le-ați făcut (sau le faceți) față de cei din casă și familie, față de colegii de muncă, față de prieteni, cunoscuți și necunoscuți. Întrebați-vă dacă vă rugați și pentru ce, dacă mergeți la Liturghie și pentru ce, dacă vă împărtășiți și pentru ce, dacă postiți și pentru ce, dacă vă luptați cu patimile voastre, dacă iertați, dacă ajutați pe alții, dacă citiți Evanghelia și trăiți după cuvântul ei.

7. Nu există păcate „mici” sau „mari”: orice lucru pe care-l ai pe conștiință este cel mai mare păcat. Niciodată să nu faci nimic împotriva conștiinței tale, nu te va ierta niciodată.

8. Vorbiți la spovedanie despre păcatele voastre, nu despre alții. Nimeni altcineva la urma urmei nu e vinovat de prostiile noastre.

9. Spovedania să fie simplă, directă, asumată, fără detalii și explicații inutile. Nu trebuie să vă justificați, nu vă căutați scuze. Modelul spovedaniei se găsește în cuvintele tâlharului răstignit pe cruce de-a dreapta Mântuitorului: „Pe drept primim cele cuvenite, după faptele noastre” (Luca 23,41).

10. Nu intrați în detalii, încercați să fiți cât mai conciși, mai așteaptă și alții la rând. Dacă aveți nevoie de o discuție mai lungă cu preotul, e bine să fixați o întâlnire separată.

Plecând de la spovedanie, încercați să fiți măcar un pic mai buni decât atunci când ați venit, să schimbați lucrurile greșite, să nu le repetați, să fiți mai atenți la faptele, gândurile și cuvintele voastre. O spovedanie cinstită e ca întoarcerea acasă a fiului risipitor: Tatăl ne-a îmbrăcat din nou cu „haina cea dintâi” și ne-a pus la masă de-a dreapta Lui, măcar cât durează cina să nu ne dăm iarăși în petic.

dragostea care se coboară

părintelui Nicolae Tănase de la Valea Plopului

1. Eram odată la starețul Clement, într-o zi de post. Primise de la Sfântul Munte o sticlă rară de ouzo. Eu o făceam pe sfântulețul, dar trăgeam cu coada ochiului: ce-aș mai bea un uzache! Apoi tot eu mă rușinam de gândul meu păcătos: e post, nu te gândești?, plus că e de dimineață și nu-i bine să bei pe stomacul gol. Și tot așa, pătimind de gânduri, până când starețul Clement a luat sticla, a desfăcut-o și mi-a turnat un păhărel fără să spună un cuvânt.

2. Altădată mergeam cu el la o mânăstire. Nu știu ce făcuserăm de întârziaserăm pe drum, era de-acum noapte și eu mă gândeam doar că o să ajungem după cină și va trebui să mă culc flămând. Am ajuns într-adevăr pe la miezul nopții, dar starețul a rugat-o pe sora care ne primise să ne aducă în cameră două porții de mâncare de la bucătărie. Apoi, când am rămas singuri, a pretins că nu se simte bine și mi-a zis să mănânc și porția lui, ceea ce-am și făcut fără cea mai mică remușcare. Chiar crezusem că nu se simte bine.

3. Dragostea înseamnă să porți și slăbiciunile aproapelui tău, nu doar calitățile sale. Cea mai înaltă formă de asceză este dragostea care se coboară la neputințele aproapelui.

4. Uneori starețul mă chema de la strană când Liturghia ajungea la „Tatăl nostru” și-mi spunea: îmbracă repede stiharul și ieși la predică. Dar nu sunt pregătit, mă panicam eu, n-am să pot spune un cuvânt! Iar el zâmbea: izvorul țâșnește numai când e strâns din toate părțile.

5. La primele spovedanii, așteptam ca starețul să-mi pună întrebări, așa cum fac duhovnicii. Dar el nu mă întreba nimic. Nu știu ce să zic, îi spuneam, întrebați-mă dumneavoastră. Nu trebuie să te întreb eu, spunea el. Oare nu zici tu în fiecare zi: „Căci fărădelegea mea eu o cunosc”?

6. Odată eram foarte abătut și i-am spus: nu-l mai înțeleg pe Dumnezeu. Starețul mi-a zis: ca să-l înțelegi, trebuie să uiți tot ceea ce știi despre El. Cum așa, m-am mirat, să uit și că Dumnezeu este iubire? Să uiți ce știi tu despre iubire, mi-a răspuns el.

7. L-am întrebat odată cum trebuie să fie predica ideală a unui preot. Cinci lucruri să le ai în vedere, mi-a zis: Să nu te predici pe tine ci pe Hristos. Să nu spui lucruri împotriva bunului simț. Să nu spui lucruri împotriva dragostei de oameni. Să nu justifici niciodată suferința. Să nu fie vorbele tale mai mari decât faptele tale.

8. L-am întrebat ce înseamnă „mărgăritarul de mult preţ, pe care aflându-l un negustor s-a dus și a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat.” Mi-a zis: e atunci când cunoști ceva față de care tot ceea ce știi merită să fie lăsat și uitat. N-am să pot asta niciodată, i-am răspuns, n-am atâta credință. A clătinat din cap: pentru asta nu-ți trebuie credință, pentru asta îți trebuie nebunie.

9. Dar cel mai adesea starețul era vesel și-i plăcea să glumească, iar când mă vedea pe gânduri, mă primea cu cuvintele: „toate-s bune, una-i rea: nu-s parale la curea!” Cea mai cinică interpretare a crizelor mele metafizice!

10. Iar când m-am făcut preot, mi-a dăruit cel mai frumos veșmânt al lui de liturghie, unul grecesc, alb, brodat cu cruci albastre. Starețul era micuț de statură și veșmântul lui îmi era mai scurt cu o palmă, dar de câte ori îl îmbrăcam, mă gândeam: veșmântul e bun, dar n-am eu dragostea care să mă coboare la lungimea lui.

Mic îndrumar despre iertarea copiilor risipitori

1. Nu poți opri plecarea de acasă a fiului risipitor. Asta nu înseamnă nici că l-ai crescut prost, nici că nu te iubește, ci că vrea să aibă propriile sale experiențe de viață, așa cum și tu le aveai pe-ale tale la 16, 18 sau 20 de ani.

2. Dă-i toate sfaturile de care are nevoie, dar nu te pune în calea lui chiar dacă nu ești de-acord cu el. Dimpotrivă, ajută-l să-și urmeze drumul pe care și l-a ales. Dacă a greșit, pe același drum se va întoarce mai târziu înapoi la tine.

3. Nu te umili în fața lui, dar nici nu blestema în urma lui. Chiar de ți-ar lua cu el și jumătate de inimă, roagă-te pentru el să se întoarcă sănătos acasă. Cel mai important este să știe că se poate întoarce oricând acasă.

4. Ai nădejde în tot ceea ce-ai pus bun în el de-a lungul timpului. Dacă ai pus în el ceva bun, într-o zi își va veni în sine și se va regăsi.

5. Nu aștepta ca cel care ți-a greșit să facă singur tot drumul înapoi. Ieși în calea lui, pentru că povara greșelii lui e mai grea decât supărarea ta.

6. Nu-i mai fă morală celui care s-a întors acasă ca să-ți ceară iertare. Dacă și-a cerut iertare, înseamnă că a înțeles unde a greșit și și-a învățat lecția.

7. Nu te plânge de suferințele tale și de tot ce-ai avut de tras de pe urma lui. Nu mai pune pe sufletul lui remușcări suplimentare.

8. Dacă l-ai iertat, atunci îmbracă-l pe el cu „haina lui cea dintâi”. Adică privește-l ca și cum nu s-a schimbat nimic din dragostea ta pentru el. Nu-l pune la coada mesei, nu te uita la el cu subînțelesuri, nu-i mai aminti cât necaz ți-a făcut, ci străduiește-te să-l vezi ca la început.

9. Apără-l înaintea fraților lui și a tuturor celor care-l acuză. Nu-l bârfi, nu-l expune judecății altora.

10. Dacă copilul tău greșește a doua oară, ia de la capăt acest îndrumar, pentru că n-ai de ales dacă vrei să se întoarcă acasă.

Șapte capete despre vameșul Zaheu

1. L-am întrebat odată pe starețul Clement: de ce căuta Zaheu să-l vadă pe Iisus? Ce-l interesa pe el cum arăta Iisus? Citește cu atenție, mi-a răspuns starețul. Evanghelia nu zice „căuta să-l vadă pe Iisus”, ci „căuta să vadă cine este Iisus”. Încă un profet ca atâția alții? încă un învățător de lege, încă un înțelept, încă un zelot venit să stârnească mulțimile contra romanilor? Chiar și omul cel mai păcătos nu este mulțumit cu viața lui și caută o rațiune sau o întâlnire care să-l schimbe, dar e sătul de morala obișnuită.

2. Bine, am zis, dar Iisus n-a făcut decât să se autoinvite în casa lui: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Ce-a fost așa de extraordinar în întâlnirea asta, ca să-l schimbe pe Zaheu? Multe, a zâmbit starețul. Considerația lui Hristos. Păcătoșii sunt obișnuiți să-i disprețuim. Iată, „toţi murmurau, zicând că Iisus a intrat să găzduiască la un om păcătos”. Dragostea. Păcătoșii se așteaptă să-i urâm. Comuniunea. Păcătoșii știu din start că sunt excluși, dar „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”. Bucuria. Cuvântul lui Hristos l-a bucurat pe Zaheu, zice Evanghelia, or păcătoșii se așteaptă să fie certați de cei drepți, nu invitați la vreun motiv de bucurie.

3. Dar de ce zice Evanghelia că s-a suit într-un copac? De ce nu i-a stat Domnului în drum, pentru că nu era un oarecare, era totuși mai-marele vameșilor. E un sens spiritual aici, a răspuns starețul. Ca să-l vezi pe Hristos, trebuie să faci efortul să te înalți un pic dintre păcatele tale, măcar cât te-ai urca într-un copac.

4. Dar de ce zice Zaheu, „dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”? Nu putea să întoarcă o singură dată, n-ar fi fost de-ajuns? Sunt două înțelesuri aici, a răspuns starețul. Sensul literal este că orice păcat te face de patru ori vinovat: întâi față de Dumnezeu, apoi față de conștiința ta, a treia oară, față de cel căruia i-ai greșit, a patra, față de societatea pe care ai corupt-o prin păcatul tău. Iată de ce Zaheu a simțit nevoia să-și răscumpere împătrit fărădelegile sale.

5. Iar sensul mistic, a continuat starețul, este să ne amintească de cele patru trepte prin care se lucrează păcatul în om: venirea gândului păcătos, gândirea gândului păcătos, hotărârea de a-l urma și, în sfârșit, fapta propriu-zisă. Nu greșești o singură dată păcătuind, ci de patru ori greșești, pentru că de patru ori te-ai fi putut opri.

6. Am spus atunci: și eu sunt păcătos, vreau și eu să întorc împătrit. Întoarce o dată pentru conștiința ta, a spus starețul, Hristos le-a întors pe celelalte trei pentru tine.

7. Și eu sunt păcătos, am insistat, vreau și eu să mă urc într-un sicomor, să văd cine este Hristos. Urcă-te pe cruce, a spus starețul, de acolo se vede Hristos cel mai bine.

o cină în trei

Nu mă pot imagina nicio singură clipă citindu-l „postum”. Nu-mi pot închipui cum este să vorbesc despre el la trecut. E ca și cum aș fi murit și eu sâmbătă noaptea și de a doua zi ar  fi trebuit să uit asta. N-o să mai pot recita/citi/auzi niciodată versuri de Emil Brumaru fără sentimentul că am îmbătrânit brusc, ca în basmul în care Făt-Frumos deschide pentru ultima dată lada cu amintiri. Moartea sa, tăcerea sa de-acum înainte, postumitatea năprasnică a reparatelor și a îngerilor lor protectori este ca o alungare din paradis. Am îmbătrânit peste noapte și moartea este de-acum foarte aproape, foarte posibilă. Bucătăria paradisiacă s-a închis, festinul vegetal s-a veștejit.

Duminică dimineață, nu știu ce mi-a venit. Doar cu un minut înainte de a începe Sfânta Liturghie, m-am dus într-un colț din altar și m-am uitat pe telefon, dacă nu am vreun mesaj urgent. Mai fac asta doar când sunt în stări foarte proaste, cuprins de presimțiri negre. Copilul care mă ajută la slujbă deja ridicase cădelnița cu tămâie, să acoperim sfintele taine. Pe telefon era un singur mesaj, de la o prietenă din țară: „A murit Emil Brumaru”. N-a trecut atunci niciun fior prin mine, n-am realizat nimic, eram prea aproape de sfânta liturghie, de cerurile deschise deasupra mea. I-am făcut semn băiatului să lase cădelnița jos. M-am dus la sfintele taine, am scos o părticică din prescura morților și am pus-o lângă trupul lui Iisus: Odihnește, Doamne, pe robul tău Emil, acolo unde nu mai este nici durere, nici întristare, nici suspin. Apoi m-am simțit toată slujba atât de ușurat, atât de fericit, ca și cum pentru prima dată aveam să stăm la o cină în trei și să povestim fără de grijă toată seara, Emil, eu și bunul nostru Dumnezeu.

să nu muriți pentru țara care nu știe cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei

[Am scris textul de mai jos acum patru ani și de atunci îl reiau de fiecare dată pe 22 decembrie, și am să-l public în fiecare an până în ziua când am să știu cum a murit prietenul meu.

Din când în când apar niște procurori, în momente bine alese, și ne aruncă praf în ochi că au mai deschis un dosar al revoluției, că au mai pus sub acuzare pe cineva, că într-o zi vom afla adevărul și vinovații vor plăti dacă nu în fața justiției, măcar în fața istoriei. Au trecut 29 de ani și cred că ziua aceea e tot mai departe, cu fiecare martor care, inevitabil, moare, cu fiecare mărturie care se pierde, cu fiecare minciună care se scrie peste ce a fost atunci.

Un lucru este însă foarte clar: în decembrie 1989, puterea armată a lui Ceaușescu a omorât mai puțini oameni decât noua putere constituită în jurul lui Ion Iliescu. Iar vina sa este îndoită, nu doar pentru partea sa din morții de la revoluție, ci și pentru că el a fost liantul regrupării partidului și securității la conducerea României, cu consecințele dezastruoase pe care le trăim până astăzi.

Pe 10 ianuarie 1990 apărea la Brașov primul număr al revistei studențești „Replica”, în care publicam editorialul cu titlul: „Tot ei sunt!”. Doar câteva zile mi-au trebuit ca să-i văd cum se regrupează, la „județeana de partid”, la  miliție, la procuratură, pretutindeni în noua putere care se zvârcolea ca șarpele cu capul tăiat. Și după 29 de ani, tot ei sunt în toate, ca substratul unei noi și fatale etnogeneze românești, – e de-ajuns să scrijelim un pic la suprafață ca să le descoperim moștenirea toxică din aerul căreia respirăm noi și copiii noștri. Mai este ceva de făcut? Mai este vreo baricadă de ridicat? Mi-e teamă că nu ne-a mai rămas decât să murim frumos și individual, iar ultima baricadă pe care o mai are fiecare de apărat este propria sa conștiință.]

***

Revoluția este o stradă cu numele unui copil

La sfârşitul unei zile de vară, pe strada Sublocotenent Adrian Ioanesei din Vaslui, colţ cu cimitirul Eternitatea, a oprit o maşină din care a coborât un bărbat care părea încă tânăr. Bărbatul a făcut câţiva paşi la întâmplare, rotindu‐şi ochii de jur împrejur. Mare lucru nu era de văzut. O stradă la periferia oraşului, cu case pitite printre copaci şi bolți umbroase de vie. Câţiva băieţi jucau fotbal în drum, strigând unii la alţii. Bărbatul privi un timp joaca lor gălăgioasă şi în cele din urmă se îndreptă spre ei. Îl întrebă pe primul copil lângă care ajunse, puştiul care stătea în poartă, cum se cheamă strada.

— Ioanesei Adrian, a răspuns copilul, atent la joc și abia aruncându‐i o privire. Însă un băiat mai mărişor a oprit mingea sub talpă şi l‐a întrebat pe străin:
— Da’ pe cine căutaţi?
— Pe Adrian Ioanesei, a zâmbit bărbatul. Băiatul l‐a privit lung ca pe un ciudat. Ceilalţi copii se apropiară curioşi.

— Veneam aici să ne jucăm de‐a cowboyi și indienii, a continuat bărbatul care părea încă tânăr. Uite‐acolo, în cimitir, le arătă el spre gardul de beton coşcovit. Problema era că niciunul nu voia să fie cowboy. Amândoi voiam să fim indieni, să tragem cu arcul, să citim urmele, dar mai ales pentru că ne plăcea în secret de‐o indiancă, Colma Puşi, o colegă de clasă. La ce şcoală sunteţi? Noi eram la numărul 4. Cum ajungeam acasă, aruncam ghiozdanele şi o zbugheam la joacă. Ziceam că mormintele sunt cazemate şi ne alergam cu tubermanele printre cruci, până ne alungau vecinii de peste drum, sătui de chiuiturile noastre.

Știţi ce erau tubermanele? Nişte ţevi de plastic, groase cât degetul, pe care le furam de prin şantiere. Ne făceam săgeţi de hârtie şi le suflam prin tuburile acelea. Ca să nu ne certăm, muream cu rândul, iar cine câştiga stătea cu Colma Puşi în bancă.

Până la urmă Colma Puşi a aflat povestea şi râdea la noi cu gura ei proaspătă ca un miez roşu: cine a fost la rând să moară? Fata asta era tare frumoasă, o brunetă cu părul lung, pe care eu i-l mirosisem odată pe furiş şi mi se păruse că mirosea a dulceaţă de nuci.

Toamna următoare am plecat cu toții la liceu. Eu îmi scriam cu Adrian din când în când, cum ne merge, ce mai fac băieţii, dar mai mult îmi scriam cu Colma Puşi.

Pe urmă, când eram student la Braşov, a început revoluţia. Adrian îmi scrisese ultima scrisoare prin toamnă. Îl felicitasem de ziua lui, împlinea 20 de ani. Era soldat în termen la o unitate de pe lângă Piatra Neamţ.

Voi nici nu eraţi născuţi pe‐atunci. Copii, revoluţia asta a fost război în toată regula, pe cuvântul meu. Mulţi indieni curajoşi au murit atunci. Să fi văzut voi cum zburau gloanţele în jurul nostru, cum scrâşneau TAB‐urile, dar şi noi trăgeam cu arcurile, îi goneam cu caii, aruncam săgeţi din tubermane, până i‐am învins pe terorişti. I‐am bătut măr. 

Când s‐a făcut pace şi m‐am întors acasă, am găsit o scrisoare de la Colma Puşi. Erau doar câteva rânduri, aşa cum vin toate veştile despre nenorociri. Prietenul nostru Adrian murise în noaptea de 23 spre 24 decembrie, lângă Buzău, împuşcat de terorişti. „A fost rândul lui să moară”, se încheia scrisoarea lui Colma Puşi. 

Nu‐mi spunea cum a murit, dar eu am ştiut imediat că s‐a luptat curajos şi că nu l‐au putut răpune cu una, cu două. Câteva luni mai târziu, am găsit într‐un ziar din Vaslui o notiţă scrisă de un căpitan de jandarmi: soldatul Ioanesei Adrian a murit împuşcat pe la spate, în cap şi în inimă, „cu gloanţe de provenienţă necunoscută, trase dintr‐o armă de construcţie specială”. Exact aşa scria în raportul căpitanului de jandarmi: „gloanţe de provenienţă necunoscută, trase dintr‐o armă de construcţie specială”. 

Ce v‐am spus, copii? Împuşcat pe la spate de un cowboy laş! L‐au îngropat aici, în cimitir, între vechile noastre cazemate, cum i se cuvenea unui indian. Țara noastră l‐a decorat şi a dat numele lui drumului acestuia, unde vă jucaţi voi acum.

Într‐o zi o să mergeţi şi voi la un război. Alte drumuri aşteaptă să primească numele voastre. Dar să ţineţi minte, le-a mai spus străinul, înainte de a pleca: voi să nu muriţi pentru țara care nu ştie cu ce gloanţe au fost omorâţi copiii ei. 

țara de cruci

Ultima dată când am ajuns acasă, prin toamnă, am rămas uimit câte cruci sunt în România. Nu observasem asta până atunci sau nu mă gândisem niciodată dacă sunt puține sau multe. Ori poate m-am obișnuit aici, unde nu prea sunt cruci la vedere. Poți să treci Scoția dintr-o parte în alta fără să vezi o singură cruce. 

Dar acasă, într-un singur drum cu mașina de la București la Iași, am văzut mai multe cruci decât oameni, ca într-o țară de cristoși. Cruci-troițe, cruci-monumente, cruci pe biserici, cruci la fântâni, cruci ale eroilor de război, cruci ale martirilor revoluției, cruci și cimitire. Cruci pe marginea șanțului, uneori câte două, trei pe lângă o bancă de lemn, ca niște băbuțe ieșite să vorbească în drum. Nu-i sat să nu te primească în șosea cu cimitirul plin de cruci, mai îngrijit și mai frumos decât școala sau clădirea primăriei. S-au subțiat satele și s-au tras în jurul crucilor cum se trage sângele în omul bolnav.

Peste drum de casa bunicilor (astăzi a unor străini), drept în gardul vecinilor, crucea lui Tonel, împodobită cu ghirlande electrice ca un pom de Crăciun. Am fost prieteni în copilărie, pe locul acela jucam tăblițe cu capace de bere. L-am întrebat pe taică-său, de ce n-ați pus troița la mormânt, ce v-a venit să o puneți la poartă. De unde mormânt părinte, a zis taică-său, pe Tonel săracu’ l-am îngropat în Italia.

Dacă o iei la întâmplare peste un deal e posibil să nu găsești nicio casă, nicio așezare, niciun copac, dar în mod sigur dai undeva peste o cruce. Dacă intri prin case, tot cruci de oameni pământii care-ți povestesc despre sărăcie, boli, singurătate și copii așteptați acasă de sărbători.

Cruce-n cer, cruce-n pământ. România, țară de cruci. Țară de cristoși, țară de irozi.

din „Jurnal scoțian”, o poveste mai veche: mama‐euglenă

Cea mai fascinantă jucărie pe care am avut‐o în copilăria mea a fost o lupă. Am văzut‐o în mâna unui băiat, cum a aţintit‐o la soare asupra unui petec de hârtie şi acela s‐a aprins imediat. Mi s‐a părut cea mai mare minune din lume şi, pe loc, i‐am dat bicicleta mea în schimbul lupei. Acasă am inventat o poveste, că mi‐au furat‐o nişte ţigani. Nici nu mă omoram eu să mă plimb cu bicicleta. Dar să ai o lupă, abia asta era o chestie grozavă. 

Nu mă mai săturam să‐mi privesc degetele, unghiile, crestele şi şanţurile reliefului papilar, porii din piele, aluniţele şi firele de păr, literele din cărţi, petele de cerneală, picăturile de supă, firimiturile, firele de păianjen şi musculiţele moarte, – toate se arătau sub lupa mea ca o lume descoperindu‐şi numai pentru mine contururile ei fascinante şi detaliile necunoscute. Mai târziu, când făceam biologie la şcoală, luam apă din bălţi şi mă chinuiam ore în şir să văd euglena verde, pentru că profesoara ne spusese că euglenele mai dezvoltate pot fi observate cu o lupă puternică. Or, eu aveam o lupă puternică.

În tot acest timp, mama a intrat în camera mea la intervale regulate, să mă cheme la masă, ori să‐mi aducă rufele călcate, sau să se refugieze din calea tatălui meu, dar niciodată n‐am simţit nevoia să‐i spun nimic despre mine şi nici ea n‐a simţit nevoia să‐mi spună despre ea, ca şi cum ne‐ar fi fost ruşine unul de altul. Nu am vorbit cu mama, în toată copilăria mea, mai mult de câteva ore la un loc. 

De Crăciun i‐am trimis mamei un pachet. E prima dată când îi trimit un pachet. În ceilalţi ani îi trimiteam bani, să‐şi cumpere ea ce avea nevoie, dar aflam apoi că‐i punea deoparte, să fie acolo. „Să fie acolo” – asta era vorba ei. Și mai avea o expresie: „Poate îl dăm cuiva”. Pe vremuri, când căpătam ceva mai deosebit, de la rudele mai înstărite, o sticlă de băutură, un parfum, un săpun Fa, mama îl punea în vitrina din sufragerie: „Poate îl dăm cuiva”. Vorba asta mi‐a rămas în minte şi mă urmăreşte şi acum. Când primesc ceva bun, primul meu gând e să‐l pun deoparte, „poate îl dau cuiva”, ca şi cum mie nu mi s‐ar cuveni. Uneori desfac un lucru, de care n‐am nevoie, numai de‐a naibii, ca să ştiu că n‐am să‐l dau „cuiva”. Mi‐a explicat un prieten psihiatru că asta se cheamă poverty shock. 

Deci i‐am trimis mamei un pachet. I‐am pus papuci de casă îmblăniţi, un cesuleţ de mână foarte frumos (pe care l‐am luat la reduceri pe o nimica toată), prăjituri, cidru, o lumânare parfumată, ceai verde, ulei de măsline şi nişte cosmetice. Pe unele lucruri a trebuit să lipesc bileţele cu explicaţii: „cremă de mâini”, „cidru – un fel de vin slab din fructe” sau „prăjituri englezeşti tradiţionale, poţi să le mănânci aşa sau să le pui un pic la cuptor”. M‐a sunat imediat cum a primit pachetul, atât de fericită, mulţumindu‐mi de zeci de ori, ca unui străin care‐ţi trimite un dar. Mi‐a spus că înşirase toate lucrurile într‐o cameră şi, din când în când, intră să le vadă cât sunt de frumoase. 

Când îi făceam pachetul, mi‐am amintit de anii când eram elev la internatul silvic şi ea îmi trimitea pachete cu mâncare, din ce avea prin casă: carne la borcan, zacuscă, murături. Odată mi‐a trimis o pungă de făină cu câteva ouă îngropate în ea, zahăr, o sticlă de ulei şi o reţetă scrisă de mână, cum să‐mi fac singur clătite. 

Am vrut de multe ori să o aduc la mine, în vizită, dar a refuzat de fiecare dată, sub diferite pretexte. La început a fost că nu‐şi poate lăsa casa, – dacă se sparge o ţeavă cât este ea plecată? Apoi, ba că vara e prea cald de călătorit, ba că iarna e frig. În cele din urmă mi‐a spus adevărul: nu are haine cu care să vină pe avion. Are dulapul plin de haine, unele primite chiar de la mine când am mai fost pe‐acasă, dar ea îşi închipuie că pe avion trebuie să te îmbraci într‐un mod cu totul deosebit. Cum deosebit, am întrebat‐o mirat. Lasă, mamă, mi‐a zis, am văzut eu la televizor. 

Mama a rămas văduvă la 35 de ani şi nu numai că nu s‐a mai recăsătorit, dar nici măcar n‐a mai vrut să cunoască vreun bărbat în viaţa ei. Un timp ne‐am mai întâlnit prin casă în tăcerile noastre, până când eu am plecat la internat, iar ea a rămas să‐şi ducă zilele cenuşii, împărţite invariabil între schimbul de zi şi schimbul de noapte, între bucătărie şi dormitorul pustiu, între uşurarea că a scăpat de ziua de ieri şi apăsarea pentru ziua de mâine.

Mama este fiinţa cea mai simplă şi mai nevinovată pe care am întâlnit‐o vreodată în lumea asta. Dacă ar fi un regn al mamelor, pe scara acestuia ea ar fi mama‐euglenă, o celulă rudimentară plutind invizibil într‐un ochi de baltă, din care în milioane de ani am evoluat eu, animalul complex care o studiază acum sub lupa lui puternică. 

Din cele două‐trei amintiri fericite în care o regăsesc pe mama, una îmi revine în minte obsedant, poate pentru că e singura în care ea îmi apare, preţ de câteva ore, altfel decât am ştiut‐o toată viaţa – pământie şi ştearsă. Tata murise, iar asta era o mare eliberare. Eram elev la internat, prin clasa a zecea. Iar mama a venit la mine, la şedinţa cu părinţii. Cred că era prima dată în viaţa ei când lua trenul ca să meargă atât de departe de casă. Nici nu credeam că era în stare! Era o zi frumoasă de primăvară şi, după şedinţa cu părinţii, mama mi‐a spus dintr‐odată: ce‐ar fi să mergem la un restaurant, să mâncăm o friptură.

Lucrul acesta m‐a uimit enorm! Mama, la masă într‐un restaurant, aşa ceva nu mi‐aş fi închipuit. Restaurantele, pe care până atunci le văzusem doar pe dinafară, admirându‐le prin vitrine fotoliile roşii de pluş, chelnerii stilaţi, orchestrele care cântau, mi se păreau locuri ale fericirii şi lipsei de griji, rezervate unor oameni aleşi, unde noi n‐aveam ce căuta. Iar mama îmi spunea să o duc într‐un astfel de loc, deşi o avertizasem cât ne‐ar putea costa o asemenea aventură. 

Am mers pe jos până la o cabană frumoasă, într‐o pădure de lângă oraş. Îmi amintesc şi acum ce‐am mâncat. Nu mai ştiu alte detalii, de exemplu cum era îmbrăcată mama sau cum arăta restaurantul, dar îmi amintesc că la cabana aceea am mâncat cei mai mizerabili cartofi natur și o friptură sleită de porc cu murături. Atunci însă totul mi s‐a părut minunat, deşi nici eu, nici ea nu ştiam să ne purtăm acolo, într‐un restaurant, şi arătam în mod clar ca doi proşti.

La sfârşit, mama a făcut iarăşi un gest pe care nu mi l‐aş fi închipuit la ea, pentru că nu‐l mai văzusem decât în filme. Nu mai ştiu cât a costat nota, dar mama a lăsat pe masă o bancnotă şi i‐a spus caba‐ nierului să păstreze restul. Probabil era prea mult sau poate, cum spuneam, arătam noi ca nişte proşti, pentru că omul a alergat după noi, cu restul în mână, tot încercând să i‐l dea mamei. Momentul acela m‐a enervat tare mult, ca şi cum idiotul acela n‐ar fi crezut‐o pe mama în stare să‐i lase lui un bacşiş.

În fine, ne‐am aşezat apoi pe o bancă lângă un pârâu, mama a fumat liniştită câteva ţigări, iar eu îmi amintesc că, deşi eram ditamai lunganul de 16 ani şi aveam chiar şi o iubită mai mare ca mine, m‐am jucat în albia pârâului, cum mă jucam în copilărie, îngropând sub apă tot felul de resturi, sticle, beţe, capace, şi punând semne din pietre, ca să regăsesc peste ani locul. 

delictul de opinie al Bisericii și poliția presei

Observ cum din când în când poliția presei saltă câte un slujitor al Bisericii prins în delict de opinie și-l aduce în fața publicului pentru cele două minute de ură. 

Cum se recunoaște din trei pași delictul de opinie. E același în toate gândirile totalitare: în primul rând e selectiv (operează ideologic doar în câmpul propagandei oficiale), în al doilea rând e un delict de clasă (nu ne interesează ce spui, dacă vii dintr-o clasă reacționară ești în mod automat suspect), în fine, se bazează pe frustrările unei justiții populare manipulate prin modul în care i se oferă informația.

despre lucruri mari, cu starețul Clement

1. Zicea starețul Clement: Cel mai greu nu este să-l iubești pe aproapele tău, ci să-l suporți. Oamenii nu se despart pentru că nu se mai iubesc, ci că nu se mai suportă.

2. Tot despre iubire, spunea: Ca să iubești pe cineva, mai întâi trebuie să-ți fie milă de el. Bunul samaritean, când l-a întâlnit pe cel rănit, mai întâi i s-a făcut milă de el, apoi i-a legat rănile. Cu asta începe iubirea aproapelui, să-ți fie milă de el și să-i legi rănile.

3. Mai spunea: Nu există o înțelegere mai adâncă a oamenilor decât să-ți fie milă de ei. Chiar dacă nu-i cunoști, o să-ți fie milă de ei dacă te gândești la tine însuți, la experiența ta de viață. Nimeni nu-i atât de rău încât să nu merite măcar un pic de milă. Mila face suportabil orice rău al aproapelui, asta înseamnă „iubiți pe vrăjmașii voștri”.

4. Starețul m-a văzut odată că scriam într-un caiet sfaturile sale. A râs de mine și a zis: După cuvinte umbli tu? Dacă de cuvinte aveai nevoie, ai Scriptura și Sfinții Părinți. Dar nu de cuvinte e nevoie, ci de răstignire.

5. L-am întrebat odată pe starețul Clement care este cel mai mare păcat. Cel mai mare păcat, mi-a răspuns el, este cel pe care-l faci împotriva conștiinței tale. Niciodată să nu faci nimic împotriva conștiinței tale. Chiar dacă Dumnezeu te va ierta, ea nu te va ierta niciodată. Împacă-te cu conștiința ta câtă vreme ești cu ea pe drum, ca nu cumva propria ta conștiință să te dea pe mâna judecătorului.

6. Părinte, am zis, dar care este conștiința mea, și cum să-i aud glasul? Gândurile mele mă strigă din toate părțile și nu știu căruia dintre ele să-i dau dreptate. Conștiința, a spus el, e glasul care se aude în tine după ce tac toate gândurile.

7. Iar odată mi-a spus: Se vede că ești tulburat. Iar eu l-am întrebat: După ce se vede, părinte? După aceea că vorbești neîntrebat despre lucruri mari.

cel mai frumos foc de artificii din viața mea

Când eram preot de țară, cel mai obraznic copil din sat era Marin a lui Șoreanca, un băiețel de vreo 12 ani. Locuia cu bunică-sa pe deal, vai de capul lor, la marginea satului, într-o căsuță de vălătuci surpată pe jumătate din cauza ploilor. Toată lumea se plângea de Marin. Le hârâia câinii prin gard, vorbea urât, fura păsările din drum, se bătea cu băieții. La școală nu da cu lunile, dar învățătoarea era mai degrabă bucuroasă să nu-l vadă.

Am ajuns odată la ei acasă cu molifta din postul Crăciunului. Mă așteptau, știau că vin. Șoreanca măturase casa, făcuse focul și-l îmbrăcase pe Marin cu o cămașă albă.

Ce vrei să-ți aducă moșu’ Nicolae, l-am întrebat într-o doară. Mai erau câteva zile până la Sfântul Nicolae. Băiatului i-au sclipit ochii. Artificii, a zis el pe loc. I-auzi la el, a sărit Șoreanca, n-are cu ce se încălța, da’ vrea artificii. Ți-oi da eu artificii, s-a repezit ea. Băiatul a ferit capul, râzând și el de prostia pe care-o spusese.

În ajun de Sfântul Nicolae m-am dus la Iași să mai cumpăr una-alta. Am cumpărat din Siraj o pereche de ghete și am căutat artificii. Pe vremea aceea se vindeau fără probleme, ba chiar apăruseră din acelea noi, ca niște rachete, care se înălțau sus de tot și explodau într-o ploaie de steluțe. M-am tocmit un pic și am luat o sacoșă de artificii.

Când m-am întors în sat se făcuse deja noapte, nu mai aveam timp să ajung la Șoreanca. Trebuia să mă pregătesc pentru vecernie. Am pus ghetele și artificiile într-un sac și-am rugat un vecin care avea cal să tragă o fugă până la ei.

După vreo oră am auzit primele explozii și-am văzut cerul luminându-se peste casa Șorencii. Mergeam spre biserică și artificiile tot nu conteneau. Din când în când, câte-o scânteie mai puternică scăpăra până-n bezna prin care orbecăiam și-atunci îl auzeam din urmă pe dascăl: măi, măi, băiatu’ ăsta a’ Șorencii o să dea foc la sat!

cum era cenzurată monarhia în traducerile românești ale Bibliei

 

în amintirea Regelui Mihai, la un an de la moartea sa

Pare mai greu de imaginat, dar până și în traducerile Bibliei au existat de-a lungul timpului încercări de cenzură politică sau reflexe de autocenzură, – în tot cazul, constrângeri sau conformări precaute ale editorilor la anumite sensibilități politice care trebuiau menajate.

Sunt mai multe exemple, dar mă opresc în continuare doar la traducerea celor doi psalmi cunoscuți în tradiția ortodoxă ca „psalmii împărătești” (19 și 20, după numerotarea din Septuaginta). Se numesc astfel pentru referințele lor la regalitatea mesianică, dar și pentru că se citeau la începutul Utreniei în cinstea împăraților bizantini, iar mai târziu a domnitorilor ortodocși. Se citesc și astăzi în același loc, în virtutea tradiției, deși semnificația lor nu mai este cunoscută credincioșilor (nici nu mai are de ce).

altfel despre ziua națională

Văd în aceste zile ale centenarului (ca de altfel în fiecare an de ziua națională) punându-se un accent aproape exclusiv pe amintirea împrejurărilor politice și, mai ales, a faptelor militare care au făcut Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Momentele zilei rămân paradele militare, defilările cu steaguri și, desigur, intonarea celebrului „Treceți batalioane române Carpații”, deși, la drept vorbind, după cum se știe, unirea în sine s-a datorat, mai degrabă decât batalioanelor noastre, unui șir de acte politice pașnice, urmat de un succes diplomatic la care s-a muncit din greu.

Nici gând din partea mea de a diminua câtuși de puțin meritele soldaților români la făurirea Marii Uniri. Dar, așa cum se spune că exagerarea este un adevăr care și-a depășit măsura, tot acest festivism cu accente cazone nu se potrivește cu lucrul de bun simț observat în general despre țările moderne: o țară se apără cu arme și cu alianțe politice, dar se întemeiază istoric pe cultura națională și pe limba ei. Altfel spus, meritul armelor vine după cel al culturii, chiar dacă acesta din urmă este mai puțin spectaculos decât un câmp de luptă. Iar România nu a făcut excepție de la această regulă, deși avem impresia, de la Mihai Viteazul la Primul Război Mondial, că, dimpotrivă, o țară se face cu armele, „acum ori niciodată”, într-un moment ales al istoriei ei.

Mai este un cântec foarte popular, care spune multe despre relația noastră cu țara: „noi suntem aici pe veci stăpâni”. Mi se pare că este și aici o neînțelegere a raportului nostru corect cu țara, ca și cum n-am cunoaște ce este țara, ce o întemeiază, în ce fel este a noastră și, atunci, ne imaginăm cu ea într-un raport de dominare, ca să știm că ne aparține. Însă când ați simțit ultima dată nevoia să vă spuneți în casa voastră, „eu sunt stăpân aici”?

Revenind la Marea Unire, ea a fost în cele din urmă un act politic și militar posibil la un moment dat doar pentru că a fost pregătit timp de sute de ani de singura noastră instituție națională care a avut puterea să ne țină uniți chiar și când ne băteam între noi: limba română.

Eroismul ostașilor români și abilitățile unor politicieni inteligenți n-au făcut decât să ne aducă un stat acolo unde exista deja conștiința lingvistică a unui singur popor. Mai înainte ca Mihai Viteazul să-și fi condus armatele în Ardeal, diaconul Coresi trecea munții de la Târgoviște la Brașov, pentru a pune împreună cu preoții din Șchei, dar și cu sprijinul Reformei bazele primului program de carte românească. Pentru „noi, rumânii”, nu încetează el să repete în prefețele tipăriturilor sale, așezându-ne pentru întâia oară numele neamului pe pagina unei cărți. (Însuși etnonimul român apare prima dată în prefața unei cărți din Transilvania, Palia de la Orăștie, 1582 – paradoxal, de propagandă calvină! -, prefigurând singurul nume sub care vor încăpea, până la urmă, și „ungureni”, și „vlahi”, și „rumâni”, și „moldoveni”, și oricum altfel ni s-a mai spus sau ne-am numit de-a lungul timpului.)

N-am avut dintotdeauna imboldul unei unități politice românești, asta e foarte adevărat, dar cu siguranță ideea ei încolțea deja în cuvintele cronicarilor moldoveni și munteni care, plecând de la unitatea limbii, observau unitatea noastră națională („Însă rumânii înțeleg nu numai ceștia de aici [din Țara Românească], ce și din Ardeal, carii încă și mai neaoși sunt, și moldovenii, și toți câți și într-altă parte să află și au această limbă…, că toți aceștia dintr-o fântână au izvorât și cură” – Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Rumânești).

Așa cum, în „Cazania” de la 1643 (Carte românească de învățătură), Varlaam are conștiința că se adresează nu doar Moldovei, ci „cătră toată semințiia romenească”, iar circulația ulterioară a cărții în Țările Române va confirma intuiția sfântului ierarh.

Mai înainte de vitejia moților lui Avram Iancu au fost curajul și știința de carte ale istoricilor și filologilor Școlii Ardelene care au trezit și pregătit conștiința românească. Mai înainte de a fi uniți într-o singură țară, am fost uniți de o singură Biblie, tipărită la București în 1688, reluată cu unele îndreptări la Blaj în 1792 și retipărită la Buzău în 1854. Mai înainte de a avea vreun document al unirii, am avut, dincolo și dincoace de munți, aceeași liturghie  românească a Bisericii Ortodoxe.

Exemplele ar putea continua, dar ce vreau să spun este că România Mare a fost o biruință a limbii române, mai înainte de a fi a victoriilor militare și a diplomației românești. Despre acest lucru aș fi vrut să se vorbească de ziua națională, măcar după ce vor fi stat paradele și ceremoniile, pentru că doar această limbă și cultura ei mai pot avea semnificații pentru următoarea sută de ani a României, dacă-i mai prindem.

Foarte bine că trăim (încă) emoțiile cântecului „Treceți batalioane române Carpații”, dar trebuie spus generațiilor de azi că aceste batalioane n-ar fi trecut niciodată munții dacă înaintea lor n-ar fi fost acolo alți eroi, adesea la fel de anonimi ca soldatul necunoscut, alte sacrificii, alte eforturi care uniseră deja țara în jurul limbii române. În piciorul sfintei mese din Catedrala Națională ar merita să stea într-o zi și numele lor, alături de numele soldaților care au murit pentru România Mare.

Abia din această perspectivă filologică ziua de 1 decembrie este o sărbătoare națională în sens larg, pentru că este a tuturor celor care, indiferent de confesiune și chiar de etnie, au fost cetățeni ai limbii române și ai culturii ei mai înainte de a putea fi cetățeni ai unui stat românesc.

din „Jurnal scoțian”: o poveste pentru Ana, care m‐a întrebat odată cine e Vera şi cum este o zi în paradis

În mijlocul raiului e o prispă de lemn. Un difuzor vechi e agăţat într‐un cui la intrarea în bucătăria de vară. La 12 fără 10 se transmite buletinul hidrologic. Vocea crainicului e monotonă şi gravă, parcă anunţă o nenorocire, nu cotele apelor Dunării. Baziaş, ieri trei sute de centimetri, scade şapte centimetri. Drâncova, ieri patru sute de centimetri, scade patru centimetri. Gruia, ieri şaizeci de centimetri, creşte doi centimetri. Și aşa mai departe, apele scad sau cresc în fiecare zi, pentru că asta e treaba apelor.