popor de lozinci

Cât eram în țară, în preajma sărbătorilor naționale, precum cea de astăzi, sau 24 ianuarie, sau 10 mai, făceam acest test: îi rugam pe cei din jur să-mi spună unul-două nume în legătură cu evenimentul respectiv. Un nume măcar, al vreunui român care să fi avut, de pildă, un rol de seamă la Marea Unire. Un nume, o mică poveste, un detaliu cu putere exemplară. Cu greu găseam pe cineva care să știe măcar un singur nume. Și asta nu în parohia mea de la țară, ci în oraș, printre absolvenți de licee și universități.

Ne-am învățat (cine ne-a învățat?) să purtăm memoria unor date sau evenimente mai mult decât memoria oamenilor care le-au făcut. Lozincile sunt mai eficiente decât istoriile personale, care, Doamne ferește, te mai pot pune și pe gânduri. Așa cum pe vechile noastre cărți nu se trecea mai niciodată autorul sau traducătorul. Nici azi nu știm cine a tradus prima Evanghelie în limba română și cred că suntem singurul neam care nu știm asta despre noi. Prin alte părți însă, pe unde am mai umblat, memoria colectivă este mai recunoscătoare oamenilor decât miturilor care le-au urmat.

Sunt curios astăzi, când vor curge sute de știri despre Ziua Națională, când se va dezbate la nesfârșit cine trebuia invitat și cine nu la parada militară, când discursurile patriotice vor luneca pe gâturi asemenea fasolei cu ciolan, de câte ori se vor pomeni numele lui Ferdinand I, Iuliu Maniu, Ionel Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Hossu, Vasile Goldiș, Miron Cristea, Vasile Lucaciu etc. Ce să mai zic de Iancu Flondor, Onisifor Ghibu, Pantelimon Halippa… Nu-i așa că parcă vorbesc din povești? Mă întreb câte pagini mai au oamenii aceștia, la un loc, măcar în manualele școlare. Și dacă ceva din conștiința lor ni s-a transmis celor de azi măcar pe cale genetică, dacă n-a fost să fie politică. Adică mă întreb dacă mai avem vreo speranță.

Am aflat însă că Ion Iliescu a fost prezent în tribuna oficială, la parada militară. Departe de țară cum sunt, nici nu știam dacă mai trăiește. A fost, într-un fel, contemporan părinților fondatori ai Unirii. Pe vremea când se bucura de „tinerețea luminoasă” la Moscova, cum zicea chiar el, Maniu, Hossu, Pantelimon Halippa, Vaida-Voevod, Onisifor Ghibu, Aurel Vlad și alții, care au făcut să existe Ziua Națională, înfundau pușcăriile comuniste. Oasele lui Maniu zac și astăzi neștiute în cimitirul săracilor din Sighet. Amestecate ca și numele său într-o groapă comună a istoriei. Ca în versul lui Paul Celan: „Nimeni nu mai dă mărturie despre martor”. În schimb, moștenirea simbolică a unui veac denaturat se înalță de la tribună peste un popor de lozinci.

Posted in Jurnal scoțian | 13 Comments

de vremea postului

La mine acasă, când eram copil, nu se postea. Prima dată am văzut un om postind când eram pădurar, într-o pădure de pe lângă Huși. Locuiam singur într-un canton izolat, pe lângă niște cătune pierdute prin pădure. De-acolo veneau oameni în fiecare zi, să mă ajute la marcat și să-și pună și ei deoparte câte-o uscătură. Oamenii veneau ca la pădure: cu carne, brânză, rachiu, să mâncăm cum trebuie. Numai unul venea cu cartofi fierți. Parcă îl văd cum îi scotea din traistă, îi înșira pe-o pânză și punea sare peste ei. Ceilalți rupeau din carne, râdeau și-și dădeau coate: iar i-a pus fimeia de post. Râdea și el, ca prostu’ satului, și mușca jumate de cartof odată. Cât am stat pe-acolo, vreun an, nu țin minte să-l fi văzut mâncând altceva decât cartofi fierți, fie că era post sau nu. Pe urmă, în iarnă, când m-am îmbolnăvit de pneumonie, prostu’ satului a venit din întâmplare la canton, să-mi aducă o oală cu miere. Când m-a văzut în ce hal eram, a dat fuga acasă și s-a întors cu o traistă de buruieni uscate. Mi-a făcut o baie fierbinte și după aceea m-a frecat cu seu de oaie și m-a înfășat în buruieni. A doua zi eram ca nou-născut.

De postit, am postit prima dată în viața mea un post de 40 de zile pe la 23 de ani, chiar în anul când am intrat la Teologie. S-a nimerit să fie chiar postul Crăciunului. Eu nu prea aveam chef să postesc, dar toți în jurul meu vorbeau numai de asta: începe postul. Și na, acuma eram și eu teolog. Și nu e vorba atât că nu aveam chef, dar eu eram (și am rămas) un mare mâncău. Fie de la foamea pe care-am tras-o în liceu, fie din cauza firii mele mereu nesățioase, nu mai contează. Cum să postesc 40 de zile? Lasă că pe-atunci nu erau ca acum, în toiul iernii, sălături, vinete, ciuperci și câte și mai câte. Așa, și fructe de mare. Posteai cu cartofi, fasole, orez, varză. Nici măcar dezlegări la pește nu erau ca acum (sau nu se știa de ele).
De lăsatul secului mă luase jalea. A doua zi, parcă, a venit mama și am pus-o să-mi facă sărmăluțe de post. Dar după vreo săptămână, așa mă răzbise o foame, că nici nu mai suportam să văd mâncare de sec. Dar nici nu am cedat. Mă simțeam leșinat și uscat pe dinăuntru, dar aveam și așa, o mândrie că țin postul. Mi se părea că sînt vreun mare nevoitor. Cum ar spune sfântul Ioan Scărarul, cu dracul mândriei am alungat dracul foamei. Spre sfârșitul postului nici nu mă mai interesa ce mănânc. Mă puneam abătut la masă și înghițeam în silă tot ce mi se punea înainte. Și ultima seară, ajunul Crăciunului, a fost cea mai grea: tot târgul mirosea a friptură la ceaun, iar eu îmi puneam la făcut scrijele de cartofi. Dar undeva în mine adânc se lămurea parcă un pic de bucurie. Masa de Crăciun – nici n-am mai așteptat-o ca pe cine știe ce. Vroiam doar să înțeleg mai bine bucuria aceea și să o păstrez cât mai mult.
Dar cel mai lung post l-am ținut, din greșeală, când m-am făcut preot. Cam pe la sfârșitul lui aprilie, de Paști, abia ce ieșisem din postul Paștilor, îmi spune starețul meu, părintele Clement: Măi, zice, am auzit că Înaltul o să te hirotonească. Ar fi bine să postești vreo săptămână.
M-am apucat eu să țin iarăși post. Ce mai era o săptămână. Și trece săptămâna, mai trece încă una, trece și luna și nimic despre preoțirea mea. Mă tot duceam pe la mănăstire, mă arătam starețului, căutam vorbă, poate-și aduce aminte de mine. Dar nu îndrăzneam să-l întreb nimic pe față, pentru că așa îmi ziceam: dacă are ceva să-mi spună, nu trebuie eu să-l întreb. Așa era credința mea. Și am ținut-o toată vara într-un post, mai ceva ca la mânăstire. Acuma îmi era mai ușor, mă mai învățasem între timp, dar totuși mi se cam urâse. Pe la începutul lui septembrie n-am mai răbdat, m-am dus la stareț. Părinte, să mai țin post? Ce post, face el. Păi ați zis astă primăvară să țin oleacă de post, dacă mă face preot. Acuma, nu mă grăbesc cu preoția, dar să mai țin post? Vai de mine, a făcut starețul, cu mâna la gură. Am uitat! – Și mi-a dat dezlegare, iar după o săptămână Înaltul m-a hirotonit diacon.

Posted in Jurnal scoțian | 9 Comments

pom cu mere

Tari dragi mi-o fost animălile. Viti, oi, cai, ce n-am țânut. Da’ știi cum? Doară tu ai copchii. Ca cum or fi fost niște copchilași. Să fi văzut cum le purtam, cum le țasalam, uiti-așa stăte păru’ pi eli. Știam la animăli, că doară de la unșpe ani am crescut întri eli. Cum se primăvăra oleacă, gata, a me era tătă toloaca. De-aia zâceam. Undi să plec eu di nebun? Cum să lăs animălile? Acu’, nu eram săraci să facim foamea. Da’ eram mulțișori în casă și nu ne mai ajungeam cu banu’. Că un chil de lapte era acu mai ieftin ca chilu’ de apă. Mucizește lâna-n pod, nu ți-o mai ia nimenea, că nu le mai trăbă poclăzi. Hai că mai pui pi masă ce găsăști prin ogradă, da’ un ban tăt îți trăbă pisti tăt un’ ti duci.
Și frate-miu, cum zâceam, mă sună el într-o sară. Că ci faci mama, că cum sîntem. Da’ eu eram, așa, parcă nu mă lăsa gândurile. Și frate-miu face că, scoțianu’ mai caută un om la triabă. Da’ el o zâs așa, într-o doară. Da’ eu, fac, hai că vin eu. Așa am zâs, dintr-odată. Parcă mi s-o făcut negru dinaintea ochilor. Și-n sara aia, mă crezi, am dat tăti animălile din ogradă. Animăli bune, cum, crescuti cu mâna me. Am lasat un cal ș-o giuncă, să aibe mama grijă și eu m-am dus, am vinit aicișa. Că n-am vrut să dau calu’, că tari blânduț mai era. Și mama o zâs: măi, să nu dăm calu’, că e bunuț. Și uite-așa am plecat.
Da’ eu aici, tăt cu gându’ la animăli. Când am văzut eu aicișa polog di oi și di vite, mi-o dat lăcrâmile. Parcă li vedeam pe-ali mele. Da-ntr-o noapti, visăz eu un pom cu mere. Acuma, pom cu mere însamnă nacaz și lacrămi. Și îndată sun pe mama. Mămucă, e bini calu? Bini, zâce ea. Da’ eu am sâmțât ceva. Mămucă, ce-i cu calu? Apăi ce să fie, zâce, nu-i bini, că o dat o mașână pisti el.
Uiti asta însămna pom cu mere. Da’ altă noapte am visat un strigoi că intrasă în casa noastră. Și când s-o dat strigoiu’ la mini, i-am tăiet capu’ cu coasa. Și sara o sun pi mămuca. Mămucă, da’ ce-i cu giunca noastră? Apăi ce să fie, am zâs c-o pierdim, așa o fost di bolnăvioară. Da’ acu să făcusi bini. Eu cre’că strigoiu’ cela care i-am tăiet capu’ era moartea giuncuții. Hei, câte n-aș pute eu să-ț povestesc, până dimineațî stăm aicișa. Că eu când spun, parcă mă mai liberez di pi suflet, așa.

Posted in Jurnal scoțian | 5 Comments

domnul Capsali și minciuna ca act reflex

Pe pagina de facebook a unui prieten care mi-a preluat articolul de ieri, domnul Iulian Capsali face două comentarii la adresa mea: „Pr Florescu mai bine ar fi foarte discret pe subiectul Iohannis” și, continuă domnia sa, „I-a făcut o campanie electorală frenetică unuia care se vedea că e paralel cu problemele oamenilor”.

Despre candidatul Klaus Iohannis la alegerile prezidențiale din 2014 am scris pe blogul meu (în altă parte nu scriu) o singură dată, în contextul în care era acuzat că este luteran și „străin de neam”. Atunci am scris așa: „E drept că Iohannis aparține unei minorități religioase și etnice, dar aceasta și-a făcut datoria cu vârf și îndesat față de țară: prima carte românească tipărită, care ni s-a păstrat până în zilele noastre, este un Tetraevanghel apărut în tipografia sașilor luterani de la Sibiu, în jurul anului 1552. (…) Luteranii din Sibiu au turnat prima dată în plumb Tatăl nostru pe românește.” Am scris aceste cuvinte înainte de campania electorală din 2014 și, după cum se vede din textul meu, nu ca să fac aprecierea calităților politice ale candidatului, ci mai mult ca să aduc o informație de istorie culturală, într-un context politizat.

Altceva, până la articolul de ieri, nu am mai scris despre domnul Iohannis.

Aceasta este „campania electorală frenetică” de care mă acuză domnul Capsali. Nu mă miră faptul că domnul Capsali minte, așa cum mint atâția în spațiul public, cât nesăbuința cu care o face, știind totuși că afirmațiile domniei-sale pot fi verificate foarte ușor în cazul meu. Pentru astfel de oameni, dirigintele meu din liceu avea o vorbă: „Minte și când bea apă” (o vorbă inspirată poate de Biblie, care spune undeva, „bea minciuna ca pe apă”). Se referă la un stadiu patologic al minciunii, când aceasta devine reflex și se impune cu puterea și firescul unei necesități fiziologice.

Dar te ia disperarea când te gândești că astfel de oameni se autopropun ca alternative politice în criza prin care trecem.

Posted in Jurnal scoțian | 8 Comments

de la președintele-jucător, la președintele-judecător

 

Ceea ce a făcut președintele Klaus Iohannis e foarte periculos, să acuze „fanatismul religios” în discuția despre familie și modificarea Constituției. Poate că a vrut să spună altceva și e drept că tonul pe care i s-a adresat pastorul baptist în scrisoarea domniei-sale nu a fost cel mai potrivit (de aici se pare că a pornit replica Președintelui). Domnul Președinte poate să numească 3 milioane de români oricum vrea altfel, de pildă „proști” sau „înapoiați”, dar nu fanatici. Susținerea familiei tradiționale, printr-o inițiativă civică legală (și validată de Curtea Constituțională!), nu poate fi un act de fanatism religios decât dacă Președintele a pierdut proprietatea termenilor. Alături de ortodocși, nu mai știu cine a observat asta, au semnat catolici, reformați, baptiști, penticostali, musulmani, evrei, maghiari, tătari, ucrainieni etc. Inclusiv sași de-ai domnului Președinte! Cam greu să denunți un „fanatism” într-un asemenea ecumenism religios și etnic.

Dar nu de o credință religioasă e vorba în primul rând (nici aici și nici la Paris, unde două sute de mii de oameni au ieșit iarăși în stradă pentru aceleași lucruri). Se exagerează importanța religiei în această discuție. Sînt convins că foarte mulți (inclusiv dintre credincioșii practicanți) au semnat fără să simtă cea mai mică motivație religioasă. Au făcut-o pentru că aceasta este perspectiva lor civică asupra societății în care vor să trăiască, ei și copiii lor. Discuția de aici trebuie să continue, nu să se întoarcă la religie, – într-un stat în care, de altfel, libertatea credințelor și opiniilor de orice fel este garantată prin Constituție.

Românii sînt liberi într-un stat liber și laic, se plimbă de la un capăt la altul al lumii, câteva milioane trăiesc în afara țării și cunosc foarte bine modelele occidentale, avem cea mai rapidă viteză de internet, presă liberă, facebook, oengeuri puternice, guverne și administrații laice. Mai scutiți-mă cu fanatismul religios. E vorba, repet, de atașamentul unor oameni pentru așezările tradiționale ale moralei, mai degrabă cele dictate în numele unei rațiuni naturale decât instituite de vreo Revelație. Așa cum ale altora răsar din secularism, liberalism etc. Dar Președintele României a fost ales și de unii, și de alții, ca să fie mediatorul, nu judecătorul lor. Or asta chiar este scris în Constituție și nimeni nu vrea a o schimba: „președintele exercită funcția de mediere între stat și societate” (art 80).

Ceea ce a făcut astăzi președintele-judecător este foarte grav, aruncând peste 3 milioane de români stigmatul fanatismului religios. Nu a făcut decât să ne învrăjbească o dată în plus, ca pe vremea când Ion Iliescu vedea „golani” și „legionari” în toți cei care nu-i împărtășeau punctele de vedere. Să ne așteptăm mâine la „mineri” pe Dealul Patriarhiei?

Posted in Jurnal scoțian | 23 Comments

ca o bucată de pâine aruncată la câini

Despre „Babele-Arhanghel” și calea lor în aceste zile, o mărturisire cu dragoste, ca o bucată de pâine aruncată la câini:

„Dar nu cad prea multe Babe pe jos, că se sprijină unele pe altele. Se țin între ele drepte, fiecare cu păcatele și durerile ei, de oriunde ar fi. Și se ațin așa, ca niște pinguini autohtoni osoși, unele de spatele altora, și toate împreună, de firul nevăzut care leagă durerea de speranță.
S-a fi făcut grâu`, maicî, pi la voi, anu‘ ista? Pi la noi, nu, c-o plouat… Șî, câți copchii zîci cî ai? Șî pi undi‘s, maicî? Ș-a mii, tăt diparti…Tăt duș cu treabî, au șî ii copchii la școli… Nu, niși a mii n-o vinit anu ista… da‘ cu ajutoru Sfintii poati vin la anu că de-amu sî cam gatî… s-o cam gătat cu viața noastrî… atâta bucurii mai avem șî noi… gându‘ la copchii și aișea, la Sfântî…
Și mai fac un pas… și mai trec de un gând. Și mai spun o rugăciune, când le este frig, se mai încurajează… se mai contrazic unele cu altele, apoi se împacă, își mai dau un colț de pâine, doar au drum de dus înainte… poate mâine dimineață o să ajungă coada…
„Alertă de trafic intens în zona Mitropoliei Iași. Se circulă Babă la Babă.” Statui umblătoare de carne înghețată și rugă fierbinte. În miroznă de aspru busuioc și dulce mir. Babele-Arhanghel circulă prin frig, ploaie, pe Calea lor, tăcute. O dată pe an. Se văd și Ele cu Sfânta lor. Apoi, ca niște biserici mici și luminoase, mergând tot cu fruntea înainte, te întreabă, grăbite, jenate, în care parte-i gara. Se retrag. Duc cu ele busuioc, iconițe ieftine pentru cumătre și vecini, agheazmă pentru casă și animale. Și ne lasă singuri. Noi între noi. Ne lasă Iașul, traficul, Facebook-ul, mișto-ul…”

Doina Filipescu, „Calea Babelor”. Textul integral, la:
https://doinafilipescu.wordpress.com/2016/10/14/calea-babelor/

Posted in Jurnal scoțian | 9 Comments

cântare nouă pentru Sfânta Triduana de la Edinburgh

 

Sâmbătă 8 octombrie a fost ziua Sfintei Triduana de la Edinburgh și hramul Bisericii noastre. Ar fi trebuit să scriu mai repede despre această sărbătoare, dar n-am avut timp de scris.

N-ați auzit de Triduana, așa cum nu auzisem nici eu până în primăvara asta. Nu o veți găsiți nici în sinaxarele obișnuite, nici în „Viețile” cunoscute ale sfinților și nici în icoane. Și totuși, până la Reforma scoțiană de la mijlocul secolului 16, ea a fost pentru Edinburgh, ca să vă dau un exemplu la îndemână în aceste zile, cam ceea ce este Sfânta Paraschiva la Iași. Închipuiți-vă că într-o zi v-ați duce la Iași și aproape nimeni n-ar mai ști nimic despre Sfânta Paraschiva. Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 13 Comments

jucăria

Depozitul era la marginea portului și valurile ajungeau uneori până la parcarea de camioane, spărgându-se sub picioarele hamalilor. Nu știu cum se adunaseră acolo unul și unul. Ca niște resturi pe care le strânge marea și le zvârle laolaltă pe un mal.  Dar cineva trebuia să facă și trebușoara asta. Iar bătrânul Sandy o făcea de vreo douăzeci de ani. De când ieșise ultima dată din pușcărie. Avusese destulă vreme să ducă în spate cam tot ce-ar putea duce un spate de om pe lumea asta. Continue reading

Posted in Jurnal scoțian | 7 Comments

greșeala capitală

 

Undeva într-un pateric se povestește că un frate s-a întors la avva, părintele său, după ce-i făcuse o mare măgărie. Fratele și-a pus, cum se spune, cenușă în cap și acum aștepta ca avva să-l ierte. Iar acesta îl îmbrățișează și-i spune cam așa: „Știu o mie de lucruri bune pe care le-ai făcut, fratele meu, iar acum eu să-ți păstrez amintirea unei greșeli?”

Dar noi nu sîntem așa. Parcă abia așteptăm să cântărim viața unui om doar prin greutatea unei greșeli de moment. Din clipa în care o face, faptele sale bune sînt uitate brusc iar mai departe noi îi vom păstra amintirea unei greșeli „capitale”. „Mda, e un om de treabă, dar să-ți spun ce mizerie mi-a făcut.”

Nimic nu e mai „capital” ca greșeala, nicio virtute, nicio faptă bună, nicio amintire frumoasă. Facem din greșeala capitală chipul unui om, pe care nu ne mai săturăm să-l privim, mai mult, îi punem și-o oglindă înainte, să se vadă și el. Însă, desigur, pentru că noi sîntem buni, nu pierdem niciun prilej să-i amintim: „te-am iertat chiar atunci”. Dacă-l mai iertăm.

Greșeala aproapelui e micul nostru moment în care ne simțim buni, drepți și minunați. Sau cel puțin, noi n-am face niciodată „așa ceva”. În imaginea aproapelui strivit sub povara greșelii se reflectă maiestuos stima noastră de sine. De aceea sîntem atât de necruțători cu el.

Posted in Jurnal scoțian | 9 Comments

o propunere pentru Patriarhia Română

 

Cutremurul din aceste zile mi-a adus aminte de o propunere pe care am vrut mai de mult să o fac Patriarhiei Române și care mi-a fost inspirată de exemplul bisericilor scoțiene. Multe dintre acestea dețin stocuri de alimente nealterabile, apă potabilă, medicamente esențiale, pături, saltele și corturi de campanie, pe care sînt gata să le pună la dispoziția populației în orice situație de necesitate. Nu mai spun că asta se întâmplă într-o țară în care administrațiile locale sînt de regulă foarte bine pregătite pentru a interveni și singure în cazul unui dezastru.

Propunerea pe care îndrăznesc să o fac Patriarhiei este de a cere bisericilor mai mari, inclusiv mânăstirilor, mai ales celor de pe raza orașelor, să-și facă astfel de stocuri de prim-ajutor, pe care să le pună la dispoziția oamenilor în eventualitatea unui cutremur puternic care ar lăsa mii de oameni în stradă. Echipe de voluntari (mă gândesc mai ales la tinerii din biserici) ar putea fi instruite din timp cum să acționeze într-o situație de acest fel. Stocurile de alimente pe cale să expire pot fi donate periodic pentru masa săracilor, iar din saltele și pături, ca să nu stea degeaba, se poate încropi, cu puțină bunăvoință și cu concursul unor voluntari, un adăpost de noapte pentru oamenii străzii, în anexele bisericilor și mânăstirilor de oraș. (În orașele scoțiene sînt biserici care, în lunile de iarnă, se transformă pe timp de noapte în adăposturi temporare pentru oamenii străzii.)

Poate e bine ca această pregătire de care vorbesc să fie făcută în colaborare cu Departamentul General pentru Situații de Urgență. Dar o formalitate nu este neapărat necesară. Iar preoții din parohii, la urma urmei, pot să facă și singuri ceea ce este de făcut, nu e cazul să aștepte pentru asta o decizie pe cale ierarhică.

Un cutremur major este o amenințare reală pentru țara noastră și trebuie să fim inconștienți ca să-l așteptăm cu mâinile în sân. Desigur, Biserica nu poate consolida blocurile și nici suplimenta numărul echipajelor specializate de intervenție, dar pregătirea pentru urmările unui cutremur nu se rezumă la atât. Nu știu cât de bine pregătite sînt administrațiile locale pentru a face față acestor urmări (mai degrabă prost, din ce înțeleg chiar din comunicatele IGSU), dar în mod cert Biserica are resurse, și umane și materiale, pentru a iniția și gestiona la nivelul și cu mijloacele instituției un program de acest fel. Nu are obligația, desigur, dar are datoria.

Posted in Jurnal scoțian | 10 Comments

mica impostură și sfânta aroganță

 

Știrea zilei, pentru mine, a fost admiterea doamnei Elena Udrea la cursurile de masterat ale Facultății de Teologie din Cluj, pe locurile de la buget. Și nu la vreo secție oarecare, ci de-a dreptul la „Consiliere pastorală”, adică domeniul prin definiție al psihologilor și îndrumătorilor spirituali. Nu mă miră mica impostură a doamnei Udrea, aproape nevinovată în comparație cu amploarea fenomenului în mediul universitar, cât mica aroganță a conducerii Facultății de Teologie care a încurajat această impostură.

Din câte știu, statul finanțează o singură dată un ciclu de studii, altfel spus, doamna Udrea, care are deja un masterat (la „Universitatea Națională de Apărare”, cel puțin așa pretinde în CV), nu-l poate face pe-al doilea pe locurile de la buget. Dacă doamna Udrea a mințit în CV, atunci are (încă) o problemă. Dar dacă are deja un masterat și totuși a fost admisă pe locurile de la buget, atunci facultatea are o problemă iar domnia sa ar trebui să cedeze locul unui candidat pentru care câteva milioane de lei chiar contează.

Totuși, ce o recomandă pe doamna Udrea, licențiată în Drept și specialistă în Apărare, la un masterat teologic de consiliere pastorală, care, după cum este prezentat pe site-ul Facultății clujene, „are ca scop dezvoltarea de competenţe din domeniile Teologie şi Psihologie”? Nimic din biografia domniei sale nu trădează nici cel mai mic interes pentru pastorala ortodoxă și, în general, pentru practica de psihologie și psihoterapie.

Desigur, legea îi dă voie doamnei Udrea să se înscrie unde poftește. Facultatea de Teologie însă se află sub dublă subordonare, universitară și eclesiastică, iar aprobarea episcopului („binecuvântarea”) este obligatorie pentru înscrierea la masterat. Ar fi interesant de știut ce competențe ale candidatei, ce proiect de cercetare, care anume calități de viitor consilier spiritual au convins un episcop (și pe cine mai exact)* că doamna Udrea merită o diplomă a Bisericii. E vorba, totuși, de un domeniu sensibil, consiliere pastorală și asistență socială, de care te-ai aștepta ca Biserica să aibă o grijă deosebită, inclusiv prin alegerea celor mai potriviți candidați.

Până una alta, doamna Elena Udrea ne împărtășește pe facebook proiectul domniei sale de consiliere pastorală: vrea să întemeieze un „Institut al Fericirii”. Nu, nu e vorba de mașini scumpe și poșete Vuitton. Reclama pe care și-o face viitoarea călăuză spirituală seamănă mai degrabă cu anunțurile vrăjitoarelor de la mica publicitate: domnia sa își propune să rezolve „probleme de orice natură”, să ajute „la dobândirea fericirii” și să intervină pentru „sănătate, succes profesional și iubire”. Grăbiți-vă să prindeți un loc. Și dacă mai era ceva neclar, noua apostoliță a fericirii ne lămurește cu o poză îndrăzneață, în care își expune spatele dezgolit și pe care se vede tatuat de la gât în jos chiar cuvântul FERICIRE.

Ce nu înțeleg, în sfârșit, este de ce nu ne-a dedicat doamna Udrea un institut al fericirii pe vremea când a fost ministru în mai multe rânduri, deputat, consilier de stat, șefa cancelariei prezidențiale și lider al unui partid de guvernământ. De pastorație și psihologie are cine să se ocupe. Țara ar avea urgent nevoie de niște oameni politici, nu de preotese ale fericirii.

* inițial scrisesem numele Înaltpreasfințitului Andrei, însă un cititor mi-a atras atenția că înscrierea la masterat se face cu binecuvântarea episcopului de care aparține candidatul. Nu știu ce binecuvântare a avut doamna Udrea, de aceea, până aflăm, am corectat afirmația. Problema de principiu însă rămâne. Facultatea de Teologie este subordonată episcopului locului, Mitropolitul Andrei, care este și profesor.

Posted in Jurnal scoțian | 22 Comments

alandala

Mă disperă să văd expresii teologice folosite alandala de oameni altfel instruiți. Una pe care o întâlnesc destul de des este „imaculata concepție”. Chiar azi am citit un articol în care autorul, un scriitor, spunea (nu contează contextul): „s-a născut prin concepţie imaculată, n-o fi având, deci, şi el, sărăcuţul, un tată?”

Imaculata concepție nu are legătură cu nașterea fără tată. E o dogmă a Bisericii Catolice care se referă nu la nașterea lui Iisus din Fecioara Maria, fără de tată, ci la nașterea Fecioarei din părinții ei, Ioachim și Ana, o naștere „imaculată”, adică fără să poarte păcatul originar cu care orice om vine pe lume. Bun, nu trebuie să știi teologie, pur și simplu nu folosi un termen dacă nu ești sigur ce înseamnă. Altfel, le spui alandala, adică, din grecește, „una în loc de alta”.

„Păcatul originar”, o altă expresie folosită greșit, cel mai adesea. Păcatul originar sau păcatul strămoșesc nu are nimic de-a face cu sexualitatea pe care o subînțelege imaginea unei Eve seducătoare întinzându-i un măr lui Adam. Nu este „păcatul trupesc”. Păcatul originar a fost neascultarea și despărțirea de Dumnezeu. Urmările sale au fost căderea naturii umane și moartea, nu descoperirea sexualității.

Dar sînt și expresii pe care, de data asta, teologii le înțeleg greșit. „Crede și nu cerceta”, de pildă. Orice preot sare în sus când aude asta și e gata să te convingă de contrariu. E drept că expresia nu se găsește în Biblie, dar și dacă s-ar găsi, mie îmi place foarte mult și nu ar trebui să ne vexeze.

Credința, orice credință, nu provine din cercetarea rațională a lucrurilor. Ce este de cercetat în existența lui Dumnezeu și cum să cercetezi? Ce înțelegere rațională te-ar putea face să te închini Sfintei Treimi ori să te ducă la credința că „Cel neîncăput a încăput în pântecele Fecioarei”? Să fim cuminți.

Pe vremea mea, manualul de dogmatică avea un capitol stupid, chiar cu acest titlu: „Dovezi raționale ale existenței lui Dumnezeu”. O prostie pe care au scornit-o niște oameni probabil nesiguri pe credința lor. Ce sentimente, ce încredințări adânci se pot măsura prin „dovezi raționale”? Atunci, poftim, să se aducă dovezi raționale că avem un suflet, dovezi raționale că iubim, dovezi raționale că ne place Bach și așa mai departe. Nu ai ce cerceta aici. Acesta este domeniul credințelor.

Posted in Jurnal scoțian | 32 Comments

jurnal scoțian. pinochio

 

Într-o sâmbătă seara, pe la 6, mă duc la biserică, să mă întâlnesc cu niște oameni. Găsesc în ușa bisericii o valiză și două perne, făcute ca un culcuș din care tocmai se ridicase cineva. Dar în jur nu era nimeni. O fi fost vreun boschetar? M-am gândit dacă să iau valiza în biserică sau să o las acolo. Am pus mâna pe ea și părea destul de grea. Cum mă gândeam ce să fac, apare un om pus la costum și cravată, cam țigănos, cu o pâine în mână, din care rupea cu gura. Bine că ați venit, părinte, face el. Vă aștept de miercuri. Cum de miercuri, zic. Mă uit la el cu gura căscată. Păi nu v-am scris că ajung miercuri? V-am tot sunat din gară, dar n-ați răspuns.

            Îl iau în biserică și mă lămuresc. E un om care a venit din țară. Îmi scrisese un sms pe numărul vechi de telefon, de aceea nu știam nimic. Și chiar dacă l-aș fi primit, ce-aș fi putut să fac? Omul venea să-i caut ceva de lucru și o „gazdă”. Ajunsese miercuri și cum nu avea decât adresa bisericii românești, iar eu nu răspundeam la numărul vechi, a venit la biserică și s-a culcat la ușă, trei nopți. Nu avea niciun ban, doar niște mărunțiș care-i rămăsese de pe drum.

            Omule, zic, nu te pot ajuta. Unde să-ți găsesc eu de lucru? Și nici gazdă nu cunosc. Cum ai plecat așa de nebun? Am plecat de nevoie, părinte, a lăsat el ochii în jos. Am o fetiță care e bolnavă de autism și îi trebuie tratament. Dar la noi cu ce bani? Am fost paznic de noapte, da’ ce bani sînt ăia. Am auzit că aici se plătește mai bine, nu vreau să stau decât câteva luni, până strâng ceva și apoi mă întorc acasă. Vă rog să nu mă lăsați.

            Ceva nu mi se părea în regulă și am bănuit că omul mă minte. L-am întrebat firma unde a fost paznic de noapte, un magazin, mi-a spus numele, am căutat-o imediat pe internet și am sunat la un număr de contact pe care l-am găsit acolo. Mi-a răspuns un bărbat, administratorul magazinului, care știa toată povestea omului. Într-adevăr, fusese paznic de noapte, până în urmă cu vreo lună, și avea o fetiță bolnavă.

            Și acum ce să fac cu tine? Până-ți găsești de lucru poate să dureze și câteva luni. Unde-ai să stai, din ce-ai să trăiești? Da’ nu aveți ceva de făcut pe la biserică? Orice, părinte, de reparat un gard, de săpat în grădină. Omule, biserica asta pe care o vezi nu e a mea, o închiriem și noi cu ora. Ce gard, ce grădină? Așa, deci, se întristează el. Păi și eu ce fac?

            Mi-am amintit că a doua zi, duminică, trecea pe la biserică șoferul unui microbuz care mergea în țară. Te întorci mâine acasă. Pe urmă, dacă vrei să vii aici, îți cauți mai întâi ceva de lucru. Am să vorbesc și eu cu niște români care lucrează prin construcții. Poate știu ei ceva. Între timp îți cauți și undeva să stai.

            După ce am terminat treaba la biserică, m-am dus cu el să-i caut un loc la un shelter, un adăpost de noapte dintre cele ținute de asociațiile umanitare. Pe drum intrăm într-un magazin să-i iau ceva de mâncare. Bananele îți plac? Îmi plac, da’ să fie mai verzi. Niște salam? Se uită în raftul cu mezeluri. Mai bine niște șunculiță din aia. Și un lapte. Nu, mai bine un iaurt. Și un suc, că așa m-am uscat tot pe dinăuntru, nu știu cum.

            Am ghinion și găsesc adăpostul de noapte închis. După o anumită oră se închid ușile și nu mai este primit nimeni. Poate să fie pe undeva vreun shelter deschis, dar de unde să știu la ora aia.

            Omul parcă simte ceva. Să nu mă lași, părințele. Nu mai pot dormi o noapte pe stradă.

            Simt că mă apucă disperarea. E zece noaptea, aveam atâtea de făcut iar eu umblam pe străzi, trăgând o valiză după mine, că omul ducea punga cu mâncare și pernele. Dar chiar așa, zic, pernele astea de unde le ai? Mi le-a dat un om de lângă biserică. A văzut că dormeam acolo, s-a dus în casă și a venit cu pernele. Mi-a dat și niște ceai și un sendviș.

            Nu am altă soluție decât să-l duc la un hostel. Sun la câteva, e festivalul de la Edinburgh și toate sînt pline, dar până la urmă găsesc undeva, la prețul unei camere de trei stele. În drum spre hostel trecem pe lângă tarabele de la festival, pline cu toate prostiile. Cât ne oprim să ne tragem sufletul, omul cască gura la o tarabă unde se vând niște pinochio colorați, foarte simpatici. Zice, i-aș lua și eu unul fetiței.

            Îi iau un pinochio, cel mai mititel, și plecăm mai departe. Orașul e foarte frumos, plin de oameni care se plimbă veseli printre vitrine și lumini. Mă gândesc că n-am mai ieșit de mult pe străzi, iar acum e festivalul și e și mai frumos. Pe-aproape de hostel îi sună telefonul. Bună tu, s-a rezolvat, l-am găsit pe părinte. Tu, știi că aveam numărul greșit? Ei, uite-așa cum îți spun. Da’ degeaba am venit, cică nu-i de lucru. Ei, uite nu-i. Mă întorc mâine, e-un microbuz de aici. Ei, asta e, ce să facem. O să mai caut, cică ar fi niște români care au de lucru în construcții. Hai, că pe marți ajung acasă. Ce face aia mică? Da, dă-mi-o. Nu s-a culcat? Ce faci, tati? Te pupă și tata. Eu îs bine, acum îs în oraș. Da, e tare frumos. Da’ știi ce ți-am luat? Ți-am luat un pinochio. Ei, o să vezi tu. Bine, hai, te pup, somn ușor. Pup-o și pe mama. Somn ușor.

            L-am lăsat la hostel și m-am întors agale prin centru, să caut o stație de autobuz. Nu-mi mai venea să mă duc acasă, era atâta animație pe străzi și toate gândurile mele se risipeau în mod plăcut în toate părțile, odată cu oamenii ăia. Dacă a doua zi n-ar fi fost să slujesc, m-aș fi oprit la o terasă, mi-aș fi luat o sticlă de vin și aș fi stat toată noaptea.

Posted in Jurnal scoțian | 21 Comments

jurnal scoțian. un pian pe muntele Ben Nevis

Chris Fergusson, un pădurar de pe lângă Fort William, mi-a spus vara asta o poveste halucinantă. Citisem și eu în ziare o versiune a ei, mai demult, dar așa era trasă de păr încât crezusem că e o invenție de presă. Omul însă a fost martorul ei, cel puțin de la un punct încolo, și știa lucruri pe care ziarele nu le mai aflaseră.

Povestea e așa. Niște voluntari de la o asociație ecologistă din Highlands au găsit pe vârful muntelui Ben Nevis un pian îngropat sub o movilă de pietre. În afară că lemnul era binișor putrezit și îi lipseau capacul și niște clape, pianul părea în stare funcțională. Vă dați seama cam ce față au făcut băieții.

Ben Nevis are în jur de 1300 de metri și este cel mai înalt munte din Scoția. Însă aici munții sînt foarte aproape de nivelul mării, încât 1300 de metri înseamnă un versant abrupt și stâncos, destul de greu de urcat, mai ales că dinspre ocean îl bat mereu vânturi puternice. Bineînțeles că zilele următoare povestea a apărut pe prima pagină în gazetele din Highlands, cu un mare semn de întrebare: cine și de ce a dus un pian pe muntele Ben Nevis?

Ziariștii se întreceau în supoziții, de la aceea că pianul făcuse parte din recuzita unui film turnat pe munte (totuși nimeni nu știa să spună care era filmul), până la cea mai fantezistă, că ar fi căzut dintr-un avion de tip cargou care trecuse pe deasupra. Articolul mai atrăgea atenția asupra unui amănunt, pe care un om obișnuit poate l-ar fi trecut cu vederea, dar care nu avea cum să scape unui reporter atent: sub pian fusese găsit și un pachet gol de biscuiți digestivi marca McVitties, purtând pe el mențiunea „a se consuma până în decembrie 1986”. Misterul se adâncea și mai mult. Dacă pachetul de biscuiți aparținuse aceleiași persoane, însemna că pianul ajunsese pe munte înainte de decembrie 1986. Adică zăcuse sub pietre, până în momentul descoperirii sale de către voluntarii ecologiști, în jur de vreo douăzeci de ani. În sfârșit, era dat un număr de telefon și cititorii erau rugați să ofere autorităților montane orice informație care ar fi putut duce la dezlegarea misterului.

După nici o săptămână de la articolul din ziar, Kenny Campbell, un muncitor forestier din Bonar Bridge, bătrân și cam trăznit, știut de localnici ca un cal breaz, a recunoscut că el transportase pianul pe vârful muntelui. Bătrânul era deja personajul mai multor povești pe care le știa toată lumea. Până atunci mai cărase pe munte o butelie, un butoi cu bere și un plug de fier, la care s-a înhămat în ziua când împlinise șaizeci de ani trăgându-l până în vârf. Când l-au întrebat de ce face asta, a pretins că este un artist care creează „instalații” în sânul naturii. Iar pianul, fusese cică al unei mici biserici parohiale care urma să fie desființată. Preotul ar fi încercat să-l vândă, dar cum era cam rablagit și nu i-l cumpăra nimeni, Kenny Campbell s-ar fi oferit să-l ducă pe Ben Nevis. În felul acesta, i-ar fi explicat el parohului, ceva din spiritul vechii biserici ar fi rămas locului pentru totdeauna, iar cine ajungea pe munte ar fi putut cânta la pian un imn, de pildă, dădea el un exemplu, „Loving God, you see us here”.

Cazul părea rezolvat, încât zilele următoare a apărut un articol nou, însoțit de data aceasta de fotografia bătrânului forestier: „A fost dezlegat misterul pianului de pe Ben Nevis”. Ba încă reporterul descoperise, nu se știe cum, și un martor, un alt ziarist, care își amintea că, în urmă cu vreo 20 de ani, în timp ce era în vacanță pe munte, a întâlnit pe drum un om voinic, îmbrăcat în kilt și care ducea în cârcă un pian, legat în corzi.

Nu trec alte două-trei zile și Chris Fergusson primește un telefon de la un tip din Fort William care vorbea repede și peltic. Mă numesc Callum Ogg, zice tipul, pe care Chris Fergusson îl imita la perfecție, și luchez la o firmă de tra’sportat mobilă. Am văzut în ziar t’eaba cu pianul. Acuma, v’eau să vă zic că eu l-am dus pe munte, cu băieții de la firmă. Să vă spun cum a fost. O doamnă ca’e se muta în Noua Zee’andă ne-a lăsat naibii un pian hodo’ogit, ca’e nu mai încăpuse la tra’sport. A stat la noi în depozit v’eo jumate de an și nu știam ce să facem cu el. Acuma, într-o sea’ă, cum e’am noi la o be’e, ne-am luat v’eo câțiva băieți, adică eu, Cormag Fine’all și Glen Morran și ce ne-am zis. Am pus pa’iu cu șefu’ că, dacă v’em, noi t’ei putem să luăm pianul în spate și să-l urcăm pe munte iar până sea’a să cobo’âm cu el înapoi. Am pus ’ămășag pe o sticlă de whisky. Acuma, am mai băut noi ce-am mai băut în sea’a aia, iar pe la cinci dimineața am înșfăcat pianul și până la amiază am fost cu el în vârful muntelui. L-am pus sub o piat’ă ma’e, că începuse să plouă. Acuma, e’am un pic cam obosiți și nu aveam nimic de mânca’e. Așa că am mâncat un pachet de biscuiți pe ca’e-l avea Glen Morran și ne-am sfătuit înt’e noi să lăsăm pianul acolo și să ne întoa’cem după el altă’ată. L-am acope’it cu niște piet’e mari ca să nu-l ia vântu’ și ne-am întors înapoi, dar șefu’ nu ne-a chezut că am fost pe munte și ne-a bănuit că l-am vândut. Acuma, băieții nu mai luchează la firmă, da’ eu, dacă v’eți, mă duc cu doi băieți și aducem pianul înapoi până disea’ă, numa’ să nu-mi dați v’eo amendă.

O să spuneți că povestea lui Callum Ogg pare cusută cu ață albă, dar ziarele au verificat-o și lucrurile stăteau exact așa cum le spusese omul, încât imediat a apărut încă un articol: „Noi precizări în cazul pianului misterios de pe Ben Nevis”. Bine, șeful firmei nu amintise nimic de „pa’iul” cu băieții. El pretindea că acțiunea fusese pusă la cale în cinstea zilei internaționale de luptă împotriva cancerului.

Când povestea chiar părea să se fi terminat aici, Chris Fergusson are parte de o ultimă surpriză. Într-o zi îl caută la canton o femeie cu un aer de adolescentă întârziată, îmbrăcată ca de munte și cu un rucsac în spate. Eu sînt profesoară de pian în Oban, zice, și am venit în problema pianului de pe munte. Pianul este al meu, moștenire de la părinți și l-am dus pe munte acum douăzeci de ani, împreună cu iubitul meu, ca să atragem niște elfi din pădurea Aberfoyle. Știu că pare foarte bizar, dar noi chiar credem în elfi, iar iubitul meu, care este din Callander, a întâlnit elfi în pădure, când era copil, și i-a hrănit cu biscuiți. Elfii adoră biscuiții și muzica clasică. Așa că noi am dus pianul și l-am lăsat sub o stâncă unde se adună elfii din pădurea Aberfoyle. Eu am compus la pian o suită muzicală pentru elfi, pe care le-am cântat-o de mai multe ori, însă de fiecare dată când ajungeam pe munte, găseam pianul în alt loc, probabil după cum se mutau elfii, sau cine știe de ce mutau ei pianul dintr-un loc în altul, până acum vreo zece ani când nu l-am mai găsit deloc. Noroc de dumneavoastră și de băieții de la asociație. Așa că aș dori acum să recuperez pianul iar pe viitor poate facem o înțelegere ca să-l ducem din nou la elfi. E vorba de un Kastner englezesc din 1960, puteți să verificați. De altfel, îi lipsesc ultimele două clape, care s-au rupt la transport și pe care le am cu mine. Și femeia a căutat în rucsac, a scos cele două clape și le-a întins pădurarului.

Chris Fergusson e genul de om care n-ar crede în elfi nici dacă l-ar căuta acasă. Și-a spus că femeia e nebună și a trimis-o să discute cu asociația de ecologiști. Clapele, a aflat ulterior, se potriveau la pianul găsit. Și asta e toată povestea. Însă eu cred că există elfi și chiar dacă femeia era nebună, nu văd nimic imposibil ca doi nebuni să cânte singuri pe un vârf de munte o suită muzicală pentru pian și elfi. O fi posibil, a acceptat Chris Fergusson, dar atunci unde naiba sînt pianele lui Kenny Campbell și Callum Ogg?

Posted in Jurnal scoțian | 21 Comments

împărății și maghernițe

Nu mai ai răbdare să asculți predica. Îmi scrii încă de dimineață și mă întrebi ce înseamnă cuvintele acelui tată disperat din evanghelie: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Îmi spui că și tu însăți le spui adesea, cu frică și cutremur. Am crezut c-ai să mă întrebi, așadar, ce este necredința, dar mai degrabă tu vrei să știi: ce este credința? E foarte bună întrebarea ta. Ca să-ți cunoști necredința, trebuie mai întâi să știi ce este credința.

Sînt sigur că ai mai auzit aceste cuvinte care deschid capitolul 11 din Epistola către Evrei: „Credința”, spune Apostolul Pavel, „este încredințarea celor nădăjduite”. Traducerea sinodală este frumoasă, pentru că a căutat să facă un joc de cuvinte: „credința… este încredințare”. Și cei mai mulți vor pricepe de aici că a crede înseamnă a fi încredințat de lucrurile care acum doar se nădăjduiesc, se speră în devenirea și împlinirea lor. Însă dacă ar fi așa, am avea o definiție banală a credinței, un cerc în care ne învârtim fără ieșire: „credința este încredințare”. În felul acesta, orice credință este o încredințare anticipată, iar Pavel nu ne-ar fi spus nimic nou.

În greacă însă, probabil nu te-ai fi așteptat, cuvântul tradus aici prin „încredințare” (și prost tradus!) este hypostasis, ipostas. Te-ai întâlnit cu el când ți-am dat să citești cartea părintelui Florenski. Hypostasis este „ceea ce stă la bază”, „substanța”, „suportul” sau, în sens figurat, „temeiul” unui lucru, ceea ce îl face să existe în mod individual și concret. Măcar dacă s-ar fi tradus așa versetul din Evrei: „Credința este temeiul celor nădăjduite”. Observi că deja se schimbă sensul propoziției lui Pavel? Și ne-am apropiat de ceea ce vrea el să ne spună: credința este substanța care materializează speranțele noastre, suportul existenței lor, al întemeierii lor viitoare („crezi tu că Eu pot face asta?”) Înțelege de aici, te rog, sensul creator al credinței, puterea ei de a materializa lucruri care, altfel, ar rămâne plutind într-un domeniu al posibilității, într-un univers paralel la care privim doar ca printr-o mică fereastră întunecată și în care nu vom pătrunde niciodată („și n-a putut face acolo minuni, din cauza necredinței lor”).

Credința este însăși împărăția cerurilor coborâtă pe pământ din virtualitatea în care a lăsat-o Dumnezeu: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17,21).

Știu ce ai să mă întrebi acum: și dacă nu credem asta? Ei bine, dacă nu credem asta, credem altceva, orice, de pildă că împărăția cerurilor e o magherniță afumată și plină cu pânze de păianjen, așa cum spunea Svidrigailov. Credem, pentru că ultima noastră formă de cunoaștere este o credință și nimeni nu i se poate sustrage. Sîntem pe veci captivii credințelor noastre, cu care trăim și murim și petrecem în veșnicie.

Așa că am să-ți dau un sfat. Pune-ți credința la treabă. Fă din ea întemeierea lucrurilor pe care le speri, aici și pe lumea cealaltă, substanța care să le aducă existența în viața ta, tăria care le preface din apă în vin, minunea. E prea slabă credința ta? Atunci, roagă-te cu cuvintele tatălui din evanghelie, pentru că acum le-ai înțeles sensul și vei ști pentru ce te rogi: „Ajută, Doamne, necredinței mele!”.

Posted in Jurnal scoțian | 20 Comments