jurnal scoțian. o mie de cocori albi

prietenilor mei Roxana și Răzvan

Unul dintre ultimele gânduri ale acestui an le împart cu amintirea și muzica marelui bariton rus Dmitri Hvorostovski, de la a cărui moarte atât de grăbită (pe 22 noiembrie, după ce abia împlinise 55 de ani) s-au făcut ieri 40 de zile. Dumnezeu să-l odihnească! În popor se spune că, după moarte, sufletul omului este purtat de îngeri timp de 40 de zile, prin toate locurile pe unde a umblat pe pământ, până când revine la locul nașterii sale, de unde urmează înălțarea sa la cer și judecata. E frumoasă această tradiție, care ne amintește că judecata se va face după toate urmele pe care le-am lăsat prin această lume. Dacă e așa, înseamnă că în aceste 40 de zile sufletul lui Dmitri Hvorostovski a făcut ocolul pământului și a urcat iarăși pe toate marile scene ale Operelor din lume, până să se întoarcă la locul nașterii sale, la Krasnoiarsk, în Siberia. Avea o voce cu inflexiuni excepționale, de bari-tenor, cum spun specialiștii, puternică, impunătoare și totuși caldă, plină de tandrețe și eleganță, o „voce rusească”. În plus, era și un bărbat frumos, o cruce de om, cum se zice la noi (și tare-mi place vorba asta, pentru că parcă spiritualizează frumusețea și voinicia unui bărbat).

Dar ce vreau să zic. Am nimerit ieri pe o secvență impresionantă de la funeraliile sale, în care publicul aplaudă minute în șir sicriul depus pe scena Conservatorului din Moscova, pe fondul muzical al celebrului șlagăr rusesc „Cocorii” (Журавли), în interpretarea lui Hvorostovski, desigur. Cântecul (apărut prin 1970) e despre soldații care mor în război, dar nu rămân sub pământ, ci se prefac în cocori albi care zboară spre alte zări. La prima vedere, pare puțin ciudată alegerea unui cântec de război, să zicem, pentru funeraliile unui cântăreț de operă. Dar Hvorostovski iubea mult acest șlagăr și aproape că nu era spectacol în Rusia în care să nu-l cânte.

Versurile cântecului aparțin unui poet din Daghestan, Rasul Gamzatov, și sunt inspirate, de fapt, de o tradiție japoneză după care cocorii, păsări mistice, duc pe aripile lor sufletele morților, dar poartă și rugăciunile celor vii. Cel care reușea să împăturească 1000 de cocori de hârtie (după tehnica origami) primea de la zei împlinirea unei dorințe, care putea fi chiar viața sa.

Într-un interviu mai vechi, cu mulți ani înainte de a se îmbolnăvi, poate chiar și înainte de a se fi gândit vreodată la propria sa moarte, Hvorostovski explica acest simbolism al cocorilor și obsesia lui pentru cântecul rusesc care, astfel, deși este considerat cel mai celebru cântec despre războiul al doilea mondial, nu este doar despre soldați, ci despre fiecare dintre noi: „În șirul de cocori mai este un loc / Poate este chiar locul meu…”.

Oare noi vom avea timp să împăturim cei 1000 de cocori?

https://www.youtube.com/watch?v=JXXvL80Mpv0

Advertisements
Posted in Jurnal scoțian | 15 Comments

o poveste pentru Alma / une histoire pour Alma

Alma este o fetiță din Provence care a ajuns de câteva ori la biserica noastră din Edinburgh și așa ne-am cunoscut. Nicoleta i-a tradus câteva povestiri din „Jurnalul” meu, care i-au plăcut tare mult Almei. Și pentru că mai voia „încă una”, i-am promis într-o zi că-i voi scrie una doar pentru ea, pe care o va citi chiar în „Jurnalul scoțian”. Cum promisiunea e promisiune, i-am scris acum această mică poveste, de care mi-am adus aminte când am fost ultima oară la Paris. Mulțumesc lui Nicolas și Ana-Mariei pentru adaptarea și traducerea ei. O dau mai întâi în franceză, apoi și în versiunea românească, pentru că am scris-o și cu gândul la toți copiii pe care i-am cunoscut la biserică.

Une histoire pour Alma

Quand j’étais enfant, un de mes rêves était de visiter Paris un jour. Je vivais dans une petite ville dans une rue sombre, et de là je m’imaginais que la „ville des lumières” était pleine de lumières colorées comme un sapin de Noël. Ma mère, une femme très simple qui n’avait jamais voyagé, se souvenait toujours de Paris. Quand elle préparait un bon repas, maman nous disait: „Même à Paris on ne mange pas si bien!” Ou quand je portais des vêtements que je venais de m’acheter, elle me regardait avec émotion et me disait: „On dirait que tu viens de Paris!”

Je voulais aller à Paris parce que c’était la ville de tant d’écrivains, de peintres, d’acteurs et de chanteurs célèbres. Je me suis toujours étonné de savoir que les grands hommes de ce monde aient vécu leurs vies ou un moment de leurs vies à Paris. Clairement, Paris était le nombril de la terre et je voulais le voir aussi!

En quatrième année, je n’étais pas certain quelle langue apprendre: français ou anglais. Quelquefois j’aimais Paris, d’autres fois je voulais apprendre l’anglais parce que c’était la langue que les cow-boys parlaient dans les Westerns. Je me suis donc inscrit au cours d’anglais, à la bibliothèque de la ville, avec un professeur très sympathique qui nous faisait écouter de la musique. Une fois, il nous a mis une chanson qui s’appelait „Quartier Latin”. Je me souviens encore de quelques versets: „Quartier Latin / is a place I will never forget, / Quartier Latin, / we had friends, we had fun, we were happy! / Quartier Latin / is a memory of two silhouettes / walking main dans la main, main dans la main/ in the Quartier Latin” („Quartier Latin / est un endroit que je n’oublierai jamais, / Quartier Latin, / nous avions des amis, nous nous sommes amusés, nous étions heureux! / Quartier Latin / est un souvenir de deux silhouettes / main dans la main, dans le Quartier Latin”).

Le Quartier Latin! Et le professeur d’anglais nous a parlé de la Sorbonne, du Panthéon, du Jardin du Luxembourg et d’autres merveilles de la Seine ! Je veux dire, je suis retourné à Paris, donc je me suis finalement inscrit au cours de français.

Enfin, l’une des petites merveilles de mon enfance est également liée à Paris. Une de mes tantes a fait un voyage à l’étranger et, entre autres villes, a visité Paris. Quand elle est rentrée à la maison, elle nous a apporté de petits cadeaux à tous les enfants. J’ai reçu des photos de Paris et… un chewing-gum. J’avais vu des photos de la Tour Eiffel dans des livres, mais le chewing-gum faisait de moi l’enfant le plus heureux: pour la première fois, j’avais quelque chose à manger de Paris! J’ai tourné le chewing-gum de tous les côtés, j’ai lu l’étiquette si joliment colorée, je l’ai senti longuement, mais je ne l’ai pas mangé tout de suite.

J’ai attendu la soirée et les garçons avec qui je jouais dans la rue. Il y avait parmi eux un garçon très vaniteux qui se vantait toujours des friandises que son père achetait on ne se sait pas ou, parce qu’à cette époque on ne les trouvait pas dans nos magasins. C’est pourquoi il était un peu comme notre patron.

– Qu’est-ce que tu mâches? m’a-t-il demandé curieusement.
– Un chewing-gum de Paris, j’ai répondu très fièrement et je leur ai montré à tous les garçons l’étiquette, pour qu’ils voient que je ne leur mentais pas. Cette nuit-là, j’étais leur héros, car personne n’avait mangé de chewing-gum de Paris.

Parmi les enfants, il y avait aussi une petite fille que j’aimais en secret. Après que les enfants se soient dispersés, elle est venue me voir et m’a dit:
– S’il te plaît, sois gentil, veux-tu me laisser mâcher un peu de ton chewing-gum?
J’ai sorti la gomme de ma bouche et je lui ai donné à la mâcher, puis nous sommes allés chez moi et avons regardé les photos de Paris. Nous mâchions à tour de rôle du chewing-gum et  nous nous imaginions que ce serait comme aller visiter un jour ces lieux. Après 30 ans seulement, je suis enfin arrivé, mais le temps n’est jamais trop long pour accomplir un rêve.

Je veux te dire, Alma, que l’une des plus belles choses de la vie est de rêver d’un endroit où tu finiras un jour et, malgré tout, tu n’oublies jamais ce rêve.

O poveste pentru Alma

Când eram copil, unul din visurile mele era să ajung într-o zi la Paris. Locuiam într-un orășel mic, pe o stradă întunecoasă și de acolo îmi închipuiam că „orașul luminilor” era plin de  beculețe colorate, ca un pom de Crăciun. Mama mea, o femeie foarte simplă, care nu călătorise deloc, amintea mereu de Paris. Când ne făcea o mâncare mai bună, mama obișnuia să ne spună: „Nici la Paris nu se mănâncă asemenea bunătăți!” Sau când îmi cumpăra haine noi, mă privea cu drag când le îmbrăcam și-mi spunea: „Parcă vii de la Paris!”

Dar eu voiam să ajung la Paris și pentru că era orașul atâtor scriitori, pictori, actori și cântăreți celebri. De fapt, aflam cu uimire că orice om mare din lumea asta trecuse măcar o dată în viața lui pe la Paris sau chiar locuise acolo un timp. Clar că Parisul era buricul pământului și trebuia să-l văd și eu!

Prin clasa a patra nu eram hotărât ce limbă să învăț: franceza sau engleza. Totuși, oricât de mult îmi plăcea Parisul, parcă aș fi vrut să învăț engleza, pentru că era limba în care vorbeau cowboii în filmele cu indieni. Așa că m-am înscris la cursul de limba engleză, la biblioteca din oraș, cu un profesor foarte simpatic, care ne punea la cursuri să ascultăm muzică. Odată ne-a pus un cântec care se chema „Quartier Latin”. Îmi amintesc și acum câteva versuri: „Quartier Latin / is a place I will never forget, / Quartier Latin, / we had friends, we had fun, we were happy! / Quartier Latin / is a memory of two silhouettes / walking main dans la main, main dans la main/ in the Quartier Latin”.

Cartierul Latin!  Și profesorul de engleză ne-a povestit despre Sorbona, Panteon, Grădina Luxemburg și alte minuni de pe Sena! Adică ajunsesem iarăși la Paris, așa că până la urmă m-am mutat la cursul de limbă franceză.

În sfârșit, una dintre micile minuni ale copilăriei mele se leagă tot de Paris. O mătușă de-a mea a făcut odată o excursie în străinătate și, printre alte orașe, a vizitat și Parisul. Când s-a întors acasă ne-a adus la toți copiii mici daruri. Eu am primit niște ilustrate din Paris și… o gumă de mestecat. Imagini cu Turnul Eiffel mai văzusem eu prin cărți, dar guma de mestecat m-a făcut cel mai fericit copil: pentru prima dată aveam ceva care se mânca la Paris! Am întors lama pe toate părțile, am citit de mai multe ori eticheta atât de frumos colorată, am mirosit-o îndelung, dar n-am mâncat-o imediat.

Am așteptat să se facă seară și să iasă băieții la joacă, în fața blocului. Era printre ei un băiat foarte îngâmfat și care se lăuda mereu cu bunătățile pe care i le aducea tatăl lui, cine știe de unde, pentru că în magazinele noastre obișnuite nu se găseau pe vremea aceea. Din această cauză el era un fel de șef al nostru.

– Ce tot mesteci acolo? m-a întrebat el curios.

– O gumă de mestecat de la Paris, am răspuns eu foarte mândru și le-am arătat la toți băieții eticheta, ca să vadă că nu-i mint. În seara aceea am fost eroul lor, pentru că nimeni nu mai mâncase gumă de mestecat de la Paris.

Printre copii, era și o fetiță pe care eu o iubeam în secret. După ce copiii s-au împrăștiat, ea a venit la mine și mi-a spus:

– Te rog frumos, mă lași și pe mine să mestec puțin guma ta?

Am scos guma din gură și i-am dat-o și ei să o mestece, apoi ne-am dus în casă și ne-am uitat împreună la ilustratele din Paris. Mestecam guma pe rând și ne închipuiam cum ar fi să ajungem într-o zi prin acele locuri.

Eu am ajuns abia după vreo 30 de ani, dar niciun timp nu este prea lung pentru ca să-ți împlinești un vis. Vreau să-ți spun, Alma, că unul dintre cele mai frumoase lucruri din viață este să ai un loc unde să visezi că vei ajunge într-o zi și să nu uiți niciodată de acest vis.

Posted in Jurnal scoțian | 6 Comments

început cu Cel făr’ de-nceput

Dincolo de ceea ce știm din Evangheliile canonice, una dintre cele mai frumoase povestiri despre nașterea lui Iisus este un fragment dintr-o evanghelie apocrifă, numită „Protoevanghelia lui Iacob”. A fost scrisă cel mai probabil spre sfârșitul secolului al II-lea. În fragmentul de care vă spun, momentul nașterii Domnului este însoțit de încremenirea preț de o secundă a timpului și a lumii. De ce această scurtcircuitare a timpului? Pentru că este clipa în care veșnicia coboară în timp, își face loc în timpul creației, care nu era al ei: „Astăzi s-a născut / Cel făr’ de-nceput”. Odată cu „începutul” Celui făr’ de-nceput, veșnicia este adusă în timpul uman, devine posibilă. Formidabilă intuiție teologică, sugerată pe măsură într-un fragment de capodoperă literară, pe care-l dau mai jos în traducerea lui Cristian Bădiliță, din volumul Evanghelii apocrife (Polirom, 2007):

La jumătatea drumului Maria grăi către Iosif: “Dă-mă jos de pe măgăriţă căci pruncul din mine vrea să-l scot la lumină”. El făcu întocmai şi o întrebă: “Unde să te duc, ca să te feresc de ochii lumii? Prin preajmă nu se află nici o casă”.

Până la urmă au găsit o peşteră. Iosif intră, o lăsă pe Maria în grija fiilor săi, iar el plecă să caute o moaşă evreică prin ţinutul Betleemului.

Eu, Iosif, mergeam fără să înaintez nici un pas. Am privit aerul şi l-am văzut încremenit de uimire. Am privit bolta cerului şi am văzut-o nemişcată. Păsările îşi încetară zborul. Am privit pe pământ şi am văzut câţiva oameni aşezaţi în jurul unui blid, gata să mănânce. Dar mestecând nu mestecau, luând dumicatul nu-l luau şi ducându-l la gură nu-l duceau. Toţi stăteau cu ochii spre cer. Era şi o turmă de oi la păscut, care însă nu se mişca din loc. Păstorul ridicase toiagul, dar mâna îi încremenise deasupra capului. Am privit spre râu şi am văzut cum stăteau iezii cu boturile aplecate, dar fără să bea. Apoi dintr-o dată toate-şi reluară mersul lor firesc.

Şi, iată, o femeie care cobora de la munte se opri şi mă întrebă: “Încotro, omule?”. Eu răspund: “Merg să caut o moaşă evreică”. Ea mă întreabă iar: “Eşti din Israel?”. “Da”, răspund eu. Ea din nou către mine: “Dar cine-i femeia care naşte în peşteră?”. “Logodnica mea”, zic eu. Ea mai departe: “Aşadar nu ţi-e nevastă?! “. Atunci îi vorbesc aşa: “Fata se numeşte Maria, a crescut în Templul Domnului şi, cu toate că trebuia să-mi fie soţie, nu-mi este. A rămas grea de la Duhul Sfânt”. Atunci moaşa îl întrebă “E-adevărat ce-mi spui?!”. Iosif răspunse: “Vino şi vezi!”. Şi au plecat împreună.

Când au ajuns au văzut că peştera era umbrită de un nor luminos. Atunci moaşa strigă: “Azi s-a înălţat sufletul meu, căci ochii mei văzură lucruri neobişnuite! S-a născut mântuire pentru Israel!”. Apoi norul a început să se ridice. Înăuntrul peşterii străluci o lumină atât de puternică, încât n-am putut-o suporta. Apoi se ridică şi lumina, iar din ea apăru noul născut care-şi întindea gura după sânul maicii sale. Moaşa strigă iar: “Mare a fost pentru mine ziua de azi, căci am văzut minune nouă!”.

Posted in Jurnal scoțian | 3 Comments

irozii

În imnul despre uciderea pruncilor din Bethleem, Sfântul Roman Melodul, marele poet al Bisericii din secolul al 6-lea, are o imagine de o forță plastică demnă de capodoperele literaturii: pruncii sunt decapitați dintr-o lovitură, pe neașteptate, în timp ce sug la pieptul mamelor, încât capetele le rămân atârnate de sâni, cu dinții încleștați de sfârcuri, făcând durerea femeilor „îndoită și de nesuportat”*. Cadrul următor se mută brusc, de la femeile care plâng și se zvârcolesc în drum, în palatul de la Ierusalim, unde și Irod bocește, dar pentru că „simte cum domnia începe să i se destrame”.

În colecția de artă a reginei Elisabeta a II-a există un tablou celebru al uciderii pruncilor din Bethleem, pictat de Bruegel cel Bătrân. L-am văzut cu ocazia unei expoziții itinerante, la palatul din Edinburgh al reginei. Bruegel a făcut din scena uciderii pruncilor o parabolă: în locul Bethleemului este un sat flamand, iar ostașii din garda lui Irod sunt trupele imperiale trimise să-l caute și să-l ucidă pe „copilul” care amenință stabilitatea împărăției. Dar tabloul lui Bruegel este celebru mai ales pentru altceva: ajungând pe mâinile împăratului Rudolf al II-lea, acesta ordonă ca peste imaginile cu copiii uciși de trupele imperiale să fie pictate animale, ca și cum nu o crimă s-ar fi petrecut acolo, ci rechiziționarea unor gospodării.

Un tablou măsluit!

Așa a rămas până astăzi România lui 22 decembrie 1989, tabloul unei crime în masă peste care s-au tras tușe groase care să acopere mâinile pătate de sânge. Vom vedea vreodată cum arăta pictura originală și cine a comandat „masacrul inocenților”? Tabloul lui Bruegel a trebuit să aștepte 400 de ani.

Abia atunci când irozii vor plăti crimele lor, măcar în fața istoriei, capetele copiilor vor putea fi descleștate de la sânul mamelor și îngropate în pace.

*) Sf Roman Melodul, Imnele Sfintei Scripturi, traducere din limba greacă veche, studiu introductiv și note de Alexandru Prelipcean și Alexandru Iorga, Editura Doxologia, 2012, p. 230.
Posted in Jurnal scoțian | 4 Comments

„Când vezi ce au făcut unii din țara ta, poți ierta așa ceva?”

Marți după-amiază, când am auzit că a murit Regele Mihai, eram pe drumuri în parohie, de la o familie la alta. Cum mă aflam pe-aproape de biserica noastră, m-am abătut din drum, cu gândul că, poate, o găsesc liberă (în timpul săptămânii, parohia scoțiană care ne găzduiește o închiriază uneori pentru alte activități). Biserica era goală. Mi-am pus epitrahilul și am citit ectenia pentru morți, apoi am tras clopotul din altar, vreo cinci minute, pentru ultimul rege al românilor.

Când eram copil, i-am văzut prima dată chipul pe un ban vechi de 100 de lei, din colecția mea de monede. Tatăl meu, care avea 17 ani în 1947, mi-a cântat  de mai multe ori imnul regal, până l-am învățat și eu. Am crescut într-o familie de monarhiști, cu unchi și mătușe contemporane tânărului Rege Mihai. La întâlnirile noastre de familie, vesele și interminabile, am auzit toate scenariile despre 23 august 1944, abdicarea, cei 1000 de tineri în primejdie de a fi executați, exilul, Comitetul național român, Rădescu, Vișoianu etc. Eu am învățat prima dată istoria de la cei care au trăit sub ea, așa cum eu o trăiesc astăzi pe a mea.

Apoi am avut șansa să-l văd de aproape pe Regele Mihai, de Paștile anului 1992, la Putna, unde am fost trimis de ziarul la care lucram. La sfârșitul unei zile în care Regele primise zeci și zeci de reporteri, am apucat și eu să ajung lângă el și să-i pun câteva întrebări, pentru un mic interviu. Nu mai știu ce l-am întrebat, dar în momentul acela nu mai avea nicio importanță. Stătea pe un jilț de lemn ca un tron, în mijlocul unei săli înalte de muzeu, și arăta ca un rege. Nici nu mai trebuia să spună nimic pentru că simpla lui prezență acolo spunea totul, – tot ce aveam noi nevoie.

M-a durut enorm că nu a rămas pe acel tron de la Putna. Că într-o zi a fost (rău) sfătuit să coboare de pe el ca să trăiască printre cele mai toxice personaje ale neo-comunismului și neo-securității care, cred, ne-au făcut un mai mare rău decât comunismul însuși în 45 de ani, pentru că ne-au făcut răul de pe urmă. Că le-a întins mâna celor care l-au întors și ne-au întors din drum, a stat la masă cu ei și le-a legitimat astfel (deși știu foarte bine că nu asta a vrut bunul nostru Rege) puterea dobândită prin corupție, minciună și diversiuni securistice. Erau anii când tocmai se așeza noua clasă a „baronilor” politici, când procurorul Panait era împins să se sinucidă pentru că le strica socotelile și când începea cel mai mare exod al românilor.

S-a spus că această schimbare de atitudine a Regelui față de cei care îl ținuseră până atunci în exil a fost un model de „iertare absolută”, de „iubire exemplară a vrăjmașilor”. Nu cred în această explicație, bună pentru un călugăr, dar nu pentru un rege, sau nu întotdeauna. Iertarea  vrăjmașilor poate să fie numai în nume propriu: nu poți ierta pe cei care au greșit altora și cu atât mai puțin poți ierta pe cei care au greșit unui popor întreg.

Într-un interviu acordat dlui Eugen Tomiuc pentru postul de radio „Europa liberă” în vara anului 2009, după ce i se amintește că „puterea de la București” l-a tratat cu ostilitate, Regele este întrebat dacă „miracolul” căderii comunismului „a fost dus până la capăt”. Iar răspunsul său a fost acesta:

„Se vorbește foarte mult despre iertare, care este bună din punct de vedere al moralei creștine. Există însă anumite nuanțe și anumite poziții. Datoria mea, fie că sunt încă sau nu regele în funcție al României, rămâne să am grijă de țara mea. Ați amintit mai devreme că s-au purtat urât cu mine… Da, e adevărat. Și cât am fost departe, și după ce m-am întors. Dar aceasta este o problemă personală, iar în chestiuni de ordin personal, poți ierta sau nu, e o decizie proprie. Dar, atunci când vezi ce au făcut unii din țara ta, poți ierta așa ceva? Eu, ca un creștin, consider că nu, nu poți. Zeci de milioane de oameni au fost practic distruși, au trecut printr-un iad absolut, iar dintr-o dată vine cineva și spune, ei bine, totul s-a sfârșit, să uităm. Nu, să nu uităm. Poporul evreu are un fel de rugăciune, cred că titlul ei e „Ne amintim”. Iar dacă poporul nostru și alte popoare vor ține minte, acela va fi un fel de a gândi perfect moral și pozitiv.”

Ne amintim. Dar nici nu e greu să ne amintim „ce au făcut unii” cu țara noastră, și înainte de 90, și după. Din cauza lor, un sfert de popor ne-am mutat încetul cu încetul în lumea largă, suntem acum „românii de pretutindeni”. Ceilalți din țară, cei mai mulți, își amintesc în fiecare zi, pe pielea lor. E un blestem cu care ne culcăm și ne trezim de 27 de ani încoace.

Cu câteva zile înainte de moartea Regelui, mitropolitul Iosif l-a vizitat, pentru a-i da din mâinile sale sfânta împărtășanie. Și pentru că e episcopul meu, am simțit că parcă aș fi fost și eu acolo și i-aș fi dat odată cu el ultima iertare și împărtășire. Dacă aș face un film despre rătăcirea neamului meu, l-aș încheia cu această secvență patetică: un clopot bate într-o biserică goală de la capătul lumii, pentru sufletul Regelui care primește ultima împărtășanie din mâinile mitropolitului unui popor ajuns „de pretutindeni”.

Posted in Jurnal scoțian | 22 Comments

Dimanche à Paris

Pentru cititorii mei de la Paris (știu din statisticile blogului că am vreo câțiva): weekendul acesta ajung pe coasta Senei (sper, Doamne ajută!).

Duminică dimineață voi sluji la Biserica românească din Cachan și imediat după aceea, de la 11 jumate, voi vorbi despre „Jurnalul scoțian” la invitația cercului de lectură Littéramorphose, condus de doamna Monica Turinici, căreia îi sunt recunoscător pentru inițiativă.

Seara, de la ora 5, sunt invitat să țin o conferință la Catedrala românească din Jean de Beauvais. Mulțumesc, de asemenea, părintelui Iulian Nistea pentru invitație.

Promit să nu fiu plictisitor, așa că, dacă n-aveți altceva în program pentru duminica asta, vă aștept cu drag să vă mai povestesc despre starețul Clement, părintele Sofronie cel cu un picior de lemn, micuța Vera și alte personaje din Jurnal. Sau cu alte cuvinte, să vă spun încă o dată de ce cred eu că fiecare om este o idee a lui Dumnezeu.

Posted in Jurnal scoțian | 2 Comments

miracolul

În copilăria mea de la țară, ori de câte ori mă loveam mai tare și mă răneam, alergam la bunica, să mă dea cu o alifie sfințită. Bunica ținea în geamul de la bucătărie, alături de sticluțele cu aghiasmă și mir („șipuri” le spunea ea), o cutiuță albastră cu pomadă de la Ierusalim. I-o dăduse o măicuță de la un schit, căreia bunica îi ducea mereu brânză și lapte de la văcuța noastră. Și bunica își făcea cruce, lua pe vârful degetului puțină alifie, ca să nu se consume prea repede, și mă ungea peste locul lovit. Mirosea a lapte și flori și parcă îmi lua durerea cu mâna. Toată copilăria mea, până să plec la școală, nu țin minte ca bunica să-mi fi dat vreo pastilă. De altfel, nici nu s-ar fi priceput să-mi dea, chiar de-ar fi avut pastile prin casă, pentru că ea nu știa să citească. Așa că, ori mă durea burta sau capul, ori mă loveam la joacă, bunica lua din unsoarea miraculoasă, făcea cruce, o întindea bine peste locul care mă supăra și așa mă făceam bine.

Peste ani, la înmormântarea bunicii, lucrurile din cămăruța ei erau neschimbate, ca și cum timpul le uitase acolo. Venisem de la internat, călătorisem o noapte cu trenul, și acum umblam năuc prin casă, căutând amintiri și urme din copilărie. În geamul de la bucătărie, sub pânzele groase de păianjen, am regăsit șipurile bunicii și cutiuța albastră. Încă mai erau în ea urme din pomada sfințită pe care bunica o păstrase peste ani, cine știe, poate mă mai loveam vreodată. Am luat cu vârful degetului și am întins-o în palme, ca să-i respir din nou aroma. Apoi am zâmbit, așa cum îi zâmbim unui copil care spune o prostioară nevinovată, și am strecurat în buzunar cutiuța albastră pe capacul căreia scria: „cremă Nivea”.

Posted in Jurnal scoțian | 14 Comments

poșta redacției

Mulțumesc mult celor care au citit până acum cartea mea și au scris despre ea în reviste sau pe bloguri: Mircea Anghelescu (România literară), Radu Ciobanu (Actualitatea literară), Aryna Creangă (Opinia studențească), Jovi Ene („.filmecărți”), Cristina Manole (Observator cultural), Dan C. Mihăilescu („Cărțile lunii”), părintele Constantin Necula (QMagazine), Constantin Piștea (Timpul), Elvira Sorohan (Convorbiri literare), Viorica Stăvaru (bookhub.ro), Snejana Ung (Orizont). Dacă mai sunt și alte recenzii, pe care încă nu le-am văzut, cer iertare autorilor. Toate îmi plac foarte mult și le-aș pune pe blogul meu una câte una, dacă n-aș ști că lumea se așteaptă la ceva mai multă modestie din partea unui preot. Așa că m-am gândit să mă laud mai discret, adunând într-o pagină pe blog câteva fragmente din recenziile la „Jurnal” și linkuri la publicațiile în care au apărut.

Cât făceam asta, mi-am amintit de tata. L-am cunoscut prea puțin, pentru că a murit când eu aveam 14 ani. Tata a fost contabil. N-am înțeles niciodată cum a ajuns contabil de șantier, pentru că, așa mi-l amintesc, îi plăcea să-și petreacă timpul citind cărți și reviste literare sau ascultând la radio emisiunile culturale. Era la curent cu tot ce se publica în țară. În casă aveam aproape toate cărțile din „Biblioteca pentru toți”, dar și Iliada, Odiseea, Decameronul, Dante… Știa primele versuri din Iliada și mă învăța cuvinte din greaca veche. Când am împlinit 10 ani, tata mi-a făcut cadou o sută de lei și m-a întrebat ce vreau să-mi cumpere de ei. I-am spus că o trotinetă cu pedală de frână pe spate, iar el s-a dus și mi-a luat DEX-ul.

Când a văzut că scriam poezii, prin clasa a șasea, le-a dat unei dactilografe de la șantier să le bată la mașină și apoi le-a trimis la mai toate ziarele și revistele literare care aveau rubrica „poșta redacției”. Până am plecat eu de acasă, la internat, și el a murit, a tot trimis poeziile mele, de fiecare dată cu aceeași înfrigurare de parcă erau ale lui. Dar nu primeam nici cel mai mic răspuns și tata se enerva: „Niște nenorociți! Degeaba ai talent, nici naiba nu te ia în seamă dacă n-ai pile!”

După ce tata a murit, printre lucrurile din biroul lui am găsit un dosar, ascuns sub un vraf de rapoarte contabile vechi. Când l-am deschis, la început n-am înțeles nimic, apoi am rămas uimit: erau poezii, însemnări de jurnal, fragmente de proză, epigrame, fabule, tot felul de încercări literare ale tatei. Unele manuscrise purtau date de prin anii 50 și erau caligrafiate foarte frumos, cu peniță și cerneală violet. Nu-mi spusese niciodată că a scris ceva, sau că a încercat să publice. Dar mai mult m-a impresionat faptul că printre manuscrise erau păstrate și câteva tăieturi din reviste mai vechi, cu rubrica „poșta redacției”. Pe fiecare petec de gazetă subliniase numele lui și răspunsul sumar pe care-l primise: „Mai încercați”, „Nu încă”, „Neconvingător” etc. Bietul tata! I-ar ierta azi pe toți, dacă ar vedea că măcar eu, în sfârșit, am publicat la „poșta redacției”.

Posted in Jurnal scoțian | 7 Comments

ca de la taica Busuioc la monsieur Fromage

Ar trebui să se înțeleagă o dată pentru totdeauna (mai ales de preoții care fac fixații istoriciste în predici) că marile sărbători ortodoxe, așa numitele „praznice împărătești” (Paștile, Nașterea Domnului, Adormirea Maicii Domnului, Bunavestire etc.), celebrează evenimente mistice și NU momente istorice din viața Bisericii. De aceea timpul sărbătorii este mereu prezentul: „Astăzi este începutul mântuirii noastre” (Bunavestire), „Hristos se naște, slăviți-l” (Nașterea Domnului), „Astăzi este înainte-însemnarea bunăvoinței lui Dumnezeu” (Intrarea în Biserică), „Arătatu-Te-ai astăzi lumii, Doamne” (Bobotează), „Acum întâmpinându-Te ne-ai mântuit pe noi” (Întâmpinarea Domnului) etc.

Sigur că odată cu evenimentul mistic ne amintim și împrejurările care l-au fixat (sau nu!) în istorie, dar cultul Bisericii nu este în mod necesar o arhivă în care căutăm dovezi și date: Biserica la care se referă imnografia răsăriteană este Biserica mistică, cea care precedă chiar și crearea lumii, „pentru că e zidită înainte de toate” (Păstorul lui Herma), este „Biserica dintâi, duhovnicească, creată înaintea soarelui și a lunii” (Sfântul Clement Romanul).

Strict din acest punct de vedere este absolut irelevant, de exemplu, dacă Fecioara Maria a fost sau nu primită la Templul din Ierusalim, la vârsta de 3 ani. Sensul sărbătorii e acela că Maica Domnului este adevăratul chivot al Legământului, pentru că a purtat Cuvântul lui Dumnezeu în pântecele ei. Și așa cum chivotul istoric a fost primit în Sfânta Sfintelor, chivotul mistic este primit în Biserică „acum, și pururea, și în vecii vecilor”. Sărbătoarea celebrează profeția, dar nu trecutul ei istoric, ci prezentul mistic sau cum spunea Mircea Eliade, „transfigurarea evenimentului istoric în hierofanie”: „Împodobită de nuntă se arată astăzi Biserica, frumoasă cămară, primind în ea cămara cea însuflețită a lui Dumnezeu” (Acatistul Intrării în Biserică).

De aceea numele corect al sărbătorii de la 21 noiembrie este „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” și nu „Intrarea în Templu”, cum, din păcate, văd în unele calendare bisericești. Și de aceea Cristian Bădiliță nu are dreptate (într-o postare recentă pe facebook) să-l ia peste picior pe „teologul Busuioc” care, în loc de Templu, spune „intrarea în Biserică”, neștiind, vezi bine, că „era imposibil de găsit vreo biserică în anul 10-15 înainte de Cristos”. E clar că nici taica Busuioc nu-i atât de prost să nu știe măcar atâta lucru, dar nici Monsieur Fromage nu mai are simțul ridicolului, închipuindu-și că acesta este un argument teologic. Îl așteptăm să ne râdă în nas și la Crăciun, când vom cânta în biserici condacul Sfântului Roman Melodul: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște…”

Pe lângă asta, tonul postării d-lui Bădiliță este și foarte obraznic, așa cum tot obișnuiește de ceva vreme să se adreseze Bisericii Ortodoxe, ca un boier învățat care se rățoiește la un țărănoi prost. Cum mă simt solidar cu taica Busuioc, tot luat în tărbacă, cred că într-o zi am să scot din arhivă câteva pagini din Septuaginta și din Pateric și am să pun pe două coloane perlele de traducere ale lui Monsieur Fromage, drese cu multă trudă tocmai de taica Busuioc. Așa, ca să știe și colegii lui, academicienii.

Posted in Jurnal scoțian | 9 Comments

Luxul de a crede în ziariști cu conștiință

N-am crezut până în ultima clipă că Hotnews, cel mai important site de știri românesc, nu va da măcar o știre despre întâlnirea internațională a tinerilor ortodocși care a avut loc la Iași.

La urma urmei, oricât de antipatică le-ar fi BOR, ceea ce s-a întâmplat la Iași, la sfârșitul săptămânii trecute, nu mai are legătură nici cu catedrala, nici cu patriarhul Daniel, nici cu moaștele sfintei Paraschiva, ci cu peste 5000 de tineri din toată lumea care s-au întâlnit să se cunoască și să se bucure împreună într-un oraș românesc. Am văzut pe internet scene memorabile. Delegația Africii, cântând „Jamba Bwana” în biroul unui episcop, care bătea din palme ca un copil. Steaguri din toată Europa fluturând pe străzile Iașului. Studenți de la universitățile din Occident, care se străduiau să rupă în limba noastră câteva cuvinte abia învățate. Unii dintre ei nici nu știau mai înainte unde este România pe hartă. Se vor întoarce acasă, ducând cu ei una dintre puținele amintiri frumoase pe care România le mai lasă astăzi în lume.

De altfel, din ce-am putut să văd pe internet, niciun ziar central nu a suflat o vorbă despre evenimentul de la Iași, cu excepția ziarului Adevărul, care l-a numit, în stilul său veninos când e vorba de Biserică, „o chermeză pe bani publici”. Chiar așa să fi fost, băieți, dar gândiți-vă doar că toate agențiile de turism din țară nu mai aduc atâția străini în România într-o singură zi, cât a adus întâlnirea de la Iași. Așadar, a se scuti, vă rog. Nu știu dacă 5000 de tineri vor mai citi la anul Adevărul, dar știu sigur că vor veni, dacă nu și mai mulți, la viitoarea întâlnire a tinerilor ortodocși.

Dar de la Hotnews aveam cele mai mari așteptări, pentru că, fiind și eu ziarist de câteva ori în viața mea și știind, deci, cu ce se mănâncă această pâine, m-am simțit apropiat de entuziasmul lor și de crezul pe care-l profesau încă din vremea când se luptau pe piață cu mercenarii din presă îmbătrâniți în rele și în minciuni. În ultimul timp m-am simțit necondiționat de partea lor, mai ales în campaniile pe care le-au dus împotriva corupției politice de la noi, abuzurilor, hoțiilor, fanatismului religios, imposturii din mediul academic și de orice fel. Chiar și când au criticat Biserica, de atâtea ori, am fost de partea lor (și m-am bucurat când mi-au preluat articolele de pe blog), nu doar pentru că m-am regăsit în nemulțumirile formulate de ei, dar mai ales pentru că, indiscutabil și eretic, cred mai mult în beneficiile criticii decât în tăcerea obedienței.

De data asta m-am simțit înșelat, deși unii vor spune că e un fapt minor, o simplă știre trecută cu vederea. V-am spus, am fost ziarist, știu foarte bine ce spun știrile „trecute cu vederea”. Pe de o parte, Biserica trece printr-un moment prost, și asta nu doar din cauza scandalurilor din ultima vreme. Asta vede toată lumea, mai ales presa. Pe de altă parte, se fac niște eforturi uriașe de adaptare a unei instituții istorice (cu toate moștenirile ei bune și rele, dar și cu ritmul ei specific de schimbare) la niște așteptări publice, altfel legitime. Și aceste eforturi se văd, de la preocupările tot mai intense ale Bisericii pentru activitatea ei social-filantropică și pentru o schimbare mai profundă, din interior, nu doar de imagine (răsfoiți, dacă nu mă credeți, știrile de pe siteul Basilica), până la prestațiile impecabile ale purtătorului de cuvânt al Patriarhiei. Însă pentru aceste eforturi și rezultatele lor, cum a fost și întâlnirea internațională a tinerilor de la Iași, Hotnews nu mai are ochiul de ziarist, ci comportamentul activistului de profesie, care are de slujit cu orice preț dogmele organizației sale. Vrem schimbare în Biserică, dar când aceste schimbări se produc, nu mai avem ochi pentru ele, deoarece ura e prea orbitoare. Clopotele patriarhului sunt o știre de prima pagină, dar părintele Damaschin de la Iași, care a dus anul acesta 200 de copii necăjiți la mare, și atâția alți preoți care ar putea fi un model nu doar în Biserică nu prind nici măcar rubrica de fapt divers. Ca în școala veche de partid, activistul condamnă la oprobriu clasa în întregime, pentru că vrea demolarea ei. Aceeași orbire, îmi pare rău să o spun (dar poate va da de gândit foștilor mei colegi), o mai văd doar pe siteurile fanaticilor ortodocși, care demonizează tot ce se întâmplă astăzi în Biserica Ortodoxă, chiar dacă din alte motive.

Când alții din Biserică mi-au atras atenția asupra acestor lucruri, m-am despărțit de ei. Nici acum nu cred că aveau dreptate, decât dacă au fost profeți. Sau mult mai versați decât mine în metamorfozele caracterului uman.

Într-un interviu dat revistei Formula As cu ani în urmă, Dan Tăpălagă, editorul coordonator al Hotnews, spunea aceste cuvinte, cu greutatea unui crez profesional: „Nu sunt un jurnalist apocaliptic… Cred că un ziarist cu conștiință trebuie să știe în egală măsură să pună în lumină lucrurile bune. Nu folosește nimănui să demolezi totul și să nu construiești nimic.” Un ziarist cu conștiință! Sunt aproape de aceeași vârstă cu el și aparținem unei generații de presă care, cel puțin în tinerețea ei, a avut un crez asemănător, de aceea îmi permit să-i reamintesc aici că numai acest crez a făcut diferența dintre el și bătrânii mercenari. Nu aștept acum amabilități pentru Biserică, dar nici editoriale care să-i traseze agenda. Vreau să critice în continuare ceea ce este de criticat, pentru că numai așa vom lua seama la noi și la ceea ce avem de făcut în Biserică. Dar îl rog, ca un naiv incorigibil ce sunt, să nu-mi ia luxul de a crede mai departe în ziariști cu conștiință.

Posted in Jurnal scoțian | 20 Comments

realitatea e cu totul și cu totul alta

La 7 dimineața, venind dintr-o lume unde nu se întâmplă nimic, aterizez pe Otopeni și iau un taxi. Primul loc unde țara îmi dă întâlnire. În capot, ciufulită, nemachiată, așa cum îți deschide ușa o femeie sculată din pat la 7 dimineața.

Șoferul e prins într-o discuție la telefon. Îmi face semn să urc, apoi mă întreabă din priviri: unde? Aproape că mă simt prost că-l deranjez. Înțeleg destul de repede că-i o situație disperată. Și cum, n-a vrut să-ți dea? Păi da, trebuie rețetă. Da’ trebuia să-i zici și tu măcar două pastile, până ajungi cu ea la medicul de familie. Băi, frate, ce oameni! Auzi, da’ nu i-ai dat un nurofen? Și n-a cedat? Vasi, mai dă-i unul, că n-are ce să-i facă rău. Bun, lasă că rezolvăm, hai c-o sun pe Mona. Stai liniștit, rezolvăm. Hai că ai loc, dobitocule, ce să spun, ai mașină mare!

A doua zi după lansarea de la Iași a cărții mele, mama mă aștepta cu masa pusă în sufragerie.

– A fost foarte frumos. A fost mai multă lume ca la Adrian Năstase.

A zis-o foarte serios, în timp ce aranja paharele de cristal, vechi din copilăria mea. I-am zis odată că-mi place să beau vinul din pahar de cristal și de atunci le pune la masă chiar și când beau apă. Am privit-o lung.

– Care Adrian Năstase? Când? Da’ de unde știi tu cum a fost la Adrian Năstase?

– Ei, am văzut la televizor.

Mona, te pup, eu sînt. Dormeai? M-am gândit eu. Bine tu, c-un client. Auzi, Mona, dă-mi și mie numărul de telefon a’ lui doamna Mimi. Aia, măi, prietena ta de la Catena, roșcata. Da, doamna Mimi. Nu eu, un coleg are un necaz cu fetița, a făcut febră azi-noapte și-i trebuie un antibiotic până o vede medicul. Lasă, că și eu am servit-o de atâtea ori. Stai așa, că nu pot nota, trimite-mi un semese. Hai, mersi Mona, te pup, vorbim.

Ne așezăm la o terasă de la Bookfest unde se vând hamsii prăjite.

– Nu vreau bere, zic. Îmi crapă capul de durere, mai bine zi-mi dacă-i o farmacie pe-aici.

– Ce farmacie, sare ea. Nu mai băga în tine toate rahaturile de la big pharma. Fii atent, hai să te învăț o chestie și-ți trece capul una-două.

Mă uit la ea confuz. Așa de tare mă doare capul, că mirosul de fum și usturoi prăjit îmi face greață.

– Ce chestie?

– Am învățat-o la un seminar de stress management. Eu numai asta folosesc când mă doare capul. Fii atent, zice. Ține degetele așa și lovește-te peste tâmple. Uite-așa, cum ai bate la calculator. Și acuma repetă după mine: Chiar dacă mă doare capul…

– Chiar dacă îmi crapă capul…

– Nu așa, zi exact după mine, altfel nu merge. Și bate-te peste tâmple, ți-am spus. Așa. Chiar dacă mă doare capul…

– Chiar dacă mă doare capul…

– … mă accept așa cum sînt… Spune după mine, nu râde!

– … mă accept așa cum sînt…

– … din adâncul sufletului meu și în întregime.

Râd în hohote în timp ce lumea de la mesele din jur se uită la noi. Ea mă lasă să termin, apoi, când reușesc să o privesc din nou printre lacrimi, mă amenință cu degetul:

– Fii atent! Dacă scrii despre asta în „Jurnal”, te dau în judecată!

Doamna Mimi, săru-mâna. Sînt eu, băiatul cu taxiul, prietenul lu’ Mona. Da, eu. Doamna Mimi, de ce vă deranjez. Avem un necaz cu un coleg, a făcut fetița febră azi noapte. Ce vreau să vă rog. Până ajunge la medicul de familie are nevoie de un antibiotic. Da, știu, da’ vă rog eu frumos, măcar două pastile, până iese el din tură.

Cele mai multe personaje din „Jurnalul scoțian” sînt copii și oameni de rând. Ai putea crede că autorul n-a cunoscut toată viața decât chelneri, bucătărese, pădurari, fermieri, hamali, emigranți, mă rog, oamenii cei mai simpli. În câteva rânduri apare și imaginea unei fetițe de la țară, Vera, prima iubire din copilăria autorului, o fată cam săracă cu duhul. Oamenii însă nu sînt cum ne apar la prima vedere. Luați un om oarecare și puneți un artist să-l fotografieze. Veți rămâne uimiți să vedeți în fotografie detalii pe care nu le-ați fi văzut altfel niciodată. Ce înțelegem de aici? Înțelegem un lucru foarte important: și anume, că realitatea este cu totul și cu totul alta.

În redacție la Polirom mă văd cu foștii colegi. Ne îmbrățișăm, râdem, povestim. Pe unii nu i-am mai văzut de zece ani. La un moment dat intră un băiat luminos, elegant. Ne strângem mâinile și el îmi spune râzând: me mu áptu. Îmi ia câteva secunde ca să-mi amintesc că așa începe textul meu despre Maria Magdalena: „nu mă atinge”. După ce pleacă, mă uit nelămurit la colegii mei. Nu ți-l mai amintești? Lucrează la contabilitate.

Autografele au fost cel mai groaznic moment. Eu nu pot să fiu spontan, mă mișc greu, gândesc cu întârziere. Ce să scriu unor necunoscuți? Dar ce să scriu prietenilor? Am căutat dinainte pe google, „cele mai frumoase autografe”, mi-am și notat câteva, dar până la urmă le-am uitat pe toate și am ajuns să scriu banalități: „cu prietenie”, „cu bucurie”, „bun venit”. Mai apoi m-am enervat: cum adică „bun venit”? ce naiba am vrut să spun? La Cluj, le-am spus cititorilor, mai în glumă, mai în serios, eu nu știu să scriu autografe, așa că vă rog să spuneți ce vreți să vă scriu pe carte. Cred că acelea au fost cele mai bune autografe pe care le-am dat. M-a impresionat un tânăr care m-a rugat să-i scriu pe carte așa: „pentru o cruce”. M-am uitat lung. Ați uitat? a zâmbit el. Ați scris undeva: „crucea ta o să fie când ai să cunoști o fată frumoasă și ai să te îndrăgostești de ea.” A fost minunat acest băiat! Sper ca și fata lui să-l iubească tot atât de mult.

La Iași, în timp ce scriam autografe, m-am trezit cu mama în față. Stătuse la tot rândul, mai bine de jumătate de oră.

– Mama, ce s-a întâmplat?

– Vezi că te-a căutat un polițist, mi-a șoptit.

– Ce polițist?

– Unul de la secție. A zis să mergi mâine la secție, că s-a rezolvat cu cartea de identitate.

Vasi, eu sînt. Cum e fetița, a mai scăzut febra? Măi, hai c-am rezolvat. Du-te acolo pe la 8 și caut-o pe doamna Mimi.  Da, doamna Mimi, vezi că e una roșcată, înaltă. Îi zici că vii din partea mea, băiatul cu taxiul. Da, o să-ți dea două pastile. Sirop? Nu știu, da’ poți să o întrebi. Lasă, măi, nu trebuie să-i dai nimic, am servit-o și eu de atâtea ori. Vasi, hai că las clientu’ și te sun apoi să discutăm treaba aia. Da? Hai, te rog eu mult, că vrea și Mona un răspuns până la sfârșitul lunii. Hai, vorbim, pa.

La sfârșit aș vrea să vă spun de ce am venit în fața voastră îmbrăcat în reverenda de preot. Sînt unii dintre voi care nu m-au văzut niciodată îmbrăcat cu ea. Dar acum am venit așa, pentru că este o haină care mă onorează foarte mult, deși pentru păcatele mele nu sînt vrednic să o port. Ea a fost haina bunicului și a străbunicilor mei, care timp de o sută de ani au fost preoți în satele de pe lângă Iași. Preoți mult mai drepți și mai buni decât mine. Și aș vrea să vă mai spun că haina aceasta nu este haina unui patriarh, nu este haina unui mitropolit sau a altuia, nu este haina unor preoți de azi sau de ieri, ci este haina unei Biserici care a adus în lume atâta frumusețe, speranță și bucurie. Eu de aceea am venit astăzi cu ea.

Ultima zi în țară, miezul nopții, într-o cameră de hotel din Herăstrău. Îmi pregătesc bagajele. Îmi înghesui hainele în rucsac, pentru că în valiză nu mai am loc. Jumătate e plină cu cărți, jumătate, cu o roată imensă de caș proaspăt. Miroase atât de bine încât nu mă abțin să nu rup o bucată. Trag o carte din valiză și mă așez în fotoliu. Poezie. „Melci aborigeni” a părintelui Ioan Pintea. „Părintelui drag Ioan-Florin Florescu, o carte despre „țară” și despre noi.” Uite, așadar, cum se scrie simplu un autograf. De la terasele dimprejur se aud muzică și veselie de oameni. „Confuzia e ascuțită și are două lamele aidoma foarfecii și taie.” Bine v-am găsit! Bine ai venit!

„de fapt definiția despre noi e un clișeu înșurubat                                   și ținut strâns între menghinele aurii de fapt sîntem                  mici și neînsemnați semănăm foarte mult cu pilitura                           de fier și realitatea e cu totul și cu totul alta.” (melci aborigeni)

intalnirea cu cititorul

Cel mai mic cititor al „Jurnalului scoțian”. În loc de autograf, i-am făcut un „loc de desenat” pe cartea mea. Fotografie de Andi Spot, Iași.

Posted in Jurnal scoțian | 17 Comments

Întâlniri cu cititorii „Jurnalului scoțian” la Cluj, București și Iași

Așa se face de obicei după ce scrii o carte: te întâlnești cu cititorii ei, ca să te asiguri că ei există și că n-ai scris-o degeaba. Așa că mă supun și eu acestui ritual și vă dau întâlnire în zilele următoare,  împreună cu invitații mei, la Cluj, București și Iași. Nu știu despre ce vom vorbi, că eu cam am fugă de idei și trec ușor de la una la alta, dar în mod sigur invitații mei vor vorbi mai interesant decât mine și totul rămâne ca eu să nu spun vreo prostie.

Programul este următorul:

– La Cluj, vineri 26 mai, la Librăria Humanitas (str. Universității nr 4), de la ora 17, împreună cu părintele și scriitorul Ioan Pintea.

– La București, sâmbătă 27 mai, la târgul de carte Bookfest (standul Editurii Polirom), de la ora 14, împreună cu doamna profesoară Francisca Băltăceanu.

– La Iași, marți 30 mai, la Librarium Palas, de la ora 18, împreună cu scriitorii Florin Lăzărescu și Lucian Dan Teodorovici.

Ca să mă și laud un pic, vă invit să citiți mai departe două recenzii despre cartea mea:

image description

Părintele Constantin Necula, în QMagazine, atât de frumos că m-a făcut să roșesc: „Cartea preia tonusul Verbului imediat. Un puzzle de viață remarcabil redăruit cititorului, o memorie imediată care schimbă emoții cu tine, cititorul, oricât de neatent ai fi. (…) Nici nu știu ce anume face cartea atât de frumoasă. Viața din ea, luciditatea Părintelui ori acrivia Cercetătorului, freamătul de fericire evanghelică? Icoane de oameni, momente de viață, exotism (nepalez, scoțian ori japonez), amestecat cu o frescă umană rănită, a lichelismului cu gust de aguridă, desprins din galeria populismului românesc – politic și bisericesc deopotrivă. (…) Iremediabil lucid, scriitorul propune un Letopiseț al românilor de aici și de pretutindeni, cu discreția omului care-și iubește slujirea și limba în care-și deconspiră iubirea. Răspunsul către lumea noastră a unui pelerin la porțile libertății însingurate.” (http://www.qmagazine.ro/te-rog-mami-pot-sa-stau-langa-dumnezeu_342529.html)

Jovi Ene, pe blogul filme-cărți.ro (http://filme-carti.ro/carti/jurnal-scotian-de-ioan-florin-florescu-63677/): „Ce am descoperit la Ioan-Florin Florescu? Pe de o parte, așa cum ziceam și mai sus, un excepțional talent de povestitor, având o foarte bună observație a micilor evenimente, acțiuni și personaje pe care ți le oferă viața în fiecare zi (…) Pe de altă parte, ceea ce surprinde cu adevărat pe cei care nu-l cunosc și care sunt mai depărtați de instituția Bisericii, este felul în care părintele Florescu scrie despre ortodoxism, credință și religie. Cuvântarea acestuia, fie atunci când explică dogme sau fraze din Biblie, fie când povestește despre Paște sau Crăciun, traduceri ale textelor sfinte sau Grădina Ghetsimani, este una plină de prietenie, de bunăvoință, încercând și reușind să fie nepretențios și ușor de înțeles nu numai de preoți sau teologi, ci și de oamenii simpli, credincioși sau atei, apropiați sau depărtați de religia ortodoxă.”

La bună vedere, în țară!

Posted in Jurnal scoțian | 7 Comments

unde a dispărut duminica întâi „după Paști”?

Mă pregăteam să scriu despre mironosițe, dar m-am oprit la denumirea greșită a duminicilor de Paști în calendarul ortodox (cel puțin în ediția Patriarhiei și în alte câteva pe care le-am putut verifica). Dacă Duminica mironosițelor este numită în calendar „a treia după Paști”, iar Duminica Tomei a fost „a doua după Paști”, atunci e firesc să ne întrebăm care a fost duminica „întâi după Paști”. Conform succesiunii din calendar, „duminica întâi după Paști” ar fi chiar Duminica Paștilor.

calendar.png

Nu e atât de absurd cum pare la prima vedere, pentru că, în primele două-trei secole, Paștile și Învierea erau văzute ca sărbători distincte: Paștile comemorau pătimirile Domnului (așa cum se înțelege din cea mai veche omilie de Paști, a episcopului Meliton de Sardes, din anul 165), în timp ce duminica următoare era ziua Învierii Sale și totodată cea mai importantă zi din an pentru botezul catehumenilor (căci ce altceva este botezul decât Paști, adică moarte și înviere cu Hristos). Slujba de Înviere era la origine o liturghie baptismală și de aici (așa cum observa părintele Alexander Schmemann) au rămas până astăzi elementele unei slujbe de botez în noaptea de Înviere: aprinderea lumânărilor, cântarea „Câți în Hristos v-ați botezat”, procesiunea de înconjurare a bisericii etc. Abia mai târziu Paștile au început să fie sărbătorite duminica, odată cu Învierea. Astfel încât se poate spune că, într-adevăr, a fost o vreme când duminica Învierii era „duminica întâi după Paști”.

Totuși, această explicație nu-și mai are locul în cultul de azi al Bisericii, când Paștile și Învierea sunt sărbătorite în aceeași duminică. Duminica Paștilor nu mai poate fi în același timp și „duminica întâi după Paști”.

De fapt, – și abia aceasta este explicația – în liturghia Bisericii nu a fost niciodată vorba de duminici „după Paști”, ci de duminici ale Paștilor. Căci timpul pascal nu este o singură duminică (o zi calendaristică), ci o duminică mistică alcătuită din 7 duminici. „Înaintașii noștri”, scria, de pildă, Sfântul Ambrozie în secolul 4, „așa ne-au învățat să celebrăm cele 50 de zile până la Cincizecime, ca fiind ale Paștilor… Toate aceste zile sunt ca o singură duminică” (Expositio in Lucam, 8, 25).

Corect este așadar să înțelegem astăzi că Duminica Paștilor este duminica întâi a Paștilor, Duminica Tomei este „duminica a doua a Paștilor”, Duminica mironosițelor, „duminica a treia a Paștilor” etc. Șapte duminici ale Paștilor, ca un „sabat al sabatelor”, ca o singură duminică mistică.

Iar aici s-a ajuns astfel:

După cum ne spune apostolul Pavel în Epistola către Evrei (9,7-28), ziua morții și învierii Mântuitorului (Paștile) a luat locul „zilei ispășirii păcatelor” pe care o prevedea Leviticul (cap. 16), „cea mai însemnată zi înaintea Domnului”. Această „zi de ispășire” este numită în Levitic (16,31) șabbath șabbāthōn, expresie pe care Sfinții Părinți au interpretat-o ca „sabat al sabatelor” sau „săptămână de săptămâni” (pentru că în greaca Septuagintei sabat însemna și „ziua de odihnă”, și „săptămână”). Astfel, Paștile, „ziua de ispășire” a creștinilor, este un „sabat de sabate”, adică 7 sabate = 7 duminici și săptămânile lor. De aceea numărăm 7 duminici ale Paștilor și 7 săptămâni până la Rusalii („odovania” din miercurea dinaintea Înălțării fiind doar sfârșitul liturgic al sărbătorii, nu și sfârșitul mistic al ei).

Dar de unde să mai înțeleagă omul asta, când chiar în Biblia sinodală expresia „sabat al sabatelor” din Lev. 16,31, care n-are nici cea mai mică legătură cu sabatul ca „odihnă”, este interpretată așa : „Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi…”. Ce să mai zic? Odihnă plăcută și somn ușor!

Posted in Jurnal scoțian | 8 Comments

numele iubitei

 

mou háptou, „nu te atinge de mine!” îi spune Mântuitorul Mariei Magdalena, în dimineața învierii, la mormânt, și vedem în pictura apuseană, aproape fără excepție, variațiuni pe aceeași temă: o Magdalenă îngenuncheată, gata să cuprindă picioarele lui Iisus (ori întinzându-și mâinile spre el), în timp ce acesta se ferește de atingerea ei. Ca în tabloul lui Brueghel cel Tânăr, de exemplu, în care Iisus se sprijină într-o cazma (ca să ne amintim că Maria îl confundase inițial cu grădinarul cimitirului):

Opnamedatum: 2009-11-09

Noli me tangere, da, numai că în limba greacă secvența (cu verbul la imperativul mediu) se înțelege mai degrabă „încetează să te mai atingi de mine!”, așa cum deja au observat mai mulți exegeți competenți, dar nu vreau să fiu pedant. Și cum sugerează iconografia bizantină uneori, – pentru că, ce-i drept, nu prea a dat importanță acestei scene:

mi mu aptu

„Încetează să te mai atingi de mine!” E ca atunci când spunem cuiva „nu te repezí așa!”, sau „nu mă enerva!”, sau „nu te lungi cu povestea”, dar se înțelege: „încetează să te mai repezi”, „încetează să mă mai enervezi” etc., pentru că, de fiecare dată, acțiunea este deja în desfășurare.

De altfel, un vorbitor nativ al limbii grecești comune (koiné) în care s-au scris evangheliile, așa cum a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, este cel mai bun martor pentru înțelegerea pasajului în sensul de care vorbesc. „De unde știm – se întreabă Ioan Gură de Aur (în Omilia 86 la Ioan) – că Maria Magdalena s-a atins de el (hóti hépsato autoũ)? Din aceea că îi spune: Nu te atinge de mine!”.

Așadar, Ioan Gură de Aur înțelege din cuvintele evangheliei (mé mou háptou) că Maria Magdalena deja îmbrățișase picioarele lui Iisus (sau se atinsese de el). De fapt, o scenă asemănătoare este descrisă la Matei 28,1.9: „Au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul… Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat”.

În plus, nu există nicio logică textuală pentru ca Iisus să-i fi interzis Mariei Magdalena să-l „atingă” pur și simplu: nu numai că, la Matei, femeile mironosițe sunt lăsate să-i cuprindă picioarele, dar Iisus însuși își îndeamnă ucenicii „pipăiți-mă și vedeți” (Luca 24,39) și îl cheamă pe Toma să-i cerceteze mâinile și coasta (Ioan 20,27). Așadar, a putut fi atins după învierea sa.

Așa încât cel mai probabil este că Maria Magdalena a îmbrățișat picioarele lui Iisus, mai înainte ca acesta să-i spună „încetează să mă atingi!”. Dar care ar fi, totuși, explicația acestei respingeri?

Observăm că ea vine imediat după ce Maria îl strigă pe Iisus „Rabbuni”, „Învățătorule”, ca în timpul vieții Sale pământești (spre deosebire de Toma, care după înviere îl numește „Domnul meu și Dumnezeul meu”). Toma are conștiința că Iisus cel înviat este însuși Dumnezeu, pe când Maria „nu are încă învățătura Învierii”, va spune Ioan Gură de Aur. Ea crede că Învățătorul s-a întors din morți (ca Lazăr) și îi îmbrățișează picioarele ca altădată. Tocmai de aceea El o respinge, explică mai departe Ioan Gură de Aur, pentru a-i da o lecție: „Încetează să te mai atingi de Mine așa cum o făceai înainte, pentru că de-acum lucrurile stau altfel”, iar acest altfel înseamnă „în duh” și este pus în legătură cu continuarea versetului („încă nu m-am suit la Tatăl meu… mă sui la Tatăl meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru”).

În alt loc însă mi se pare că stau frumusețea și misterul întâlnirii de la mormânt. Iisus îi vorbește Mariei („femeie, de ce plângi? pe cine cauți?”), dar ea nu-l recunoaște încă. Ba chiar îi întoarce spatele, ca să vorbească din nou cu îngerii din mormânt. Deci nu glasul lui Iisus l-a recunoscut ea, așa cum nu i-a recunoscut nici chipul învierii. Abia când el o cheamă pe nume („Iisus i-a zis: Maria!”), ea îl recunoaște și îi răspunde imediat: „Rabbuni!”. Nu vocea în sine, așadar, ci rostirea numelui o face să-l recunoască pe Iisus. Părinții Bisericii au pus acest moment în legătură cu oile care cunosc glasul Păstorului cel Bun (Ioan 10,3-4: „… și oile ascultă de glasul Lui și oile Sale le cheamă pe nume și le mână afară… și oile merg după El, căci cunosc glasul Lui.”)

Nu cred însă c-ar fi nepotrivit să-l punem în legătură și cu o mistică a „glasului iubitului”, din Cântarea Cântărilor. În fond această carte (și modelul iubirii umane) au inspirat Părinților Bisericii cea mai profundă interpretare a nunții noastre cu Mirele ceresc. „Glasul iubitului meu!” (2.8), tresare iubita, părându-i-se că-l aude venind de peste munți. Îl aude și în puterea nopții: „Glasul iubitului meu bate la ușă!” (5.2). „Cel ce șezi în grădini, prietenii iau aminte la glasul tău: fă-mi-l auzit!” (8.13). La rândul lui, și iubitul cere să audă glasul iubitei: „Porumbița mea, fă-mi auzit glasul tău” (2.14), „glasul tău e fermecător” (4.3) (toate citatele sunt după Septuaginta).

Iubitul știe să cheme numele iubitei într-un fel în care nu-l mai poate face nimeni. Desigur, toți îi cunosc numele și toți pot să o strige pe nume, dar ea își recunoaște iubitul și dintr-o mie numai din felul în care acesta îi rostește numele. În lumea semită numele nu se „punea” pur și simplu, ci „se chema” peste cineva. Numele este chemare.

Orice iubit care cheamă numele iubitei repetă istoria lui Adam care pune numele Evei după ce o naște din coasta sa. Iisus, ca un „nou Adam” (1Cor. 15,45), cheamă numele Mariei Magdalena, ucenica cea iubită, născută din nou din coasta Sa euharistică.

Posted in Jurnal scoțian | 15 Comments

coborârea în iadul iepurașilor roz

Eu i-aș lua pe cei care se întrec în aceste zile să imite suferințele fizice ale Mântuitorului (sau doar să le exhibe ca obiect suprem de adorație) și i-aș pune trei ore într-o sală de cinema, să vadă Sieranevada, filmul lui Cristi Puiu. Vreți durerea lui Iisus? Uite, asta e adevărata durere a lui Iisus: cum arată lumea pentru care a vrut să moară.

Patimile Sale n-ar mai fi astăzi biciul și cuiele, ci să-L închizi într-un apartament de bloc și să-L pui să trăiască viețile noastre meschine. Să-L faci martor la toate ororile, prefăcătoriile și concediile noastre la mare. Să-L duci pe străzile cu iepurașii lui Firea sau în bisericile unde ți se cere taxă de botez. Să-I arăți chipul papei pe monedele bătute de Vatican sau limuzinele și palatele „apostolilor” Săi. Să-L duci la slujbele cu predici fariseice și unde nu se mai împărtășește nimeni. Să-I arăți pe History documentare despre războaiele religioase și filme cu preoți care sfințesc tancuri și puști. Să-L lași o seară singur pe facebook.

Dar și după toate acestea El s-ar răstigni pentru noi a doua oară. Asta vreau să spun: gândul că a murit pentru noi ar trebui să fie mai dureros decât orice autoflagelare.

Nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. Coborârea în iadul lor, asta înseamnă iubirea de oameni (de aceea icoana Învierii este, în toată Ortodoxia, icoana coborârii lui Iisus la iad).
În evangheliile pătimirii accentul nu cade pe suferința fizică a omului (în fond atâția alți osândiți au suferit cazne și mai mari), cât pe coborârea lui Dumnezeu în infernul nesimțirii omenești: singurătatea din Grădina Ghetsimani, sărutul lui Iuda, fuga ucenicilor, lepădarea lui Petru, alegerea lui Baraba, spălarea pe mâini, ironiile de la piciorul Crucii, acestea sînt patimile Domnului și adevăratele scene ale dramei care se petrecea în Ierusalim.

Evanghelia după Luca (cap. 22) ne dă un detaliu extraordinar și aproape neverosimil, dacă scopul acestuia nu ar fi ca să ne atragă atenția unde se concentrează, de fapt, durerea pătimirilor. Iisus este prins și „dus în casa arhiereului”, în timp ce Petru rămâne „în mijlocul curții”. Între ei este și distanța fizică, și întunericul nopții. În curte se joacă scena recunoașterii lui Petru și a lepădării sale întreite. „Omule, nu știu ce spui”, se leapădă Petru, pentru a treia oară, și atunci, exact în versetul care urmează, maestrul Luca face brusc o schimbare de cadru, spre întunericul din care (deși se află în casă!) ochii lui Iisus urmăresc toată scena: „Și întorcându-se, Domnul a privit spre Petru”. Atât, nu mai spune nimic altceva. Ochii aceștia sufletești care „privesc” tot ce se întâmplă cu oamenii suferă infinit mai mult decât trupul Lui chinuit.

Pe drumul Crucii a fost mai dureroasă trădarea decât moartea, lepădările decât biciuirile, mai grea a fost nerecunoștința decât batjocura, mai mult a suferit Dumnezeu decât omul („Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape”…). Dar cu siguranță ochii Lui au privit și mai departe, până în sufletul lumii de azi. Dacă a fost acolo Satana ca să-L ispitească, la fel ca în pustia Carantaniei, probabil I-ar fi șoptit: „Gândește-te un pic! Merită să mori pentru iepurașii lor roz?”

Ce ne mai poate salva din acest infern al nesimțirii, peste care, în filmul lui Puiu, plutește muzica lui Bach? Cum să ne mai câștigăm umanitatea pierdută și învierea?
În Evanghelie, Iuda se spânzură. În slujba din Vinerea Mare sînt evocate șase momente care l-ar fi putut ajuta pe Iuda să-și recunoască greșeala, dar toate cele șase strofe se încheie cu același vers: „Iar Iuda cel fără de lege n-a vrut să înțeleagă”. Ce era de înțeles?
În filmul lui Cristi Puiu există un singur moment luminos: mărturisirea. Cel mai odios personaj (Toni) își acceptă păcatele și devine cel mai uman dintre toate. După ce te-a făcut să-l disprețuiești, acum te înduioșează și l-ai iertat.

Să-ți spun ceva, i-ar fi răspuns Domnul ispititorului. Nimic nu mă înduioșează mai mult ca iadul iepurașilor roz peste care plutește muzica lui Bach.

Posted in Jurnal scoțian | 11 Comments