împărății și maghernițe

Nu mai ai răbdare să asculți predica. Îmi scrii încă de dimineață și mă întrebi ce înseamnă cuvintele acelui tată disperat din evanghelie: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Îmi spui că și tu însăți le spui adesea, cu frică și cutremur. Am crezut c-ai să mă întrebi, așadar, ce este necredința, dar mai degrabă tu vrei să știi: ce este credința? E foarte bună întrebarea ta. Ca să-ți cunoști necredința, trebuie mai întâi să știi ce este credința.

Sînt sigur că ai mai auzit aceste cuvinte care deschid capitolul 11 din Epistola către Evrei: „Credința”, spune Apostolul Pavel, „este încredințarea celor nădăjduite”. Traducerea sinodală este frumoasă, pentru că a căutat să facă un joc de cuvinte: „credința… este încredințare”. Și cei mai mulți vor pricepe de aici că a crede înseamnă a fi încredințat de lucrurile care acum doar se nădăjduiesc, se speră în devenirea și împlinirea lor. Însă dacă ar fi așa, am avea o definiție banală a credinței, un cerc în care ne învârtim fără ieșire: „credința este încredințare”. În felul acesta, orice credință este o încredințare anticipată, iar Pavel nu ne-ar fi spus nimic nou.

În greacă însă, probabil nu te-ai fi așteptat, cuvântul tradus aici prin „încredințare” (și prost tradus!) este hypostasis, ipostas. Te-ai întâlnit cu el când ți-am dat să citești cartea părintelui Florenski. Hypostasis este „ceea ce stă la bază”, „substanța”, „suportul” sau, în sens figurat, „temeiul” unui lucru, ceea ce îl face să existe în mod individual și concret. Măcar dacă s-ar fi tradus așa versetul din Evrei: „Credința este temeiul celor nădăjduite”. Observi că deja se schimbă sensul propoziției lui Pavel? Și ne-am apropiat de ceea ce vrea el să ne spună: credința este substanța care materializează speranțele noastre, suportul existenței lor, al întemeierii lor viitoare („crezi tu că Eu pot face asta?”) Înțelege de aici, te rog, sensul creator al credinței, puterea ei de a materializa lucruri care, altfel, ar rămâne plutind într-un domeniu al posibilității, într-un univers paralel la care privim doar ca printr-o mică fereastră întunecată și în care nu vom pătrunde niciodată („și n-a putut face acolo minuni, din cauza necredinței lor”).

Credința este însăși împărăția cerurilor coborâtă pe pământ din virtualitatea în care a lăsat-o Dumnezeu: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17,21).

Știu ce ai să mă întrebi acum: și dacă nu credem asta? Ei bine, dacă nu credem asta, credem altceva, orice, de pildă că împărăția cerurilor e o magherniță afumată și plină cu pânze de păianjen, așa cum spunea Svidrigailov. Credem, pentru că ultima noastră formă de cunoaștere este o credință și nimeni nu i se poate sustrage. Sîntem pe veci captivii credințelor noastre, cu care trăim și murim și petrecem în veșnicie.

Așa că am să-ți dau un sfat. Pune-ți credința la treabă. Fă din ea întemeierea lucrurilor pe care le speri, aici și pe lumea cealaltă, substanța care să le aducă existența în viața ta, tăria care le preface din apă în vin, minunea. E prea slabă credința ta? Atunci, roagă-te cu cuvintele tatălui din evanghelie, pentru că acum le-ai înțeles sensul și vei ști pentru ce te rogi: „Ajută, Doamne, necredinței mele!”.

Posted in Jurnal scoțian | 5 Comments

povestea unei „greșeli” de traducere și cu cine între alții aș vrea să mai stau la masă în raiul meu imaginar

 

Prima traducere românească a Vechiului Testament a fost făcută de un boier moldovean, spătarul Nicolae Milescu, pe la anul 1660. Milescu a tradus Biblia după Septuaginta, versiunea grecească a Vechiului Testament, adică textul canonic în Biserica Ortodoxă. Remarcabil e și faptul că nu avusese sub ochi niciun alt model de traducere modern: era prima tălmăcire a Septuagintei nu doar pe românește, ci într-o limbă modernă. Ca să înțelegeți mai bine ce însemna atunci o asemenea ispravă, imaginați-vă că la Septuaginta de la Colegiul Noua Europă au lucrat 21 de traducători timp de 7 ani (nu mai vorbesc de instrumentele de lucru absolut indispensabile – dicționare, enciclopedii, ediții și studii -, de neimaginat în secolul al 17-lea). Nici nu e de mirare că sînt și astăzi „specialiști” care se îndoiesc că Milescu a tradus Biblia de unul singur, în doar 3-4 ani (un profesor de Vechiul Testament se mira, într-un articol, ca țăranul când a văzut girafa: „Așa ceva nu există!”).

        Boierul însă era un om învățat, prea învățat pentru timpurile și locurile nefericite în care i-a fost dat să se nască: cunoștea foarte bine grecește, latinește, slavonă și rusă, fusese publicat la Paris cu un opuscul dogmatic – primul autor român publicat în Occident –, iar în a doua jumătate a vieții, petrecută în exil, în Rusia, va scrie manuale de istorie, aritmetică, teologie și va călători în China, ca ambasador al țarului, lăsându-ne un foarte interesant „Jurnal” al acestei călătorii (pe care aș vrea să o refac, dacă găsesc parteneri și fonduri pentru un asemenea proiect aventurist).

        Din anumite motive, despre care am scris în altă parte și nu este cazul să insist aici, establishment-ul bisericesc nu va pomeni niciodată numele lui Nicolae Milescu, deși traducerea sa a stat, alături de alte câteva surse, la baza Bibliei de la 1688 („Biblia de la București”) și, până în secolul 20, a fost prima și singura traducere a Vechiului Testament în Biserica Ortodoxă românească (toate celelalte fiind reluări mai mult sau mai puțin revizuite ale Bibliei de la București).

        Originalul traducerii lui Milescu s-a pierdut ori zace neștiut prin cine știe ce colț al vreunei biblioteci din lume, mai ales că autorul s-a văzut nevoit să-și ia lumea-n cap destul de repede. Dar înainte de a se pierde, textul său a apucat să fie copiat (și revizuit pe alocuri), de niște cărturari munteni rămași anonimi, însă al căror manuscris, din fericire, ni s-a păstrat. O să-i dau și numele, pentru că în continuare am să mă refer la el: manuscrisul 45, din biblioteca filialei din Cluj a  Academiei Române.

        Pe textul acestui manuscris am avut ocazia să lucrez la Centrul de Studii Biblice al Universității ieșene, când m-am ocupat de ediția critică a Paralipomenelor din Biblia de la 1688. Cu mult mai înainte însă de a ajunge la Universitate, pe vremea când eram doar preot de țară pe lângă Grajduri, m-am întâlnit cu o particularitate a sa de traducere într-o discuție cu starețul Clement, părintele meu duhovnicesc.

fragment din manuscrisul 45

fragment din manuscrisul 45

        Starețul, care știa grecește și petrecuse mai mulți ani pe Muntele Athos, mi-a pus odată în față un verset din capitolul 13 al primei cărți a Paralipomenelor (după Septuaginta) și mi-a cerut să i-l traduc. În traducere, versetul suna astfel: „Și a spus David: Să aducem la noi chivotul Dumnezeului nostru, căci nu l-am mai căutat din zilele regelui Saul.”

        – Nu e bine, a clătinat din cap starețul. Acolo nu spune „nu l-am mai căutat”, ci „nu am mai căutat-o”. Ia mai uită-te o dată.

        Într-adevăr, starețul avea, într-un fel, dreptate: în textul grecesc pronumele era feminin. Dar asta pentru că, în limba greacă, kibotos (chivot, ladă, aici cu referire la „chivotul Legii”) este un substantiv feminin, așadar era firesc ca pronumele care îi ținea locul în textul grecesc să fie tot de genul feminin. În traducerea românească însă, pronumele primea genul masculin, altfel s-ar fi produs un dezacord gramatical. Mi se părea simplu și nu înțelegeam ce găsise starețul acolo.

        Starețul a închis cartea și mi-a înapoiat-o zâmbind.

        – Oare când ai să înțelegi că Scripturile nu se citesc doar cu manualul de gramatică?

        Ei bine, aveam să înțeleg la ce se referea abia când am ajuns cercetător, așa cum spuneam, și a trebuit să mă ocup de traducerea lui Nicolae Milescu.

        În manuscrisul 45, copia revizuită a traducerii lui Milescu, de care vorbeam mai sus, pronumele în cauză rămăsese de genul feminin și ducea în text la un dezacord supărător: „Și dzise David: Să înmutăm săcriiul Domnului cătră noi, căci n-au cercatu-o pre ea dentru dzilele lui Saul.” După cum se vede, aici Milescu tradusese kibotos cu „săcriu”, care în epoca lui însemna, simplu, „ladă”, adică sensul exact al cuvântului grecesc („chivot” era încă destul de neologistic, deși Milescu îl folosește prin alte locuri). Dar mai departe nu făcuse acordul gramatical corect. De altfel, dezacordul se repeta sistematic de-a lungul întregului capitol 13 din 1 Paralipomena: „Și au întinsu Oza mâna lui ca să ţie săcriiul, căci au abătut pre ea viţălul” (v. 9), „Şi n-au întorsu David săcriiul cătră sine la cetatea [lui] David şi o abătu pre ea la casa lui Aveddará” (v. 12) etc.

        Cercetătorii care se mai ocupaseră de acest text înaintea mea sesizaseră, la rândul lor, dezacordul și-i dăduseră explicația lor favorită, am observat, în situațiile de acest fel: traducătorul e „neîndemânatic”, traducerea e „servilă”, adică „mecanică”, „literală”, așa se traducea în „evul mediu” și bla-bla, cu alte cuvinte, cei vechi erau cam proști și aveau să aștepte secolul 20 ca să-i lumineze în privința echivalenței funcționale.

        Deși dezacorduri se întâmplă să mai apară în vechile traduceri (inclusiv la Milescu), mie însă mi-a atras atenția faptul că numai în legătură cu „chivotul Legii” (kibotos) dezacordul respectiv era comis cu atâta consecvență, nu doar în Paralipomene, ci și în celelalte cărți biblice. Altfel spus, când termenul kibotos desemna altceva (de pildă, arca lui Noe sau o ladă comună), acordul în propoziție era făcut corect, de fiecare dată.

        Mai mult, înșiși cărturarii munteni care copiaseră și corectaseră textul lui Milescu observaseră dezacordul, dar, fie îl lăsaseră în copia lor (așa cum am arătat în exemplele de mai sus), fie îl corectaseră în text, menționând însă pe marginea paginii forma „greșită”, ca și cum ar fi cunoscut importanța și sensul ei și, astfel, nu ar fi vrut să se piardă.

        Ca să nu mai lungesc vorba. De ce trebuia „chivotul Legii” să suporte într-o traducere românească vecinătatea unui dezacord gramatical? Ce știau cei vechi și nu mai știm noi? Ce vrusese să-mi spună, cu zece ani mai înainte, starețul Clement?

        Departe de a fi fost o simplă greșeală, rostul păstrării pronumelui feminin în traducerea românească, cu prețul unui dezacord strident, era de a atrage atenţia asupra interpretării „chivotului Legii” (kibotos, feminin) ca simbol (typos) al Fecioarei Maria, în hermeneutica Sfinților Părinți. Așa cum chivotul Legii, lada din lemn de salcâm cioplită de Moise purtase în Țara Sfântă cuvântul lui Dumnezeu (tablele Legii), Fecioara a purtat Cuvântul lui Dumnezeu în pântecul ei, iar aceasta, Fecioara-Chivot, este una dintre cele mai vechi interpretări tipologice ale Vechiului Testament. O regăsim la Hipolit, Grigore Taumaturgul, Dionisie al Alexandriei, Atanasie cel Mare ș.a. și va deveni un loc comun atât în exegeza Părinților, cât și în cultul Bisericii, de pildă în cele mai uzuale rugăciuni adresate Fecioarei, precum Acatistul Bunei-Vestiri („Bucură-te, chivot poleit cu Duhul!”) sau litaniile rozariului („Foederis Arca, ora pro nobis!”).

        Așa încât scopul lui Nicolae Milescu a fost, desigur, să atragă atenţia asupra interpretării mariologice a contextelor respective. Dar cum substantivele săcriiu și chivot sunt de genul neutru, această interpretare nu ar fi putut să transpară într-o traducere românească în care toți referenţii din context ar fi fost redați prin termeni de genul neutru sau masculin. Milescu avea nevoie în context de un referent de genul feminin și atunci, în lipsa unuia, a ales să păstreze pronumele feminin, cu prețul forțării traducerii românești. La rândul lor, „dascălii locului” care au revizuit traducerea lui Milescu nu era străini de o exegeză atât de cunoscută a textului biblic. Așa se explică faptul că nu corectează dezacordul sau, atunci când o fac, consideră necesar să noteze în marginea paginii modificarea pronumelui, conștienți de semnificația sa.

        De altfel, Fecioara-Chivot este şi una dintre temele predilecte ale iconografiei creştine.

Mânăstirea Sucevița - fragment de frescă

Mânăstirea Sucevița – fragment de frescă

O astfel de reprezentare se regăsește, de exemplu, nu mai departe de Moldova lui Nicolae Milescu, într-una din scenele pictate, la începutul secolului al XVII-lea, pe faţada de sud a bisericii Mânăstirii Suceviţa. În centrul compoziției se află Cortul Adunării. După cum ştim din Exodul 40,2-3, în mijlocul Cortului Adunării ar fi trebuit să se afle chivotul Legii, în spatele unor perdele menite să-l ferească de orice indiscreţie profană (dar simbolistica trimite la taină, la adevărul încă ascuns). În fresca de la Suceviţa, perdelele Cortului sunt însă ridicate (adevărul s-a revelat), atât cât să descopere chivotul Noului Legământ: Fecioara cu Pruncul.

        Dar tema este, așa cum spuneam, universală. Într-un alt colţ de lume, un secol şi jumătate mai devreme, pictorul italian Piero della Francesca înfățișa o scenă asemănătoare (Madonna del Parto). În compoziția sa, pânzele Cortului adunării sunt ridicate chiar de către cei doi heruvimi care străjuiau chivotul Vechiului Testament, descoperind aici imaginea noului chivot, Fecioara însărcinată cu Pruncul divin.

Piero della Francesca, Madonna del Parto (1460)

Piero della Francesca, Madonna del Parto (1460)

        În sfârșit, mai trebuie spus ceva. Episodul povestit în capitolul 13 din 1 Paralipomena precum și cele din pasajele corespondente din 2-3 Regi, al aducerii chivotului Legii la Ierusalim, în timpul regelui David și al depunerii sale în templu, de regele Solomon, au constituit modelul după care Tradiția Bisericii a descris Adormirea Maicii Domnului. Procesiunea biblică a chivotului Legii anunța (simboliza) procesiunea funerară în care racla Fecioarei va fi purtată prin cetatea lui David. Într-o omilie consacrată acestei sărbători, Sfântul Ioan Damaschin reinterpretează figurile din textul biblic, reluând chiar termenii acestuia. De pildă, apostolii poartă prin cetate, spre locul de odihnă, „chivotul inteligibil” (i.e. trupul Fecioarei), așa cum leviţii purtaseră odinioară „chivotul material” pentru a-l duce la „locul de odihnă (Templul), unde îşi aflase odihna” (secvența este din 1Par. 6,31). Şi așa cum în episodul biblic Oza se atinge cu mâna de chivotul Legii, care era gata să se răstorne, iar pentru îndrăzneala sa este „tăiat în două” de Dumnezeu (1Par. 13,11), în procesiunea „chivotului duhovnicesc” un necredincios încearcă să răstoarne racla Fecioarei, dar mâinile îi sunt „tăiate” în aceeași clipă de către îngerul Domnului. Ș.a.m.d.

        Milescu a fost unul dintre cei mai interesanți cărturari români, deși atât de puțin cunoscut. Să traduci Biblia în acea epocă însemna pur și simplu să inventezi limba română! El nu numai că a tradus-o, dar îi cunoștea foarte bine toate interpretările din hermeneutica tradițională a Părinților, în textele la prima mână, nu în traduceri. Am scris despre asta în cartea mea. Am să scriu altădată despre cum a făcut din anumite cuvinte un fel de „cod biblic”, care duce la tâlcuirile adânci din sfinții Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul. În raiul meu imaginar, boierul Milescu e unul dintre cei cu care aș vrea să stau la aceeași masă în împărăția cerurilor și să povestim toată seara.

Posted in Jurnal scoțian | 31 Comments

un parastas de ziua Independenței

Ieri a fost aniversată ziua independenței României. Sau, mă rog, trebuia să fi fost. În arhiva de familie păstrez fotografia unui strămoș, Constantin Anghel, bunicul de pe mamă al bunicului meu, care a luptat în Războiul de Independență. E cea mai veche fotografie a noastră de familie.

Strămoșul meu a fost sergent în Regimentul 13 Dorobanți, care a dus greul luptelor la Plevna. A fost camarad de front cu Peneș Curcanul, un alt sergent din același regiment, pe care poezia lui Alecsandri l-a făcut celebru. Asta e, străbunicul meu n-a avut norocul să-l întâlnească el pe poet. Dar și el a fost rănit în război și a primit „Virtutea militară” și alte decorații.

Constantin Anghel

La vreo câțiva ani după ce s-a liberat de pe front, iscându-se o neînțelegere, și-a pus decorațiile în piept, s-a dus la Iași și s-a pozat într-un atelier de fotografie. I-a cerut meșterului ca jumătatea de sus a pozei să rămână albă.

Cu această fotografie în mână, l-a căutat pe fostul său comandant și l-a rugat să-i scrie pe jumătatea albă a pozei următoarea însemnare:

„Certific că veteranul Anghel C-tin, prevăzut în fotografia de față a luat parte în Campania 1877-1878 ca Sergent din Reg[imen]tul 13 Dorobanți. Comandantul batalionului 13 Rezervă, Căpitan [semnat indescifrabil].”

Cel mai mult îmi place când zice „prevăzut în fotografia de față”.

În războiul de la 1877-1878 au murit vreo 4300 de români, majoritatea țărani. Ceilalți până la 60.000, efectivul trupelor noastre în război, s-au întors acasă ca niște eroi. De ziua lor, de ziua independenței, înțeleg că Președinția și lumea bună au serbat Ziua Europei (ghinion, coincidență!), dar m-aș fi așteptat ca Patriarhia să facă măcar un parastas pentru miile acelea de țărani care au murit pe frontul independenței făcând cruce și zicând „Doamne-ajută”.

Posted in Jurnal scoțian | 23 Comments

fiți trecători

Cel mai mult îmi place când Toma se aprinde și strigă celorlalți apostoli: „Să mergem și noi și să murim cu Iisus!”. Episodul acesta îl povestește Ioan (11,16). Iisus vrea să meargă în Betania, ca să-l învieze pe Lazăr, iar apostolii se sperie: „Doamne, mai ieri căutau iudeii să te ucidă cu pietre și Tu iarăși vrei să te duci acolo?” Iisus însă este hotărât să meargă, iar atunci Toma sare și exclamă: „Să mergem și noi să murim cu el!”

Așa de mare era dragostea „necredinciosului”. Pentru că tot Iisus ne spune: „Nu este dragoste mai mare decât să-și pună cineva sufletul pentru prietenul său.” Chiar, v-ați gândit că iubirea este înaintea credinței? De aceea Scriptura ne cere mai întâi să iubim, nu să credem: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău”, aceasta este cea mai mare poruncă. Iar pe malul mării Galileei, după Înviere, blândul nostru Domn îl întreabă pe Petru: „Mă iubești tu pe mine?”. Iar nu: „crezi tu în mine?”. Pe Iisus trebuie mai întâi să-l iubești, ca apoi să crezi în el. Credința nu se poate naște decât din iubire. Asta spune Evanghelia, de la un capăt la altul. Numai credința fanaticilor se naște direct din legi și dogme. (Or legile și dogmele sînt numai jurământul de iubire, nu iubirea însăși.)

Neîncrezătoare în învierea lui Iisus era iubirea lui Toma, nu credința lui. Păi cum altfel? Iubirea este cea care se teme să nu-l piardă pe iubit. Să-l vezi răstignit, mort și îngropat sub o lespede, apoi să-ți spună cineva: l-am văzut, a înviat. O fi așa pentru ei. Dar tu trebuie să pui mâna în mâinile iubitului, numai așa vei ști că este el. Necredința lui Toma este necredința iubirii, nu a îndoielii raționale. Aici e diferența între el și noi. „Eu sînt Toma necredinciosul”, auzi pe câte unul. Dar îndoiala lui este a minții, nu a sufletului rănit de căutarea iubitului.

De la Toma nu ne-a rămas nimic între scrierile canonice. I se atribuie însă mai multe apocrife, dintre care una, într-un dialect coptic, sub numele „Evanghelia după Toma”. Sfinții Părinți nu au recunoscut-o niciodată ca fiind autentică, pentru că nu a circulat în mediile creștine: nu o citează nimeni decât ca să o respingă. M-am ocupat de o ediție a ei la Polirom, cu mulți ani în urmă. Este o colecție de 114 „ziceri” atribuite lui Iisus, o carte interesantă și foarte diferită de textele gnostice de la Nag Hammadi, în sensul că cele mai multe dintre aceste „ziceri” seamănă sau unele sînt chiar identice cu cele din evangheliile canonice. Or fi fost niște meditații ale unui cărturar pe marginea unui text evanghelic.

Dar unele „ziceri” sînt foarte frumoase și merită amintite. De pildă, pornind de la cuvântul lui Iisus din Luca 17,21, „împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”, cărturarul anonim a scris așa:
„Dacă cei care vă conduc vă zic: „Uitaţi-vă, împărăţia este în cer!”, atunci păsările vor ajunge înaintea voastră în cer; dacă vă spun că împărăţia este în mare, atunci peştii vor ajunge înaintea voastră. Împărăţia însă se află înlăuntrul vostru şi în afara voastră. Când vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi cunoscuţi şi veţi înţelege că sunteţi fii ai Tatălui cel Viu. Dar dacă nu vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi săraci şi voi înşivă veţi fi sărăcie.” (logionul 3)

Mie însă îmi place cel mai scurt cuvânt care se găsește în această apocrifă: „Iisus a spus: Fiţi trecători”. Dacă aș avea 18 ani, mi-aș face un tricou cu inscripția asta.

Posted in Jurnal scoțian | 18 Comments

cum arată astăzi o pagină din Evanghelie și despre legenda Bibliei falsificate

Sînt uimit de fiecare dată când întâlnesc oameni ferm convinși că Biblia a fost falsificată. Unii știu și amănunte: a fost falsificată fie de împăratul Constantin cel Mare, fie la Sinodul de la Niceea, în 325, fie de Sfinții Părinți sau, pur și simplu, a fost falsificată de popi, pentru că știm foarte bine ce le poate pielea. Te minunezi și îi întrebi în ce a constat falsificarea Bibliei. Ei știu și asta: de pildă, a fost „băgată” Învierea, a fost „scoasă” călătoria lui Iisus în India sau căsătoria cu Maria Magdalena, au fost scoase unele „evanghelii” și așa mai departe. Te crucești de-a binelea, îi întrebi unde au auzit asta iar răspunsul este aproape același: Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 45 Comments

încă un gând și câteva concluzii după cearta despre „focul din cer”

Am pierdut două zile urmărind discuțiile și răspunzând cât am putut la întrebări, dar măcar am învățat multe lucruri despre omul nou. Uite că și feisbucu poate fi o experiență pastorală. Dacă nu cumva cea mai convingătoare despre vremurile de azi. Pe alte vremuri, omul mergea la părintele său și-l întreba despre gândurile lui, dacă sînt bune sau rele. Dar acuma, omul știe cum sînt gândurile sale și nu mai caută la părintele său decât să se îndreptățească pe sine. Iar dacă acela nu-l îndreptățește, este cel mai mare vrăjmaș al său.

Vreți minuni, ca să credeți? O să fie multe minuni. Scripturile spun că în vremurile de pe urmă se vor ridica hristoși mincinoși care vor face „semne mari și minuni”, ca să-i amăgească „chiar și pe cei aleși”. Vai de cel a cărui credință stă în minuni! Când părinții vechi erau întrebați, vrei să vezi o minune, își ascundeau ochii și răspundeau: vrem să ne vedem păcatele, nu minuni. Și atunci? Atunci să ne rugăm să ne dea Dumnezeu dreapta lor socotință, că acesta este cel mai mare dar al omului. Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 40 Comments

v-aș spune „drum bun”, frații mei, dar nu acesta e drumul cel bun

e incredibil câtă dușmănie mi-au adus articolele mele despre „lumina de la Ierusalim”. Și asta din partea unor oameni care se socotesc credincioși! Argumentele mele nu i-au interesat câtuși de puțin pe agresorii mei. Dacă s-ar aduna cu toții într-o piață, mi-ar fi teamă să trec printre ei. Oameni care nu mă cunosc s-au repezit să mă înjure, să mă caine, să mă ia la rost, să mă întrebe de păcate, să mă acuze de lepădare și de toate nefăcutele. Dar au făcut-o și dintre cei care înainte mă lăudau. Când am spus ce-au vrut să audă, le-am plăcut. Oamenii vor să audă numai ce le place. Cât trebuie să mai îmbătrânesc ca să înțeleg asta?

Și ce am făcut acum? Nu am făcut decât să mă îndoiesc de o „minune istorică”, despre care Sfinții Părinți ai Bisericii nu au dat nicio mărturie. Atât este ea de „istorică”. Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 113 Comments

o paralelă cu lumina de la Ierusalim, în manuscrisul românesc apocrif despre focul de la Edinburgh

[autorul textului este necunoscut, dar stilul românesc arhaizant și limbajul presărat cu unele slavonisme târzii trădează mâna unui preot ortodox român, probabil un emigrant ajuns la Edinburgh. Transcrierea textului urmează cu fidelitate particularitățile sale lingvistice. Prima parte a manuscrisului este deteriorată. Totuși, din cele câteva fragmente care se mai pot desluși pe alocuri, se înțelege că autorul începe prin a-și enumera și deplânge multele sale păcate. De la pagina 100, textul continuă astfel:] Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 41 Comments

câteva cuvinte despre semnificația de „trecere” a Paștelui

Cuvântul „paște” este de origine biblică, din verbul ebraic pasah (a trece). Așadar, un termen comun, dar care primește o semnificație excepțională, în episodul eliberării evreilor din robia egipteană, povestit în Exodul. După cum se știe, Dumnezeu lovește casele egiptenilor, omorându-i pe întâii lor născuți, dar trece mai departe și cruță casele evreilor, însemnate din timp cu sângele mielului jertfit. Acest eveniment, „trecerea / pesah”, a dat apoi numele sărbătorii evreiești. „Acesta este paștele (pesah, trecerea) Domnului. În noaptea aceasta, voi străbate pământul Egiptului și voi lovi pe orice întâi-născut, de la oameni până la dobitoace, și voi face judecată asupra tuturor dumnezeilor… Dar sângele mielului va fi pentru voi semnul casei unde locuiți. Eu am să văd sângele și am să trec (vb. pasah) mai departe și asupra voastră nu va fi nicio atingere… Să fie ziua aceasta de pomenire pentru voi și să țineți sărbătoarea Domnului din neam în neam.” (Exodul 12,11-14)
Am auzit de nenumărate ori explicația, greșită, că pesah, „trecerea”, s-ar referi la trecerea evreilor prin Marea Roșie (vezi și wikipedia). Dacă ar fi fost așa, Paștele ar fi rămas doar o sărbătoare a evreilor.
Iar dacă Paștele a ajuns și sărbătoarea creștinilor sub același nume, este pentru că, dincolo de istoricitatea evenimentului, Părinții Bisericii au înțeles această „trecere” în sens alegoric: este răscumpărarea din Egiptul nostru spiritual și împăcarea cu Dumnezeu. Trecerea care iartă „casele” păcatelor noastre, însemnate acum cu sângele Mielului Hristos, „cel ce ridică păcatele lumii”. Trecerea care, și astăzi, face să moară întâii-născuți, în apa botezului, căci aceasta simbolizează afundarea pruncului, moartea omului vechi. Trecerea de la moarte la viață, în Hristos: „Ziua Învierii! Să ne luminăm, popoare! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi…”
Paștele creștin a fost la origine o slujbă a Botezului, reamintea părintele Alexander Schmemann (de aici și elementele identice în ritualurile celor două slujbe, astăzi separate: aprinderea lumânărilor, cântarea „Câți în Hristos”, lecturile biblice, care sînt cele din Sâmbăta Mare, procesiunea în jurul bisericii, respectiv al cristelniței, până și numele de „Săptămâna Luminată”, în care cei „luminați” prin botez purtau veșminte albe). Paștele este reamintirea botezului, a trecerii noastre, a Egiptului din care Hristos ne-a răscumpărat, prin moartea și învierea sa, pentru o altă împărăție. Iar Învierea Sa este cea mai mare sărbătoare doar pentru că este și învierea noastră.

Posted in Jurnal scoțian | 5 Comments

Prohodul Domnului și cenzura bisericească sau despre răfuiala mozavirilor cu evreii

Ca în fiecare an în Săptămâna Mare, o să apară corul de bocitoare să acuze Patriarhia de cenzurarea Prohodului. Într-adevăr, Prohodul Domnului a fost modificat în câteva locuri, în ultimele ediții ale Patriarhiei (eu o am pe ultima, cea din 2011). Este însă asta ceva neapărat rău? Cred că cel puțin o parte dintre modificări sînt binevenite, altele doar neinspirate (și nu mă mir, căci Patriarhia pare să aibă astăzi mai mulți contabili decât teologi), dar niciunele nu au nimic de-a face cu cenzura. Argumentul că textul a fost cenzurat „ca să nu-i deranjeze pe evrei” sau, mai rău, „ca să ascundă vina evreilor pentru răstignirea Domnului” este complet ridicol, cel puțin atâta vreme cât un an întreg se citesc în biserici Evangheliile și Apostolul neschimbate (iar în Joia Mare, când bisericile sînt la fel de pline ca la Prohod, nu una, ci douăsprezece Evanghelii ale Patimilor, din care nu lipsește un singur rând despre trădarea, judecata și răstignirea Domnului). Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 6 Comments

pomelnic și pomeniri

L-am pomenit în însemnările de ieri pe Charles Bukowski și mi-am amintit apoi că am numele lui pe un pomelnic de morți, la Biserica din Edinburgh. Dacă un pomelnic poate fi interesant, atunci acesta e cel mai interesant pomelnic pe care l-am primit vreodată. Cine mi l-a dat nu se va supăra, cred, că spun câteva cuvinte despre el.
Întâi, că e foarte lung (e scos la imprimantă) și-mi ia vreo zece minute să-l citesc. Prima parte conține nume obișnuite, de bună seamă ale unor apropiați ai celui care a scris pomelnicul, rude etc., unele cu anumite indicații trecute în paranteză: „proful meu”, „un băiat sărac”, „tatăl lui cutare” etc.
A doua parte e cea mai lungă și amintește de-a valma un întreg panteon: scriitori, muzicieni, filosofi, pictori, actori și savanți. Uneori nu sînt menționate decât prenumele răposaților, dar cine a trecut prin câteva cărți ghicește lesne despre cine e vorba: Feodor Mihailovici, Rainer Maria, William, Marcel, Lev, Maxim, Honoré, Rabindranath, Franz, Anton Pavlovici, Edgar Allan etc.
Însă cele mai multe prenume sînt urmate de numele complet, uneori în paranteze: Jorge Luis Borges, Blaise Pascal, Nikolai (Berdiaev), Serghei (Esenin), Nicolae Labiș, Mihai Eminescu, Mircea (Eliade), Emil (Cioran), Mihail (Bulgakov), Federico (Fellini), Henri Toulouse (Lautrec), Buster Keaton, Charlie Chaplin, Johann Sebastian (Bach), Ioan-Petru Culianu, Henri-Louis (Bergson), Paul Cézanne, Eugen Ionescu, Hans Christian Andersen, Thomas Mann, Andrei (Tarkovsky), Constantin Noica, Petre Țuțea, Glenn Gould, August Strindberg etc. Între ei este, așa cum spuneam, și numele lui Charles Bukowski. Cred că bătrânul ar fi foarte surprins să afle asta!
Persoana respectivă mi-a dat pomelnicul cu aerul cel mai firesc și mi-a spus simplu: „aceștia sînt morții mei, pentru ei mă rog, de ei îmi amintesc.” Nici eu n-am mai întrebat nimic.

Pomelnicul asta face: ne amintește și amintește lui Dumnezeu. A pomeni este a aminti. „A da de pomană” nu înseamnă a da ceva pe degeaba, gratis, cum crede mai toată lumea, ci „a da în amintirea cuiva”. Cu acest sens am împrumutat noi verbul slavon. Pomenim – adică avem în memorie. Dar memoria, amintirea este și felul nostru de a cunoaște. Pomenim numai ceea ce am cunoscut. Despre un lucru pe care nu l-am cunoscut niciodată, spunem: „așa ceva nu s-a mai pomenit”. Memoria înseamnă cunoaștere.
Iar să fii în memoria lui Dumnezeu, să fii recunoscut de El între ideile/rațiunile sale din veșnicie, e însăși viața veșnică. Asta a cerut și tâlharul de pe cruce, doar atât: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția ta”. Și preotul repetă la fiecare Liturghie rugăciunea tâlharului, scoțând câte o firmitură din prescură și punând-o lângă trupul Domnului: „pomenește, Doamne, pe cutare”. Fă lui veșnica pomenire! Păstrează-l în memoria Ta, recunoaște-l între ideile Tale, amintește-ți de el, pomenește-l cu singura pomenire veșnică, în afara căreia totul se descompune în ne-ființa uitării.

Posted in Jurnal scoțian | 25 Comments

ca moartea de tare

m-am întrebat de mai multe ori ce vrea să spună versetul din Cântarea Cântărilor: „iubirea e ca moartea de tare”. Cred că am citit și niște explicații, dar acum le-am uitat. De ce tot atât de tare ca moartea? Moartea este „tare”, este grozavă, dar nu e ultimul cuvânt, ultima comparație. Parcă simți nevoia ca iubirea să poată un pic mai mult. Să nu facă remiză cu moartea. Iarăși moartea?
Pe de altă parte, nu ar fi crezut-o nimeni pe Sulamita, dacă ar fi spus „iubirea mea este mai tare ca moartea”. Prostii. Asta ar fi fost, vorba lui Ch. Bukowski, pentru cântăreții de folk.
Și azi îmi scrie cineva o confesiune. O poveste nefericită de iubire, de la care ai aștepta să se termine cu o despărțire. De ce nu pleci? o întreb. De ce nu-l lași? Și îmi răspunde: pentru că n-aș suporta să știu că într-o zi va muri singur. Dacă aș pleca, n-aș putea să mai râd, să mai dansez, să mă uit la un film, gândindu-mă că poate în clipa aceea omul pe care l-am iubit moare singur, undeva într-o cameră. Am să stau cu el ca să-l țin de mână când va muri.
Moartea e tare. Dar iubirea care te ține de mână e ca moartea de tare. Și amândouă sînt atât de omenești.

Posted in Jurnal scoțian | 23 Comments

cântă cu mine

dragelor mele prietene, Francisca și Monica. Hristos a înviat!

S-a întâmplat pe la sfârșitul clasei a cincea. Atmosfera străină a gimnaziului era încă o impresie proaspătă. Iar Vera era tot la școala din mahala. Trăgea de sarafanul ei albastru cu picățele albe, să-și ascundă genunchii juliți. Abia mai târziu au trimis-o la școala specială. Lumea îi spunea școala de handicapați.
‎Geamurile erau larg deschise și se auzea de undeva lătratul unui cățel. Tăcuseră cu toții. Așteptau moleșiți sfârșitul orei. Și atunci am zis, în ultima clipă: eu nu pot să vin duminică. Directorul școlii era și profesorul meu de română. M-a fulgerat cu privirea pentru îndrăzneală. Apoi încruntarea i s-a prefăcut în nedumerire. Poate vrei să ne spui și de ce nu poți.
Nu mai spusesem asta niciodată. Nu știam dacă nu vor râde de mine. Dar simțeam că e ceva foarte serios.
Duminică (am înghițit în gol) trebuie să mă duc la biserică. Nu a râs nimeni. Directorul a lăsat catalogul pe catedră și a venit legănându-se încet spre banca mea. Stăteam undeva pe la mijlocul rândului. M-a luat după umeri. S-a aplecat ușor spre urechea mea care ardea ca focul. Trebuie?! a șoptit el. Dar de ce trebuie, puișor?
Adevărul e că habar n-aveam. Nu fusesem niciodată la biserică. Tata mă creștea ateu. Bunica mea de pe mamă, catolică, mă luase din leagăn pe furiș și mă botezase în biserica ei. Cam aici se oprise toată educația mea religioasă. Când mai crescusem, l-am întrebat odată pe tata cine a fost Iisus. Văzusem o poză în cartea de rugăciuni a bunicii: „Isus cade întâia oară sub cruce”. Tata mi-a spus că fusese un om învățat, care știa să facă tot felul de trucuri. Ucenicii lui l-au furat din mormânt zicând că a înviat. Tata se îmbăta groaznic, cam o dată pe lună. Când se îmbăta, avea un fel de deliruri. Vorbea cu ființe imaginare. Se certa cu oameni închipuiți, striga pe unul sau altul. Mă obișnuisem cu asta. Dar odată l-am auzit strigând în halucinațiile lui: „Luați, mâncați, acesta este trupul meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”. Atunci am crezut că vrea să-și facă rău. M-am înfiorat și am alergat la mama.
Directorul era foarte sever. Am știut imediat, din felul în care mă întrebase, că făcusem o prostie. Când auzea de religie, se strâmba cu dispreț. Oricât periaseră ei programa școlară, tot mai scăpau printr-o nuvelă vreo „cruce”, vreun „dumnezeu” scris cu literă mică. Și atunci directorul ridica arătătorul. Ascultați! Ne recita același vers de fiecare dată. Apăsat, rar, împungând cu degetul în aer cuvintele esențiale. „Cel ce în astă lume a dus numai durerea / nimic n-are dincolo, căci morți sînt cei muriți.”
Dar eu nu aveam nicio religie. Nu mă dusese nimeni, niciodată la biserică. Bunica mă învățase să-mi fac cruce la masă. Când mă loveam, mă freca cu aghiazmă. Ea era analfabetă. Mă punea să-i citesc seara dintr-o carte de rugăciuni. Dar nu mă gândisem că asta înseamnă o religie. În schimb tata mă învățase alfabetul grecesc. Tata era un om deștept. Știa de acasă franceză și latină și avea în bibliotecă Divina Comedie, Iliada și Decameronul. Știa să recite în grecește primele versuri din Iliada. Mă învățase și pe mine câteva cuvinte grecești, arătându-mi că sînt și în limba noastră: de exemplu, atlet. Asta mi se păruse foarte interesant.
Așa încât, atunci când directorul m-a întrebat, „dar de ce trebuie, puișor”, i-am spus adevărul: e prima mea împărtășanie.
Tata a început să strige la mine: ce-ai făcut, o să mă lege ăștia, o să-mi pierd slujba. Am izbucnit în lacrimi. Nu vroiam să-și piardă slujba. Când se enerva pe noi, tata spunea: „Dacă n-aș fi eu, câinii v-ar mânca”.
A doua zi dimineață eram cu el în biroul directorului. Tata avea un stil foarte cuceritor. Pur și simplu nu se putea să nu-l crezi.
Nu știe ce spune, tovarășu’ director. E o confuzie. A auzit la bunică-sa în mahala. Noi nu mergem la biserică. Sîntem atei. Duminica mergem la pescuit. Spune, te duci la biserică?… Vedeți, nu se duce. Copil, ce vrei. Duminica asta o să fie la școală, la activitate. Negreșit. E un copil bun. V-a spus că scrie poezii patriotice? A luat și un premiu, la „Cutezătorii”. Ia spune lui tovarășul director, poezia cu partidul. Să vedeți ce frumos. „Îmi îndrept gândul de copil lucid / spre tine drag și scump partid”. Hai, spune-o tu pe toată.
Sâmbătă și duminică mă duceau la bunici. Să respir aerul curat de țară, le spusese doctorul că am nevoie. Cum auzea mașina, Vera era la noi în ogradă. Una-două venea, să mănânce cireșe și să ne uităm la televizor (ea nu avea televizor).
Dar acum era o emisiune plictisitoare. Aș fi vrut să ieșim afară. Însă Vera era în stare să se uite la orice și în acest timp să mănânce un castron cu cireșe. Deasupra televizorului era o icoană cu Sfânta Familie. Genul de litografie ieftină, cu rame groase de ipsos, aurite. Pe vremea aceea, o puteai cumpăra din atelierul oricărui geamgiu. Tabloul înfățișa o familie fericită. Un bărbat mai în vârstă, cu barbă și plete castanii, se sprijină într-o bardă, pe o masă de tâmplărie. Cu cealaltă mână întinde un coș cu fructe unei fete cu un copil în brațe. Fata întoarce privirea, parcă rușinată, dar pruncul zâmbește și întinde mâna apucând un strugure. Vera, – îi arăt spre icoană. Știi ce sînt cercurile alea de pe capul oamenilor? Vera se uită în fugă. O interesează mai mult filmul. Ce sînt? Discuri, zic. La greci, erau niște oameni care aruncau discurile pe stadion. Se chemau atleți. Vera mai aruncă o privire. Da?! N-am știut.
Când se termină filmul și cireșele, Vera pleacă acasă. O conduc până la poartă. Duminica viitoare a zis tata că mergem la Recea. O să pescuim, mi-a luat undiță. Vii cu noi? Nu pot, scutură ea din cap. Trebuie să merg la biserică. Ai să te duci altădată, Vera. Nu se poate. De ce nu se poate? Pentru că o să luăm prima împărtășanie. Eu, Toneta, Paulică și Tarfulici. Mi-a luat mama coroniță și voal de mireasă. Voal de mireasă, Vera? am început să râd. Ce vorbești? Da, spune ea serioasă. Am să fiu mireasa lui Cristos. Ascultă ce cântecel am învățat:
Vino, Iisuse, în inima mea
Vino iubirea mea scumpă,
Adu cu tine și dragostea ta,
Iar pe Satana-l alungă.
Vera spunea multe ciudățenii. Odată mi-a arătat un pui de pisică orb. Mi-a spus că l-a născut Bureți, o nebună din mahala. Altădată îmi spusese să nu mai omor furnici că stârnesc ploaia. Eu le omoram pe furiș și ploaia chiar se stârnea.
Vera, nu mă mai duc la pescuit. Pot să vin cu voi la biserică? Se gândește un pic. Poți să vii. Dar trebuie să înveți cântecelul. Așa a zis părintele Anton. Am să-l învăț, zic. Nu e greu. Mai spune-l odată.
Uite-așa trebuie să stai, îmi arată ea. Împreunează palmele. Mai sus. Așa. Ridică ușor capul. Închide ochii. Și cântă cu mine.

Posted in Jurnal scoțian | 29 Comments

calea lui David

(continuarea și sfârșitul articolului de mai jos, „despre iertarea păcatelor, pentru cineva care m-a întrebat la biserică ce înseamnă aceasta și n-am știut să-i răspund pe loc”)

A patra cale de iertare a păcatelor este spovedania. Spuneam că, mai înainte de a ne fi fost lăsată de Iisus, după învierea sa (Ioan 20,21-23: „a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”), spovedania a fost calea lui David. Despre asta și numai în legătură cu asta vreau să spun câteva cuvinte, pentru că altfel, despre spovedanie s-a scris mult. Nu vă gândiți că este anacronică o comparație cu David: în Biserică nu există timp; ceasul care va veni, „acum este”.

     David, – cine a mai fost ca el, alesul, binecuvântatul, profetul Domnului. Și totuși, după ce păcătuiește cu Batșeba, femeia lui Urie Hititul, și după ce-i trimite bărbatul la moarte, pe front, pentru a o putea lua de soție (2 Regi, cap. 11), David nu arată nicio remușcare.

     Lucrul acesta m-a umplut cel mai mult de uimire! Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 10 Comments

lăsați să se rotească dervișii rotitori

 

Feher (așa se semnează, deci așa îi spun) este o scriitoare, blogăriță și călătoare pe care o citesc cu mare plăcere pe blogul ei, pentru că are o scriitură puternică, vie, proaspătă și mai ales (asta îmi place foarte mult) stilul ei de a împărți cinisme în stânga și-n dreapta. Ultima dată însă m-a enervat.

Ce-și găsește Feher să scrie, după nenorocirile din Belgia? Desigur, trebuie să fie ceva despre primejdia religiei, a cărei demascare este astăzi datoria oricărui cetățean vigilent.

Și le leagă ea, de la una la alta, până ajunge de la Bruxelles la Bosch și de la Hertogenbosch la deșertul egiptean și la legenda ispitirii sfântului Antonie. Bătut de soare în cap, Antonul lui Feher se radicalizează în așa hal, încât până și morții îi dă cu tifla. Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 34 Comments