despre lucruri mari, cu starețul Clement

ganditorul copy

1. Zicea starețul Clement: Cel mai greu nu este să-l iubești pe aproapele tău, ci să-l suporți. Oamenii nu se despart pentru că nu se mai iubesc, ci că nu se mai suportă.

2. Tot despre iubire, spunea: Ca să iubești pe cineva, mai întâi trebuie să-ți fie milă de el. Bunul samaritean, când l-a întâlnit pe cel rănit, mai întâi i s-a făcut milă de el, apoi i-a legat rănile. Cu asta începe iubirea aproapelui, să-ți fie milă de el și să-i legi rănile.

3. Mai spunea: Nu există o înțelegere mai adâncă a oamenilor decât să-ți fie milă de ei. Chiar dacă nu-i cunoști, o să-ți fie milă de ei dacă te gândești la tine însuți, la experiența ta de viață. Nimeni nu-i atât de rău încât să nu merite măcar un pic de milă. Mila face suportabil orice rău al aproapelui, asta înseamnă „iubiți pe vrăjmașii voștri”.

4. Starețul m-a văzut odată că scriam într-un caiet sfaturile sale. A râs de mine și a zis: După cuvinte umbli tu? Dacă de cuvinte aveai nevoie, ai Scriptura și Sfinții Părinți. Dar nu de cuvinte e nevoie, ci de răstignire.

5. L-am întrebat odată pe starețul Clement care este cel mai mare păcat. Cel mai mare păcat, mi-a răspuns el, este cel pe care-l faci împotriva conștiinței tale. Niciodată să nu faci nimic împotriva conștiinței tale. Chiar dacă Dumnezeu te va ierta, ea nu te va ierta niciodată. Împacă-te cu conștiința ta câtă vreme ești cu ea pe drum, ca nu cumva propria ta conștiință să te dea pe mâna judecătorului.

6. Părinte, am zis, dar care este conștiința mea, și cum să-i aud glasul? Gândurile mele mă strigă din toate părțile și nu știu căruia dintre ele să-i dau dreptate. Conștiința, a spus el, e glasul care se aude în tine după ce tac toate gândurile.

7. Iar odată mi-a spus: Se vede că ești tulburat. Iar eu l-am întrebat: După ce se vede, părinte? După aceea că vorbești neîntrebat despre lucruri mari.

Advertisements
Posted in Jurnal scoțian | 3 Comments

cel mai frumos foc de artificii din viața mea

artificii.jpeg

Când eram preot de țară, cel mai obraznic copil din sat era Marin a lui Șoreanca, un băiețel de vreo 12 ani. Locuia cu bunică-sa pe deal, vai de capul lor, la marginea satului, într-o căsuță de vălătuci surpată pe jumătate din cauza ploilor. Toată lumea se plângea de Marin. Le hârâia câinii prin gard, vorbea urât, fura păsările din drum, se bătea cu băieții. La școală nu da cu lunile, dar învățătoarea era mai degrabă bucuroasă să nu-l vadă.

Am ajuns odată la ei acasă cu molifta din postul Crăciunului. Mă așteptau, știau că vin. Șoreanca măturase casa, făcuse focul și-l îmbrăcase pe Marin cu o cămașă albă.

Ce vrei să-ți aducă moșu’ Nicolae, l-am întrebat într-o doară. Mai erau câteva zile până la Sfântul Nicolae. Băiatului i-au sclipit ochii. Artificii, a zis el pe loc. I-auzi la el, a sărit Șoreanca, n-are cu ce se încălța, da’ vrea artificii. Ți-oi da eu artificii, s-a repezit ea. Băiatul a ferit capul, râzând și el de prostia pe care-o spusese.

În ajun de Sfântul Nicolae m-am dus la Iași să mai cumpăr una-alta. Am cumpărat din Siraj o pereche de ghete și am căutat artificii. Pe vremea aceea se vindeau fără probleme, ba chiar apăruseră din acelea noi, ca niște rachete, care se înălțau sus de tot și explodau într-o ploaie de steluțe. M-am tocmit un pic și am luat o sacoșă de artificii.

Când m-am întors în sat se făcuse deja noapte, nu mai aveam timp să ajung la Șoreanca. Trebuia să mă pregătesc pentru vecernie. Am pus ghetele și artificiile într-un sac și-am rugat un vecin care avea cal să tragă o fugă până la ei.

După vreo oră am auzit primele explozii și-am văzut cerul luminându-se peste casa Șorencii. Mergeam spre biserică și artificiile tot nu conteneau. Din când în când, câte-o scânteie mai puternică scăpăra până-n bezna prin care orbecăiam și-atunci îl auzeam din urmă pe dascăl: măi, măi, băiatu’ ăsta a’ Șorencii o să dea foc la sat!

Posted in Jurnal scoțian | 13 Comments

cum era cenzurată monarhia în traducerile românești ale Bibliei

 

în amintirea Regelui Mihai, la un an de la moartea sa

Pare mai greu de imaginat, dar până și în traducerile Bibliei au existat de-a lungul timpului încercări de cenzură politică sau reflexe de autocenzură, – în tot cazul, constrângeri sau conformări precaute ale editorilor la anumite sensibilități politice care trebuiau menajate.

Sunt mai multe exemple, dar mă opresc în continuare doar la traducerea celor doi psalmi cunoscuți în tradiția ortodoxă ca „psalmii împărătești” (19 și 20, după numerotarea din Septuaginta). Se numesc astfel pentru referințele lor la regalitatea mesianică, dar și pentru că se citeau la începutul Utreniei în cinstea împăraților bizantini, iar mai târziu a domnitorilor ortodocși. Se citesc și astăzi în același loc, în virtutea tradiției, deși semnificația lor nu mai este cunoscută credincioșilor (nici nu mai are de ce). Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 5 Comments

altfel despre ziua națională

eroi

Văd în aceste zile ale centenarului (ca de altfel în fiecare an de ziua națională) punându-se un accent aproape exclusiv pe amintirea împrejurărilor politice și, mai ales, a faptelor militare care au făcut Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Momentele zilei rămân paradele militare, defilările cu steaguri și, desigur, intonarea celebrului „Treceți batalioane române Carpații”, deși, la drept vorbind, după cum se știe, unirea în sine s-a datorat, mai degrabă decât batalioanelor noastre, unui șir de acte politice pașnice, urmat de un succes diplomatic la care s-a muncit din greu.

Nici gând din partea mea de a diminua câtuși de puțin meritele soldaților români la făurirea Marii Uniri. Dar, așa cum se spune că exagerarea este un adevăr care și-a depășit măsura, tot acest festivism cu accente cazone nu se potrivește cu lucrul de bun simț observat în general despre țările moderne: o țară se apără cu arme și cu alianțe politice, dar se întemeiază istoric pe cultura națională și pe limba ei. Altfel spus, meritul armelor vine după cel al culturii, chiar dacă acesta din urmă este mai puțin spectaculos decât un câmp de luptă. Iar România nu a făcut excepție de la această regulă, deși avem impresia, de la Mihai Viteazul la Primul Război Mondial, că, dimpotrivă, o țară se face cu armele, „acum ori niciodată”, într-un moment ales al istoriei ei.

Mai este un cântec foarte popular, care spune multe despre relația noastră cu țara: „noi suntem aici pe veci stăpâni”. Mi se pare că este și aici o neînțelegere a raportului nostru corect cu țara, ca și cum n-am cunoaște ce este țara, ce o întemeiază, în ce fel este a noastră și, atunci, ne imaginăm cu ea într-un raport de dominare, ca să știm că ne aparține. Însă când ați simțit ultima dată nevoia să vă spuneți în casa voastră, „eu sunt stăpân aici”?

Revenind la Marea Unire, ea a fost în cele din urmă un act politic și militar posibil la un moment dat doar pentru că a fost pregătit timp de sute de ani de singura noastră instituție națională care a avut puterea să ne țină uniți chiar și când ne băteam între noi: limba română.

Eroismul ostașilor români și abilitățile unor politicieni inteligenți n-au făcut decât să ne aducă un stat acolo unde exista deja conștiința lingvistică a unui singur popor. Mai înainte ca Mihai Viteazul să-și fi condus armatele în Ardeal, diaconul Coresi trecea munții de la Târgoviște la Brașov, pentru a pune împreună cu preoții din Șchei, dar și cu sprijinul Reformei bazele primului program de carte românească. Pentru „noi, rumânii”, nu încetează el să repete în prefețele tipăriturilor sale, așezându-ne pentru întâia oară numele neamului pe pagina unei cărți. (Însuși etnonimul român apare prima dată în prefața unei cărți din Transilvania, Palia de la Orăștie, 1582 – paradoxal, de propagandă calvină! -, prefigurând singurul nume sub care vor încăpea, până la urmă, și „ungureni”, și „vlahi”, și „rumâni”, și „moldoveni”, și oricum altfel ni s-a mai spus sau ne-am numit de-a lungul timpului.)

N-am avut dintotdeauna imboldul unei unități politice românești, asta e foarte adevărat, dar cu siguranță ideea ei încolțea deja în cuvintele cronicarilor moldoveni și munteni care, plecând de la unitatea limbii, observau unitatea noastră națională („Însă rumânii înțeleg nu numai ceștia de aici [din Țara Românească], ce și din Ardeal, carii încă și mai neaoși sunt, și moldovenii, și toți câți și într-altă parte să află și au această limbă…, că toți aceștia dintr-o fântână au izvorât și cură” – Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Rumânești).

Așa cum, în „Cazania” de la 1643 (Carte românească de învățătură), Varlaam are conștiința că se adresează nu doar Moldovei, ci „cătră toată semințiia romenească”, iar circulația ulterioară a cărții în Țările Române va confirma intuiția sfântului ierarh.

Mai înainte de vitejia moților lui Avram Iancu au fost curajul și știința de carte ale istoricilor și filologilor Școlii Ardelene care au trezit și pregătit conștiința românească. Mai înainte de a fi uniți într-o singură țară, am fost uniți de o singură Biblie, tipărită la București în 1688, reluată cu unele îndreptări la Blaj în 1792 și retipărită la Buzău în 1854. Mai înainte de a avea vreun document al unirii, am avut, dincolo și dincoace de munți, aceeași liturghie  românească a Bisericii Ortodoxe.

Exemplele ar putea continua, dar ce vreau să spun este că România Mare a fost o biruință a limbii române, mai înainte de a fi a victoriilor militare și a diplomației românești. Despre acest lucru aș fi vrut să se vorbească de ziua națională, măcar după ce vor fi stat paradele și ceremoniile, pentru că doar această limbă și cultura ei mai pot avea semnificații pentru următoarea sută de ani a României, dacă-i mai prindem.

Foarte bine că trăim (încă) emoțiile cântecului „Treceți batalioane române Carpații”, dar trebuie spus generațiilor de azi că aceste batalioane n-ar fi trecut niciodată munții dacă înaintea lor n-ar fi fost acolo alți eroi, adesea la fel de anonimi ca soldatul necunoscut, alte sacrificii, alte eforturi care uniseră deja țara în jurul limbii române. În piciorul sfintei mese din Catedrala Națională ar merita să stea într-o zi și numele lor, alături de numele soldaților care au murit pentru România Mare.

Abia din această perspectivă filologică ziua de 1 decembrie este o sărbătoare națională în sens larg, pentru că este a tuturor celor care, indiferent de confesiune și chiar de etnie, au fost cetățeni ai limbii române și ai culturii ei mai înainte de a putea fi cetățeni ai unui stat românesc.

Posted in Jurnal scoțian | 21 Comments

din „Jurnal scoțian”: o poveste pentru Ana, care m‐a întrebat odată cine e Vera şi cum este o zi în paradis 

În mijlocul raiului e o prispă de lemn. Un difuzor vechi e agăţat într‐un cui la intrarea în bucătăria de vară. La 12 fără 10 se transmite buletinul hidrologic. Vocea crainicului e monotonă şi gravă, parcă anunţă o nenorocire, nu cotele apelor Dunării. Baziaş, ieri trei sute de centimetri, scade şapte centimetri. Drâncova, ieri patru sute de centimetri, scade patru centimetri. Gruia, ieri şaizeci de centimetri, creşte doi centimetri. Și aşa mai departe, apele scad sau cresc în fiecare zi, pentru că asta e treaba apelor. Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 28 Comments

din vremea marii disperări naționale. țara unui emigrant și catedrala lui

 

tara

N-am scris până acum despre Catedrala Mântuirii Neamului, dar am tot încercat să înțeleg ura cu care se vorbește despre ea.

Nu cred că problema sunt banii care s-au cheltuit pe construcție, nici arhitectura ei neinspirată. Și despre catedrala de la Iași a spus Iorga că arată ca un uger cu țâțele-n cer, dar până la urmă lumea s-a obișnuit cu ea.

Iar bani sunt în România, vin și din afară și nu se face mai nimic cu ei, adică se scurg în buzunarele politicienilor și ale prietenilor lor. Oricum, cu o catedrală mai puțin n-aveam fix niciun spital mai mult.

Cred că ura cu care se vorbește despre catedrală n-are atât de-a face cu necredința, ateismul sau secularizarea, cât e doar parte din aceeași ură cu care este privită clasa noastră politică.

Este frustrarea unor oameni că niște administrații corupte care le-au răpit o viață decentă au crezut că-și spală păcatele ridicând o catedrală. Așa cum boierul arunca prostimii un pumn de galbeni ca să-și arate milostenia. Iar Biserica a primit și a tăcut. Dacă o singură dată și-ar fi ridicat glasul împotriva fărădelegilor, spunându-le pe nume, mulți dintre criticii catedralei ar fi trecut azi pe lângă ea făcându-și cruce.

Nu cred că este ura unor oameni de a vedea o catedrală ridicată, cât de a o vedea lângă Casa Poporului, întrecându-se cu ea într-o simbolistică a unei monumentalități alienante. „Poporul” și „neamul”. Între ele, sufletul zdrobit al omului mărunt, care nu știe unde să mai fugă.

Dacă această catedrală o făceau regii noștri, așa cum și-au dorit, așa cum au început, n-ar fi fost privită cu atâta ură nici dacă ar fi costat de zece ori pe-atât. Regii au făcut România modernă, i-au câștigat independența, au unit țara și, mai ales, i-au dat speranță. Asta sărbătorim de fapt la centenar, nu România de azi. Catedrala lor este cu adevărat a națiunii întregi și a eroilor săi.

Ce-au făcut însă guvernările care au finanțat construcția catedralei, ca să-și merite în istorie gloria ctitoririi ei?

Au ruinat România, au învrăjbit-o, au pus asupra ei stigmatele cele mai înjositoare, au despărțit-o, au obligat milioane de români să emigreze. Ne-au făcut un rău mai mare decât comunismul însuși în 45 de ani, pentru că ne-au făcut răul de pe urmă. Catedrala lor va rămâne veșnic legată nu de vremurile glorioase ale neamului, ci de vremea marii disperări naționale.

Reprezintă ea speranța într-un viitor mai bun? Sau e doar cavoul național al unui trecut care părea promițător?

Nu știu să răspund la aceste întrebări. Nici nu știu dacă mai am dreptul. Eu nu mai locuiesc în țară, unde ajung foarte rar pentru că biserica mă ține legat aici, dar într-un fel e mai ușor pentru mine. Singura mea țară a rămas limba română, iar catedralele ei sunt cărțile frumoase ale poporului meu.

Pentru unii asta e poezie, dar pentru mine e viața mea de opt ani de zile. Când mi-e dor de Ardeal, deschid Noul Testament de la Bălgrad. Când mă gândesc la București, am Biblia de la 1688. Acasă în Moldova mă întorc cu Varlaam și Dosoftei. Spun povești cu Creangă și fac politică cu Caragiale. Iar când vreau să-mi amintesc de frumusețea pe care-am lăsat-o în urmă, citesc pe Eminescu.

N-am o țară cu mine, dar am cuvântul „țară”, mai vechi decât centenarul. Limba a făcut țara, nu invers. Țara mea exista în cuvintele ei mai înainte ca ea să-și facă vreun stat. Numai în limbajul politic țara e totuna cu statul. Poate că peste o mie de ani statul și catedrala neamului nu vor mai exista, dar țara mea va continua să existe câtă vreme doi români vor povesti între ei în limba lor.

Pentru că lucrurile sunt cuvinte înainte de orice. Nu mai am casă, dar am cuvântul „casă” în care sunt toate casele în care am locuit din copilărie și până când am plecat.

Cuvintele nu stau în dicționare, ci umblă prin lume, din gură în gură, din poveste în poveste, din experiență în experiență, și așa primesc ipostasuri, trupuri. „Și cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi”. Cuvântul „țară” e însăși țara din noi.

Cea mai mare nenorocire e să-ți pierzi limba, nu să locuiești într-o țară străină, nici ca țara ta să ajungă vremelnic pe mâna unor hoți. Câtă vreme cuvintele tale vorbesc despre țară poți să speri că într-o zi ea va fi din nou a ta.

Posted in Jurnal scoțian

jurnal scoțian. fabulos

fabulos

Sunt ani buni de când umblu prin magazinele de-aici și tot nu încetez să mă mir de politețea vânzătoarelor britanice, ieșită din comun, ba chiar aș zice exagerată pentru cineva obișnuit cu magazinele din țară. Nu e vorba că-ți zâmbesc mereu și-ți pun cumpărăturile în sacoșă, dar pur și simplu vorbesc cu tine ca și cum ați fi cele mai bune cunoștințe: cum a fost azi la muncă, eu abia aștept să termin, ce faci diseară, unde mergi în weekend, e grozav la munte – și așa mai departe. Îmi place mai ales că, orice-ai spune, îți dau întotdeauna dreptate.

Dar cel mai mult mă amuză superlativele pe care obișnuiesc să le arunce în discuție la tot pasul. Ați luat plăcintă cu mere? Wonderful! Aveți pungă sau vă dau eu? Mulțumesc, am sacoșa mea. Awesome! Plătiți cash sau cu cardul? Cash, vă rog. Brilliant!

Sigur că e reconfortant să trăiești între oameni atât de încântați de viață, dar pe mine mă bușește râsul când îi aud și nu pot să le răspund la fel. Parcă-mi imaginez cum ar arăta o astfel de discuție într-un magazin din țară: Domnu’, n-aveți 50 de bani mărunt? N-am. Bravo, briliant! Ce să vă dau de rest, o gumă sau o bomboană?

Și sâmbăta trecută mă duceam la biserică, aveam un botez spre seară. Pentru că ajunsesem mai devreme, am intrat într-un Tesco de cartier să fac niște cumpărături. La casă era o roșcată foarte drăguță, cu o pieptănătură ca din anii 30 și cu mult chef de vorbă. Înaintea mea era o doamnă care cumpărase o rochie și acum roșcata i-o întorcea pe toate părțile: Impressive! Ar merge excelent cu niște cizmulițe până la genunchi, nu credeți?

Când mi-a venit rândul, roșcata m-a cântărit o clipă din ochi, cu aerul unui psiholog versat care-și citește clientul numai din felul cum intră în cabinet. Ah, face ea, abia aștept să merg diseară în club și să beau un prosecco rece! Tu ce faci diseară?

N-am mai avut vreme să inventez ceva. Mă duc la biserică, i-am zâmbit cu un aer plin de candoare.

Roșcata s-a schimbat la față pe loc. Ar fi râs ca la o glumă bună, dar nu voia să riște. Așa că mi-a întins restul, a făcut cea mai dulce figură din lume și mi-a șoptit: Fabulous!

Posted in Jurnal scoțian | 17 Comments

încă o dată despre „și nu ne duce pe noi în ispită”

ispita

Câteva întrebări pe care le-am primit de la cititori în urma articolului despre modificarea versetului „și nu ne duce pe noi în ispită” mă determină să revin asupra subiectului. Textul de mai jos e un pic mai lung ca de obicei, dar, pentru cine are răbdare, este nevoie de toată discuția ca să înțelegem sensul acestei cereri din rugăciunea „Tatăl nostru”.

Iar pentru cine n-are răbdare, concluzia este aceasta: sunt nenumărate exemple în Scripturi în care se afirmă că Dumnezeu îi pune pe credincioși la încercare (sau, cu cuvântul vechi, îi ispitește). Confuzia vine doar din neînțelegerea cuvântului ispită, perceput exclusiv negativ în limba de azi, dar care avea în trecut și sensurile de ‛încercare’, ‛cercetare’, ‛probă’. Ispitirea de la Dumnezeu (peirasmós, „încercarea”) are un rol pedagogic și este bună pentru edificarea credincioșilor și progresul lor spiritual. Dacă îi cerem totuși lui Dumnezeu „nu ne duce pe noi în ispită”, este din smerenie, din prudență, din înțelegerea și asumarea neputințelor noastre. Versetul acesta ar putea fi perechea simetrică a replicii „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9,24). Cred, Doamne, dar nu pune la încercare credința mea. Te iubesc, dar nu pune la încercare iubirea mea. Știu că sunt slab, dar primește-mă așa cum sunt și „nu mă duce în ispită/ nu mă pune la încercare”.  Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 29 Comments

zece gânduri despre „bogăția nu e rea în sine”

DSC05626

©Foto: Jurnal scoțian. “Va trouver tes frères”, Paris, 2010

1. Chiar dacă ar fi așa, „bogăția nu e rea în sine”, nu se spune asta într-o lume săracă, în care cele mai multe bogății au fost dobândite prin furt și corupție.

2. Chiar dacă ar fi așa și „bogăția nu e rea în sine”, e de preferat să spună asta oamenii săraci, nu cei bogați. Altfel, e ca și cum sătulul i-ar vorbi despre mâncare celui flămând. Trebuie multă bunăvoință din partea celui care ascultă, dar și multă decență din partea celui care vorbește.

3. Chiar dacă ar fi așa, acolo unde oamenii sunt săraci, bogăția smintește chiar și atunci când este câștigată cinstit. Banul e ochiul dracului, de aceea ar fi mai prudent să nu lăudăm bogăția.

4. Dar nu e așa, chiar dacă se dau exemple de oameni bogați care și-au folosit bine bogățiile. Avraam, Iov sau Iosif din Arimateea sunt doar câteva excepții luminoase de bogați care s-au descurcat cu acest rău „ca prin urechile acului”. Cine dintre bogații de azi e la măsura lor? Cine este măcar ca tânărul bogat, care a păzit toate poruncile Scripturii (Luca 18,21)? A păzit toate poruncile și tot nu s-a descurcat cu bogăția lui. Dacă pentru unul ca el s-a spus, „cât de greu vor intra cei bogați în împărăția lui Dumnezeu”, de ce să ne mai amăgim pe unii ca noi că „bogăția nu e rea în sine”?

5. Mântuitorul a fost atât de sărac că „n-avea unde să-și pună capul”. Fecioara Maria a născut într-un grajd. Apostolii „au lăsat toate” ca să urmeze lui Iisus (Matei 19,27). Iată-i pe toți săraci și exemple ale sărăciei, nu ale bogăției bine folosite. Ce păcat că tocmai ei nu ne-au arătat cum să folosim bine bogăția.

6. Dacă bogăția n-ar fi rea în sine, dacă depinde doar de modul utilizării ei, atunci călugării n-ar mai trebui să depună „votul sărăciei”, ci „votul bogăției care nu e rea în sine”. Dacă  au reușit cu votul sărăciei să facă atâtea fapte bune, vă dați seama cât bine ar face lumii cu „bogăția care nu e rea în sine”.

7. Unii preoți și episcopi justifică bogăția în predicile lor, pentru că ei înșiși sunt bogați sau, oricum, mai bogați decât cei mai mulți dintre enoriașii lor. Poate că ei ar trebui să spună sincer: Iată, poziția noastră ne-a adus să avem unele bogății, mai mult decât aveți voi, dar să ne lumineze Dumnezeu să le folosim așa cum trebuie.

8. Însă când ei spun, „bogăția nu e rea în sine, depinde cum o folosești”, poporul trebuie să înțeleagă, „bogăția noastră nu e rea în sine”, totuși e bine ca voi să nu v-o doriți. De aceea sunt tot atât de credibili ca un om plesnind de sănătate care spune unor bolnavi că „boala nu e rea în sine”.

9. Banul e ochiul dracului numai când e al altuia. Când e al nostru, e bun și sfințit.

10. Nu știu, o fi rea, n-o fi rea „bogăția în sine”, dar știu că cea mai bună e tot calea de mijloc: „Sărăcie şi bogăţie nu-mi da, ci dă-mi pâinea care-mi este de trebuinţă” (Pildele lui Solomon 30,8).

Posted in Jurnal scoțian

biserica din afara istoriei și sărbătoarea ei

intrarea

Numele corect (și teologic) al sărbătorii de la 21 noiembrie este „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, iar nu „Intrarea în Templu”, cum, din păcate, văd în unele calendare bisericești.

Mai întâi observați numele sărbătorii: Intrarea Maicii Domnului în Biserică, nu aducerea sau înfățișarea ei, cum este cunoscută în Occident. Intrarea de bunăvoie, prin propriile ei puteri, asta e ideea. O anticipare simbolică a consimțământului de la Bunavestire: „Iată roaba Domnului!” Nu contează vârsta de 3 ani, nu contează nici măcar probabilitatea istorică a unui astfel de eveniment, pentru că totul se întâmplă, în primul rând, în Biserica simbolică, în Biserica din afara istoriei. Nu vă opriți la „litera care ucide”, mergeți la „duhul care face viu” (2Cor 3,6).

Avem apoi în numele teologic al sărbătorii de azi (și în textele liturgice ale zilei) amintirea Bisericii, nu a Templului din Ierusalim. Anacronismul acesta este și mai greu de înțeles pentru cine se gândește la Biserică doar ca la o instituție istorică. 

Însă Biserica la care se referă mereu imnografia răsăriteană este Biserica mistică, Biserica nu doar din afara istoriei, ci și din afara timpului, în care prefigurările Vechiului Testament sunt deja realitățile viitoare. „Pomul vieții” (literal lemnul) e lemnul crucii, arca e Biserica, Melchisedec e preoția, marele preot e Hristos și așa mai departe. Numai ochiul omenesc nu le va distinge, până când „vălul lui Moise” care era peste ele „se desființează prin Hristos” (2Cor 3,14).

În această Biserică simbolică, chivotul istoric, în care se aflau tablele Legii, era doar o imagine a chivotul mistic, Fecioara, care va purta în pântece Cuvântul lui Dumnezeu. Sărbătoarea de astăzi nu este decât momentul când „vălul” tainei se ridică de pe acest chivot al Templului pentru a ne arăta adevărata înțelegere a sa: Fecioara-chivot a Bisericii.

Sărbătoarea creștină celebrează evenimente mistice și nu momente istorice din viața Bisericii. De aceea timpul sărbătorii este mereu prezentul: „Astăzi este începutul mântuirii noastre” (Bunavestire), „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște” (Nașterea Domnului), „Arătatu-Te-ai astăzi lumii, Doamne” (Boboteaza), „Acum întâmpinându-Te ne-ai mântuit pe noi” (Întâmpinarea Domnului) etc.

Fecioara-chivot în Cortul Adunării. Fragment de frescă de la Mânăstirea Sucevița.

Sigur că odată cu evenimentul mistic ne amintim și împrejurările care l-au fixat (sau nu!) în istorie, dar cultul Bisericii nu este în mod necesar o arhivă în care căutăm dovezi și date. Intrarea Maicii Domnului în Biserică este cea mai mistică sărbătoare dintre toate sărbătorile creștine, pentru că este și cea mai anistorică.

Din acest punct de vedere este irelevant dacă Fecioara Maria a fost sau nu primită la Templul din Ierusalim, la vârsta de 3 ani. Sensul sărbătorii nu este trecutul ei istoric (Templul), ci, cum spunea undeva Mircea Eliade, „transfigurarea evenimentului istoric în hierofanie” (Biserica). Dacă nu s-a întâmplat în istorie, s-a întâmplat în Biserica din afara istoriei, acum și pururea și în vecii vecilor:

„Împodobită de nuntă se arată astăzi Biserica, frumoasă cămară, primind în ea cămara cea însuflețită a lui Dumnezeu” (din Acatistul Intrării Maicii Domnului în Biserică).

Posted in Jurnal scoțian | 6 Comments

dacă vrei să fii scară, trebuie mai întâi să te faci treaptă

poarta

Vis duhovnicesc cu care m-am trezit în cap pe la 4 dimineața. Sunt la o mânăstire și un părinte (părintele Ilarion Dan?) mă trimite să duc un sac de făină unui frate de la chilie. Pe drum cad în noroi sub greutatea lui și ceilalți frați calcă peste mine. Părintele îmi spune: dacă vrei să fii scară, trebuie mai întâi să te faci treaptă. Un pic mai încolo sunt întins la pământ pe o cruce și palmele mă ustură cumplit. Părintele îmi spune: când te lupți cu o patimă, e ca și cum te-ai răstigni pe cruce.

***

Mă gândesc la predica de azi, bogatul căruia i-a rodit țarina: „Suflete, odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani” (Lc 12,19). Și el, săracul, n-a mai apucat dimineața. Câte greșeli doar într-un singur gând! 

„Suflete” – dar sufletul omului e în mâna lui Dumnezeu și nu omul este stăpân pe el.

„Odihnește-te” – dar singura odihnă e Hristos, cel care a spus „veniți la mine și Eu vă voi odihni pe voi” (Mt 11,28).

„Mănâncă” – dar nu mâncarea trecătoare, ci „pâinea vieții”, pe care de o va mânca cineva „nu va mai flămânzi niciodată” (In 6,35).

„Bea” – dar nu băutură trecătoare, ci sângele lui Hristos „care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26,28)

„Veselește-te” – dar nu la vederea țarinii trecătoare, ci pentru cuvântul lui Hristos care spune „bucurați-vă, căci plata voastră multă este în Ceruri!” (Mt 5,12).

„Pentru mulți ani” – dar nu pentru anii vieții tale, trecători peste noapte ca floarea câmpului, ci pentru veșnicia din care nu va mai fi trecere.

Bogatul a vrut ceva bun pentru el, dar n-a știut unde să caute. A pus săgeata, a încordat arcul, dar a tras în direcția greșită. Exact acesta este sensul literal al verbului grecesc hamartáno („a păcătui”, „a greși”): a rata ținta.

Posted in Jurnal scoțian | 6 Comments

și nu ne duce pe noi să ne pună dracu’

sinuneducepenoi

După 2000 de ani de glorioasă cateheză creștină, episcopii catolici au ajuns la concluzia că lumea e mai proastă ca în punctul în care a lăsat-o Iisus, așa că ultima soluție e un Tatăl nostru în versiunea for dummies. Cred că Sfântul Ieronim e tare nefericit să vadă zilele la care-au ajuns urmașii săi! 

Ca să lămurim un pic lucrurile pentru cei care cred că Biblia a fost dictată de un porumbel: ceea ce propun episcopii catolici se numește o traducere interpretativă și ea a fost practicată dintotdeauna pentru pasajele mai obscure din Scripturi. Un exemplu foarte bun îl avem chiar în rugăciunea Tatăl nostru: expresia „(pâinea) cea de toate zilele” nu există ca atare în limba greacă, ea este o traducere interpretativă a unui cuvânt, epioúsios, despre care nimeni nu mai știe ce înseamnă exact.

Că de asta e greaca veche o limbă moartă! Dacă era o limbă vie, te duceai la un vecin mai procopsit și-l întrebai: frate, ce-a vrut să spună Domnul cu chestia asta? Dar așa, trebuie să te duci la dicționare, la texte din epocă, la alți autori, mai mergi la școală iar la sfârșit rezultatul e o interpretare și de aceea unii spun „pâinea cea de toate zilele”, alții „pâinea cea spre ființă” sau alte variante asupra cărora nu mai insist.

Deci traducerea interpretativă este absolut legitimă în situațiile când textul Bibliei este obscur – atenție! strict din punct de vedere semantic, gramatical, idiomatic, dar nu din punct de vedere teologic, cultural sau hermeneutic.

Nu este însă cazul fragmentului „și nu ne duce pe noi în ispită”, pe care episcopii catolici l-au schimbat cu „și nu ne părăsi în timp de ispită”. Acesta nu pune din punct de vedere semantic nici cea mai mică problemă de înțelegere (singurul sens care poate fi pus în discuție este al termenului ispită, dar nu asta contează în discuția de față), așa că traducerea lui n-avea de ce să fie modificată. Cuvânt cu cuvânt, exact asta a spus Iisus (= Evanghelia*) – „și nu ne duce pe noi în ispită / încercare” – și nu încape, din punct de vedere gramatical-semantic, nicio interpretare. E o propoziție la fel de simplă ca „Ana are mere”.

E cu totul altceva însă că versetul în discuție pune o problemă hermeneutică din punct de vedere teologic: ne poate duce Dumnezeu în „ispită”? ce vor să spună aceste cuvinte? Dar de-acum înainte este strict treaba comentariului biblic (prin cateheză, predică, exegeză etc.) să răspundă la această întrebare.

Biblia nu se „aprofundează” prin adaptarea traducerii, așa cum lasă de înțeles părintele Wilhelm Dancă, decanul Facultății de Teologie Catolică de la București („noua traducere vrea să fie nu doar o simplă schimbare, ci o aprofundare”). Dacă ar fi așa, ar trebuie să „aprofundăm” (să adaptăm în traducere) o mie de alte locuri din Scripturi. Ce înseamnă „Tatăl”, e cumva un bărbat, e mai bătrân decât Fiul? Ce înseamnă „care ești în ceruri”, – norii, stratosfera, exosfera? Dar „sfințească-se numele tău”? Dar „împărăția” Lui, care este? Și așa mai departe. Acest mod de a trata traducerea Bibliei umple de ridicol o tradiție venerabilă și a traducătorilor ei, și a catehezei creștine. 

A te apuca să adaptezi traducerea Bibliei ca să corespundă unei anumite interpretări teologice este cel mai grav act de falsificare al ei. Cel mai mare deserviciu care se poate aduce și cuvântului lui Dumnezeu, și Bisericii, într-o lume care vede pe Discovery tot felul de scenarii ale mistificării Scripturilor.

Teologilor catolici care se prefac că nu văd nimic grav în modificarea traducerii literale consacrate, le reamintesc cuvintele lui Iisus: „O iotă sau o virgulă nu va trece din Lege până ce se vor împlini toate”. 

Și apropo de „aprofundare”, până să schimbe textul Rugăciunii Domnești poate ar fi mai bine să aprofundeze ce spune Sfântul Pavel în 1Cor 10,13: „Dumnezeu nu va îngădui să fiți ispitiți / încercați peste puterile voastre, ci o dată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda”. Nu stă cuvântul lui Dumnezeu doar în Iacob 1,13.

* Am pus această completare, ca să nu se înțeleagă că Iisus vorbea grecește cu ucenicii săi. Mulțumesc, Emanuel Conțac!
Posted in Jurnal scoțian | 23 Comments

ochiul simplu

ochiulsimplu

La o viitoare revizuire a greșelilor din Biblia sinodală, ar trebui să fim mai atenți, între altele, cu traducerea celor două cuvinte grecești care descriu cel mai bine desăvârșirea spirituală din perspectivă creștină: simplu (haploȗs) și simplitate (haplótes). Nu mai spun că la Părinții Bisericii (Origen, Dionisie Areopagitul, Maxim) sunt termeni fundamentali și pentru învățătura despre ființa divină. 

Din păcate, sensul lor principal este greu de recunoscut în versiunea actuală a Bibliei, tot moștenită de la o generație la alta, învățată și repetată pe de rost, dar uneori, ca în cazul de față, fără îndreptările pe care le impune confruntarea atentă cu originalul sau pur și simplu evoluția limbii.

Astfel, găsim încă în evanghelii, moștenire din Noul Testament de la 1648, traducerea „de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat”, în loc de traducerea exactă, „de va fi ochiul tău simplu”:

„Luminătorul trupului este ochiul. Așadar, de va fi ochiul tău simplu (haploȗs), întreg trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, întreg trupul tău va fi întunecat.” (Mt 6,22; Lc 11,34)

Dac-ar fi vrut să spună „curat”, evangheliștii aveau termenul grecesc katharós (vezi „Fericiți cei curați cu inima”). Însă adjectivul haploȗs nu pune probleme de interpretare și înseamnă ‛simplu’, în sensul de ‛necompus’, ‛neîndoit’, ‛alcătuit dintr-un singur element’ etc. (din familia sa de cuvinte și-au luat numele, de exemplu, celulele haploide, care au un număr simplu de cromozomi, „neîndoit”, așa cum sunt celulele sexuale). Antonimul său perfect este diploȗs, ‛îndoit’, ‛dublu’, ‛compus’, ‛cu două fețe’.

Iisus cere, așadar, ca privirea lucrurilor să fie „simplă”, „neamestecată” cu gândurile noastre întunecate. De exemplu, ca privirea lui Adam din Rai, care nu s-a văzut gol până să păcătuiască, spune Sfântul Ioan Scărarul. Sau ca privirea copiilor care-i săreau în brațe lui Iisus până să-i certe ucenicii.

Vederea lucrurilor și a ființelor create înseamnă despuierea lor de orice privire pătimașă (poftă, utilitate, interes, slavă deșartă, lăcomie etc.) și redarea lor raționalității pentru care au fost create. Vederea desăvârșită (contemplarea), spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, aduce în inimă „înțelesurile simple ale lucrurilor”, „cunoștința lor simplă”, „amintirea lor simplă” etc., într-un cuvânt rațiunea simplă pe care a pus-o Domnul în fiecare element al creației (Filocalia 2, pp. 86, 236). El însuși fiind „suprasimplitatea a toată simplitatea” (Dionisie Areopagitul, Numele divine 7,4 – toate citatele patristice sunt după părintele D. Stăniloae).

Versetul este, deci, despre cum privim, nu despre ce privim, iar acest „cum” are legătură cu ceea ce ochiul vede în propria sa conștiință.

Era în Pateric o povestioară despre o femeie frumoasă, în fața căreia toți își întorc privirile, pentru că înfățișarea ei îi făcea să se gândească la desfrânare. Însă un părinte o privește cu bucurie, pentru că-i amintea de frumusețea lucrării lui Dumnezeu. „Toate sunt curate pentru cei curaţi” (Tit 1,15). 

Ochiul nu este curat sau necurat prin ceea ce vede în lume (asta fiind abordarea bigoților din toate religiile), ci prin  modul în care lumea este reflectată în propria sa conștiință. Lumina interioară este cea care luminează ochiul. De aceea Iisus adaugă mai departe: „Așadar, dacă lumina din tine este întuneric, cu cât mai mare va fi întunericul?” (6,23). Dacă ochiul privește lumea din întunericul conștiinței sale, dacă este „rău” și nu vede rațiunile simple din făpturile creației, cu cât mai mare se face întunericul în conștiința sa?

Îmi amintesc că l-am întrebat odată pe starețul Clement: cum ar trebui să mă uit la lume? Ca și cum nimic din tine n-ar fi în privirea ta, mi-a răspuns el. Nu înțeleg, am zis. Cu inimă simplă, așa cum te uiți la mare.

„Ochiul simplu (haploȗs)” face pereche cu „simplitatea inimii (haplótes)”, una fără alta nu este posibilă și împreună sunt semnul unui caracter desăvârșit la care ajung doar sfinții.

„Căutați-l pe Dumnezeu în simplitatea inimii (haplótes)”, spune primul cuvânt din Înțelepciunea lui Solomon (Septuaginta), căruia i se răspunde în Noul Testament și la Părinți pe o mulțime de voci.  De la Clement Romanul și până la Sfântul Maxim și Ioan Scărarul (care dedică simplității, în Scara, un capitol întreg!). Ce păcat însă că nu avem și traducerea lor clară în Biblie! De exemplu, acolo unde Pavel vorbește despre „simplitatea în Hristos” (2Cor 11,3) sau despre „simplitatea inimii” (Ef 6,5, Col 3,22), traducerea modernă spune „curăție”. Ca și în versetul despre „ochiul curat”. Or simplitatea precedă curăția, pentru că, așa cum am spus, ea îi oferă rațiunea și modul de a fi.

Adjectivul haploȗs ar putea fi tradus prin ‛curat’ doar dacă este înțeles în sensul de ‛neamestecat’, ‛neîndoit’, ‛pur’, așa cum spunem „vin curat”, „aur curat”, „grâu curat” etc. „De va fi ochiul tău curat” vrea să însemne, în acest caz, „de va fi ochiul tău pur / neamestecat / neîndoit cu altele”. Cu acest sens este folosit în Noul Testament de la Bălgrad / Alba Iulia (1648), ceea ce explică prezența sa, prin puterea tradiției, în traducerea actuală a Bibliei sinodale. Deși sensul de bază rămâne tot ‛simplu’, e limpede că cititorul modern se va gândi imediat la ‛nevinovat’, ‛fără pată’, ‛integru’, ‛cinstit’, adică la conotațiile morale ale termenului. O pistă falsă de lectură, nu doar din punct de vedere semantic, ci și pentru că traducerea nu mai face legătura cu paralelele biblice și cu exegeza patristică a textului.

Însă în primele traduceri românești ale Evangheliei (Tetraevanghelul de la Sibiu și Coresi), termenul este tradus corect: „ochiul prost” (prost, se știe, avea sensul de ‛simplu’). Cei vechi n-aveau dicționarele de azi, privirea lor nu bătea prea departe, în schimb ochiul lor simplu vedea în adânc.

Nu este nimic mai simplu ca Dumnezeu. De asta ne gândim atâta la El, fără să-l găsim, pentru că-l căutăm degeaba în explicații savante sau în dogme complicate, în reguli sau în experiențe ezoterice. Suntem în fața lui ca în fața mării, dar în loc să privim marea ne întrebăm ce știm despre apă.

L-am întrebat pe starețul Clement: atunci, cum e posibil să văd din nou? Am să-ți răspund cu cuvintele lui Ioan Gură de Aur, a zis el: Dacă îți amintești cum ai orbit.

Posted in Jurnal scoțian | 21 Comments

cutiuța muzicală 

muzica

Hai să-ți mai arăt un loc, îmi spune padre Matteo, în ultima zi la Veneția. M-am cam săturat de văzut „locuri”, zic. Aș vrea să mă plimb aiurea prin oraș și să-mi cumpăr de undeva o cutiuță muzicală. Haide, râde el, tot despre muzică e vorba în locul unde vreau să te duc.

Trecem de catedrala San Giorgio dei Greci, apoi cotim pe niște străduțe și ieșim foarte aproape de Canal Grande. Ne oprim în fața zidului întunecat al unei biserici. Aici a fost Ospedale della Pietà, spune el, ultimul mare orfelinat de fete de pe vremea Republicii. L-a fondat un călugăr franciscan care a stat toată viața pe străzile Veneției cerșind pentru orfanii lui.

Se apropie de zid și-și trece palma peste un loc ce părea umplut cu cărămizi mai noi. Uite, asta era scaffetta, un fel de jgheab care ducea până înăuntrul bisericii. Pe gura asta își împingeau mamele copiii abandonați. Cei mai măricei se blocau pe traseu și atunci erau extrași de partea cealaltă, cu forcepsul, ca dintr-un vagin de piatră.

Unele mame legau la gâtul fetițelor un semn, un cerceluș, o iconiță ruptă, o jumătate de medalion. Cealaltă parte o păstrau cu grijă, în speranța că-și vor căuta copiii peste ani. Câteva piese s-au păstrat, un pic mai încolo e un muzeu unde-ai putea să le vezi. Multe fete le purtau la gât când ieșeau în lume, poate mamele lor le-ar fi recunoscut din întâmplare.

Știam că padre Matteo crescuse într-un orfelinat catolic. M-am gândit că locul acesta avea pentru el o semnificație deosebită și de aceea a vrut să-l văd.

Dar nu asta e povestea, mi-a citit el gândurile. Dincolo de zidul bisericii trăia un preot, profesorul de muzică al orfelinatului. Tot o nenorocire îl adusese și pe el acolo. Deși avea doar vreo 25 de ani, era atât de bolnav încât nu putea sluji liturghia într-o parohie. La prima sa messă îl podidise sângele pe gură și a trebuit să fugă din altar. Ca să aibă din ce trăi, primise slujba de la orfelinat. 

Până la sfârșitul vieții sale preotul acesta a fost părintele orfanelor din Veneția și profesorul lor de muzică. Era un compozitor foarte talentat și mai toată muzica sa a scris-o pentru ele. Le-a învățat să cânte, generație după generație. A înființat cu ele un cor și orchestre celebre pe care venea să le asculte lume bună din toată Europa. 

Cum fetele n-aveau nume de familie, le chema după numele instrumentelor la care cântau, Maria Violoncelului, Peregrina Oboiului, Lucia Viorii și așa mai departe, ca să le deosebească între ele. 

Dar până la urmă, Antonio Vivaldi, – despre el e vorba -, a murit departe de orfanele lui, în aceeași sărăcie lucie în care a trăit toată viața. Fusese chemat la Viena să primească o slujbă mai bună și a sfârșit în cimitirul săracilor.

Ce vreau să-ți spun, a mai zis padre Matteo, și apoi mergem să căutăm cutiuța ta muzicală. Când Dumnezeu nu poate opri nenorocirile lumii, măcar pune un pic de frumusețe în ele.

Posted in Jurnal scoțian | 25 Comments

Hristos ne-a trimis în lume să slujim, nu să fim slugarnici

Am văzut pe internet un filmuleț cu Simona Halep invitată la Arhiepiscopia Tomisului, pentru a primi Crucea Dobrogei din partea Înaltpreasfințitului Teodosie. Erau în cele câteva minute de film sute de cadre din care s-ar fi putut scoate fotografii foarte potrivite pentru a ilustra acest eveniment (Înaltul Teodosie binecuvântând-o pe Simona, stând alături de ea în fața iconostasului, îmbrățișând-o, oferindu-i flori, înmânându-i distincția etc.). Cu alte cuvinte, încă o ocazie pastorală de a le arăta oamenilor că între părinții Bisericii și fiii ei de credință poate și trebuie să fie o legătură caldă, firească, de familie spirituală, așa cum a vrut Hristos.

Totuși, dintre toate fotografiile posibile ale acestui eveniment, am văzut una singură pe pagina de facebook a purtătorului de cuvânt al Arhiepiscopiei: cea a Simonei Halep aplecându-se cu umilință între preoți pentru a săruta mâna Arhiepiscopului Teodosie. 

O imagine smerită, altfel firească pentru un om credincios care recunoaște în mâna preotului mâna nevăzută a lui Hristos, a fost devoalată cu o brutală indecență și exhibată la o asemenea scară doar pentru a face din ea o stupidă demonstrație de autoritate în cel mai nepotrivit context. Atunci când cineva este onorat pentru meritele sale, i se arată chipul în toată strălucirea sa, nu plecat cu umilință între alte 3-4 capete triumfătoare. Cred că nici măcar Arhiepiscopul Teodosie nu și-ar fi dorit să se vadă în așa reclamă din partea preoților săi!

Hristos ne-a trimis în lume să slujim, nu să fim slugarnici. Slujitorul bun face ca și domnul său să fie cinstit, iar slugarnicul face ca și domnul său să fie disprețuit. Slugărnicia este cel mai mare deserviciu pe care li-l facem și episcopului, și Bisericii.

Posted in Jurnal scoțian