cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde (măsuri ale Parohiei misionare Edinburgh în sprijinul comunității române din Scoția)

-DSC2511

Zice Sfântul Grigore cel Mare că Scriptura crește odată cu cititorii ei, vrând prin aceasta să spună că, deși „cuvântul Domnului rămâne în veac” (1 Petru 1,25), fiecare generație de cititori își găsește în cuvintele Evangheliei o hermeneutică actualizată pe măsura timpurilor ei istorice.

În Duminica Sfintei Cruci din aceste zile, cuvintele Mântuitorului parcă primesc o semnificație nouă, neașteptată, actualizată în contextul pandemiei prin care trecem: „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine-și va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8,35)

De fapt, pentru că grecescul ψυχή înseamnă atât ‘suflet’ cât și ‘viață’, cuvintele Evangheliei pot fi citite și așa: „Cine va vrea să-și salveze viața pentru sine însuși, și-o va pierde, iar cine-și va pierde viața pentru Mine și pentru evanghelie, și-o va salva.”

Pe scurt, orice acțiune egoistă de a-ți salva viața în aceste zile apocaliptice (de la burdușirea cămării cu mâncare și hârtie igienică, fără să-ți pese dacă mai rămâne și celuilalt, și până la iresponsabilitatea de „a te simți bine” ieșind în parc sau la grătare) se va întoarce până la urmă împotriva vieții tale, după cum, dimpotrivă, orice sacrificiu făcut pentru aproapele (căci asta este Evanghelia) va salva și viața lui, și viața ta. Dar este prea târziu pentru cine n-a înțeles până acum acest lucru. Dumnezeu cu mila pentru toți!

În zilele foametei din vremea regelui Ahab, profetul Ilie a fost trimis de Domnul nu la palatul vreunui bogătaș (oare de ce?), ci la căsuța unei văduve din Sarepta Sidonului (vezi 3 Regi 17). Dă-mi ceva să mănânc, i-a cerut Ilie. Mai am doar puțin untdelemn și o mână de făină, i-a răspuns femeia, mă duc să o gătesc pentru mine şi pentru fiul meu şi apoi să mâncăm şi să murim. Totuși femeia, miloasă, și-a rupt de la gură și l-a hrănit mai întâi pe bătrânul profet. Iar după aceea, spune Scriptura, mâna de făină n-a mai scăzut din coșul ei și uleiul nu s-a mai terminat din ulcior, până la sfârșitul foametei.

Cine-și va pune viața pentru Hristos și pentru Evanghelie, acela și-o va salva.

Nimeni nu rămâne singur în aceste zile (măsuri ale Parohiei misionare Edinburgh în sprijinul comunității române din Scoția)

La nivelul Bisericii Ortodoxe Române din Edinburgh, prioritatea grupului de voluntari în perioada care urmează este sprijinirea, după puterile noastre: 

– a persoanelor și familiilor aflate în carantină sau autoizolare;

– a persoanelor vulnerabile în mod special la infecția cu coronavirus (bătrânii, bolnavii cronici, persoanele cu istoric medical de risc, femeile însărcinate);

– a persoanelor și familiilor care se confruntă cu dificultăți materiale ca urmare a pierderii locurilor de muncă. 

Până la această oră, la nivelul comunității din Edinburgh am cunoștință doar de 2 familii care se află în autoizolare: una a depășit cu bine perioada de 14 zile și suspiciunea a fost infirmată, cealaltă mai are de așteptat câteva zile, dar nu există semne de îngrijorare.

1) Vă rog din suflet, protejați-i în mod special pe bătrâni și pe cei bolnavi sau cu un istoric medical de mare risc! 

Dacă-i aveți la voi pe bunici sau pe părinții mai în vârstă, izolați-i într-o cameră separată, oricât de greu vă vine vouă sau le vine lor. 

Reduceți la minimum contactul cu ei și nu vă lăsați copiii să interacționeze cu ei în mod fizic. 

Luați în modul cel mai serios avertismentele autorităților: astăzi, situația la noi în Scoția PARE încă bună, așa cum PĂREA în Italia mai înainte de izbucnirea vârfului de criză.

Nu vă gândiți: mie nu mi se poate întâmpla! După aprecierile epidemiologilor, TOȚI vom fi la un moment dat purtătorii coronavirusului, chiar dacă unii nu vom avea simptome. 

Purtați-vă cu cei vulnerabili din jurul vostru și purtați-vă ÎN GENERAL, în public și acasă, CA ȘI CUM ați fi deja contaminați și trebuie să-i protejați pe ceilalți.

2) Vă rog să-mi aduceți la cunoștință cât mai urgent cazurile care au nevoie de ajutor imediat (inclusiv dacă știți persoane aflate în dificultate, vecini, prieteni, cunoștințe etc.): tel 07492 299 927 sau email: edinburgh@mitropolia.eu .

Pentru persoanele izolate sau vulnerabile, oferim ajutor la cumpărături și transportul lor la domiciliu, interpretariat, asistență în relația cu autoritățile, suport emoțional de la distanță, „dog and pet walking”, împrumut de cărți și dvd-uri în limba română etc.

INFORMAȚIILE cu privire la cei care ne solicită ajutorul VOR RĂMÂNE STRICT CONFIDENȚIALE, fiind transmise doar voluntarului care se va ocupa de caz.

3) Din partea grupului nostru de voluntari, d-na Andreia Șerban (jurist și voluntar în cadrul EU Citizens’ Rights Project) va monitoriza în permanență măsurile legislative care se iau în UK în sprijinul celor afectați de criza economică și modalitatea în care ajutoarele pot fi accesate.

În zilele următoare vom publica pe pagina noastră de facebook un prim raport, cu explicații detaliate, linkuri, modele de completare, iar cei care doresc vor putea beneficia de consultanță în privat. 

De asemenea, dacă în această perioadă vă considerați victima unui abuz la locul de muncă sau dacă vi s-au încălcat drepturile de rezidență în UK, vă rog să mă contactați imediat, ca să vă pun în legătură cu persoane și organizații abilitate să vă sprijine.

4) Dată fiind situația specială și măsurile impuse la nivel național, începând de luni 23 martie, Consulatul General al României la Edinburgh îşi va restrânge activitatea, răspunzând doar la URGENȚE:

tel 07951 858445 sau email edinburgh.infoconsul@mae.ro .

În același timp, am convenit cu d-l consul general Anton Emmanuel Barbu să rămânem permanent în contact, pentru a-i aduce la cunoștință situațiile de criză care pot apărea în cadrul comunității noastre. 

Vă rog în mod special să mă contactați dacă aveți informații despre români aflați în situații extreme de vulnerabilitate: fără adăpost, abuzați, victime ale traficului de persoane, exploatării de orice fel etc. Am stabilit un contact prioritar cu Police Scotland’s National Human Trafficking Unit pentru a raporta sub CEA MAI STRICTĂ CONFIDENȚIALITATE informațiile de acest tip.

De asemenea, suntem gata să oferim asistență religioasă și suport cetățenilor români aflați în penitenciarele din Scoția (dacă vor fi solicitări personale sau de la rudele lor din țară).

5) În sfârșit, după cum am mai anunțat, începând de astăzi slujbele și activitățile cu public la biserica românească din Edinburgh (întâlnirile pentru spovedanie, botezurile și cununiile, inclusiv cele deja programate) sunt SUSPENDATE în totalitate. 

Am însă posibilitatea, și mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta, de a sluji în fiecare duminică Sfânta Liturghie (doar cu diaconul și cântărețul) și de a transmite slujba live pe pagina noastră de facebook, de la 10 la 12.

Este o situație excepțională, temporară, vă rog să o înțelegeți și să fiți alături de noi în duh și în rugăciune, din casele voastre. Nu știu cât de mult înseamnă asta pentru voi, cei obișnuiți să fiți mereu în biserică, dar pentru mine, preotul și duhovnicul vostru, să vă știu alături de mine chiar și în acest fel este cel mai de preț lucru pe care mi-l puteți oferi acum.

ACOLO UNDE NU SUNT PERSOANE VULNERABILE, și având grijă să respectăm măsurile de igienă și distanțare recomandate în aceste zile, vă voi putea vizita ACASĂ pe cei care doriți să vă spovediți, să vă împărtășiți, să aveți sfântul maslu etc.

În casele unde sunt persoane vulnerabile la infectarea cu noul coronavirus sau în cazul persoanelor deja bolnave (sau autoizolate), vă rog să mă contactați în privat, pentru a găsi împreună o soluție. NIMENI NU RĂMÂNE SINGUR în aceste zile!

6) Știu că în acest moment sunt încă multe lucruri neclare despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru, multe semne de întrebare, îndoieli, teorii ale conspirației etc., am și eu nelămuririle mele, dar deocamdată NU NE PUTEM PERMITE NICIUN RISC, trebuie să avem răbdare până la capăt și să acceptăm acum explicațiile care ni se oferă și măsurile care ni se impun.

După cum nu e nici cazul unei panici oarbe, ci doar a unei responsabilizări maxime a tuturor. Să fim atenți la tot ce se întâmplă, da!, să punem întrebări și să cerem răspunsuri, da!, să ne spunem punctul de vedere cu discernământ și, mai ales, după competența fiecăruia (nu după ceea ce citim pe facebook!), dar să nu ne arătăm în aceste zile nici proști, nici iresponsabili. 

Preoților care fac pe mucenicii de facebook le spun ca unor colegi și prieteni ai mei: voi răspundeți doar de părerile voastre și de o parohie, dar ierarhii noștri poartă acum răspunderea pentru viitorul Bisericii, așa că ascultați de ei.

Eu sunt încrezător că Cel care ne-a spus „Adevărul vă va face liberi!”, Mântuitorul nostru, ne va descoperi din timp ceea ce trebuie să știm pentru binele și mântuirea noastră.

Nu e cazul acum de nesupunere civică și de sfidare a autorităților. Nu suntem „în catacombe”, nu e nicio „prigoană” împotriva Bisericii sau a libertăților religioase și civile, sunt doar măsuri de prevenire a ceea ce pare acum o catastrofă generală – și toată lumea suferă la fel.

De aceea, vă rog, cel puțin în aceste zile:

ZERO toleranță pentru teoriile conspirației! 

ZERO toleranță atât pentru mesajele de panică oarbă ale „influencerilor”, cât și pentru lamentările patetice ale unor preoți și credincioși!

ZERO toleranță pentru cei care vă îndeamnă la nesupunere civică! 

ZERO toleranță pentru cei care vă îndeamnă la neascultare de ierarhia Bisericii noastre!

Nu vă luați după mesajele lor, nu le citiți, nu le distribuiți! 

Sus să avem inimile! Punem înaintea Domnului toate grijile noastre, ne lăsăm cu toată credința în mâinile Lui, postim un pic, ne rugăm un pic, și mai ales rămânem uniți ca să trecem împreună peste această încercare.

Publicat în Jurnal scoțian | 12 comentarii

o întrebare stupidă și 7 răspunsuri înțelepte despre post

image8-2

L-am întrebat odată pe starețul Clement: „Ce mai e și cu postul acesta? Serios, nu pot să-l înțeleg. Eu mă simt foarte bine când mănânc cartofi prăjiți cu ochiuri. Chiar nu pot să cred că Dumnezeu are nevoie să mănânc 40 de zile numai legume.”

N-are nevoie, așa e, a răspuns starețul, dar poate că tu ai nevoie. Postul este înainte de toate amintire de Dumnezeu. Iată, te trezești dimineața și te repezi să bei o cafea cu lapte, cum am văzut că-ți place, dar îți amintești că este post pentru Dumnezeu și atunci ai s-o bei fără lapte. Sau te enervează soția, dar în loc să te cerți cu ea, îți amintești că e post și atunci o ierți și o pupi. Fiecare mică renunțare la sine este o amintire de Dumnezeu. Când ți-ai mai amintit de El atât de des?

Postul este o lucrare duhovnicească, a continuat starețul. Când ai lucrat tu ceva 40 de zile la rând, cu gândul la Dumnezeu? Mi se pare că nici rugăciunile de dimineață nu te-am văzut azi făcându-le. Dar postul este cea mai ușoară lucrare duhovnicească, în care și trupul și mintea lucrează ceva pentru Dumnezeu.

Postul este ascultare de Biserică, iar prin această Biserică nu înțeleg nici pe slujitorii ei de azi și nici comunicatele ei oficiale, ci casa lui Hristos, a apostolilor Săi, a sfinților părinți și a tuturor drepților până la sfârșitul lumii. Cine iubește și respectă casa părinților lui ascultă de ei și se așează la masa lor după cum l-au învățat aceștia.

Postul, a continuat starețul, așa cu legume cum e el, înseamnă tăierea voii, iar prin aceasta înseamnă că îți predai voința și poftele tale lui Dumnezeu. Iată, Doamne, eu aș fi mâncat azi ciolan cu fasole și l-aș fi înjurat pe vecinul care mi-a luat locul de parcare, dar tai de la mine această voie și pun în locul ei voia străină a postului: am să mănânc doar fasolele și am să-i explic cu frumosul vecinului meu.

Dar postul înseamnă și o pregătire pentru întâlnirea cu Hristos. Cel care postește cu adevărat parcă se pregătește de moarte, te-ai gândit la asta? Mănâncă fierturi de legume, ca pe patul de spital, se împacă cu toți, își cere iertare, se spovedește, se roagă mai mult și așteaptă Paștile (trecerea) și Învierea. Postul e astfel o anticipare a întâlnirii cu Hristos cel înviat și pregătire a propriei noastre învieri.

Postul mai înseamnă și flămânzire de bună voie împreună cu cei flămânzi cu adevărat, flămânzi de mâncare, de dreptate, de adevăr, de libertate, flămânzi de iubire, ca să poți și tu să auzi împreună cu ei: „Fericiți cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Matei 5,6).

Postul, în fine, e și un pic de jertfă, pentru că nu-s chiar ușoare, fie și doar 40 de zile, flămânzirea, tăierea voii, ascultarea, răbdarea, înfrânarea, gândul la Dumnezeu, iertarea, lucrarea păcii și toate celelalte ale postului. Gândește-te însă că tot anul nu faci decât să-i ceri lui Dumnezeu. Poate că e timpul să-i și dai ceva, pe lângă o garnitură de legume.

Ce să-ți spun, a încheiat starețul, tu ai dreptate în felul tău, n-are nevoie Dumnezeu să mănânci tu legume. Fă mereu toate lucrurile de care ți-am zis și, în rest, poți să mănânci în fiecare zi cartofi prăjiți cu ochiuri, doar că nu e foarte sănătos.

Publicat în Jurnal scoțian | 13 comentarii

ce să-i spun copilului meu despre moarte

DSCF3550

O mamă mă întreabă: „Ce să-i spun copilului meu despre moarte, cum să-i vorbesc? dar răspunde-mi te rog ca pentru un copil, nu ca pentru tine”.

Nu ca pentru mine?! Dar ce crezi tu, că despre moarte eu nu-mi vorbesc mie ca unui copil? Nu sunt nici eu decât un copil în fața morții. Poate că ai o părere prea bună despre preoți și teologie, dar nu-i pune să-i vorbească unui copil despre moarte.

Despre moarte nu poți vorbi decât cu gândurile și cuvintele unui copil care a cunoscut până la vârsta lui doar dragostea și nimic din legăturile mincinoase ale lumii adulților.

Spune-i că moartea e un somn, ultimul somn din care ne vom trezi într-o zi ca să nu mai adormim niciodată. Spune-i că atunci nu va mai fi nici somnul obligatoriu de după-amiază, nici n-o să mai audă când i-e lumea mai dragă, e târziu, du-te la culcare. 

Spune-i că primii care s-au trezit din acest ultim somn au fost o fetiță (Marcu 5,22-43), un băiat (Luca 7,11-16) și un prieten de-al lui Iisus, pe care-l chema Lazăr (Ioan 11,1-45). Chiar, știai că, după ce a înviat din morți, Lazăr a mâncat restul vieții lui numai dulciuri? S-a îndopat numai cu prăjituri. Serios, scrie asta în „Viața” lui. Lucrul acesta o să-i pară tare simpatic copilului tău.

Spune-i că până și fiul lui Dumnezeu a adormit acest ultim somn și că s-a trezit singur a treia zi, s-a grăbit pentru ca El să fie primul care să ne trezească pe fiecare. O să se întâmple asta într-o seară, când grijile zilei s-au dus, ai terminat temele, ai terminat cu obligațiile, poți să te bucuri și să te joci fără grijă.

Ei, și acum surpriza cea mai mare: seara aceea nu se va mai sfârși niciodată! Se vor trezi din somn și mama, și tata, și bunicii, și toți cei dragi, și toți prietenii, ba chiar se vor trezi și toți cățeii și toate pisicile și toți iepurii și toate vrăbiuțele și va începe în cameră o veselie și o hârjoană cum n-au mai fost, pentru că nimeni nu se va mai uita la ceas și nu ne va mai trimite la culcare. Și Moș Nicolae va împărți întruna daruri, și Moș Crăciun va cânta toată seara colinde și ne va citi povești, iar Domnul nostru Iisus Hristos va fi cu noi în cameră și va pune masa pentru toți. Spune-i copilului tău că la masa aceea nu va mai fi mâncare „sănătoasă”, supe și legume imposibile, ci doar pâine caldă și vin roșu din care va putea bea și el, pentru că acela va fi un vin nou (Matei 26,29), care nu va mai face rău nimănui.

Și vom sta cu toți la masă și mai zi copilului tău că nimeni n-o să-i mai spună să facă liniște, să vorbească încet, să se poarte frumos, sau că nu e treaba lui ce vorbesc cei mari, pentru că toți cei mari vor fi atunci copii ca și ei. Iar în seara aceea nesfârșită cei mari își vor cere iertare de la cei mici și vor da în mintea lor.

Spune-i copilului tău să trăiască viața aceasta pe pământ frumos și sănătos, ca să fie pregătit și odihnit și să nu-i fie somn în seara aceea care nu se va mai sfârși niciodată.

Spune toate acestea copilului tău și, din când în când, mai scrie-mi și mie și adu-mi aminte ce ți-am spus pentru el și ce trebuie să cred și eu despre moarte.

Publicat în Jurnal scoțian | 29 comentarii

pâinea din care au mâncat câinii

DSCF3767

Ce aliniere fericită a evangheliilor în această zi (în care „Întâmpinarea Domnului” cade în duminica femeii cananeience) și cum își răspund una alteia!

Într-o parte (Luca 2, 22-40), pruncul Iisus este adus la Templu și dreptul Simeon vestește că mântuirea este „pregătită” și „neamurilor” (păgânilor), nu numai poporului ales al lui Dumnezeu. Apropo, acesta este sensul exact al versetului pe care-l auzim în biserici spus „lumină spre descoperirea neamurilor”: lumină spre descoperire/revelație pentru păgâni.

În cealaltă evanghelie (Matei 15, 21018; vezi și Marcu 7, 24-29), o femeie din „neamurile” Siriei, femeia cananeiancă, primește dovada acestei mântuiri universale, prin credința în Hristos.

„Pâinea” (trupul lui Hristos) s-a măcinat și s-a copt în poporul evreu, dar firmiturile ei vor hrăni toată lumea: despre această pâine-Hristos profețește fără să vrea femeia cananeiancă atunci când spune că „și câinii mănâncă din firmiturile copiilor” (Marcu 7,28).

Nu e nicio umilire a păgânilor în cuvintele Mântuitorului („nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”), e doar o parabolă evreiască, pe care o desființează astfel pe loc, în dialogul cu femeia cananeiancă: altfel, Mântuitorul fusese gata să intre în casa centurionului roman, își făcuse ucenici în Samaria, iar la sfârșit își va trimite apostolii să boteze „toate neamurile” (Matei 28,19). Însă trebuia să-i învețe cu propriile lor cuvinte.

Dar vechea parabolă evreiască răspunde foarte bine și gândurilor de azi ale unor creștini zgârciți cu „pâinea copiilor”. Am auzit de nenumărate ori preoți și simpli credincioși spunând că nu poți pomeni la altar pe neortodocși. Așa ceva este ca și cum ai crede că sângele lui Hristos n-a curs pe cruce pentru toți oamenii, oricât de păcătoși, răi, eretici etc. ar fi ei. Intoleranța drept-credincioșilor să învețe din credința femeii cananeience că măcar o firmitură de prescură pot primi și „neamurile”.

Publicat în Jurnal scoțian | 3 comentarii

șapte despre vameșul Zaheu

DSCF1862

1. L-am întrebat odată pe starețul Clement: de ce căuta Zaheu să-l vadă pe Iisus? Ce-l interesa pe el cum arăta Iisus? Citește cu atenție, mi-a răspuns starețul. Evanghelia nu zice „căuta să-l vadă pe Iisus”, ci „căuta să vadă cine este Iisus” (τίς ἐστιν, Luca 19,3). Un alt profet, ca atâția alții? un alt învățător de lege, un înțelept, poate un zelot venit să-i stârnească împotriva romanilor? Chiar și omul cel mai păcătos nu este mulțumit cu viața lui și caută o rațiune sau mai degrabă o întâlnire care să-l schimbe, dar e sătul de farisei și de morala obișnuită.

2. Bine, am zis, dar Iisus n-a făcut decât să se autoinvite în casa lui Zaheu: „Coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19,5). Ce-a fost așa de extraordinar în întâlnirea asta, ca să-l schimbe pe vameș? Multe, a spus starețul:
Considerația lui Hristos. Păcătoșii sunt obișnuiți să-i disprețuim. Iată ce spune Evanghelia: „toţi murmurau, zicând că Iisus a intrat să găzduiască la un om păcătos” (Luca 19,7). 
Dragostea. Păcătoșii se așteaptă să-i urâm, dar Hristos s-a purtat cu dragoste față de Zaheu. 
Comuniunea. Păcătoșii se știu din start excluși și judecați de cei drepți, dar „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19,10).
Bucuria. Cuvântul Mântuitorului l-a bucurat pe Zaheu, zice Evanghelia (Luca 19,6), or păcătoșii se așteaptă să fie certați de cei drepți, nu poftiți la vreun motiv de bucurie.
Puțină considerație, puțină dragoste, un pic de comuniune și bucurie, iată ce așteaptă de la noi aproapele nostru, ca să-l vadă pe Mântuitorul.

3. Dar de ce zice Evanghelia că s-a suit într-un copac? De ce nu a ieșit în drum ca tot omul, mai ales că nu era un oarecare, era totuși mai-marele vameșilor. E un sens spiritual aici, a răspuns starețul. Ca să-l vezi pe Hristos, trebuie să faci efortul să te înalți un pic dintre păcatele tale, măcar cât te-ai urca într-un copac.

4. Dar de ce zice Zaheu, „dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”? Nu putea să întoarcă o singură dată, n-ar fi fost de-ajuns?
Sunt două înțelesuri aici, a răspuns starețul. Înțelesul literal este că orice păcat te face de patru ori vinovat: întâi față de Dumnezeu, apoi față de conștiința ta, a treia oară, față de cel căruia i-ai greșit, a patra oară, față de societatea pe care ai corupt-o prin păcatul tău. Iată de ce Zaheu a simțit nevoia să-și răscumpere împătrit fărădelegile sale.

5. Iar înțelesul mistic, a continuat starețul, este să ne amintească de cele patru trepte prin care se lucrează păcatul în om: venirea gândului păcătos, primirea gândului păcătos, hotărârea de a face păcatul și, în sfârșit, fapta propriu-zisă. Greșești nu o singură dată păcătuind, ci de patru ori, pentru că de patru ori ai avut ocazia să te oprești.

6. Am spus atunci: vreau și eu să întorc împătrit pentru păcatele mele. Întoarce o dată pentru conștiința ta, a spus starețul, Hristos le-a întors pe celelalte trei pentru tine.

7. Și eu sunt păcătos, am insistat, vreau și eu să mă urc într-un sicomor, să văd cine este Hristos. Urcă-te pe cruce, a spus starețul, de acolo se vede Hristos cel mai bine.

Publicat în Jurnal scoțian | 12 comentarii

trei momente cu Părintele Mitropolit Iosif

MITROPOLITUL IOSIF

Sâmbăta aceasta ne-a vizitat în parohie Părintele  nostru Mitropolit, Înaltpreasfințitul Iosif, și am slujit cu el Sfânta Liturghie.

Prima dată îl întâlnisem pe fugă la Iași, când urma să plec în Scoția, dar îmi amintesc când l-am revăzut la o întâlnire cu preoții din Marea Britanie. Ne întreba pe fiecare: uite, omul are cutare sau cutare suferință, tu ce-i spui despre asta? În schimb, nu a spus un cuvânt despre bani sau despre trebuințele episcopiei sale. 

Înaltul Iosif are un obicei care-i scoate din minți pe preoții săi: își anunță vizita în ultima clipă. Dar mie mi se pare normal: biserica e casa lui, n-are nevoie de invitație ca să vină acasă. Și nici de alte pregătiri speciale. Părintele de la Glasgow îmi povestea că, odată, Înaltul Iosif l-a anunțat într-o dimineață: vezi că diseară ajung la tine. Și ce-ai făcut, zic, ai găsit cameră la vreun hotel? Scoția e o țară în care o cameră bună de hotel se rezervă și cu o lună înainte. De unde să mai găsesc, a zis părintele, l-am culcat acasă la o familie din parohie.

Eu am fost mai norocos, m-a anunțat cu o săptămână înainte. Și sâmbăta asta, cum spuneam, a slujit la Edinburgh și ne-a hirotonit un diacon. Să vă spun trei momente din vizita lui, la care mă tot gândesc.

1) În timpul liturghiei am primit la altar, ca de obicei, pomelnice și prescuri, pentru pomenire. Pentru că a venit multă lume la slujbă, dar și pentru că eram foarte preocupat în altar, n-am terminat de pomenit ultimele două prescuri. Le-am lăsat în coș, pe o măsuță, cu gândul că le voi pomeni duminica viitoare. 

Dar înainte de ieșirea cu Darurile de pâine și vin, Părintele Mitropolit a căutat din ochi coșul cu prescuri, s-a dus acolo, le-a luat pe ultimele două și le-a pomenit cu răbdare până la ultimul nume, fără să-mi spună un cuvânt. Dragostea lui m-a smerit până la lacrimi și m-a făcut să-mi fie rușine de neglijența mea! Atunci mi-am adus aminte de cuvintele lui, pe care le știu pe de rost dintr-o pastorală mai veche de Paști: „Știu toate greutățile prin care treceți și umilințele pe care le îndurați de multe ori. Vă port în rugăciunile mele. Puneți toate cele pe care le trăiți înaintea Crucii lui Hristos!” Mi-am dat seama că acestea nu erau cuvinte goale: el chiar ne purta în rugăciunile lui, atent până și la ultima prescură din altar.

2) Când am început să slujesc la Edinburgh, voiam foarte mult să am copii în altar, să mă ajute la Liturghie, să aprindă tămâia, să iasă cu lumânarea etc., dar nu știu cum se făcea că la primele slujbe veneau numai fete, pe care tradiția le oprește să intre în altar. Așa că până la urmă, de nevoie, am luat ca ajutor o fetiță de 10 ani, pe Alexandra. Poate și în dorul fetițelor mele care acum crescuseră mari. De ani de zile Alexandra este nelipsită de la biserică, știe pe de rost sfânta liturghie și adesea îmi pune întrebări din rugăciunile pe care le citesc doar preoții la slujbă și pe care ea le aude la mine. În plus, pe lângă faptul că suntem cei mai buni prieteni și ne spunem toate secretele, scriem împreună și o carte foarte importantă, Enciclopedia unicornilor.

Dar sâmbătă i-am spus, cu destulă greutate: vine Părintele Mitropolit și de data aceasta nu te mai pot primi în altar, înțelegi. Alexandra a venit ca de obicei la slujbă, împreună cu surioarele ei, Antonia și Ana, și s-au așezat în primul rând din biserică, îmbrăcate frumos, în portul lor popular din Transilvania. Iar la prima noastră ieșire în sobor, deși eram acolo mulțime de preoți, diaconi și ipodiaconi, Înaltul Iosif s-a întors din senin spre Alexandra și i-a încredințat ei toiagul episcopal, pe urmă i-a dat și Liturghierul, și așa a slujit Alexandra cu Părintele Mitropolit. Iar mie mi-a fost încă o dată rușine de necredința mea și mi-am amintit din nou un cuvânt simplu al Părintelui Mitropolit: „Țineţi-vă copiii aproape de voi!”.

3) În sfârșit, l-am așteptat seara la aeroport. A apărut încărcat de bagaje, pentru că de la noi urma să meargă mai departe în altă parohie. Mi-a întins o pungă de cadouri, plină ochi: „Ți-am adus niște cărți de la editura noastră, iar pentru soția și fetițele tale macarons și ciocolată de la Paris.” Iar eu îl așteptasem, pentru că toate restaurantele erau închise la ora aceea, cu două sendvișuri de post, alune și o sticlă cu suc de portocale.

Am scris mai demult despre Înaltul Iosif: este primul episcop în care am recunoscut autoritatea smereniei și a dragostei, nu a funcției sale. În preajma lui ți-e teamă pur și simplu să nu greșești față de dragostea și smerenia lui. Îl mai iubesc și pentru faptul că umblă printre noi cu capul descoperit, fără culionul de mitropolit, blând și luminos, călcând ușor și parcă plutind în anteriul preoțesc, cam cum îmi imaginez eu că umblau sfinții apostoli după ce i-a trimis Mântuitorul Hristos la propovăduire.

Publicat în Jurnal scoțian | 19 comentarii

ce-mi place cel mai mult la Bobotează

Luca

Botezul Domnului în Iordan a fost ca a doua facere a lumii: din nou apă, din nou Duhul lui Dumnezeu care plutește deasupra apei, din nou Cuvântul, din nou glasul Tatălui, din nou îngeri care stau de față la această înnoire a lumii, ca la facerea ei (Iov 38,7). De altfel, lecturile biblice la vecernia zilei (parimiile) încep chiar cu primele versete din Facerea.

Cele mai bune comentarii la această sărbătoare mi se pare că le-a scris Cosma Monahul (în secolul 8) și se găsesc în slujba zilei: „Hristos iese din apă, ridicând împreună cu Sine lumea”, „Pe Adam cel stricat, iarăşi îl zideşte în apele Iordanului”.

Prima facere n-a mers bine. Ea se făcuse omului, din vina lui, desigur, „mormânt aşternut cu apă”, cum zice Sfântul Ioan Damaschinul, în canonul zilei. De aceea vine însuși Hristos să mântuiască facerea lumii, apa este sfințită din nou și, de-acum înainte, ea îneacă numai păcatele, nu și păcătosul.

Se întâmplă cu apa profeția din psalmi: „Marea a văzut şi a fugit; Iordanul s-a întors înapoi” (Psalmul 113,3). Dar semnificația acestor schimbări de curs este spirituală, nu hidraulică, ne tălmăcește tot Cosma Monahul: „Când cu arătarea Ta ai luminat toate, atunci marea cea sărată a necredinţei a fugit, iar Iordanul, cel ce curgea în jos, s-a întors, ridicându-ne pe noi la cer.” Așa că cei care în aceste zile tot pândesc la Iordan curgerea lui înapoi și momentul celei mai bune poze ar trebui să caute mai degrabă în ei înșiși curgerea lui la cer.

Dar cel mai mult la Bobotează îmi place că Sfânta Treime s-a arătat nu în temple, nu în locuri sfinte, nu în ritualuri, nu preoților, nu învățaților acestei lumi, ci exact acolo unde se adunase mulțimea păcătoșilor și unde se mărturiseau păcatele. Dumnezeu se arată acolo unde se mărturisesc păcatele. Pocăința (μετάνοια) înseamnă literal ‘schimbare’, ‘răzgândire’. Cine spune că nu l-a întâlnit pe Dumnezeu înseamnă că nu este încă pregătit să se schimbe.

În rest, constat cu dezamăgire că troparul Bobotezei este scris tot strâmb pe multe site-uri, chiar și după „anul omagial al traducătorilor de cărți bisericești”: „… şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului…”. Verbul βεβαιόω înseamnă ‘a confirma’, ‘a întări’, ceea ce vrea să spună că prezența Duhului Sfânt ‘a confirmat / a întărit’ glasul neîndoielnic (ἀσφαλής) al Tatălui („acesta este Fiul meu cel iubit”), așadar: „şi Duhul în chip de porumbel a întărit adevărul cuvântului” (literal e și mai poetic: a întărit neîndoiala cuvântului).

La mulți ani de ani de neîndoială, de schimbare în bine și de vedere a lui Dumnezeu!

Publicat în Jurnal scoțian | 23 comentarii

sărbătoarea picioarelor goale

Peste 200000 de copii din România trăiesc în sărăcie, iar zeci de mii de fete (majoritatea mame) trăiesc din prostituție. Acești copii nu vor găsi astăzi nimic în ghetele lor, așa cum nicio minune nu le va opri pe aceste fete să iasă din nou pe stradă, ca în fiecare zi.

Sfântul Nicolae nu este o sărbătoare a ghetelor pline, ci o amintire a picioarelor goale. Și a unui episcop care, odată, vizita casele săracilor, răscumpăra cu aurul său sufletele pierdute și apăra dreptatea asupriților înaintea conducătorilor politici, riscându-și funcția și viața.

Sărbătoarea Sfântului Nicolae n-are nicio legătură cu obiceiurile noastre de a ne face daruri și nici nu inaugurează luna cadourilor. Ea este testamentul social lăsat Bisericii noastre, pentru toți săracii și oropsiții care așteaptă de la ea cea mai mare minune, mai mare chiar decât trei pungi de galbeni: cuvântul ei în apărarea lor.

Publicat în Jurnal scoțian | 11 comentarii

săracul căruia nu i-a rodit țarina

saracul

Să observăm că nu întâlnind vreun bogat spune Mântuitorul pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12,16-21), ci după discuția cu un om simplu („cineva din mulțime”), care-i ceruse ajutorul la împărțirea unei moșteniri între el și fratele său.

Și ce mare moștenire putea să aibă un gură-cască? Era vorba poate de o casă, poate de o bucată de pământ, lucruri pentru care se ceartă de obicei frații după ce-și duc părinții la groapă. În parohia mea de țară erau doi frați care se judecaseră câțiva ani pentru o drujbă pe care le-o lăsase tatăl lor și, până la urmă, s-a ajuns între ei și la moarte de om.

Niciodată de când sunt preot n-am citit în biserică această pericopă fără cele trei versete de dinaintea ei, care mi se pare că-i întregesc înțelesul: 

13. Zis-a Lui cineva din mulţime: Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea. 14. Iar El i-a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi? 15. Şi a zis către ei: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale. 16. Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina etc.”

Să nu te miri că în mințile multor săraci se găsesc gândurile bogaților, spunea starețul Clement. Mântuitorul zice că unde este comoara ta acolo va fi și inima ta, dar adevărul e că toate inimile oamenilor sunt în același loc: într-un trup lacom și nesătul.

Bogatul este stăpânit de bogăția lui, săracul este stăpânit de gândul la bogăție.

Bogatului îi rodește țarina și nu mai are nicio grijă, săracul visează și el să-i rodească țarina, ca să nu mai aibă nicio grijă.

Bogatul își spune: cu bogăția mea pot să fac asta sau asta. Săracul se gândește: dacă aș fi bogat, aș face asta sau asta. 

Bogatul se gândește toată viața cum să-și înmulțească bogăția, săracul se gândește cum să ajungă la ea. Iar dacă bogatul și-a câștigat bogăția în mod necinstit, săracul îl invidiază că n-a avut și el norocul lui.

Săracul care gândește cu gândurile bogatului e doar un bogat căruia nu i-a rodit încă țarina. Inimile lor sunt îngropate în același pământ, iar la judecată nu va fi niciun loc special pregătit bogaților: vor fi laolaltă și cei care s-au încrezut în bogăție, și cei care și-au trăit viața doar cu visul ei.

***

Limita dintre bogăție și sărăcie este destul de fluidă în conștiința oamenilor, dar întotdeauna în jos: nimeni nu se consideră bogat atâta vreme cât există alții mai bogați, cu care să se compare.

Sau cum i-a spus odată un milionar unui prieten de-al meu, un student amărât dar cu viitor de mare scriitor, pe care-l invitase la restaurant: „Sunt în lume oameni săraci, nu ca noi”. Și a lăsat să-i scape un oftat de compasiune. Așa se face că nu doar săracii gândesc cu gândurile bogaților, dar și bogații gândesc la fel de des cu gândurile săracilor.

Apropo de restaurant, citeam undeva că primul bogătaș al țării, Ion Țiriac, ar fi spus că s-a considerat bogat abia în ziua când a intrat într-un restaurant fără să-l mai intereseze prețurile. Nu mă mir că a așteptat atâta, zgârcitul! Eu, pe la 20 de ani, conduceam un ziar, aveam șofer personal, îmi invitam prietenii la cele mai bune cârciumi din oraș iar la sfârșit ceream să mi se trimită nota la redacție. Eram un risipitor, dar nicio secundă nu-mi trecea prin cap să mă consider un om bogat.

Ideea mea despre bogăție a fost întotdeauna focul. Mi-am spus că în ziua când am să am o casă fie și cât jumătate de bucătărie, dar în care voi avea un șemineu în care să fac focul, atunci am să fiu cel mai bogat om din lume. Într-un fel, și eu, și Țiriac venim din același imaginar primitiv al bogăției: pentru el, mâncarea, pentru mine, focul. 

Nu este nimic nou în gândurile oamenilor despre îmbogățire: toate se trag din reflexele ancestrale ale omului, iar cel mai puternic dintre toate este acesta: frica de moarte. Omul a crezut mereu că bogăția este singura garanție că fiara înfricoșătoare nu va năvăli peste noapte în peștera lui, călcându-l în picioare.

De când s-a lăsat frigul fac focul în fiecare seară și ne tragem fotoliile în fața șemineului. Dumnezeu își întinde picioarele la foc, eu îmi torn un pahar de vin, deschid o carte și-i mai citesc din când în când. Pe asta o știu, zice Dumnezeu. Copiii mei se joacă în liniște în camerele lor de sus. În cuptor se coc prescurile pentru liturghia de a doua zi. Sunt deștept, sunt sănătos, dacă am chef urc pe munți sau cobor cu caiacul pe râurile Scoției, până la insulele de nisip din ocean. Sunt cel mai bogat om din lume. Și totuși, după ce Dumnezeu ațipește, și cartea se închide, și nu mai e nimic nou de spus, și focul se stinge, fiara se prelinge în cameră și suflă în urechea mea gândul care mă îngheață: te gândești câte lucruri bune ai putea face dacă ai câștiga la loto?

***

Bogatul a vrut ceva bun pentru el: „Suflete, odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani” (Luca 12,19). Și el, săracul, n-a apucat dimineața. Câte greșeli doar într-un singur gând! 

„Suflete!” – dar sufletul omului e în mâna lui Dumnezeu și nu omul este stăpân pe el.

„Odihnește-te” – dar singura odihnă e Hristos, cel care a spus „veniți la Mine și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28).

„Mănâncă” – dar nu mâncarea trecătoare, ci „pâinea vieții”, pe care de o va mânca cineva „nu va mai flămânzi niciodată” (Ioan 6,35).

„Bea” – dar nu băutură trecătoare, ci sângele lui Hristos „care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26,28)

„Veselește-te” – dar nu la vederea țarinii trecătoare, ci pentru cuvântul lui Hristos care spune „bucurați-vă, căci plata voastră multă este în Ceruri!” (Matei 5,12).

„Pentru mulți ani” – dar nu pentru anii vieții tale, trecători peste noapte ca floarea câmpului, ci pentru veșnicia din care nu va mai fi trecere.

Bogatul a vrut ceva bun pentru el, dar n-a știut unde să caute. A pus săgeata, a încordat arcul, dar a tras în direcția greșită. Exact acesta este sensul literal al verbului grecesc ἁμαρτάνω (‘a greși’, ‘a păcătui’): a rata ținta.

***

Rugăciune: „Sărăcie şi bogăţie nu-mi da, Doamne, ci dă-mi pâinea care-mi este de trebuinţă” (Pildele lui Solomon 30,8).

Publicat în Jurnal scoțian | 7 comentarii

despre buna întrebuințare a foamei

DSCF7544

1. Am ajuns odată la starețul Clement într-o zi de post. Hai să te pun la masă, zice el. Mulțumesc, zic, nu mi-e foame, am mâncat acasă. Da’ nu postești? s-a mirat el. Ba da, dar v-am spus, tocmai am mâncat acasă, nu mi-e foame. Păi cum postești, dacă zici că nu ți-e foame? a zâmbit avva.

2. Starețul spunea: a posti înseamnă a flămânzi. O zi de post la sfârșitul căreia nu suntem flămânzi e o zi de post ratată, chiar dacă am mâncat de sec. Postul înseamnă foame și înfometare de bună voie, ca să ne amintim că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).

3. Starețul avea la masă un obicei: își turna ciorba într-o farfurie, nu în castron. Încercați să puneți un polonic de ciorbă într-o farfurie și să o mâncați cu lingura. Așa o mânca el. Nouă însă ne umplea castroanele până sus și chiar de mai multe ori. Și asta am învățat tot de la el, mai înainte de a o fi citit în cărți: ai dreptul să pui foamea doar asupra ta, nu și asupra aproapelui tău. Postul care Îmi place, zice Domnul, „este să dai pâinea ta celui flămând și să saturi sufletul amărât” (Isaia 58,10).

4. Mâncarea de post nu înseamnă nimic, spunea starețul.  Când aducem la biserică ulei, prescuri, vin, tămâie etc., ele sunt doar simple materii până la rugăciunea de sfințire a lor. Abia atunci ele devin: untdelemnul bucuriei, trupul și sângele Domnului, mireasma sfinților etc. Așa și mâncarea de post, nu înseamnă nimic până nu o sfințim prin rugăciune.

5. Mai zicea: cine vrea să mănânce în post brânză vegetală și cârnați de soia e ca un bețiv care bea bere fără alcool. El nu caută să taie patima lui, ci doar să o amăgească.

6. Dar tot el a făcut odată următorul lucru. Eram la el în chilie, într-o zi de post. Tocmai primise de la Sfântul Munte o sticlă de ouzo. Eu o făceam pe sfântulețul, dar tot trăgeam cu coada ochiului: ce-aș mai bea un uzache! Apoi mă rușinam de gândul meu păcătos: e post, nu te gândești?, plus că-i dimineață și n-ar fi bine să bei pe stomacul gol. Și tot așa, pătimind de gânduri, până când starețul Clement a luat sticla, a desfăcut-o și mi-a turnat un păhărel fără să spună un cuvânt. Cea mai înaltă formă de asceză este dragostea care se coboară la neputințele aproapelui.

7. Cei care nu pot ține tot postul ar trebui să țină măcar câteva zile. Iar dacă nu pot nici atât, măcar o zi. Și dacă nu pot nici o zi întreagă, să postească măcar o seară.  Așa se spune în Scriptură despre lucrătorii tocmiți la vie (Matei 20,1-16): unii au ieșit la lucru de dimineață, alții pe la prânz, alții după-amiază, iar alții abia spre seară. Dar și aceștia din urmă au fost primiți de Stăpânul viei, pentru că măcar au ieșit în drumul lui. Așa e și cu postul. Dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă în drum măcar spre seară.

8. Când eram preot la țară, aveam în parohie niște oameni amărâți care munceau la oraș, în construcții. Plecau vară-iarnă cu noaptea-n cap și se întorceau pe întuneric. Voi cum postiți? i-am întrebat odată, la spovedanie. Postim și noi cum putem, mi-au răspuns. La muncă ne luăm pâine cu slănină, dar seara, când ajungem acasă, mâncăm borș de post. Când i-am povestit asta starețului Clement, mi-a răspuns: „Postul lor e mai greu decât al tău, care mănânci toată ziua sărmăluțe de post și nici nu te rupi cu munca.” De aceea, zic încă o dată: dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă măcar spre seară, că s-ar putea să primească plata celor dintâi.

9. L-am întrebat pe starețul Clement: de ce postim? Mi-a răspuns: întrebarea nu este de ce postim, ci pentru cine postim. Orice facem în Biserică trebuie să facem pentru Hristos și ca să ajungem la Hristos.

Publicat în Jurnal scoțian | 4 comentarii

„Cartea întâmplărilor”

Screen Shot 2019-11-13 at 21.57.10

Sunt onorat să public o povestire în volumul colectiv Cartea întâmplărilor. Mistere, ciudățenii, uimiri (Editura Humanitas), alături de Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Corina Şuteu, Gabriel Liiceanu, Cristina Cioabă, Gabriela Tabacu, Monica Pillat, Florin Bican, Ioana Nicolaie, Augustin Cupşa, Marie-France Fauvet, Steinar Lone, Andreea Răsuceanu, Bogdan Răileanu, Mihaela Miroiu, Adriana Bittel, Marius Chivu, Alina Pavelescu și Jean A. Harris.

Lansarea volumului, coordonat de scriitoarea Tatiana Niculescu, are loc astăzi 14 noiembrie, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (din păcate, nu pot fi prezent la eveniment).

Publicat în Jurnal scoțian | 10 comentarii

și ea murea

Luca

Mântuitorul merge spre casa lui Iair, unde fata acestuia, „ca de 12 ani”, trage să moară (Luca 8,41-56). Pe drum, o femeie bolnavă de 12 ani de o „scurgere de sânge” se atinge pe furiș de haina Lui și se vindecă pe loc.

Dar Mântuitorul nu spune „am simțit o putere ieșind din Mine” (ca în traducerea sinodală), ci literal „am cunoscut o putere etc.” (ἔγνων). Orice act de mântuire al lui Dumnezeu este un act de cunoaștere a celui credincios. Mântuirea este Dumnezeu cunoscându-se din nou în omul care se străduiește să împlinească voia Lui. (De aceea lucrătorii fărădelegilor vor auzi de la El „niciodată nu v-am cunoscut pe voi”, Matei 7,23.)

Un fragment din evanghelie în care se întretaie două drame, comunicându-și ca în oglindă termenii și simbolurile: de-o parte, o fată de 12 ani, de cealaltă parte, o femeie bolnavă de 12 ani; o fată la vârsta primei „impurități”, o femeie ostracizată de legea care o considera „impură”; o fată pe moarte, o femeie ca și moartă; o fată de mâna căreia se va atinge Iisus, o femeie a cărei mână atinge haina lui Iisus; o fată înviată dincolo de ochii lumii, o femeie vindecată pe furiș; o înviere pentru credință („crede numai, și fiica ta se va mântui”), o vindecare prin credință („credința ta te-a mântuit”).

Citiți-le împreună, pare a spune Luca. Suferințele noastre individuale sunt atât de diferite și totuși se pot privi ca în oglindă, își comunică în esență termenii și durerile, își ies în cale și se intersectează până la urmă în singurul drum care le poate duce pe toate la mântuire: Hristos.

Mai suflând un pic praful de pe traducerea sinodală, descoperim și aici geniul literar al scriitorului care găsește „cuvintele potrivite, iar acestea sunt simple”. Un singur cuvânt aduce scena morții iminente a fetei la o tensiune narativă maximă: „Avea numai o fată, ca de doisprezece ani, și ea murea”  (gr. ἀπέθνῃσκεν). 

Fraza rămâne pur și simplu suspendată în aspectul imperfectiv al verbului, căruia îi lipsește orice determinare completivă (murea cu zile, murea în chinuri, murea de o boală etc.). Nu „trăgea să moară”, nu „era pe moarte” (ca în traducerea sinodală), construcții perifrastice banale, ci murea chiar atunci, sub ochii cititorului, care parcă îi vede agonia nesfârșită în acest cuvânt.

E ca diferența dintre scena unei ambulanțe gonind pe străzile unui oraș cu sirenele urlând și scena unui dormitor în care zace un muribund. Personajul din prima scenă moare, cel de-al doilea este pe moarte, asta e diferența pe care o știe orice scriitor bun.

Publicat în Jurnal scoțian | 5 comentarii

o minune care trece prin rărunchii lui Hristos

ispita

Nu-i alta mai frumoasă și mai de folos zăbavă în viața omului decât cetitul Evangheliei, după ce se satură de prostiile de pe facebook.

Așadar, ajuns la poarta cetății Nain, Mântuitorul învie pe fiul mort al unei femei văduve, sub ochii mulțimii care-l ducea la groapă.

Evanghelia tânărului din Nain (Luca 7,11-17) este de o simplitate narativă care te face aproape să ratezi dimensiunea profetică a episodului. Căci de o profeție printre rânduri este vorba în acest text despre o mamă, un fiu („singurul ei născut”), moarte și înviere. Hai, c-am spus aproape totul!

Surprinde din capul locului că Mântuitorul se oprește să facă această minune fără să i-o ceară nimeni, ca în atâtea alte dăți. Doar „văzând” o mamă care-și ducea copilul la groapă. Nu vrea să știe nimic, n-o întreabă nimic pe biata femeie (crezi tu?, vrei tu? etc.) și nici nu găsește potrivit să amintească acum vreo învățătură despre înviere, adormire, credință, viața de apoi etc. (ca la învierea fiicei lui Iair sau a lui Lazăr). Dialogul obișnuit din jurul altor minuni este acum redus la cele două cuvinte, singurele, pe care Domnul i le adresează femeii: „Nu plânge!”. 

Acest plâns pare unica rațiune pentru care vom asista la o minune, – dar în ce fel? oare nu atâția alții își plângeau morții? de ce se oprește Mântuitorul la această femeie care nu-i cere nimic? de ce nu zice și acum „lasă morții să-și îngroape morții lor”? 

Tot ce ne spune Evanghelia este că, „văzând-o”, Mântuitorul „a fost mișcat până în adâncul rărunchilor (ἐσπλαγχνίσθη)”. Aceasta e traducerea literală a verbului grecesc, nu „i s-a făcut milă” (ca în traducerile moderne), expresie lipsită de orice intensitate semantică în acest context și care sugerează mai degrabă o compătimire formală. Rărunchii, măruntaiele (σπλάγχνα) erau pentru semiți sediul afectelor generale și în Scripturi se găsesc expresii precum „rărunchii îndurării lui Dumnezeu” sau „rărunchi de milă” acolo unde în traducerile de azi se citește doar „mila lui Dumnezeu”.  

Dar ce a „văzut” Domnul (și numai El) în femeia aceea și de ce l-a mișcat până în adâncul inimii? Scena de la poarta cetății Nain este ceea ce se cheamă în teologie un typos, o prefigurare, o anticipație profetică: văduva Nainului care-și plânge fiul mort, „singurul ei născut (μονογενής)” (Luca 7,12), este imaginea Fecioarei Maria, văduva lui Iosif, care la poarta unei alte cetăți va plânge curând moartea „singurului ei născut” – „μονογενής” (Ioan 1,14.18; 3,16.18 etc.).

În chipul femeii văduve din Nain Mântuitorul își mângâie cu cuvintele „Nu plânge!” propria sa mamă, iar minunea învierii copilului trebuie să se întâmple și urmează în mod firesc, pentru că și Maria și-a văzut copilul înviat. În drama unei femei simple se insinuează un episod profetic, cu drama sa proprie care răscolește rărunchii lui Hristos.

Publicat în Jurnal scoțian | 7 comentarii

starețul și soldățelul de plumb

clement

Ce este credința în Dumnezeu, l-am întrebat odată pe starețul Clement. Credința în sine nu e nimic, mi-a răspuns el. Adu-ți aminte că „și dracii cred și se cutremură” (Iacob 2,19). Credința e cel mai înșelător sentiment, pentru că pe toate celelalte poți să le simți foarte clar, bucuria, teama, căința, curajul, ura etc., dar despre credința ta în Dumnezeu nu știi de fapt nimic. De aceea și mulți oameni își spun atât de ușor „am credința în inima mea, nu mai trebuie să fac altceva”. Tu poate crezi că-l iubești pe Dumnezeu, dar în adâncul sufletului tău cel mai mult și mai mult vrei de fapt să câștigi la loto.

De aceea, nu există credință măsurabilă în sine, abstractă, ci doar fapte de credință. Credința e mereu o faptă care te pune la încercare. Ce era credința lui Adam, în Rai? Ascultare de Dumnezeu. Ce-a fost credința Evei, după ce și-a spus „am dobândit om de la Dumnezeu”? Speranță. Care a fost credința poporului ales? Legea lui Moise. Și ce credință ne-a adus Mântuitorul? Dragostea, adică jertfa.

Credința în Dumnezeu este câte ceva din fiecare faptă bună care te pune la încercare în numele Lui: ascultare, speranță, poruncă, dragoste, spirit de jertfă, milă și celelalte. În afara faptelor, așadar, nu există credință, de aceea Iacob mai spune „credința fără fapte este moartă” (2,20).

Totuși, am zis eu, sunt mulți oameni care fac atâtea fapte bune, fără să aibă o credință în Dumnezeu. Foarte bine, a zis el, și vor avea răsplata lor, dar știi care e diferența dintre tine și ei? Tu ești un soldat care știe pentru cine luptă, în timp ce ei sunt soldați care se luptă frumos, dar nu știu nici țara pentru care se luptă, nici pe împăratul ei. Ei luptă de dragul artei militare, a zâmbit starețul. Dar noi ne luptăm cum spune Pavel, „alergăm nu ca la întâmplare, ne luptăm nu ca lovind în aer” (1 Corinteni 9,26).

Am înțeles ce e credința, am zis eu, dar spuneți-mi ce este necredința. De ce spune tatăl acela din Evanghelie „cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9,24)? Cum poți să crezi și să nu crezi în același timp? Eu cred în Dumnezeu și mă străduiesc să fac faptele bune de care ziceți, dar iată că mă încearcă necredința, îndoiala, „răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac” (Romani 7,19). Sunt un soldățel, dar unul de plumb, am oftat eu.

Mai întâi, a zis starețul, trebuie să-ți atrag atenția că tatăl copilului nu spune „ajută necredinței mele”. Din această traducere aproximativă ai putea înțelege chiar că Evanghelia încurajează necredința. De fapt însă, tatăl spune literal „sări în ajutorul (βοήθει μου) necredinței mele”. βοήθει μου era și strigătul soldatului aflat în dificultate pe câmpul de luptă, chemarea în ajutor, – așa cum βοήθεια erau trupele auxiliare, întăririle. 

Tatăl acela care vine la Mântuitorul simte că necredința lui este un câmp de luptă pe care trebuie să ceară ajutor, nu să facă pe eroul. Așa e și credința ta, soldățelule, – a încheiat starețul – un câmp de luptă pe care cea mai mare rușine e să dezertezi, nu să ceri ajutorul.

Publicat în Jurnal scoțian | 8 comentarii

ce se mai întâmplă în Jormania liberă sezonul 2019*

nobel

În ultimul episod, Conducan ajunge la peste 40 la sută în sondaje și Pesedanul e în pragul dezastrului. Cu liderii săi aruncați în pușcărie sau total compromiși, Pesedan este acum pe făraș. Tensiunea plutește în aer. Telespectatorii nu înțeleg totuși de ce conducătorii Pesedan, câți au mai rămas, se poartă atât de prostește. Bine, să ne amintim că n-au strălucit nici în celelalte episoade, dar acum par mai proști ca niciodată. Ce se întâmplă, oare știu ei ceva??

Cei mai îngrijorați sunt însă membrii serviciului Secan (de Informații Telefonice – S.I.T.) și prietenii lor corupți, care controlează și prăduiesc Jormania. Dacă Pesedan va intra în colaps, după cum se pare, vor ajunge cu toții la pușcărie. Cu orice preț au nevoie de o minune. Sau e cazul să apară un erou. Sau mai bine și una, și alta, știut fiind cultul jormanilor pentru minuni și eroi.

Când totul pare pierdut, serviciul Secan face o mutare genială: profită de emoția generală declanșată de o crimă multiplă și-l aruncă în luptă pe căpitanul sub acoperire Cumpan. Cumpan se înscrie în campania prezidențială și promite să-i aducă în fața justiției pe autorii crimei și mai ales să descopere cadavrele.

Telespectatorii mai inteligenți se amuză, nu se poate așa ceva, Cumpan e un impostor penibil, dar mii și mii de jormani cu drept de vot urmăresc filmul cu sufletul la gură. Și din episoadele anterioare știm deja că telespectatorii inteligenți n-au niciodată dreptate.

În ultimele zece minute vine și minunea. Lovitură de teatru! Căpitanul sub acoperire Cumpan rezolvă misterul crimei multiple, cu informații de la Secan, bineînțeles, dar asta nu se mai arată în film. Cumpan devine peste noapte erou național. Ultimele cadre ni-l arată într-o secvență memorabilă dansând cu soția sa în Piața Victoriei, în timp ce Conducan este surprins într-o librărie cumpărând o culegere de fizică.

Ce se va întâmpla în episoadele următoare?? Va fi ales căpitanul Cumpan președintele Jormaniei? Îl va spulbera el pe puternicul Conducan? Va profita Pesedan de acestă lovitură pentru a se regrupa împreună cu membrii Secan în spatele lui Cumpan? Totul este posibil în Jormania liberă, să-i lăsăm pe producători să ne uimească cu imaginația lor.

*în memoria lui Ioan Petru Culianu, profetul Jormaniei libere

Publicat în Jurnal scoțian | 5 comentarii