tăcerea lui Abel

Parabola vameșului și a fariseului este în esență o reinterpretare a poveștii lui Cain și Abel. Citite în această cheie hermeneutică, cele două texte se privesc ca în oglindă și se redescoperă atât în sensurile lor religioase profunde, cât și ca avertismente, în sens larg, asupra fratricidului la care ne poate expune disprețuirea aproapelui.

„Către unii care erau încredințați în ei înșiși că sunt drepţi şi-i disprețuiau pe ceilalţi, a zis pilda aceasta…” (Luca 18,9)

Traducerea sinodală „se credeau drepți” este reductivă și chiar greșită. Verbul πείθω înseamnă a convinge, a încredința de ceva, iar diferența este importantă: nu e vorba că unii „se credeau drepți”, – poate nici nu se considerau toți așa -, ci erau încredințați (sau convinși) că faptele lor îi fac drepți, literal erau „încredințați în ei înșiși” și nu lăsau această judecată lui Dumnezeu.

Și care era „încredințarea” lui Cain? El aduce jertfe „din roadele pământului” și, pentru că este întâiul-născut, așadar un ales (cf. Ieșirea 13,2; 34,19 etc.) se crede îndreptățit la o anume întâietate în ochii lui Dumnezeu. La rândul său, fariseul din parabolă aduce jertfe din „pământul” său: postul, zeciuiala, faptele sale bune, și se crede îndreptățit să mulțumească lui Dumnezeu că e un om special („nu sunt ca ceilalți oameni”).

Ambele jertfe sunt bune în sine, dar, din start, ceva greșit se insinuează în atitudinea celor doi: încredințarea în ei înșiși, care-i determină să facă împărțiri proaste. Cain „nu împarte cum trebuie” jertfa sa (Facerea 4,7, după Septuaginta), fariseul, la rândul său, „împarte” lumea greșit: în el și „ceilalți oameni”.

De partea cealaltă, Abel aduce „din cele întâi-născute” ale oilor sale, iar mielul de jertfă, știm, îl simbolizează pe Hristos. Abel pune astfel înaintea lui Dumnezeu nu meritele sale, ci jertfa lui Hristos, și în felul acesta este un teolog la fel de mare ca Pavel. Vameșul nu e departe de el, deși plin de păcate, pentru că, la rândul său, se încredințează jertfei răscumpărătoare a Domnului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (ἱλάσθητί μοι).

Aici trebuie să spunem că verbul ἱλάσκομαι, tradus aproximativ prin „a fi milostiv”, înseamnă de fapt „a-l face binevoitor / favorabil” (pe Dumnezeu), sau „a ispăși” (un păcat), și este un termen liturgic care trimite obligatoriu la o jertfă de ispășire (vezi Leviticul 4,20 și 16,2 și notele, în Septuaginta-Polirom). Așadar vameșul nu cere doar mila lui Dumnezeu, ci răscumpărarea păcatelor sale, ispășirea, iar cuvintele „milostiv fii mie” au semnificația „fă-te ispășitorul păcatelor mele”.

De ce se bucură Dumnezeu mai mult de mielul lui Abel și de rugăciunea vameșului, decât de „împărțeala” lui Cain și a fariseului? Pentru că fariseul și Cain se încredințează în meritele care-i deosebesc de ceilalți, în timp ce Abel și vameșul se încredințează în jertfa lui Hristos, în care toți suntem răscumpărați în mod egal.

Totuși, Dumnezeu nu respinge nici jertfele acelora, căci lui Cain îi spune „liniștește-te!” (Facerea 4,7, după Septuaginta), iar despre fariseu nu zice că n-a făcut nimic bun, ci doar că vameșul „s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela”. Cu alte cuvinte, și Cain și fariseul au ocazia să pună capăt disprețului, să învețe de la fratele lor unde au greșit și apoi să-și aducă jertfele cu umilința care se cuvine, fără a se mai „încredința în ei înșiși”.

Dar ambele povești se încheie prin crimă, pentru că mândria este incapabilă să primească lecții de umilință. După cum știm, Cain se aruncă asupra lui Abel și-l omoară. La rândul său, fariseul se aruncă asupra vameșului cu cuvinte de dispreț, la fel de vinovate, spune Mântuitorul, de uciderea aproapelui (Matei 5,21-22). În amândouă cazurile, martorul crimei este un „glas” care strigă la Dumnezeu: al crimei lui Cain, „glasul sângelui” (Facerea 4,10), iar al crimei fariseului, martor este însuși glasul său, cu care-și osândește aproapele înaintea lui Dumnezeu.

***

Scriptura crește odată cu cititorii ei, spunea Sfântul Grigore cel Mare. Intriga parabolei (dincolo de contextul religios) aparține unui tipar universal „noi versus ceilalți”, care se repetă de-a lungul istoriei, reconfigurându-și periodic doar actanții și mizele sociale. Dar ce rămâne comun acestui tipar este că în orice formă de dispreț față de aproapele nostru se află potențialul unei crime, iar în îndreptățirea de sine, justificarea ei.

Marile crime ale secolului 20, holocaustul și represaliile comuniste, n-ar fi fost posibile, sau ar fi avut dimensiuni mult mai reduse, dacă autoritățile represive n-ar fi stimulat în cetățenii lor, până la paroxism, potențialul de ură față de celălalt, înțeles ca rasă, clasă socială sau orice individ nealiniat lor.

Mai aproape de noi, dar purtând aceeași amenințare, este tipul de progresism al celor „corecți”, care practică aceeași dreptate a ostracizării „păcătoșilor” și a interzicerii opiniilor contrare programului lor. Infernul lui Sartre este veșnic în căutarea lui „celălalt”.

***

„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Să nu fi făcut vameșul chiar nimic bun toată viața? Atunci, de ce nu spune niciun cuvânt în apărarea sa?

Nu vom ști niciodată ce va fi spus Abel lui Cain și cu ce cuvinte își va fi apărat dreptatea. Cel dintâi drept al lui Dumnezeu nu are nimic de spus despre el, în Scripturi. Nici vameșul nu spune nimic despre sine. Să nu fi avut ei nicio „încredințare în ei însuși”, când „drepții” au atâtea?

„Ci noi, în noi înşine, ne-am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne încredințăm în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morţi” (2 Corinteni 1,9). Aceasta este singura încredințare pe care o are vameșul și de aceea se poartă ca un condamnat la moarte : cerșește milă și nu îndrăznește să-și ridice ochii din pământ.

Și oare nu suntem toți niște condamnați la moarte? Oameni nenorociți ce suntem! Cine ne va izbăvi de trupul morții acesteia? (Romani 7,24)

Fariseul în schimb e vorbăreț, are de bifat o întreagă listă de „dreptăți”. El pare că se roagă lui Dumnezeu, dar de fapt vorbește numai despre sine: am făcut asta, am făcut cealaltă etc. Aproape că îl scoate pe Dumnezeu dator pentru buna sa purtare.

Un singur lucru însă nu poate face fariseul „încrezându-se în el însuși”: nu poate sta împotriva morții sale. Căci împotriva morții nu mai are putere nicio dreptate a noastră: singura încredințare e Hristos, care a biruit moartea prin jertfa Sa răscumpărătoare. „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu” (Ioan 11,25). Dacă binele pe care-l facem ar fi fost de ajuns pentru mântuirea noastră, atunci Domnul n-ar mai fi trebuit să moară pe cruce. Era de-ajuns să ne arate cum să facem binele și apoi s-ar fi putut înălța la cer fără să verse nicio picătură de sânge. Ne-ar fi lăsat doar o morală creștină și nu o liturghie.

Despre aceasta este, până la urmă, parabola vameșului și a fariseului: despre ce ne îndreptățește înaintea morții. Vameșul știe că n-are nimic și de aceea cere totul. Fariseul este încredințat că are de toate și de aceea nu primește nimic.

***

Nu mă pot obișnui cu ideea că tipicul nostru bisericesc prevede citirea evangheliei din această duminică fără versetul 18,9, care o deschide!

Nu e singura anomalie de acest fel: și din evanghelia orbului din naștere, de exemplu, din Duminica a șasea a Paștilor (Ioan 9,1-38), este amputat în mod inexplicabil versetul 39, care este, în fond, cheia ei de lectură.

Așa cum din evanghelia paraliticului de la Bethesda (Ioan 5,1-15), la slujba de binecuvântare a caselor, se citesc, conform tipicului, doar primele patru versete, ca și cum îngerul care se coboară în scăldătoare este în centrul minunii, și nu Mântuitorul Hristos. Sfințirea caselor este poate cea mai comună slujbă printre ortodocși și un eveniment care adună de obicei toată familia, inclusiv oameni care nu calcă prea des în biserică, așadar o ocazie pastorală excepțională de a predica Evanghelia, ba chiar de a alege pasajele cele mai potrivite, în funcție de casa în care intrăm, – dar, cu toate acestea, am ajuns să le citim oamenilor doar patru versete, despre tulburarea apei!

Până la corectarea oficială a acestor anomalii, citiți, fraților, evangheliile până la capăt, pentru că păcatul este să scoți din ele, nu să adaugi la tipic versete spre edificarea credincioșilor!

În evanghelia de duminica asta, cum ziceam, parabola începe direct cu versetul 10: „Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş etc.” În felul acesta, ascultătorul ei este trimis din start într-un timp trecut și la un personaj simbolic: aha, e vorba despre un fariseu, ce răi erau fariseii! Evanghelia este astfel ciuntită chiar de versetul esențial care o deschide: „Către unii care erau încredințați în ei înșiși că sunt drepţi şi-i disprețuiau pe ceilalţi, a zis pilda aceasta…” Actualitatea parabolei se luminează dintr-odată și înțelegem că se adresează fiecărui om care își disprețuiește aproapele. Nu cumva acela sunt eu?

Nu este România de astăzi, mai mult decât o țară a problemelor economice, una în care toată lumea urăște de moarte pe toată lumea? A unei interminabile „împărțeli” în ea însăși și a unui dispreț reciproc între serii nesfârșite de „noi” și „ceilalți”? N-are nicio legătură cu situația noastră economică disprețul cu care un bolnav este primit într-un spital, disprețul cu care funcționarul public se adresează unui cetățean de rând, disprețul care se revarsă pe rețelele de socializare, disprețul automat pentru opiniile și preferințele „celuilalt” etc.

Atât de mult este România o țară a disprețului încât nu doar evanghelia de duminică, dar toate evangheliile care se citesc în biserici, și pentru multă vreme de acum înainte, ar trebui să înceapă cu aceste cuvinte: „Către unii convinși în ei înșiși că sunt drepți și care-i disprețuiesc pe ceilalţi, a zis Iisus…”.

***

Altfel, prevăd că mai toate predicile din duminica aceasta vor sublinia corect pocăința vameșului, condamnând mândria fariseului. În realitate însă, ceea ce cultivăm cel mai des în biserică este dreptatea fariseului, nu pocăința vameșului.

Iată, de exemplu, numai modul general în care sunt primiți oamenii la sfânta împărtășanie. Ei nu sunt împărtășiți dacă nu țin post, chiar dacă vin să-și mărturisească această neputință dimpreună cu celelalte păcate. La fel, o femeie care mărturisește cu lacrimi păcatul unui avort este despărțită de trupul și sângele Domnului, adesea cu anii, până-și termină „canonul”. Nici nu vreau mă gândesc ce-am face cu femeia adulteră sau cu vameșul Zaheu.

În schimb, cei a căror spovedanie sună ca mulțumirea fariseului: „n-am ucis pe nimeni, n-am dat foc, nu mi-am înșelat nevasta, ajut cât pot, vin la biserică și sunt la zi cu contribuția” sunt primiți cu felicitări la sfânta împărtășanie. Dacă mai sunt și ctitori, li se face tabloul în biserică.

Vai nouă, farisei fățarnici! Dar oare nu este mărturisirea păcătoșilor mai scumpă lui Hristos decât mulțumirea de sine a „drepților”? (Luca 15,7). Și pe câți din cei care au venit la El să ceară milă i-a amânat Hristos sau le-a dat mai întâi de făcut „canoane”? Nu în felul acesta ne-a pus Hristos „să legăm și să dezlegăm” oamenii, ci să-i „legăm” de El și astfel să-i „dezlegăm” de moartea lor, în cer și pe pământ.

(Aceasta nu este o discuție despre canoane, dar am să spun totuși pe scurt. Canoanele Părinților (mă refer la epitimiile care opresc de la împărtășire), așa cum le înțeleg eu, sunt modul pedagogic prin care ne cunoaștem gravitatea păcatelor și înțelegem măsura căderii și a efortului necesar îndreptării. Așa cum femeia adulteră din Evanghelie și-a auzit osânda la moarte. Dar ele nu trebuie să ne despartă de Cel care a luat asupra Lui păcatele noastre și al Cărui sânge se varsă la fiecare Liturghie tocmai „spre iertarea păcatelor”. Dacă-i oprim pe păcătoși de la sfânta împărtășanie, atunci slujirea liturghiei este un non-sens. Iar dacă vrem pentru ei vindecare și pocăință adâncă, nu în epitimii să le căutăm, ci în iubirea stăruitoare și lucrătoare pentru ei și în predicarea Evangheliei.)

Altfel, eu nu zic, Doamne ferește, că toți oamenii care fac faptele bune ale credinței sunt mândri sau mulțumiți de ei înșiși! Mă întreb numai dacă facem destul în bisericile noastre ca nu cumva acești oameni să creadă că pentru meritele lor stau înaintea lui Hristos, iar nu pentru milostivirea Sa nemărginită. Dacă mai înțeleg ei că singura îndreptățire cu care vom coborî „la casa noastră”, drepți și păcătoși deopotrivă, e doar jertfa răscumpărătoare a lui Hristos.

***

Evanghelia vameșului și a fariseului se citește în pregătirea Postului Mare, tocmai pentru a ne aminti că Postul Mare nu este despre postul nostru, ci despre jertfa răscumpărătoare a lui Hristos. Nu e despre carnea și sângele de care postim, ci despre carnea și sângele Celui care se face masa noastră. Nu e despre nimic al nostru, în afară de pocăință. Nu e despre încredințările lui Cain, ci despre mielul și tăcerea lui Abel.

pâinea credinței și coșul ei cu firmituri

Cel mai mare miracol din povestea femeii cananeence nu este că Mântuitorul îi vindecă „fetița” (θυγάτριον, la Marcu), ci că-i spune: „mare este credința ta!”

Vă gândiți că apostolii înșiși erau adesea mustrați cu apelativul „puțin credincioșilor”, iar acestei femei păgâne (și cel mai probabil fără nicio învățătură despre Mesia) Domnul îi spune „mare este credința ta”? Ce fel de credință putea să aibă această femeie păgână? Și ce mai este, atunci, credința?

Și vă mai amintiți, de asemenea, că ucenicii nu au putut să alunge demonul din copilul lunatic (Matei 17,16), dar iată că această păgână reușește să îl scoată din fiica ei, „contribuind nu cu puțin la vindecarea fetei”, deoarece minunea s-a întâmplat „după cum voiește ea” (Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 52, 2). Iată, așadar, nu doar o credință mare, dar una „căreia îi urmează semne”: credința care alungă demonii! (Marcu 16,17).

Încă o dată: ce fel de credință putea să aibă o femeie păgână și, mai ales, ce face o credință să fie „mare”?

Să observăm în Evanghelii cine și pentru ce aude de la Domnul cuvinte de laudă pentru credința sa, și unde ne mai întâlnim cu o credință mare și mântuitoare:

Ne întâlnim, am văzut deja, în umilința femeii cananeence, care se socotește vrednică a fi numărată cu câinii. Ne întâlnim în iubirea și pocăința femeii păcătoase, care unge cu mir picioarele Domnului și i le șterge cu părul capului ei. Ne mai întâlnim în îndrăzneala sfântă a femeii cu scurgerea de sânge. În smerenia centurionului roman care-și vindecă sluga, dar și în simplitatea desăvârșită a inimii sale, prin care își explica el cum lucrează Dumnezeu în lume, ca un fel de ofițer superior. În recunoștința infinită a leprosului vindecat și care se întoarce să mulțumească Domnului. În iubirea aproapelui cu care cei patru îl poartă pe targă pe prietenul lor. În nădejdea instinctivă și necondiționată a orbului Bartimeu și a tuturor celorlalți care au auzit „credința ta te-a mântuit” sau „facă-se după credința ta”.

Toți aceștia aud de la Domnul cuvinte de laudă despre credința lor.

Și ce este această credință? Iubire, nădejde, pocăință, smerenie, umilință, simplitate a inimii, îndrăzneală sfântă, recunoștință – adică, mai înainte de orice învățătură, mai înainte de orice cunoaștere dobândită, mișcarea inimii : credința care se găsește instinctiv în tot atâtea mișcări spre Dumnezeu ale unei inimi curate.

Ceea ce face „mare” o credință este așadar, înainte de toate, mișcarea inimii, sau și mai exact: inima în mișcare spre Dumnezeu. Credința mântuitoare se întemeiază în mod fundamental pe aceste mișcări ale inimii (care nu cunosc hotare dogmatice!) și numai în cadrul lor ea devine ulterior și o credință teologică.

Dar cum așa? Cum să fie mai mare o credință a inimii decât o credință dogmatică? Nu citim noi, chiar în această evanghelie, că stăpânii credinței se hrănesc cu „pâinea” ei, iar câinii primesc doar „firmiturile”? „… dar şi câinii mănâncă din firmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” (15,27)

Doar la prima vedere „pâinea” stăpânilor credinței pare mai consistentă decât „firmiturile” câinilor ei. Aceasta este logica omenească imediată, dar răspunsul femeii cananeence ne pune subtil înainte o rațiune mistică, în care cuvintele Evangheliei cheamă alte cuvinte. Dacă citim până la capăt capitolul în care apare evanghelia femeii cananeence, vom afla că firmiturile ospățului sunt mai bogate decât înseși pâinile. Cei 4000 de bărbați, „afară de femei și copii”, s-au săturat cu șapte pâini, dar de pe urma lor rămân șapte coșuri cu firmituri! (15,32-39). Un coș cu firmituri la o singură pâine!

„Câinii” credinței primesc mai multă hrană decât pâinile care îi satură pe cei „drepți”. „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară” (Matei 8,11-12).

Tată, am greșit la Cer și înaintea Ta! Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău, fă-mă ca pe unul dintre câinii tăi!

***

În Predica de pe Munte, Mântuitorul nu vorbește nici măcar o singură dată despre credință, ci doar despre mișcările inimii spre Dumnezeu: mila, iertarea, lacrimile, blândețea, pacea, instinctul dreptății, pocăința, curățenia sufletească, simplitatea privirii și a cugetului etc. Și acestora le opune mișcările inimii contrare credinței și lui Dumnezeu: mânia, ura, pofta nelegiuită, lăcomia, răzbunarea, judecata etc. Dar, repet, niciun cuvânt despre credință, niciun îndemn la a fi credincios, în felul în care ne-am aștepta noi!

„Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Matei 7,12)

De altfel, substantivul πίστις, „credință”, apare doar de vreo 25 de ori în Evanghelii, însă de mai bine de 200 de ori în restul cărților Noului Testament. Ca și cum, pentru Evanghelii, credința reprezintă mai ales despietrirea inimilor, trezirea conștiinței și stimularea mișcării ei spre Dumnezeu, lăsând Epistolelor „sistematizarea” unei credințe dobândite, cultivate, dogmatice, dar aflată la adăpostul sigur al mișcărilor inimii.

După lepădarea lui Petru, Domnul nu-l întreabă nimic despre credința lui, când se revăd la Marea Galileei. Cu siguranță că noi, dacă l-am fi întâlnit în ziua lepădării sale, i-am fi amintit că și-a pierdut credința: „Petre, mai crezi tu în Domnul?”

Dar Domnul, ce-i spune? Îl întreabă care este mișcarea inimii lui: „Mă iubești tu pe Mine?” Cum se întreabă îndrăgostiții între ei: mă iubești tu pe mine? Ei știu că mișcarea aceasta a inimii nu mai are nevoie de nicio altă declarație de credință.

Pe Dumnezeu trebuie mai întâi să‐l iubeşti, ca apoi să crezi în El. Credinţa nu se poate naşte decât din iubire. Asta spune Evanghelia, de la un capăt la altul. Numai credinţa fanaticilor se naşte direct din legi şi dogme.

***

Numai credința ca mișcare a inimii poate deveni și o credință evanghelică. Nu vă înșelați asupra raportului corect: mișcarea inimii este cea care descoperă Evanghelia, altfel Evanghelia nu poate naște nicio credință mântuitoare. (Iar când Pavel vorbește despre „credința din auzire”, în Romani 10,17, el se referă la învățătura de credință, care este deja altceva, sistematizarea credinței, de care vorbeam mai sus.)

 „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” este primul cuvânt al Mântuitorului, după Marcu 1,15. „Pocăiți-vă”, mai întâi! Mișcarea inimii! Ascultați mișcarea inimii și credeți ei, lăsați-vă purtat de ea!

Iar la urma urmei ce înseamnă să „crezi în Evanghelie”? Tot după cuvântul ei, a crede în Evanghelie înseamnă a fi sămânța care cade în pământul cel bun: „cei ce aud cuvântul şi-l primesc şi aduc roade” (Marcu 4,20). Până la urmă, cum vedem, tot la „roade” se duce cuvântul credinței, adică la mișcările inimii care, am văzut, fac credința mare și mântuitoare.

Altfel, o inimă împietrită poate să citească Evangheliile de o mie de ori: credința ei nu va fi mai mântuitoare decât credința fariseilor, iar Biserica unei asemenea credințe este vechea sinagogă.

***

Evanghelia le pune alături, „necredința” și „împietrirea inimii”: „La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat Iisus şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor” (Marcu 16,14).

„De aceea nu puteau să creadă, că iarăşi a zis Isaia: Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor…” (Ioan 12,37-40).

Poate ar trebui ca în Biserică să reflectăm mai mult cum și de ce și când, pe ce parcurs, împietresc inimile credincioșilor.

Să fie de vină cantitatea apei din cristelniță și faptul că nu este copilul băgat până la fundul ei, sau poate cantitatea și calitatea catehezei care ar trebui să-l conștientizeze pe parcursul vieții de făgăduințele botezului său, prematur ca o naștere înainte de vreme?

Sau nu cumva ne învățăm credincioșii să gândească în tipare, să se mulțumească cu formele liturgice și dogmatice, mai înainte de a-i învăța să-și cultive mișcarea inimii și, astfel, să ajungă la credința cea mare și mântuitoare?

***

Credința pe care o remarcă Domnul în Evanghelii, și pe care am amintit-o în exemplele de mai sus, era simplă ca a unor copii: credința aceasta știe doar că Dumnezeu, fiind atotputernic, trebuie să dăruiască, să fie bun și milostiv. Nu asta așteaptă și copiii de la părinții lor? „Dacă vrei, poți să mă curățești!”, sau „Zi doar cu cuvântul!”, sau „Numai să mă ating de haina Lui!”.

Colibele pe care vor să și le facă apostolii pe Tabor, oare nu sunt precum căsuțele de jucărie pe care și le fac copiii? – Tata, mama, haideți și voi aici!

Îmi amintesc cum, pe când aveam vreo 14 ani, am încălțat odată adidașii tatei, cu vreo cinci numere mai mari. Tata era un sportiv foarte bun, și mai ales un alergător redutabil, iar eu îi luasem adidașii la o oră de sport, convins că încălțat cu ei voi alerga și eu la fel de bine! „Numai să mă ating de haina lui și mă voi vindeca!”

Atunci când sunt încă foarte mici, copiii au despre Dumnezeu imaginea părinților lor, pentru că nu au alte repere exterioare de siguranță și confort psihic. Deși habar n-au despre părinții lor mai nimic, nici ce sunt, ce lucrează, cât câștigă etc., ei știu din mișcarea inimii că binele lor depinde de aceștia. Ei știu doar să ceară, să aștepte, să primească, și cred că părinții lor pot să le dea chiar și soarele de pe cer. „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.” (Marcu 10,15)

Primul Dumnezeu al copiilor este chiar în mișcarea inimii lor și El împrumută trăsăturile părinților lor. Dar pe măsură ce copiii cresc, inima lor începe să împietrească, odată cu ceea ce observă și-i dezamăgește la părinți: minciuna, nedreptatea, teama irațională de ei, violența, și toate defectele lor. Când Iisus spune „lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți” (Marcu,10,14), chiar asta vrea să spună: voi îi opriți pe copiii voștri să ajungă la Mine, pentru că-și pierd încrederea în voi, și astfel se îndoiesc și de Mine!

***

În același capitol al femeii cananeence, iarăși cuvinte care cheamă cuvinte ca să-și descopere rațiunile lor: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (15,8). În schimb, buzele femeii cananeence cunosc doar necazurile ei, dar inima ei în mișcarea cunoaște mila lui Hristos!

Îmi amintesc de bătrâna care-mi făcea prescuri în parohia mea de la țară și care trecea pe pomelnicele ei toate nenorocirile pe care le afla de la televizor: „pentru soldații morți în Afganistan”, „pentru victimele cutremurului din Egipt”, „pentru cei morți în accidentul de mașină de la Bârlad” etc. Le făcea la toți colive și știu că și-ar fi dat sufletul ca să nu mai fie necazuri în lume, dar într-o zi a rămas foarte mirată când a văzut în biserică o copie după icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov, pentru că Tatăl nu avea barbă iar Duhul Sfânt nu era ca un porumbel.

Atâția teologi și preoți cred că-l cunosc pe Dumnezeu, dar credința lor rămâne una a buzelor. Iar o prescurăreasă de la țară îl aflase pe Dumnezeu, deși credea că Tatăl e mai bătrân decât Fiul.

Semeția cunoașterii împietrește inimile, pentru că, până la urmă, Dumnezeul cunoașterii este finit, nu mai este de conceput în El nicio „mișcare”, nicio ieșire în părțile Tirului și ale Sidonului. Așa era credința fariseilor. Inima lor împietrise în cunoașterea perfectă a Legii, iar orice altă mișcare a inimii nu putea fi decât erezie și blasfemie.

Dar dogmele nu sunt decât hotarele unei geografii spirituale, din care Dumnezeu iese adesea spre părțile Tirului și ale Sidonului. Ce face El acolo și cu cine se întâlnește este o cunoaștere care nu mai vine din dogme, ci din mișcarea inimii. Iar dacă inima împietrește în dogmele credinței și nu urmează mișcărilor ei (ieșirilor), ea rămâne departe și de „ieșirile” lui Hristos spre întâlnirea cu credința cea mare: „inima lor este departe de Mine”.

Îmi amintesc, când a fost tragedia de la Colectiv, cum explica pe facebook călugărul-secretar al unei mari mânăstiri din Moldova: nu-i putem pomeni pe toți la liturghie, pentru că nu știm dacă erau toți botezați! Stăpânul credinței nu lăsa câinilor nici măcar firmiturile de la masa sa.

Cei mai mari necredincioși nu i-am găsit printre atei, ci printre clericii Bisericii. Cred că pe orice ateu, doar stând de vorbă cu el la un pahar de vin, l-aș putea clinti până la sfârșitul unei singure zile (uite cum se clintește ceva în ei numai ascultând Bach sau citind o poezie!), dar nici nu vreau să mă gândesc cât mi-ar trebui să urnesc din loc inima împietrită a unui preot.

Așa cum și mersul automat și formal la biserică împietrește inimile. Omul care merge la biserică din rutină e convins că în felul acesta îl cinstește pe Dumnezeu. Că e cel mai mare credincios dacă ascultă slujbele, nu spală de sărbători și postește miercurea și vinerea.

La spovedanie, după ce-i ascult, obișnuiesc să le spun: bun, acum vorbește-mi un pic despre milă. Ce înseamnă pentru tine a-ți fi milă de aproapele tău? De cine-ți este ție milă? Sau le zic: spune-mi ceva despre umilință și smerenie. Sau: vorbește-mi cinci minute despre iertare. Și inima celor mai mulți împietrește pe loc, incapabilă de mișcările firești, cele mai simple, ale credinței mântuitoare.

***

„Dar Fiul Omului, când va veni, oare va găsi credinţă pe pământ?” (Luca 18,8).

când ți se pare că lucrezi cât zece

Din evanghelia care se va citi mâine (Matei 25,14-30), penultimele două versete nu încetează să mă fascineze: „Luaţi, deci, de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi va avea din belșug, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.”

După cum se vede, am tradus verbul περισσεύω prin „a avea din belșug” / „din abundență”, mai aproape de sensul său literal.

Altfel, verbul „a prisosi” (cum a rămas în Biblia sinodală) mi se pare că are tot mai mult în uzul curent conotațiile „a exceda ceea ce este necesar” și chiar „a fi inutil” (cf. expresia „de prisos”), ceea ce nu este deloc în intenția textului biblic. Ideea nu este a unui ceva ce „prisosește” peste necesar, îl ai în plus, ca și cum te-ai putea lipsi de el, ci a unei abundențe care continuă să lucreze, să producă, să fie investită: cel cu zece talanți, primind talantul slugii netrebnice, nu-l va considera ca „prisos”, ci-l va investi mai departe, va continua „să lucreze” cu el, așa cum a făcut cu ceilalți zece. Îl primește ca sarcină de serviciu, nu ca „premiu”.

Mai departe, mi se pare că decontextualizarea unor parabole (așa cum se întâmplă la citirea lor duminicală) este foarte neproductivă din punct de vedere omiletic, mai ales că cei mai mulți credincioși care vin la slujbă nu cunosc structura Evangheliilor și legăturile dintre pericope. Ca să nu încarc textul, am pus la sfârșit o notă despre citirile tipiconale ale evangheliilor de duminică*.

În cazul parabolei talanților, este fundamentală legătura ei cu versetele 31-46 de la sfârșitul capitolului, adică „evanghelia înfricoșătoarei judecăți” și slujirea aproapelui („flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit etc.”). Citind parabola în contextul ei firesc, „talantul” nu mai este un dar specific, o calitate de excepție, ci mai ales orice slujire în folosul aproapelui, chiar și cea mai umilă! Or această chemare la slujirea aproapelui este „după puterea fiecăruia” (25,15) și „după darul pe care l-a primit fiecare” (1 Petru 4,10).

Mai mult decât atât: nu talantul în sine e vreun câștig, nu calitatea sa excepțională, ci numai atunci când el este pus în slujba aproapelui se face câștig (sau dobândă) pentru Hristos („adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie mi-aţi făcut”, 25,40).

Revin la cele două versete, penultimele din evanghelia de mâine: „Luaţi, deci, de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi va avea din belșug, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.”

Dar ce sens ar mai avea o redistribuire a darurilor (talanților), din moment ce timpul s-a sfârșit, lucrarea s-a încheiat și Stăpânul a venit pentru judecată? Cum să înțelegem aceste cuvinte?

Însă totul se desfășoară aici într-un timp profetic. În realitate, talanții ni se iau sau ni se dau toată viața, pe măsura eforturilor noastre, iar la judecată nu vom face decât bilanțul „investițiilor” și „profiturilor”.

Versetul este mai ușor de înțeles în contextul de la Luca 8,16-18, unde este amintit ca o concluzie la pilda luminii ascunse sub obroc: „Nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas, sau n-o pune sub pat, ci o aşează în sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina.”

Sluga netrebnică își ascunde lumina (talantul) sub vas. În felul acesta, ea deja își pierde talantul, pentru că el – așa cum spuneam mai sus – nu este atât lumina în sine, cât lumina în funcția ei, „lumina pentru cei care intră să o vadă”. Nu ești bun, sau deștept, sau generos, sau genial pe viață: ți se contabilizează doar momentele în care ai demonstrat asta.

Dimpotrivă, sluga cea bună își pune lumina în sfeșnic și ea se înmulțește în ochii privitorilor ei.

Slujitorul netrebnic pierde încă din timpul vieții „tot ce are” (la Luca și mai expresiv: „tot ce i se pare că are”), pentru că „tot ce avea”, tot ce primise după puterea sa, era funcția luminii, pe care el nu o împlinește, din lene sau din nepăsare. Dacă lumina nu folosește pentru a lumina celorlalți, ea este cheltuită inutil, „pierdută”.

Însă la sluga cea bună, funcția luminii se face „belșug” de luminare, inclusiv pentru cei care au fost lăsați în întuneric din cauza luminii ascunse de alții sub obroc. Zelul lucrător al slugii celei bune și „belșugul” de lumină revărsat acoperă și deficitul de lumină produs de sluga cea leneșă. Când ți se pare că lucrezi cât zece, tot nu este de-ajuns: cel puțin pe încă unul va trebui să-l duci în spate.

Și alte câteva idei pe care le-am găsit în lecturile de azi:

– Ioan Gură de Aur, Omilia 78 la Matei: (Sluga netrebnică nu face aparent niciun rău, restituie darul primit): Nu este vinovat doar cel ce face răul. La fel de vinovat (de aceeași pedeapsă!) este și cel ce nu face binele.

– Tot la Ioan Gură de Aur: talanții sunt „puterea fiecăruia pusă în slujba aproapelui”. „Trebuie să vorbești, să îndemni, să sfătuiești. Nu te ascultă nimeni? Asta nu te privește!”

– Sfântul Augustin atrage atenția la un verset din pericopa sinoptică de la Luca 19,12-27 (unde e vorba de mine, nu de talanți, dar ideea e aceeași): „Dar cetăţenii lui îl urau [pe Stăpânul lor] şi au trimis solie în urma lui, zicând: Nu vrem ca acesta să domnească peste noi.” Talanții slujirii aproapelui trebuie înmulțiți în ciuda urii oamenilor și a dușmăniei lor împotriva lui Hristos.

– Origen: tot primire a talanților poate fi socotită și auzirea cuvintelor Evangheliei. Trebuie să lucrezi ceea ce auzi, ca Domnul să-și ia dobândă de pe cuvintele Lui.

– Despre expresia „intră în bucuria Domnului tău”: grecescul χαρά, „bucurie”, ar putea traduce un cuvânt aramaic care însemna și „petrecere de nuntă / banchet”, sugestie a nunții mistice a Împărăției. (W.D. Davies, Dale C. Allison, A critical and exegetical commentary on the Gospel According to Saint Matthew, Edinburgh, 1997, p. 408)

– 1 Petru 4,7-10: „Iar sfârşitul tuturor s-a apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni. Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate. Fiţi, între voi, iubitori de străini, fără cârtire. După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu.”

* Cred că tipicul bisericesc de citire a pericopelor duminicale, fiind gândit pentru ritmul zilnic al slujbelor de mânăstire, este foarte restrictiv pentru dinamica specifică vieții liturgice dintr-o parohie: nici măcar cei care vin duminică de duminică la liturghie nu reușesc să audă Evangheliile în întregime, în cursul unui an, ceea ce mi se pare inadmisibil din toate punctele de vedere. În ce mă privește, prefer să citesc pericopa duminicii în contextul ei, adeseori și pasajele paralele cele mai semnificative, iar ca să-mi găsesc timp, fără să lungesc slujba, prefer să zicem cu toții în biserică „Doamne miluiește”, scurt și cuprinzător, în locul cântărilor lălăite care însoțesc ecteniile.

uimire și cutremurare la Ierihon

În „infernul” lui Lucian din Samosata, slujba unuia ca Zaheu din Ierihon e în cea mai infamă companie: „pești, curvari, vameși, lingăi și turnători” (Ménippos 11). E în această enumerare și sugestia că un „vameș” de succes (un colector de taxe fiscale) trebuia să se bazeze pe toate abilitățile sale interlope, ca să pună mâna și pe ultimul bănuț dosit de contribuabili.

Bun, dar de ce „ar alerga” un asemenea personaj să-l vadă pe Iisus? (Luca 19,4).

În primul rând, din același motiv pentru care se îmbulzeau toți să-L vadă, vechi de când lumea: de curiozitate. Și cei mai mulți se mulțumeau cu curiozitatea lor satisfăcută. Zaheu însă avea și un motiv personal: de frică.

Fiind un evreu în solda romanilor (și care-și făcuse averea din spolierea conaționalilor săi), el știa că, dacă Iisus din Nazaret chiar era Mesia, cum tot se zvonea, nu numai că putea să-și ia adio de la afacerea sa, dar îl așteptau cele mai negre zile: alungarea protectorilor săi și ceasul răfuielii cu Judecătorul. Cum zice Luca, puțin mai departe: „Ei credeau că împărăţia lui Dumnezeu se va arăta îndată” (19,11), – iar asta însemna încoronarea lui Iisus ca rege mesianic, izgonirea romanilor și refacerea regatului davidic. Cum să nu lase totul baltă, Zaheu, și să alerge pentru a vedea cu ochii săi ce i se pregătește?

Curiozitate și frică. Dar nu vreau să zic că la atât s-ar reduce sentimentele religioase ale unui om care vrea să-l vadă pe Dumnezeu. Mai degrabă cele două au identități afective mai bine conturate și, astfel, sunt mai ușor de conștientizat. Altfel, chiar și cel mai păcătos om nu este mulțumit cu viața lui și caută o rațiune sau mai degrabă o întâlnire care să-l schimbe, – dar e sătul de farisei și de morala lor obișnuită.

Urcarea în smochin e gestul disperării, nu al vreunei umilințe asumate, cum tot găsesc prin unele predici. Pe lângă că e mic de statură și nu vede ce se întâmplă în drum, poate că mulțimea excitată, recunoscându-l, l-ar fi linșat deja, dacă ar fi încercat să-și facă loc prin ea.

Dar ceea ce vede Zaheu din smochin, departe de a-i confirma orice așteptare, îi produce o zguduitoare transformare a stărilor inițiale (μετάνοια).

Curiozitatea i se preface în uimire : regele mesianic, a cărui venire și-o imaginase (așa i se spusese!) în cea mai deplină strălucire, e aici un sărăntoc care pășește desculț în praful drumului: „N-avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nicio înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi neluat în seamă” (Isaia 53,2-3).

Iar frica inițială i se preschimbă în cutremurare : Mesia nu-i însoțit de armate răzbunătoare, ci de un alai de calici în fruntea căruia țopăie de bucurie, deschizând drumul, chiar cerșetorul de la poarta Ierihonului: fostul orb Bartimeu. (Ca un scenarist genial, Luca lasă în ultimul „cadru”, dinaintea intrării lui Iisus în Ierihon, acest detaliu semnificativ pentru ce va urma: Bartimeu, orbul vindecat, „merge după El [în Ierihon], slăvindu-l pe Dumnezeu”, 18,43; despre tehnica narativă a lui Luca am scris și aici.)

Însă epicentrul cutremurării lui Zaheu se produce abia sub smochinul în care se cățărase: Cel care, la ora aceea, ar fi trebuit să fie în Templul de la Ierusalim, în toată slava Sa de Rege și Judecător, se oprește sub copac, ca un străin ostenit, și-i cere păcătosului un pic de găzduire în casă. Nicio judecată, nicio răzbunare, nicio amenințare, nici măcar disprețul binemeritat, – în schimb, toată sfidarea pentru prejudecățile mulțimii ignorante. Un Mesia care venise parcă de-a-ndoaselea, nu să-l piardă, „ci ca să-l caute și să-l mântuiască pe cel pierdut” (19,10).

Uimire și cutremurare : e prea mult pentru puterile unui om hăituit, dar mai ales e complet absurd. Însă e atât de adevărat ce se petrece sub ochii lui, încât rațiunea trebuie să se predea „absurdului” și el știe că nu există altă cale de a face pace în sufletul său. În Zaheu se întâmplă ceva asemănător cu acea „dublă mișcare” de care vorbea Kierkegaard în Frică și cutremur : priveliștea „resemnării infinite” a lui Mesia-Iisus este atât de zguduitor irațională, și totuși atât de reală, încât trezește în Zaheu prima mișcare a credinței, singurul răspuns posibil. Convertirea lui Zaheu este, în fond, convertirea sa interioară de la curiozitate și frică, la uimire și cutremurare.

Cei mai mulți oameni însă nu reușesc să treacă mai departe de curiozitatea banală despre Dumnezeu. Ce uimire să mai caute? În ei, dimpotrivă, curiozitatea se stinge repede, pentru că-și închipuie c-au aflat totul despre Dumnezeu, fie odată cu „documentarele științifice” despre viața lui Iisus, fie în prejudecățile despre Biserică și preoți, fie, dacă sunt credincioși, în ritualurile monotone ale Bisericii, în care Dumnezeu e strict treaba părintelui iar ei n-au decât să-l asculte și o să fie bine. (Dar curiozitatea se stinge până și-n preoții lor, sau mai ales în ei: e dezolant cum nu mai au nicio curiozitate teologică, cum nu-i încearcă nicio uimire intelectuală, cum la toate întrebările au doar răspunsuri și certitudini și cum tot Dumnezeul lor încape în paginile unui Moliftelnic.)

Și cutremurare, pentru ce? Singura cutremurare a mulțimii e frica zilei de mâine. Să aibă ce pune pe masă. Siguranța serviciului. Sănătatea copiilor. „Să fie bine, să nu fie rău.” Poate cel mult frica de un iad închipuit, dacă mai cred în viața de apoi. Dar dacă de mâine s-ar simți un pic mai în siguranță, dacă ar trage la loterie biletul câștigător, de Regele lumii care trece desculț prin praful drumului nu s-ar mai cutremura nici măcar vameșii și curvele.

Zaheu ar fi putut să vadă din smochin un Mesia venind în alai de popi și jandarmi de la Templu, și atunci ar fi rupt-o la fugă scârbit și s-ar fi ascuns cât mai departe, asumându-și toate consecințele. Dacă instituția Bisericii va cădea vreodată în irelevanță pentru proprii săi credincioși, se va întâmpla nu pentru păcatele slujitorilor ei, ci atunci când va fi atât de previzibilă din punct de vedere religios încât ei nu vor mai găsi în ea uimirea și cutremurul.

Câteva „uimiri” lexicale și hermeneutice din evanghelia lui Zaheu:

– 19,3: Zaheu „căuta (ἐζήτει) să vadă pe Iisus, cine este”. La sfârșit suntem încredințați, cu același verb ζητέω, că lucrurile stau de fapt invers: „Fiul Omului a venit să caute (ζητῆσαι) și să mântuiască pe cel pierdut” (19,10). Cel care caută este cel căutat (și aflat).

–  19,5: „Astăzi (σήμερον) trebuie să rămân în casa ta”. Și apoi: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (19,9). Evanghelia lui Luca este, mai mult decât oricare alta, a lui „astăzi”: „Vi s-a născut astăzi Mântuitor” (2,11); „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (4,21); „ Am văzut astăzi lucruri minunate” (5,26); „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (23,43). Mântuitorul lui Luca nu e promisiune, așteptare, ci actualitatea cea mai imediată.

–  19,7: „a intrat Iisus să găzduiască (καταλῦσαι) la un bărbat păcătos.” Verbul καταλύω înseamnă în primul rând „a desființa”, „a strica”, „a distruge”, dar etimologic el este „a dezlega”, „a desface”, chiar „a deshăma”, de unde și conotația „a poposi (într-un loc)”. În greaca biblică e folosit numai cu sensul „a strica”, cu două excepții, la Luca, una fiind din versetul acesta: Iisus a intrat „să dezlege” la un păcătos.

– 19,8: „Iată, jumătate (ἡμίσιά) din averea mea, Doamne, o dau săracilor…” Tot jumătate (ἥμισυς) din averea lui oferă Irod pentru capul lui Ioan Botezătorul (Marcu 6,23): așa merg lucrurile când încep oamenii bogați să-și cheltuie averile.

Despre interpretarea spirituală a evangheliei lui Zaheu la starețul Clement am scris aici: „Șapte despre vameșul Zaheu”