o minune care trece prin rărunchii lui Hristos

ispita

Nu-i alta mai frumoasă și mai de folos zăbavă în viața omului decât cetitul Evangheliei, după ce se satură de prostiile de pe facebook.

Așadar, ajuns la poarta cetății Nain, Mântuitorul învie pe fiul mort al unei femei văduve, sub ochii mulțimii care-l ducea la groapă.

Evanghelia tânărului din Nain (Luca 7,11-17) este de o simplitate narativă care te face aproape să ratezi dimensiunea profetică a episodului. Căci de o profeție printre rânduri este vorba în acest text despre o mamă, un fiu („singurul ei născut”), moarte și înviere. Hai, c-am spus aproape totul!

Surprinde din capul locului că Mântuitorul se oprește să facă această minune fără să i-o ceară nimeni, ca în atâtea alte dăți. Doar „văzând” o mamă care-și ducea copilul la groapă. Nu vrea să știe nimic, n-o întreabă nimic pe biata femeie (crezi tu?, vrei tu? etc.) și nici nu găsește potrivit să amintească acum vreo învățătură despre înviere, adormire, credință, viața de apoi etc. (ca la învierea fiicei lui Iair sau a lui Lazăr). Dialogul obișnuit din jurul altor minuni este acum redus la cele două cuvinte, singurele, pe care Domnul i le adresează femeii: „Nu plânge!”. 

Acest plâns pare unica rațiune pentru care vom asista la o minune, – dar în ce fel? oare nu atâția alții își plângeau morții? de ce se oprește Mântuitorul la această femeie care nu-i cere nimic? de ce nu zice și acum „lasă morții să-și îngroape morții lor”? 

Tot ce ne spune Evanghelia este că, „văzând-o”, Mântuitorul „a fost mișcat până în adâncul rărunchilor (ἐσπλαγχνίσθη)”. Aceasta e traducerea literală a verbului grecesc, nu „i s-a făcut milă” (ca în traducerile moderne), expresie lipsită de orice intensitate semantică în acest context și care sugerează mai degrabă o compătimire formală. Rărunchii, măruntaiele (σπλάγχνα) erau pentru semiți sediul afectelor generale și în Scripturi se găsesc expresii precum „rărunchii îndurării lui Dumnezeu” sau „rărunchi de milă” acolo unde în traducerile de azi se citește doar „mila lui Dumnezeu”.  

Dar ce a „văzut” Domnul (și numai El) în femeia aceea și de ce l-a mișcat până în adâncul inimii? Scena de la poarta cetății Nain este ceea ce se cheamă în teologie un typos, o prefigurare, o anticipație profetică: văduva Nainului care-și plânge fiul mort, „singurul ei născut (μονογενής)” (Luca 7,12), este imaginea Fecioarei Maria, văduva lui Iosif, care la poarta unei alte cetăți va plânge curând moartea „singurului ei născut” – „μονογενής” (Ioan 1,14.18; 3,16.18 etc.).

În chipul femeii văduve din Nain Mântuitorul își mângâie cu cuvintele „Nu plânge!” propria sa mamă, iar minunea învierii copilului trebuie să se întâmple și urmează în mod firesc, pentru că și Maria și-a văzut copilul înviat. În drama unei femei simple se insinuează un episod profetic, cu drama sa proprie care răscolește rărunchii lui Hristos.

Reclame
Publicat în Jurnal scoțian | 6 comentarii

starețul și soldățelul de plumb

clement

Ce este credința în Dumnezeu, l-am întrebat odată pe starețul Clement. Credința în sine nu e nimic, mi-a răspuns el. Adu-ți aminte că „și dracii cred și se cutremură” (Iacob 2,19). Credința e cel mai înșelător sentiment, pentru că pe toate celelalte poți să le simți foarte clar, bucuria, teama, căința, curajul, ura etc., dar despre credința ta în Dumnezeu nu știi de fapt nimic. De aceea și mulți oameni își spun atât de ușor „am credința în inima mea, nu mai trebuie să fac altceva”. Tu poate crezi că-l iubești pe Dumnezeu, dar în adâncul sufletului tău cel mai mult și mai mult vrei de fapt să câștigi la loto.

De aceea, nu există credință măsurabilă în sine, abstractă, ci doar fapte de credință. Credința e mereu o faptă care te pune la încercare. Ce era credința lui Adam, în Rai? Ascultare de Dumnezeu. Ce-a fost credința Evei, după ce și-a spus „am dobândit om de la Dumnezeu”? Speranță. Care a fost credința poporului ales? Legea lui Moise. Și ce credință ne-a adus Mântuitorul? Dragostea, adică jertfa.

Credința în Dumnezeu este câte ceva din fiecare faptă bună care te pune la încercare în numele Lui: ascultare, speranță, poruncă, dragoste, spirit de jertfă, milă și celelalte. În afara faptelor, așadar, nu există credință, de aceea Iacob mai spune „credința fără fapte este moartă” (2,20).

Totuși, am zis eu, sunt mulți oameni care fac atâtea fapte bune, fără să aibă o credință în Dumnezeu. Foarte bine, a zis el, și vor avea răsplata lor, dar știi care e diferența dintre tine și ei? Tu ești un soldat care știe pentru cine luptă, în timp ce ei sunt soldați care se luptă frumos, dar nu știu nici țara pentru care se luptă, nici pe împăratul ei. Ei luptă de dragul artei militare, a zâmbit starețul. Dar noi ne luptăm cum spune Pavel, „alergăm nu ca la întâmplare, ne luptăm nu ca lovind în aer” (1 Corinteni 9,26).

Am înțeles ce e credința, am zis eu, dar spuneți-mi ce este necredința. De ce spune tatăl acela din Evanghelie „cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9,24)? Cum poți să crezi și să nu crezi în același timp? Eu cred în Dumnezeu și mă străduiesc să fac faptele bune de care ziceți, dar iată că mă încearcă necredința, îndoiala, „răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac” (Romani 7,19). Sunt un soldățel, dar unul de plumb, am oftat eu.

Mai întâi, a zis starețul, trebuie să-ți atrag atenția că tatăl copilului nu spune „ajută necredinței mele”. Din această traducere aproximativă ai putea înțelege chiar că Evanghelia încurajează necredința. De fapt însă, tatăl spune literal „sări în ajutorul (βοήθει μου) necredinței mele”. βοήθει μου era și strigătul soldatului aflat în dificultate pe câmpul de luptă, chemarea în ajutor, – așa cum βοήθεια erau trupele auxiliare, întăririle. 

Tatăl acela care vine la Mântuitorul simte că necredința lui este un câmp de luptă pe care trebuie să ceară ajutor, nu să facă pe eroul. Așa e și credința ta, soldățelule, – a încheiat starețul – un câmp de luptă pe care cea mai mare rușine e să dezertezi, nu să ceri ajutorul.

Publicat în Jurnal scoțian | 8 comentarii

ce se mai întâmplă în Jormania liberă sezonul 2019*

nobel

În ultimul episod, Conducan ajunge la peste 40 la sută în sondaje și Pesedanul e în pragul dezastrului. Cu liderii săi aruncați în pușcărie sau total compromiși, Pesedan este acum pe făraș. Tensiunea plutește în aer. Telespectatorii nu înțeleg totuși de ce conducătorii Pesedan, câți au mai rămas, se poartă atât de prostește. Bine, să ne amintim că n-au strălucit nici în celelalte episoade, dar acum par mai proști ca niciodată. Ce se întâmplă, oare știu ei ceva??

Cei mai îngrijorați sunt însă membrii serviciului Secan (de Informații Telefonice – S.I.T.) și prietenii lor corupți, care controlează și prăduiesc Jormania. Dacă Pesedan va intra în colaps, după cum se pare, vor ajunge cu toții la pușcărie. Cu orice preț au nevoie de o minune. Sau e cazul să apară un erou. Sau mai bine și una, și alta, știut fiind cultul jormanilor pentru minuni și eroi.

Când totul pare pierdut, serviciul Secan face o mutare genială: profită de emoția generală declanșată de o crimă multiplă și-l aruncă în luptă pe căpitanul sub acoperire Cumpan. Cumpan se înscrie în campania prezidențială și promite să-i aducă în fața justiției pe autorii crimei și mai ales să descopere cadavrele.

Telespectatorii mai inteligenți se amuză, nu se poate așa ceva, Cumpan e un impostor penibil, dar mii și mii de jormani cu drept de vot urmăresc filmul cu sufletul la gură. Și din episoadele anterioare știm deja că telespectatorii inteligenți n-au niciodată dreptate.

În ultimele zece minute vine și minunea. Lovitură de teatru! Căpitanul sub acoperire Cumpan rezolvă misterul crimei multiple, cu informații de la Secan, bineînțeles, dar asta nu se mai arată în film. Cumpan devine peste noapte erou național. Ultimele cadre ni-l arată într-o secvență memorabilă dansând cu soția sa în Piața Victoriei, în timp ce Conducan este surprins într-o librărie cumpărând o culegere de fizică.

Ce se va întâmpla în episoadele următoare?? Va fi ales căpitanul Cumpan președintele Jormaniei? Îl va spulbera el pe puternicul Conducan? Va profita Pesedan de acestă lovitură pentru a se regrupa împreună cu membrii Secan în spatele lui Cumpan? Totul este posibil în Jormania liberă, să-i lăsăm pe producători să ne uimească cu imaginația lor.

*în memoria lui Ioan Petru Culianu, profetul Jormaniei libere

Publicat în Jurnal scoțian | 5 comentarii

în legea iubirii trebuie să crezi la fel de mult ca în legea violenței

tolst

Cum să întorci și obrazul celălalt când încasezi una peste față? cum să-l împrumuți pe cel care caută să te înșele? cum să-l binecuvântezi pe cel care te blestemă? cum să nu răspunzi cu legea violenței celui care te agresează??

Nimic nu pare mai omenesc și mai natural decât legea violenței în legitimă apărare, – atât de puternică este această convingere încât ea ne-a fost acceptată experimental (istoric) până și de bunul Dumnezeu, în legea talionului. Poftim, rezolvați-vă problemele în felul ăsta, ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, numai faceți odată lumea aia minunată pe care o aștept de la voi.

Mântuitorul e sincer cu noi, nu umblă cu floricele stilistice, ne spune adevărul: atenție, aveți vrăjmași peste tot! El nu e predicatorul siropos al păcii mondiale, nici oengistul toleranței de lozincă, frate bun cu folkistul melancolic care-și imaginează frățietatea universală ca pe câmpul de la Woodstock. Imagine all the people living life in peace – da, până la primul nenorocit care te enervează de moarte și-ți vine să-i spargi mutra. De altfel, prima crimă s-a petrecut între frați buni, nu între străini.

Nu, frate, ne zice El, aveți vrăjmași peste tot, sunteți înconjurați de indivizi fără scrupule, de inși care vă vor răul, de mincinoși care caută să vă înșele, de prieteni care vă trădează, de cunoscuți care vă blestemă.

Nu-i așa că vă vine, la rândul vostru, să-i călcați în picioare, să-i urâți de moarte, să-i strângeți de gât sau măcar să-i disprețuiți pe viață? Perfect, este normal, aceasta este legea violenței, nu vă simțiți vinovați dacă vă îneacă revolta, răzbunarea sau instinctele criminale. Până și blânzii pescari, n-au vrut ei să coboare foc din cer peste satul de samarineni care nu-i primise? (Luca 9,54). Și Iisus „i-a certat” și le spune, nu știți voi fiii cărui Duh sunteți.

Ei, și aici vin cuvintele pe care le-am găsit în jurnalul lui Tolstoi din ultimii săi ani de viață*: „În legea iubirii trebuie să crezi la fel de mult ca în legea violenței”. Nu cred, nu-mi amintesc să mai fi găsit undeva altele care să interpreteze mai pe scurt și într-o formulare atât de puternică porunca Mântuitorului: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”. Tolstoi a fost ultimul mare profet al secolului 20, luat în râs, internat la nebuni, excomunicat, dar azi e printre bărboșii din Rai care chiar au crezut în puterea iubirii.

În legea iubirii trebuie să crezi la fel de mult ca în legea violenței, nu mă mai satur să copiez aceste cuvinte care-mi recunosc dreptul la violență, dar îmi arată calea violenței supreme: iubirea.

De altfel Tolstoi, care-l disprețuia uneori pe Pavel, este aici chiar Pavel care zice, vrei să torni cărbuni încinși pe capul vrăjmașului tău? Foarte bine, „dacă este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea” (Romani 12,20). 

Pavel (ca și Tolstoi pe urmele lui) merge la adânc: violența supremă nu este să te lupți tu cu vrăjmașul tău, ci să-i provoci conștiința în așa fel ca să lupte ea însăși împotriva lui.

Amintiți-vă de Jean Valjean, pe care nu amenințările ocnei reușesc să-l schimbe, ci bunătatea prostească a lui Monseigneur Bienvenu. De tâlharul de pe cruce, mișcat până în adâncul sufletului nu de pedeapsa sa, ci de suferința nevinovată a Altuia. De Zaheu, sătul de morala obișnuită și învățat cu disprețul binemeritat al obștii, dar cucerit de considerația pe care în mod neașteptat i-o arată Hristos. De un alt vameș care lasă toate și urmează unei chemări, doar pentru că niciun profet nu-l mai chemase niciodată. Cei ca ei sunt învinși nu de legea violenței, ci de propriile lor conștiințe puse în fața iubirii. 

Cum? dacă nu are conștiință? Am zis, calcă-l în picioare, mori cu el de gât – și morții o să-și îngroape morții. Dar dacă nu ai tu destulă iubire? Dacă iubirea ta e tot un discurs circumscris lumii tale limitate și egoiste?  Ca și cum Monseigneur Bienvenu ar fi spus, uite ce-i, Jean Valjean, te-am primit în casa mea în ciuda buletinului tău galben de ocnaș, te-am omenit, mi-am pus viața în pericol, dar tu ai mers prea departe, mi-ai furat tacâmurile, e prea mult, nici Dumnezeu nu-mi poate cere mai mult de-atât.

Eu cred că Mântuitorul ne-ar fi avertizat: iubește-i numai pe acei vrăjmași ai tăi care au cât de cât conștiință, pe ceilalți dă-i pe mâna poliției. Atunci iubirea ar fi fost un truc psihologic, nu un miracol. De aceea nici nu trebuie să te gândești la conștiința celuilalt. Trebuie să crezi în gesturile iubirii mai mult decât în conștiința celuilalt, pentru că iubirea este un miracol, – dar să fii oricând pregătit pentru cruce.

*) Lev Tolstoi, Despre Dumnezeu și om, traducere de Elena Drăgușin-Richard, Humanitas, 2017

Publicat în Jurnal scoțian | 7 comentarii

minunea de la sfârșitul zilei de muncă

image9

Mântuitorul se arată pescarilor dimineață, după ce aceștia se întorc de pe mare fără să fi prins nimic toată noaptea (Luca 5,1-10). Ar fi putut să li se arate seara, înainte de a ieși ei în larg, să le umple plasele cu pești minunați și să-i scutească de un efort zadarnic. Efectul ar fi fost același, garantat, dar Mântuitorul nu caută senzaționalul, ci învățătura: minunea nu înlocuiește truda personală, ci o răsplătește. Minunea vine la sfârșitul zilei de muncă.

Nu așteptați minuni mai înainte de a vă face toată datoria.

Ieșiți în larg, luptați-vă cu valurile, înfruntați incertitudinea, dați tot ce puteți voi, iar dimineață vă va arăta Cineva unde să aruncați plasele, ca să știți că nu puteți nimic fără El (Ioan 15,5), dar nici fără voi.

Aici este și diferența dintre minune și noroc. Norocul e chior și până la urmă îl orbește și pe cel peste care se nimerește, minunea însă iluminează, la capătul ei omul se descoperă pe sine și îl descoperă și pe Dumnezeu. La început, Petru i se adresează Mântuitorului cu Ἐπιστάτα, un termen care desemna în sens larg orice autoritate lumească, ‘mai-marele’, ‘superiorul’, ‘șeful’: „Șefu’, ne-am trudit toată noaptea și n-a căzut nimic” (5,5). Dar la sfârșit, pescarul cade în genunchi: „…sunt om păcătos, Doamne (Κύριε)”. Se recunoaște pe sine și îl recunoaște și pe Dumnezeu .

Și mai este o gemă lingvistică la sfârșitul evangheliei de azi. Când vorbește de pești (5,4), Mântuitorul le spune, simplu, ἄγρα, ‘pradă’, ‘captură’, ‘vânat’ („aruncați năvoadele, să vă cadă o pradă”). Însă când se referă la pescuirea oamenilor, nu-i mai numește „pradă”, ci „oameni vii/ oameni în viață”: „de acum, vei fi cel care prinde oameni de vii” (ἀνθρώπους… ζωγρῶν, 5,10).

Pescarul de oameni trebuie să muncească mult ca să prindă oameni de vii, altfel, de va umbla după pradă, va trage în plasa lui numai mortăciuni.

Publicat în Jurnal scoțian | 16 comentarii

câteva precizări despre frații Domnului, pentru galeria d-lui Caramitru

 

Screen Shot 2019-09-18 at 14.31

Văd că în apărarea d-lui Andrei Caramitru s-a mobilizat echipa erudită a simpatizanților săi, adică d-l Dan Alexe. Care ne spune că, „înainte de instalarea creștinismului”, ἀδελφός însemna doar frate de sânge, așadar „frații” lui Iisus erau neapărat fiii Mariei.

Bun, să luăm Geneza în versiunea Septuagintei, traducere greacă din secolul al 3-lea înainte de Hristos. Pentru galeria d-lui Caramitru: asta înseamnă cel puțin 300 de ani înainte de „instalarea” creștinismului. 

Ce zice Geneza 12,5 despre Lot? Că era „fiul fratelui lui Avram”, adică nepotul lui Avram. Și cum i se adresează Avram nepotului său, în capitolul următor v. 8? – ὅτι ἄνθρωποι ἀδελφοί ἐσμεν ἡμεῖς, „că frați suntem noi” (literal „oameni frați”). Frați, deci rude.

Alt exemplu septuagintal, Exodul 2,11, tot din limbajul biblic pre-creștin: ἐξῆλθε πρὸς τοὺς ἀδελφοὺς αὐτοῦ τοὺς υἱοὺς ᾿Ισραήλ, „(Moise) a ieşit la frații săi, fiii lui Israel”. Adică frații săi de neam.

Numai două exemple din limbajul biblic (mai am doar din amintiri cel puțin încă zece, dar nu lungesc textul), care demonstrează polisemia lui ἀδελφός „înainte de instalarea creștinismului”. Cuvintele adresate Mântuitorului, „te caută mama și frații tăi”, puteau să însemne foarte bine „te caută ai tăi/ cei din casa și neamul tău”, „rudele tale”.

Exact ce-am spus într-o singură frază în articolul de ieri, dar nu știam că mă citesc erudiții. Unde vede Dan Alexe că sensul secundar al termenului „e tardiv și a venit, desigur, odată cu instalarea creștinismului”? 

Nu vă place Septuaginta? Vedeți atunci, de exemplu, Teogonia lui Hesiod. Hefaistos și Atena sunt „frați” (ἀδελφοί), deși primul e copilul doar al Herei, iar zeița e născută din căpățâna lui Zeus. Ce legătură de sânge mai este aici? Frați vitregi, da!, așa cum erau Iisus și frații săi. Și doar v-a spus d-l profesor Papahagi că erudit e cel care-l citește pe Hesiod, dar voi Batman!, Batman!.

Mai este însă ceva care arată șubrezenia culturii teologice a d-lui Alexe (de a d-lui Caramitru nici n-are sens să mai vorbesc, ea e la nivel de „Biblia hazlie”, cum am spus). În aplauzele galeriilor de facebook ale celor doi, un comentator postează un comentariu de bun simț: „Iosif, soțul Mariei, mai fusese căsătorit odată și avea copii din prima căsătorie.”

„Nu zău”, sare d-l Dan Alexe, „care e sursa legendei?”

Îi explic eu care e sursa și mai ales importanța legendei. Sursa este Protoevanghelia lui Iacob, un text celebru de pe la mijlocul secolului al 2-lea, adică dintr-o perioadă în care, în creștinismul primar, nici nu se punea problema unei dogme a Fecioarei Maria. Biserica era încă împrăștiată prin catacombe, nu suntem cu această tradiție nici în epoca marilor elaborări teologice, nici în cea a lui Constantin cel Mare, ci în vremea unei credințe fondatoare, validată ulterior, ceea ce și explică multiplicarea ei imediată în surse latinești, copte, georgiene etc. până la acceptarea ei oficială în Biserică în secolele 4-5.

D-le Caramitru, insist, lăsați teologia de pe wikipedia și ocupați-vă de partidul dvs. sau, și mai bine, de prezidențiabilul dvs. care nu știe pe ce vale se află.

Cât despre d-l Dan Alexe, mi-e foarte drag (am și eu slăbiciunile mele), de aceea rog un bun creștin să-i posteze un link la articolul meu, pentru sufletul lui.

Publicat în Jurnal scoțian | 20 comentarii

o exegeză pe înțelesul domnului Andrei Caramitru

exegeeza

D-l Andrei Caramitru este tot mai zguduit de crize religioase, ceea ce poate fi un lucru bun câtă vreme nu dă în fanatism. Sper că nu știe să piloteze avioane de linie.

Ultima dată i-a cerut d-lui Adrian Papahagi să-i explice cum se poate vorbi despre fecioria Mariei, de vreme ce „în Biblie scrie clar că Iisus a avut 4 frați și 2 surori”. Dar, precizează D-sa, care nu e deloc un elev comod pentru profesor, „să ne explice dl. Papahagi cum vine chestia asta[,] doar din texte biblice[,] nu din interpretări umane de după” (virgulele, necesare, îmi aparțin).

Cum d-l profesor Papahagi n-are chef să-i răspundă, mă ofer eu să-l ajut pe d-l Caramitru.

Sigur, aș putea să închid discuția imediat, trimițându-l la celebrul dicționar de greacă veche Liddell-Scott-Jones, unde va găsi pentru gr. ἀδελφός („frate”) și sensul de „rudă (în general)” sau „frate prin alianță”.

Dar ar fi păcat să expediez ocazia unui exercițiu de exegeză tocmai cu cel care vrea să „reformeze Biserica”. Noi, în Ortodoxie, murim după exegeză, așa cum moare școlarul român să afle ce-a vrut să spună poetul.

Domnule Caramitru, dvs. puneți o problemă de exegeză biblică, dar pretindeți rezolvarea ei fără instrumente exegetice. E ca și cum ați citi pe eticheta unui produs „conține struguri, zahăr și apă” și ați vrea să aflați numai pe bază de text dacă e sirop sau vin, fără să mai examinați alte informații („interpretări umane”) și fără să deschideți sticla.

Dar să lăsăm băutura. Mai pe înțelesul dvs., să luăm o bucată de text, de exemplu un fragment din protocolul Alianței USR-PLUS, așa cum a scăpat la un moment dat pe internet: 

„Nu vor putea fi desemnate drept candidați ai Alianței persoane care au avut calitatea de lucrători activi sau colaboratori ai Securității sau [care], majore fiind, au semnat un angajament cu Securitatea înainte de 1990” (s.m.).

Dacă eu aș citi acest text așa cum citiți dvs. Biblia, interpretarea sa literală ar fi aceasta: Alianța USR-PLUS promovează foști securiști care au semnat angajamente cu Securitatea încă de când erau în liceu.

Dvs. o să vă indignați pe bună dreptate și o să-mi arătați un alt text din protocolul Alianței, din care a fost eliminată precizarea „majore fiind” (adică, dintr-odată, o să faceți cu mine exegeză). Eu am să vă răspund în stilul dvs.: nu mă interesează alte texte. Dvs. trebuie să-mi explicați ce-ați vrut să spuneți în fragmentul citat de mine.

O să-mi amintiți precizările făcute ulterior de d-l Dan Barna, numai că iarăși vă răspund cu cuvintele dvs.: nu mă interesează nici „interpretările umane de după”. Ce ați scris, ați scris. „Scrie clar” (cum vă place dvs.): Alianța este dispusă să promoveze în funcții politice foști turnători la Securitate.

Ba chiar aș putea să adaug: nu e nimic de mirare că USR-PLUS sprijină candidaturile unor odrasle de securiști, știut fiind că securiștii s-au infiltrat în toate partidele din România, așadar și în alianța politică din care faceți parte. Este raționamentul prin analogie de care vă folosiți și dvs. când spuneți că religiile păgâne aveau zeități feminine, ca urmare și creștinismul trebuia să aibă o divinitate similară.

Poate că acum, la sfârșitul acestui exercițiu, o să înțelegeți mai bine importanța exegezei în interpretarea unui text. În dialogul nostru imaginar, v-am pus pe dvs. să faceți exegeză, iar eu fac, de dragul discuției, propagandă politică.

În realitate, eu fac exegeză biblică de vreo 25 de ani, iar dvs. faceți propagandă antibisericească de când un val politic v-a scos un pic pe creastă și vă credeți spuma zilelor. Astăzi, vorbiți împotriva Bisericii Ortodoxe cu argumentele mai degrabă ale unui comisar bolșevic care citează din Zabavnaia Bibliia decât ale unui politician educat în Occident. Mai deunăzi i-ați făcut albie de porci pe ziariștii care vă criticau. Mâine, cine știe ce-o să mai citiți pe wikipedia și o să vă enerveze penticostalii sau profesorii de sport.

Exegeza mea are un scurt epilog politic, și cred că mai degrabă acesta o să-i intereseze atât pe colegii dvs., cât și pe românii care-și caută acum nu biserici, ci lideri politici noi. Sunteți primul politician român care trece în agenda de guvernare a unui partid „reformarea Bisericii Ortodoxe”. Din acest moment, mi se pare absolut normal ca Biserica Ortodoxă să se simtă dezlegată în mod legitim de orice neutralitate politică față de partidul/ alianța dvs. I-ați dat tot dreptul să spună în apărarea ei, din toate amvoanele sale: votați politicieni care vor să reformeze statul român, nu cultul Fecioarei Maria.

Sau cu o vorbă a d-lui Paleologu: sunteți curat o pleașcă pentru „servicii”!

Publicat în Jurnal scoțian | 61 comentarii

cel mai neomenesc cuvânt din Evanghelie

lepadare

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie.”

„Să se lepede de sine” e cel mai greu cuvânt din Evanghelii, mai greu decât „să-și ia crucea”. E pur și simplu neomenesc – pentru că mai degrabă poți să-ți dai viața de o mie de ori decât să te lepezi de tine o singură dată. 

Omul crede în sine însuși mai mult decât în orice altceva pe lumea asta, pentru că lumea începe și sfârșește cu el. Să se lepede de sine ar însemna să se gândească la sine ca la altcineva, ca la un străin (în mod rațional, mă refer, nu schizofrenic).

Or așa ceva este de neîndurat. Sunt infinit mai suportabile sărăcia, singurătatea, boala și orice altă nefericire atâta vreme cât omul se află în controlul sinelui său, al voinței, gândurilor și judecăților sale. Și invers, omul n-ar primi nici cea mai mare comoară, nici chiar viața veșnică (cum s-a întâmplat în Paradis) dacă i s-ar cere să se lepede de sine, să devină pentru totdeauna propriul lui străin. 

De aceea, porunca de a lua crucea vine după lepădarea de sine, pentru că crucea este mai întâi înstrăinarea de tine însuți, momentul rațional în care devii pentru tine altcineva. Așa a fost cu Hristos, spune Pavel, „care în chipul lui Dumnezeu fiind (…) s-a golit de Sine, luând chipul unui rob, făcându-se asemenea oamenilor” (Filipeni 2,6.7).

Hristos care se face altcineva este modelul lepădării de sine. Când era înfometat, putea să prefacă pietrele în pâine, când n-avea unde să-și plece capul putea să aibă un palat, când era pe cruce putea să se dea jos, dar de fiecare dată el se leapădă de sine însuși, pentru a duce crucea noastră, a străinului.

Repet, lepădarea de sine este cel mai neomenesc cuvânt, de aceea el nu este dat tuturor, ci se spune: „Cine vrea să vină după Mine…”. Cine nu vrea, o să facă din pietre pâine cu care să se sature singur. Dar cine vrea să flămânzească de sine, o să-i sature pe alții și așa se va face iubire. Calea adevăratei iubiri este lepădarea de sine.

Îi aud oftând pe oamenii necăjiți: asta e crucea mea, părinte, ce să fac. Dar nu asta e crucea ta, le spun. Astea sunt necazuri, boli, dureri, roagă-te ca să treacă mai repede. Crucea ta o să fie când ai să duci nenorocirea altuia, nu pe a ta. Crucea nu este să fii tu bolnav, ci să îngrijești un bolnav. Crucea nu este să rabzi pentru tine, ci pentru altul. Pe crucea ta porți întotdeauna pe altcineva.

Iar dacă mă întreabă vreun tânăr care e crucea lui, îl avertizez: crucea ta o să fie când ai să cunoști o fată frumoasă și ai să te îndrăgostești de ea.

Publicat în Jurnal scoțian | 18 comentarii

în serviciul regelui Dipa

dipa

Acum vreo opt-nouă ani, când am ajuns aici, tot îmi căutam de lucru, dar cum nu știam să fac nimic concret lăsam pe la toate restaurantele bilețele printate, „cel mai rapid delivery-driver din oraș, experiență Londra-Paris-New York”. M-a sunat într-o seară un indian, unul Dipa, care m-a angajat pe loc, la telefon, a spus că de când caută restaurantul lui așa ceva. 

A doua zi m-am dus la adresă, era un chioșc care vindea kebab și tikka-masala. Dipa mi-a pozat mașina, pentru orice eventualitate, a zis el, dacă-mi venea ideea să-i trag vreo țeapă.

Lucram de la șase seara și primeam comenzi până târziu, în weekend până pe la 3-4 dimineața, încât sâmbătă noaptea îmi făceam predica în mașină. Nici nu mă mai duceam pe-acasă, moțăiam un pic într-o parcare, apoi plecam la biserică, puțind a mâncare indiană și eu și Duhul Sfânt.

Dipa a prins încredere în mine și într-o seară, când nu prea erau comenzi, mi-a spus povestea lui. De fapt tata a fost regele unui sat din India, dar a avut probleme, l-au alungat niște oameni și a trebuit să ne refugiem, eu aveam vreo zece ani. Am venit la Londra, nu ne-a mers prea bine, în fine, ca să n-o mai lungesc, tata a murit, eu am vândut ziare până pe la paișpe ani, apoi m-am băgat la un restaurant indian și am învățat să gătesc. După ce-am strâns niște bănuți, am deschis chioșcul ăsta, dar într-o zi trebuie să mă întorc în satul meu, pentru că acum eu sunt regele, înțelegi. Mi se pare normal, zic. Stai liniștit, zice, nu te dau afară, mai avem treabă, dar ți-am spus ca să știi. 

În regulă, zic, nici eu n-am de gând să fiu delivery-driver toată viața. Trebuie să-ți spun și eu ceva, de fapt eu nici nu sunt delivery-driver, a fost o vrăjeală, sunt de meserie pescar și tatăl meu e regele pescarilor, pe mine nu m-a alungat nimeni, am fugit de-acasă, normal, Londra-Paris-New York, te gândești, dar într-o zi am să mă întorc și eu, bătrânul mă așteaptă, am să-i spun că am fost o vreme în serviciul regelui Dipa și că te-ai purtat bine cu mine.

Publicat în Jurnal scoțian | 14 comentarii

oamenii merită încrederea de a muri pentru ei

image5-4

Interesant de observat că pilda datornicului nemilostiv (Matei 18,23-35) schimbă ordinea „iertărilor” cu care ne-a obișnuit „Tatăl nostru”, pentru a ne atrage atenția cine este modelul iertării. Dacă mai era cumva nevoie.

Noi spunem în Rugăciunea Domnească „și ne iartă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri” (reamintesc că aceasta este traducerea corectă, iar nu „greșelile” și „greșiților”).

Dar în pilda datornicului, raportul gramatical realizat prin conjuncția „precum” este inversat: să iertăm datornicilor noștri, precum și Tu ne-ai iertat datoria toată ( = „nu se cuvenea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi Eu am avut milă de tine?” 18,33).

Pilda datornicului nu face decât să așeze „iertările” în raportul comparativ și teologic exact, în cazul în care acesta încă n-ar fi fost bine înțeles. Dumnezeu este modelul nostru și comparația iertării noastre: precum El ne-a iertat, să iertăm și noi greșiților noștri.

„Omul împărat”, spune începutul parabolei. Observați ce diamant exegetic avem aici: nu „un împărat”, nu „împăratul”, ci „omul împărat”, Hristos în dubla lui fire!

„Omul împărat a vrut să se socotească cu slugile sale.” Și aici avem un cuvânt frumos, că Evanghelia nu spune, de fapt, „să se socotească”, ci „să stea împreună de vorbă cu slugile sale” (literal, συνᾶραι λόγον: „să ia împreună cuvântul”). Judecata lui Dumnezeu nu este o socoteală, o răfuială, ci un dialog, o discuție în care și sluga este invitată să-și spună cuvântul.

Omul împărat care s-a socotit în vorbe cu slugile sale și i-a iertat datornicului „zece mii de talanți” este Hristos în Vinerea Mare, care prin jertfa de pe cruce șterge datoriile tuturor (mai bine zis le răscumpără dintr-un condei).

Vă rog să observați că această iertare a datoriilor este totală și aprioric necondiționată: nu numai că datornicul nu făcuse dovada niciunei fapte bune, niciunei calități, niciunui merit pentru a fi iertat, dar nici măcar nu i se cere vreo garanție. Numai cel mai mare ticălos putea să aibă o datorie atât de mare, echivalentul câtorva sute de mii de tone de aur, și totuși „omul împărat” îl eliberează fără condiții.

Ce vreau să spun cu asta: e frumos să știm că datoria cea mare ne-a fost iertată din capul locului doar pe bază de încredere. Însă există în această parabolă prezumția „omului împărat” – nescrisă, dar se simte printre toate rândurile ei – că însăși iertarea lui ar fi trebuit să-l învețe până și pe cel mai mare ticălos „cum se cuvine” să se poarte cu aproapele său.

Jertfa Mântuitorului a fost și un fel de pariu cu diavolul: acela că oamenii merită încrederea de a muri pentru ei. Parabola se termină prost, dar asta numai în scop pedagogic, ca avertisment. 

În realitate, eu mă străduiesc mereu să găsesc în oamenii din jurul meu dovezi că pariul a fost câștigat de Iisus, și nu mi se pare greu. Nu prea întâlnesc ticăloși mari, ca în parabola de azi. Mai degrabă oamenii se fac răi pentru că nu-și pot ierta între ei suta de dinari.

Publicat în Jurnal scoțian | 1 comentariu

ce le-ar spune o prostituată domnilor Băsescu și Paleologu, dacă ar ști să vorbească despre stat și etica politică

poveste

Mai întâi, o mică poveste pentru domnul președinte Băsescu (și pentru toți susținătorii legalizării prostituției în România). Și în replică la povestea domnului Theodor Paleologu despre prostituatele din București, din care s-ar înțelege că prima problemă a prostituției în România ar fi proxeneții.

Într-o zi a intrat în biserica mea din Edinburgh o femeie plângând în hohote, rugându-mă să o ascult, deși o vedeam pentru prima dată. Arăta foarte neîngrijită, nearanjată, îmbrăcată în trening și șlapi, ca și cum tocmai ieșise în fugă din casă. Era însă o femeie frumoasă și încă tânără.

În câteva minute mi-a spus povestea ei. În dimineața aceea aflase că are un cancer mamar în stadiul 4. Dar nu asta o speria cel mai mult. 

Mi-e rușine să vă spun cu ce mă ocup aici, mi-a spus ea. Însă din rușinea mea cred că vă dați seama. Fac asta de vreo trei ani, de când soțul m-a părăsit și am rămas să-mi cresc singură fata. Am în țară un apartament în rate, pe care, dacă-l pierd, fata mea va rămâne pe drumuri. Dar din salariul pe care-l primeam acasă abia puteam trăi de la o lună la alta. Fata mea nu știe ce fac eu aici, crede că am grijă de o bătrână. 

Dar știți de ce am plecat eu să fac asta? Ca să nu plece ea. Îmi spusese odată, văzând că nu ne mai descurcăm, mami, mă gândesc să mă duc în Italia, mi-au spus niște fete că-mi găsesc ceva de lucru la un bar, se câștigă foarte bine. M-am prefăcut că nu înțeleg. I-am răspuns că ea trebuie să-și termine facultatea și că mai bine am să merg eu, să îngrijesc bătrâni. M-am hotărât pe loc să plec. Și tot atunci am știut foarte bine că nu asta urma să fac, odată ajunsă aici.

N-am venit să vă cer nimic, a încheiat ea, am vrut doar să-mi descarc sufletul. Nu mi-e teamă de moarte, cum o vrea Dumnezeu, în schimb înnebunesc la gândul că, dacă am să mor, fata mea va ajunge o prostituată ca mine.

Povestea se termină aici, atât cât pot să vorbesc despre ea. 

Acum însă, l-aș ruga pe domnul Traian Băsescu să-și închipuie că se află în fața acestei mame și că fostul președinte al României i-ar răspunde cam așa: 

„Doamnă, nu vă faceți nicio grijă! Dacă vi se întâmplă ceva rău, statul român se va îngriji ca fata dumneavoastră să practice o prostituție legalizată. Va fi protejată împotriva proxeneților și va lucra într-un stabiliment securizat, unde va avea parte de controale medicale periodice. Va avea un venit foarte bun, o carte de muncă și chiar o pensie la bătrânețe. Liniștiți-vă, totul va fi bine cu ea, vă asigură un fost președinte al României!”

Înainte de a trece mai departe, v-aș ruga să vă mai gândiți și la faptul că „majoritatea covârșitoare” a femeilor care practică prostituția în România sînt mame (p. 11, Femei care practică sexul comercial: rețele sociale și acces la servicii publice. Raport de cercetare, Carusel, 2017) .

1. Ce vreau să spun cu povestea asta este că statul român nu are nici cel mai mic drept să propună legalizarea prostituției atâta timp cât se află cu cetățenii lui într-un profund conflict de etică politică. (Asta m-aș fi așteptat să aud în primul rând de la domnul Paleologu, un candidat la prezidențiale cu principii etice asumate politic, cel puțin așa am înțeles.)

Statul român nu este nici pe departe în situația unui stat responsabil, performant, de tip occidental, care să aibă dreptul politic de a spune cetățenilor lui: v-am oferit o societate funcțională, șanse egale, slujbe și un salariu minim acceptabil, protecție socială etc., adică tot ce ține de noi ca să duceți o viață decentă. Dar dacă preferați să trăiți de pe urma serviciilor sexuale, sînteți liberi să o faceți, e dreptul vostru.

Nici nu poate fi vorba de o asemenea abordare la noi, unde zeci de mii de femei sînt obligate din motive socio-economice să practice o prostituție de subzistență, cel mai adesea pentru a-și întreține copiii sau chiar întreaga familie.

Citez mai departe din același raport de cercetare al Asociației Carusel, realizat în 2017 cu sprijinul Confederației Elvețiene:

„Aproape toate situațiile analizate în această cercetare scot la iveală faptul că activitatea de sex comercial a început într-un moment în care individul sau familia s-au confruntat cu o situație de criză socio-materială. În aceste condiții, aceștia ar fi avut nevoie de un sprijin măcar temporar din partea societății pentru a depăși momentul. În lipsa acestui sprijin, soluția sexului comercial a fost văzută ca singura opțiune viabilă. … Nevoia de supraviețuire, nevoia de a întreține o familie și lipsa de alternative profesionale viabile sunt elemente ce apar recurent.” (p. 12).

Așadar, fenomenul cel mai îngrijorător al prostituției nu sînt proxeneții, ci realitatea că statul român, atunci când nu se află în captivitatea unor structuri mafiote de extracție securistică sau interlopă, este de 30 de ani la mâna unei clientele politice corupte sau doar incompetente, care l-a făcut cel mai mare exportator de carne vie în Europa. Cu sau fără ajutorul proxeneților.

Un stat care, la problemele sărăciei generalizate, corupției, lipsei de șanse, inegalităților, nedreptăților flagrante de tot felul, într-un cuvânt la incapacitatea sa politică de a guverna și de a avea grijă de cetățenii săi, are cinismul de a răspunde propriilor sale victime socio-economice cu legalizarea suferinței lor este mai imoral ca prostituția însăși.

2. În al doilea rând, dacă problemele de etică politică nu mai impresionează pe nimeni, poate măcar cele de securitate națională (altele decât ascultarea telefoanelor) le vor da de gândit susținătorilor legalizării prostituției.

Statul român nu este capabil să localizeze telefonul unei victime care sună la 112 chiar dintr-un fief notoriu al traficanților de minore, nu este în stare să prevină la frontiere exportul de prostituate, nu poate nici măcar instala radare pe șoselele pe care mor mii de oameni în accidente rutiere, – crede cineva c-ar fi în stare să controleze ce s-ar întâmpla în bordelurile patriei?

În acest moment, statul român nu îndeplinește nici măcar „standardele minime” în prevenirea traficului de persoane în general (Raport privind traficul de persoane pe 2018). Observ tendința de a căuta în modelele occidentale soluții la problema legalizării prostituției. Măcar de am copia de acolo mai întâi lucruri de bun simț, cum se face o autostradă sau cum se administrează un oraș. Când e vorba însă de traficul de persoane, legalizarea prostituției într-o țară profund coruptă și incompetentă ca a noastră n-ar fi a doua zi decât o poliță în alb pentru piața exploatării sexuale.

3. Până una alta, dacă este de făcut ceva în România în această privință, sînt două lucruri urgente cu adevărat. Asta dincolo de destructurarea rețelelor de proxeneți, măsură care nici n-ar mai trebui „propusă” de cineva, pentru că în mod normal ar trebui să fie o prioritate de securitate națională.

Mai întâi, imediat, depenalizarea completă a femeilor care practică prostituția. Amenzile pe care le primesc, pe lângă faptul că sînt total inutile în stoparea fenomenului, nu reprezintă decât o umilință în plus, care le va face să se simtă și mai vinovate, și mai excluse social, și mai reticente în colaborarea cu orice autoritate publică pentru a denunța abuzurile la care sînt supuse sau pentru a cere protecție ori sprijin social.

În al doilea rând, la amploarea pe care a luat-o fenomenul în țara noastră, este nevoie de un program național care, într-o primă fază, să vină măcar în sprijinul acelor femei care caută în mod real o alternativă la practicarea prostituției: mă gândesc la mamele tinere și singure, la fetele din mediul rural și la cele care trăiesc pe stradă, la femeile în vârstă și la cele grav bolnave. Un program competent și bine finanțat, derulat cu sprijinul unor oengeuri cu expertiză în domeniu și care să ofere, sub control, suport economic, social, medical, juridic, alternative profesionale viabile, soluții de recuperare și incluziune socială.

Poate că asta voia să-i spună domnului Theodor Paleologu prostituata care l-a alergat pe străzile Bucureștiului pe vremea când era deputat.

Publicat în Jurnal scoțian | 20 comentarii

bobul de muștar și muntele părintelui Sofronie, cel cu un picior de lemn

sofronie

Unul din cuvintele cele mai puțin înțelese ale Mântuitorului este și acesta: „Dacă veți avea credință cât un bob de muștar, veți zice muntelui acesta: Mută-te de aici dincolo, și se va muta” (Matei 17,20). 

Pe de o parte, gândul zboară la un fel de putere paranormală a credinței: oare chiar poate ea să mute munții din loc? (și mulți au luat literal aceste cuvinte).

Pe de altă parte, cititorul Evangheliei se poate simți descurajat: dacă nu pot muta munții din loc, înseamnă că n-am credință nici măcar cât un bob de muștar. Atunci, ce să mai fac, cum să mai cred?

Dar sensul cuvintelor Mântuitorului este altul. Nu bobul de muștar este important în această parabolă, ci ceea ce poate lucra el. Nu o credință mică ne cere Mântuitorul (toți avem o credință mică!), ci o credință cultivată și lucrătoare, ca o sămânță îngrijită într-un pământ bun.

Pilda bobului de muștar fusese explicată chiar de Mântuitorul, cu puțin mai înainte, între cele șapte pilde despre împărăția cerurilor: „Împărăția cerurilor este asemenea bobului de muștar, pe care, luându-l, omul l-a semănat în țarina sa. Și care este mai mic decât toate semințele, dar când a crescut este mai mare decât toate legumele și se face pom, încât vin păsările cerului și se sălășluiesc în ramurile lui” (Matei 13,32).

De aceea Domnul s-a supărat și pe tatăl copilului „lunatic”, și pe apostolii săi care n-au putut să-l vindece, certându-i, „neam necredincios, până când voi fi cu voi?”: pentru că-și răcise gura de pomană și ei nu învățaseră că credința trebuie să fie lucrătoare.

Acum înțelegem altfel prima parte din cuvintele Lui: „Dacă veți avea credință cât un bob de muștar, semănându-l cu grijă, cultivându-l, îngrijindu-l până se va face un copac în care își vor face cuiburi păsările cerului, veți putea muta și munții din loc.”

În credință, ca și în pildele despre împărăția cerurilor, nu cantitatea contează, ci lucrarea. Iar lucrarea este iubirea aproapelui.

Nu sămânța pe care o seamănă semănătorul, ci rodul pe care îl aduce ea. Nu măsurile de făină, ci dospirea ei. Nu comoara din țarină, ci curajul de a vinde tot ce ai pentru a o cumpăra. Nu bănuțul pierdut, ci efortul de a „aprinde lumina” și de a „mătura casa”. Nu bobul de muștar, ci cultivarea lui.

Încă un exemplu evident despre necesitatea cultivării credinței este atunci când apostolii îi cer lui Iisus: „Sporește-ne credința!” (Luca 17,5). Dragii de ei! Și ce le răspunde Domnul? Le răspunde exact cu pilda bobului de muștar, în versiunea lui Luca: „Iar Domnul le-a zis: De ați avea credință cât un bob de muștar, ați zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te și te sădește în mare! și vă va asculta.” (Luca 17,6). Cu alte cuvinte: Nu trebuie să vă sporesc Eu credința, voi trebuie să o puneți la lucru, să o răsădiți, așa mică cât un bob de muștar, să o cultivați, să faceți din ea un copac.

Dar oare poate credința să mute munții din loc? Ce-a mai vrut Mântuitorul să spună și cu asta? 

Nu zic că știu ce a vrut să spună, dar am să vă spun povestea pe care mi-a spus-o părintele Sofronie, pustnicul cu un picior de lemn, care trăia în pădurile Sihlei Neamțului. L-am întâlnit cu ani în urmă, aciuat ca o sălbăticiune într-o vizuină de pământ, la marginea unui pârâu. Despre el am scris, când aveam vreo 20 de ani, primul meu reportaj, „Viața oarecare a părintelui Sofronie, cel cu un picior de lemn”. Între timp s-a mutat la Domnul, Dumnezeu să-l odihnească!

Avva Sofronie era un om cuminte, smerit și rugător, dar la bătrânețe se lupta cu o mare ispită: voia să facă un schit lângă vizuina lui, însă îl încurca un dâmb de munte care-i stătea drept înainte. Om cu o credință simplă, dar nu mică, ieșea în fiecare seară în fața bordeiului și striga muntelui să se mute dincolo de râu, în spatele chiliei, însă, ca un făcut, nu se întâmpla nimic.

De mai multe ori postise cu pâine și apă 40 de zile, dormea pe o mână de paie și se supusese la toate nevoințele, însă tot degeaba, muntele nu se clintea din locul lui. Cum să mai postesc, cum să mă mai rog, se întristase avva Sofronie. Dacă n-am credință nici cât un bob de muștar, cum am să mă mântuiesc?

Inutil să mai spun, nu numai că toată viața lui nu fusese în stare să alunge vreun demon (așa îmi mărturisise), dar nici măcar pe câinele care se aciuase la bordeiul lui nu putuse să-l vindece de râie.

Își pierduse orice nădejde, când, într-o zi, chiar când se pregătea să-și facă pravila de pustnic, a ajuns la chilia lui un păstor care-și pierduse oile în urma unei furtuni. Impresionat de necazul omului, Sofronie și-a lăsat baltă rugăciunea și a plecat cu el, șontâc-șontâc, în căutarea oilor, mai ales că el știa bine toate pădurile și râpele de primprejur. Pe la miezul nopții le-au găsit pe toate, strânse într-o poiană. 

A doua zi, când păstorul s-a întors să-i aducă drept mulțumire o roată de caș, l-a găsit pe avva Sofronie în fața bordeiului, așezat pe o buturugă și privind ca nătâng împrejurul său. A crezut că i se făcuse rău, dar bătrânul l-a întrebat de cum l-a văzut: frate, când ai venit ieri la mine, n-ai trecut un dâmb de munte în fața chiliei mele? Nu părinte, i-a răspuns păstorul, aici e poiană de când umblu eu cu oile, muntele e în spatele bordeiului, dincolo de pârâu.

Munții sînt întotdeauna la locul lor, nu trebuie mutați. Ceea ce trebuie însă „mutate” sînt prioritățile credinței noastre, încât cea dintâi să fie mereu iubirea aproapelui. 

Publicat în Jurnal scoțian | 22 comentarii

brunețica

brunetica

După a treia operație au mutat-o într-o aripă a spitalului dinspre pădure. Salonul era drăguț, luminos, ca o cameră de vacanță. Era acolo și un pat pliant, pentru maică-sa, dacă ar fi vrut să rămână peste noapte. O asistentă i-a adus de la bucătărie un carton de prăjituri. I-a făcut semn, cu degetele la gură: take, eat.

Dar lor nu le mai trebuia nimic. Fata bănuia ceva. Mă tot întreba, da’ de ce nu mă mai pune la radiații?

Taică părinte, m-a rugat maică-sa, vorbește matale cu doctorii, că pe noi nu ne ia în seamă, că sîntem țigani. Nu mai spune prostii, am certat-o. Ce, până acum nu v-au luat în seamă? Aici e spital mare, nu le spuneți voi ce să facă. Și nu te bagă toată ziua la radiații. Poate nici n-o să mai fie nevoie, eu așa cred. Să te-audă Domnul, și-a făcut bătrâna o cruce mare. Taică părinte, să-i cânți ceva fetei, că visează rău. 

Așa zicea bătrâna, să cânt, nu să citesc rugăciuni. Tot așa îmi spusese în ziua când veniseră prima dată la biserica din Edinburgh, cu ani în urmă: taică părinte, a născut fata mea, să-i cânți de opt zile.

I-am cântat fetei de vise rele, apoi, la plecare, i-am lăsat pe pernă o iconiță cu Maica Domnului. E de la Ierusalim, i-am zis, e făcătoare de minuni. Data viitoare am să-ți aduc și o sticluță cu mir. 

După câteva zile m-a sunat fata. Era mai bine. Îi scoseseră perfuziile și chiar făcuse o plimbare prin curtea spitalului. Taică părinte, mi-a zis bucuroasă, am visat-o pe Maica Domnului. Ai văzut? ți-am zis că iconița e făcătoare de minuni. Da’ nu arăta ca-n iconiță. Da’ cum arăta? Așa, înaltă, brunețică. Brunețică? Ea era, zic. Așa o mai visez și eu uneori.

Apoi, zilele următoare, am așteptat telefonul de la bătrână. Știam că o să sune nu peste mult timp. Știam și ce va zice: taică părinte, să cânți ceva de sufletul fetei mele.

Publicat în Jurnal scoțian | 13 comentarii

cel care merge pe apă

PE APE

Când Domnul îl ceartă pe Petru, la umblarea pe mare, „puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”, – la ce îndoială credeți că se referă? În niciun caz la faptul că apostolul pescar se îndoise c-ar putea merge pe apă. Cu alte cuvinte, Iisus nu vrea să-i spună, „puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit că poți să mergi pe mare?”. 

O îndoială ca aceasta n-ar fi fost de blamat. E cât se poate de normală, conformă cu legea firii și legile naturii (așa cum a fost și îndoiala cea dintâi a ucenicilor în învierea Domnului).

Nu pentru îndoiala că va merge pe apă îl ceartă Domnul, ci pentru îndoiala în porunca Sa: „Vino!”. (Așa cum, pe drumul Emausului, îi ceartă pe ucenici nu atât că s-au îndoit de învierea Lui, ci de faptul că n-au crezut „toate câte au spus profeții” – Luca 24,25).

Dar să-l urmărim un pic pe Petru. El coboară din barcă și chiar merge pe apă, spune Evanghelia, „venind către Iisus”. Atâta vreme cât ochii săi sînt la Mântuitorul și nu în altă parte, el calcă pe apă în mod firesc, nici nu-și dă seama ce se întâmplă cu dânsul.

„Dar văzând vântul” – zice mai departe Evanghelia. Acesta este momentul când ochii lui Petru nu mai privesc la Domnul, ci se întorc la cele lumești. Gândul lui Petru părăsește porunca „Vino!” și se ocupă acum de problemele mersului pe apă, – vântul, furtuna, primejdiile-, adică se orientează într-o direcție greșită. Și abia atunci, se scufundă. 

Cel care se gândește la mersul pe apă nu va merge niciodată pe apă. Dar cel care nu se gândește decât la porunca Domnului, „Vino!”, va merge și pe apă, dacă va trebui, și prin aer, și prin foc va trece, „va lua șerpi în mână şi chiar ceva dătător de moarte de va bea, nu-l va vătăma” (Marcu 16,18).

Toate poruncile Domnului sînt: „Vino!”. Vino la Mine prin toate furtunile, vino peste toate mările, vino prin tot iadul iubirii de oameni. Uită-te numai în ochii Mei, nu fă greșeala să privești împrejurul tău. 

Toate poruncile Domnului sînt un mers pe apă. 

Și acum să vă povestesc cum am cunoscut un preot care mergea pe apă. 

În 1998 era preotul bolnavilor de la leprozeria Tichilești, din județul Tulcea -, astăzi nu știu unde mai este, din păcate nici măcar nu-i mai știu numele. L-am întâlnit acolo, la Tichilești, în biserica leproșilor. Un preot tânăr, cred că nu avea nici 25 de ani, delicat, sensibil, cu un chip care exprima încă multă curăție.

Eu n-am îndrăznit să sărut nici măcar icoanele din biserica lui, dar el binecuvânta bolnavii, îi îmbrățișa pe toți, ca un Francisc din Assisi, le săruta frunțile descompuse de boală, își trecea mâinile peste fețele lor chinuite. Se împărtășea cu ei la fiecare liturghie. Îmi venea să-l întreb, dar îmi era rușine: de ce ești aici, ce-ai făcut, de ce-ai fost pedepsit.

La plecare, am oprit mașina pe marginea drumului, am scos o sticlă de spirt, pregătită din timp, și mi-am spălat îndelung mâinile, fața, hainele. Cu ultimele picături mi-am clătit gura și apoi le-am înghițit.

Eu n-am făcut nici măcar un pas pe marea care era în furtună, m-am scufundat din prima clipă într-o sticlă de spirt. Dar el, preotul leproșilor, în fiecare zi mergea pe ape către Cel care îl chemase: Vino!

Publicat în Jurnal scoțian | 23 comentarii

love story

image7-2

fetițelor mele, Paia, Cati și Anușca

M-am săturat de atâtea morți. Să vă spun mai bine o poveste de dragoste, pe repede înainte, atâta cât am primit voie să vorbesc despre ea, fără să mă ating de taina mărturisirii ei.

„Dragostea e ca moartea de tare”, se spune în Cântarea Cântărilor (8,6). Atenție, nu zice „mai tare” (cum ar supralicita doar un poet mediocru), ci „ca moartea de tare”, adică singura care se poate bate cu ea, parte în parte. Nu știi cine câștigă până la urmă, dar are o șansă egală, – cine mai are o șansă egală înaintea morții?

E, într-un fel, o poveste ca în Cartea lui Tobit (citiți Biblia!), de aceea vreau să v-o spun, ca să vedeți că poveștile ne povestesc pe noi, nu noi pe ele.

El e un băiat de bani gata, absolvent de Cambridge, călătorit în toată lumea, încercând toate experiențele, inclusiv cele religioase, dar nu-și găsește sensul în nimic. Ajunge la droguri și, în cele din urmă, la mai multe tentative de sinucidere. Nu există ceva pe lumea asta ca să merite să mai trăiesc, repetă el întruna celor apropiați ai lui.

Într-un alt capăt al țării, ea este o balerină din Ucraina (să zicem, dar ar putea fi din orice țară săracă din estul Europei), un fel de Sonia Marmeladova (citiți „Crimă și pedeapsă”!), visând să danseze la Covent Garden, dar ajungând escortă de lux în timpul liber, pentru că nu întotdeauna viața te lasă să dansezi unde vrei tu. Din cauza unei boli autoimune, fata își pierde treptat funcțiile ambilor rinichi și trece pe dializă. Cu ultimii bani își închiriază o cameră aproape de spital, trăiește din ajutorul social și se roagă în fiecare zi să apară în viața ei un miracol sau moartea.

În acest moment intervine arhanghelul Gabriel sau, mă rog, cine era pe tură în momentul acela, în numele lui.

După ultima tentativă de sinucidere, băiatul se trezește la capul său cu un preot, adus de taică-său, care e un om credincios. 

Vrei să te omori? îl întreabă preotul. Da, zice băiatul, și ultimul din lume care o să mă oprească ai să fi tu, cu poveștile tale. Dar nici nu vreau să te opresc, îi răspunde preotul. Atunci, ce naiba vrei de la mine? 

Să-mi dai un rinichi, zice preotul, cât se poate de serios. Cred că n-ai nimic împotrivă să te sinucizi cu un singur rinichi.

E nebun, e dement, gândește băiatul, tata mi-a adus un popă nebun, și începe să râdă până îi sar acele din vene. Vorbesc serios, zice preotul, deși zâmbește și el în barbă. Nu-i pentru mine rinichiul, slavă Domnului, eu sînt sănătos. E pentru o fată din „Lacul lebedelor”, are nevoie de un transplant. Nu te cred, ești nebun, zice iarăși băiatul. Vreau să văd fata.

Popa îl duce acasă la fată, ăsta se îndrăgostește de ea pe loc. Vrea să se mute la ea, dar popa îl convinge pe tatăl băiatului, căruia nu-i prea convenea povestea cu Marmeladova, că e mai bine să-i primească pe amândoi în casa lui. La banii tăi, îi explică popa, nu mai contează că îngropi unul sau doi.

Analizele medicale ies bune, băiatul e compatibil cu fata și în această privință. Desigur, apar în poveste tot felul de demoni, ba asupra băiatului, ba asupra fetei, ba asupra tatălui, dar și rugăciunea preotului este puternică, sau, hai mai bine să recunoaștem, mila lui Dumnezeu este mai mare.

În așteptarea transplantului, toată casa se transformă: tatăl citește acatiste, băiatul face sport, ca să elimine toxinele din organism, fata le face zacuscă și colțunași, iar preotul este tratat cu icre negre și vodcă, și i se cumpără o cruce din lemn de tisă, pe care și-o dorea de mult.

The end. Nu așteptați să vă spun ce s-a întâmplat mai departe. Chiar dacă știu, aș fi un poet prost, dacă v-aș spune. „Dragostea e ca moartea de tare.” Înțelegeți din asta că nu știm cine va învinge până la urmă, dar numai dragostea primește o șansă în fața morții.

Publicat în Jurnal scoțian | 15 comentarii