nimic nu există până nu este spus

Avem în evanghelia Bunei-Vestiri (Luca 1,24-38) încă un exemplu de traducere superficială, neatentă la subtilitățile Logosului: „Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1,37).

Ceea ce Biblia sinodală traduce aici prin „nimic” este, de fapt, grecescul ῥῆμα / rhẽma: vorbă, cuvânt rostit. În limba greacă, versetul este: ὅτι οὐκ ἀδυνατήσει παρὰ τοῦ Θεοῦ πᾶν ῥῆμα, iar traducerea sa literală: „Căci nu va fi fără putere de la Dumnezeu tot ce-i rostit.”

Sau cu un pic de grijă la stil: „Nimic din ce este spus nu va fi fără putere la Dumnezeu.”

Și acum să înțelegem textul. Fecioara Maria se întreba cum îl va naște pe Fiul lui Dumnezeu, de vreme ce nu cunoaște bărbat. Arhanghelul o încredințează că Duhul Sfânt va coborî peste ea și puterea Celui Preaînalt o va umbri, apoi îi amintește că și Elisabeta, „cea stearpă”, era însărcinată în luna a șasea. Și continuă:

„Nimic din ce este spus nu va fi fără putere la Dumnezeu.” Accentul cade în această sentință pe ceea ce este spus, iar nu pe o atotputernicie a lui Dumnezeu, a cărei afirmare în acest context ar fi aproape banală (cum rezultă din traducerea sinodală).

Fecioara va naște, deși nu știe de bărbat; Elisabeta va naște, deși este bătrână și stearpă. Pare absurd, însă totul este rhẽma toũ Theoũ, „cuvântul spus de Dumnezeu”.  Cuvântul lui Dumnezeu conține însăși puterea sa de împlinire. Și de aceea, „nimic din ce este spus nu va fi fără putere la Dumnezeu.”

Fecioara ascultă, crede și îi răspunde arhanghelului cu același cuvânt: „Fie mie după cuvântul (rhẽma) tău!”

Să ne amintim că și la stejarul de la Mamvri, Avraam aude de la îngerul Domnului aceleași cuvinte: „Sarra va avea un fiu!” (Facerea 18,10). Sarra a râs în inima ei: sunt bătrână, și Avraam e bătrân, cum să mai avem un fiu? Dar îngerul Domnului îi răspunde și ei cu aceleași cuvinte din evanghelia de azi a Bunei-Vestiri: „ce este spus (rhẽma) nu va fi fără puterea lui Dumnezeu”. Iată cum sensurile Scripturii se cheamă unele pe altele și după 2000 de ani, ca apele care se întorc continuu la matcă!

Nimic nu există până nu este spus, iar dacă e spus cu puterea lui Dumnezeu naște fii și din fecioară, și din stearpă.

nu există niciun motiv omenesc pentru a ierta

un exercițiu spiritual pentru prima săptămână din Postul Mare

Care este taina iertării și cum poate ajunge să elibereze un suflet îngreunat de atâtea ranchiuni și neiertări? Unde aflăm inima iertării, se întreba filosoful francez Vladimir Jankélévitch*, înțelegând prin această inimă „adeziunea pasionată, convingerea entuziastă, spontaneitatea, elanul bucuriei”, fără de care, îl parafraza pe Pavel, iertarea nu este decât „aramă sunătoare și chimval răsunător”?

Mai întâi, el stabilește ce nu este iertarea și ce confuzii ne pândesc atunci când încercăm (fără succes) să iertăm.

1) Iertarea nu este totuna cu scuza. A ierta nu înseamnă a scuza. Între ele este o diferență tot atât de mare ca între un dar pe care-l oferi gratuit și un bun pe care-l pui în vânzare (atunci când aștepți scuze). Iertarea este gratuită, scuza este motivată, de aceea, spune Jankélévitch, „există lucruri care nu pot fi scuzate, dar nu există lucruri de neiertat”. Amintiți-vă de parabola datornicului nemilostiv (Matei 18,23-25) și cum Omul-Împărat îi iartă zece mii de talanți, fără ca acesta să aibă vreo scuză pentru datoria sa. Iertarea survine gratuit și instantaneu, din grația Stăpânului.

2) Iertarea nu este mărinimie sau clemență, pentru că acestea sunt acte egoiste și unilaterale, aproape „o formă de dispreț” față de ofensator, „o iertare fără interlocutor”, – după cum generozitatea nu este iubire și nici milostenia, milă (despre asta, am scris aici). Iertarea presupune relație personală cu celălalt, asumarea sa și deschiderea spre el, așa cum tatăl iese înaintea fiului risipitor, împreună-eliberare a ofensatului și ofensatorului, altfel ea nu este decât un solilocviu motivațional menit să panseze superficial o conștiință rănită.

3) După cum unilaterale și intranzitive sunt deopotrivă iertarea „psihologică” („iert răul care mi s-a făcut mie”) și cea „morală” („iert răul pur și simplu”): în ambele cazuri nu este vorba de iertare (căci lipsește cel iertat), ci de forme acomodabile cu ofensa sau, cum spune Jankélévitch, încercări de „integrare” a ei.

4) Iertarea nu este rezolvată nici de uitarea ofensei, pentru că, amintește filosoful francez, „omul care uită are o memorie, dar nu se servește de ea”. Ceva din amintirea greșelii de neiertat va dăinui mereu în subconștientul celui ofensat, împreună cu ranchiuna refulată, așteptând doar clipa cea mai potrivită să răbufnească. De aici și expresia odioasă „te iert, dar nu te uit”.

5) Iertarea, în fine, nu așteaptă ispășirea ofensei sau răscumpărarea greșelii (și nici măcar exprimarea regretelor din partea celui care a greșit) -, aceasta fiind cea mai mare neînțelegere în privința iertării. Iertarea care așteaptă răscumpărarea greșelii este un non-sens, după cum, spune Jankélévitch, despre un condamnat care-și ispășește pedeapsa în închisoare „nu putem spune, în ziua eliberării sale, că iese iertat”, ci doar că și-a ispășit pedeapsa:

„Iertarea are rost atunci când injuria rămâne neispășită și greșeala nereparată.” Și încă:

„A ierta înseamnă a-l scuti pe vinovat de pedeapsă, sau de o parte din ea, sau de a-l elibera înainte de ispășirea pedepsei.” Fiul risipitor nu mai poate repara greșeala cheltuirii nesăbuite a averii părintești și își cunoaște foarte bine osânda („fă-mă ca pe unul dintre argații tăi”), dar tatăl iubitor îl scutește de umilință și-l eliberează înainte de ispășirea oricărei pedepse.

***

Ce este atunci iertarea, dacă nimic din cele amintite mai sus și nici toate la un loc (scuză, mărinimie, clemență, automotivație, uitare, răscumpărare), în care ne puneam atâtea așteptări, nu o pot circumscrie? Nu numai că nu o acoperă conceptual, dar, mai ales, n-au putere să elibereze cu adevărat sufletul de ranchiună și neiertare.

Ca să nu o mai lungesc, e inutil să căutăm iertării vreo rațiune : „înseși rațiunile iertării”, dacă acestea ar fi de găsit, „anulează rațiunea de a fi a iertării.” De fapt, în realitate, dacă avem atâtea motive pentru realizarea justiției, nu există niciun motiv omenesc pentru a ierta! Din partea noastră e de așteptat, desigur, să primim scuzele cuiva sau să-i arătăm mărinimie, dar nimic rațional nu poate pretinde de la noi iertarea instantanee și totală a aproapelui.

Iertarea este grație (har) în stare pură pe care o acordăm aproapelui nostru, de aceea Jankélévitch o compară mereu cu iubirea: nu iertăm „pentru că”, așa cum nu iubim „pentru că”. Iertăm pentru a grația vinovatul și, de aceea, iertarea nu poate să aibă nicio dreptate, dimpotrivă, ca act de grațiere „întoarce spatele direcției pe care ne-o indică justiția”. Nu există o cauză a iertării, așa cum nu există o cauză a iubirii: „iubirea face vrednic de iubire ceea ce iubește ea”. Nu e nimic rațional în iertare, așa cum nicio rațiune nu justifică iubirea, spiritul de jertfă sau sacrificiul suprem pentru aproapele: acestea sunt, spune filosoful francez, „la granițele eshatologice ale iraționalului”:

„Când o crimă nu poate fi nici justificată, nici explicată, nici înțeleasă măcar, când, după ce tot ce putea fi înțeles a fost înțeles, atrocitatea crimei și evidența copleșitoare a răspunderii sar în ochii tuturor, când atrocitatea nu are circumstanțe atenuante și niciun fel de scuze, când trebuie să renunți la orice speranță de regenerare, atunci nu mai este nimic de făcut decât să ierți: în disperare de cauză, iertarea este supremul recurs și cea de pe urmă grație; în ultimă instanță, iertarea este unicul lucru care a mai rămas de făcut.”

Iertarea lui Vladimir Jankélévitch este, la propriu, nebunie curată („iertarea nebună”), din aceeași specie a nebuniei credinței (1 Corinteni 1,21-27), de aceea, la capătul unui excurs filosofic epuizant, căutarea sa își găsește odihna numai în cuvântul lui Dumnezeu: „Numai Biblia a cunoscut cu adevărat iertarea”, spune el. Și am putea adăuga până la capăt: iertarea paradoxală împotriva propriei sale Legi, chiar împotriva dreptății divine, iertarea care, „unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5,20), o frază pe care filosoful francez o amintește de multe ori în cartea sa.

Hristos face din iertare evenimentul ei instantaneu, gratuit, total, necondiționat și ne lasă în El puterea și modelul iertării ca nebunie a credinței noastre.

***

Să recitim acum cuvintele din rugăciunea domnească: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Nu reciprocitatea iertărilor între noi și Dumnezeu este sensul lor adânc, nu servicii de iertare la schimb, ci modelul iertării care ni se propune. Ni se va ierta precum iertăm: cu iertarea cu care iertăm ni se va ierta.

Dacă n-am iertat, nu ni se va ierta (Matei 6,15), dar nu ca răzbunare a lui Dumnezeu, ci pentru că, neștiind ce este iertarea adevărată, vom fi incapabili să o primim pe a noastră. (Am spovedit muribunzi care n-au putut primi pe deplin încredințarea iertării lor de către Dumnezeu, pentru că ei înșiși nu credeau în această iertare gratuită și totală, pe care n-a practicaseră niciodată.)

Dacă am întârziat un an să iertăm, ni se va ierta cu întârziere de un an. Dacă am căutat motive să iertăm, ni se vor cere motive să fim iertați. Dacă am condiționat iertarea aproapelui de ispășirea greșelii sale, ni se va cere să ispășim mai înainte de a fi iertați. Dacă am vrut iertare pe dreptate, vom primi iertare pe dreptate.

Și numai dacă vom înceta să mai căutăm rațiuni omenești ale iertării, dacă, recunoscându-ne incapabili de orice iertare omenească, vom ierta cu „iertarea nebună” a credinței noastre, vom primi la rândul nostru eliberarea de povară și iertarea lui Dumnezeu în grația ei pură, imediată, totală și necondiționată.

Vă propun cu urgență acest exercițiu spiritual al iertării, chiar în prima săptămână de post, încheindu-l cu un avertisment despre dimensiunea efortului dar și cu un argument despre profitul său, pe care i le las tot lui Vladimir Jankélévitch:

Avertismentul este acesta: „A ierta este un efort ce trebuie întruna reînceput.”

Iar argumentul care justifică efortul: „După ce și-a lichidat vechile ranchiune, conștiința seamănă cu un călător fără bagaje; ea merge cu pas sprinten în întâmpinarea vieții; sau, dacă vrem să trecem la dimensiunea verticală, conștiința, ușurată de povara amintirilor și a resentimentelor, învinge gravitația, aidoma unui aeronaut și țâșnește spre înălțimi după ce a aruncat lest. Faceți loc noului!”

* Vladimir Jankélévitch, Iertarea, Polirom, 1998, în traducerea lui Laurențiu Zoicaș

o risipă de iubire

E un truism să mai amintim că milostenia (caritatea) a apărut ca instituție creștină esențială într-o lume greco-romană în care era percepută în general ca un semn de „slăbiciune” (Seneca). Plautus credea că e pur și simplu un deserviciu să-i hrănești pe cei săraci, pentru că le prelungești agonia și, în plus, risipești inutil mâncarea (Trinummus, 339). Și pe undeva avea dreptate, căci agonia săracilor nu e atât foamea, cât nedreptatea socială („Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”, Matei 5,6).

Dar ar fi atât de neproductiv să reducem evanghelia „înfricoșătoarei judecăți” din această duminică (Matei 25,31-46) la un program de milostenie pe puncte și după anumite circumstanțe sociale! Dacă ar fi fost doar un îndemn la milostenie, atunci Hristos nu s-ar fi pierdut în cuvinte, ne-ar fi spus direct: hrăniți-i pe cei flămânzi! îmbrăcați-i pe cei goi! vizitați-i pe cei bolnavi! etc.

După cum mi se pare derizorie existența unei „liste” exacte cu „cele șapte fapte ale milosteniei”, ca și cum mila n-ar fi, ca și iubirea din care se revarsă ea, o stare neodihnită a unei inimi aflate mereu în căutarea celuilalt: toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă, nu doar suferințele, dar și neputințele, lipsurile și chiar contrarietățile celuilalt.

Milostenia nu poate da de mâncare unui leneș (cel puțin așa zice la catehism), dar mila îl poartă și pe nefericitul acela. Milostenia nu trebuie să-l încurajeze pe un bețiv, dar mila îl primește într-un colț de rai până și pe bețivul de Marmeladov al lui Dostoievski, îi face un locșor la urma tuturor, după toți sfinții, după toți drepții, după toți înțelepții, doar pentru că el nu s-a crezut niciodată vrednic de mila lui Dumnezeu.

Odată mi-a intrat în biserica de la Edinburgh un om abia ieșit din pușcărie. Mi-a spus că vinde fier vechi și trăiește pe unde apucă, apoi mi-a cerut un ban de pomană. Trăsnea a băutură și a viață mizerabilă. Ce faci cu banii, l-am întrebat. Vreau să-mi iau o sticlă de vin, mi-a răspuns el, privindu-mă drept în ochi. I-am dat zece lire și l-am sfătuit să-și ia o sticlă de vin bun, să nu mai bage în el toate porcăriile. A plecat clătinându-se de bucurie, iar de duminica următoare a fost nelipsit de la slujbe. După vreun an, avea un serviciu cu contract și se mutase într-o casă decentă. (Între timp l-a ajutat toată biserica și îi cunosc mulți povestea.) Din primul lui salariu mi-a adus un dar, pe care, ca să nu mă deranjeze, mi l-a lăsat la fetele de la lumânări: o sticlă din cel mai bun vin.

Milostenia este o faptă, mila creștină este o credință. Milostenia este condescendență, mila este „să iubești pe aproapele ca pe tine însuți”. Milostenia are, inevitabil, conștiința superiorității, mila are doar conștiința dragostei de frate. Milostenia este „pomană” pentru un sărac, mila creștină este pomenirea lui Hristos.

A da de pomană, am mai scris despre asta, nu înseamnă a da pe degeaba, cum am ajuns să înțelegem termenul în mod curent. În vechile texte slavone, de unde am împrumutat cuvântul, помѣнѥниѥ însemna „amintire” și помѣнѫти „a aduce aminte (de cineva)”: pomenirea este așadar memorial, iar a da (sau a primi) de pomană înseamnă „a da (sau a primi) în amintirea cuiva”. Nimic nu se dă și nici nu se primește „pe degeaba”. Făcând o „pomană”, ne amintim de cel dispărut, dar îi cerem și lui Dumnezeu să-și amintească de el, – adică să nu-l numere cu cei „pe care nu i-a cunoscut” (Matei 7,23) -, și asta înseamnă „veșnica lui pomenire”.

Milostenia nu este doar a celor credincioși, ci, în aceeași măsură, a ateilor și a politicilor sociale. Milostenia are un scop finit și bine determinat, poate fi și un calcul social, pe când mila creștină este o stare de grație și scopul ei însăși. Faptele milosteniei pe care le enumeră Matei 25,31-46, dincolo de urgența lor, sunt cele nu ale unor „pomeni” circumstanțiale, ci ale unei iubiri lucrătoare chemate să se reverse asupra tuturor: căci toți suntem flămânzi și însetați de iubire, bolnavi de neputințe, străini și închiși în scurta noastră trecere prin lume și, mai ales, cumplit de singuri în ceasul morții, dacă nu ne va ține de mână o iubire „ca moartea de tare” (Cântarea Cântărilor 8,6).

Milostenia va înceta la sfârșitul lumii, dar mila va rămâne nesfârșită, pentru că Dumnezeu este „Părintele îndurărilor” (2 Corinteni 1,3) și „în veac este mila Lui” (Psalmul 135 după Septuaginta, unde aceste cuvinte se repetă de 28 de ori).

Iadul există, negreșit, dar ar trebui să se cutremure de mila aceasta nesfârșită a lui Dumnezeu și să nu-și mai închipuie lucruri mărețe despre el! „Ține-ți mintea în iad”, așa e, dar râde-i în nas! – veșnicia lui nu va putea concura cu mila veșnică a Părintelui îndurărilor.

Evanghelia „înfricoșătoarei judecăți” nu este așadar despre o faptă de milostenie sau alta, ci despre mila neodihnită izvorând din iubirea pentru Hristos, îndrăgostirea de iubirea Lui, mila de mila Lui, care nu mai așteaptă altă recunoștință, pentru că în El este toată recunoștința noastră, mila nesocotită, care nu mai are nici neam, nici Lege, nici conștiința superiorității, mila în care se pune Hristos pe sine însuși: Eu am fost flămând, Eu am fost gol, Eu am fost în închisoare, Mie mi-ați dat, pe Mine m-ați îmbrăcat, la Mine ați venit etc. Iar dacă Lui îi faci, îți mai vine să te crezi grozav pentru milostenia ta? Iar dacă pentru El o faci, nu mai ai nevoie de ocazia unor pomeni, ci acum ești bun, și milostiv, și atent la fratele tău, și iertător, și rugător, și iubitor.

Mulți creștini fac fapte de milostenie, dar cu inima goală de iubire, mulți fac „pomeni” pline de fală, dar cel care-L iubește, ca Iosif, „pe Străinul acela care n-are unde să-și plece capul” n-are liniște până nu-i cumpără trupul pentru odihna cea de pe urmă, – iar trupul Lui chinuit, și flămând, și gol, și persecutat este trupul aproapelui.

Am să spun la sfârșit o poveste despre milă, așa cum se înțelege ea revărsându-se gratuit și spontan din iubire, ca o mișcare de credință a inimii. Știu multe povești de acest fel și sunt nedrept față de celelalte că aleg acum doar una dintre ele, dar o spun pe aceasta pentru risipa ei de iubire care m-a cutremurat.

Am auzit-o la cineva, povestind-o despre părintele Constantin Necula. A fost odată invitat la o biserică românească de pe lângă Roma, să slujească în noaptea de Înviere. (Nu mai țin minte dacă era Roma sau alt oraș din Italia, dar n-are nicio importanță.) Biserica era la marginea orașului, pe lângă șoseaua de centură. Când a coborât din mașină, părintele a văzut mai departe câteva prostituate care își așteptau clienții, sau le-a auzit vorbind și așa și-a dat seama că sunt românce. A mers la ele și le-a întrebat: Nu vreți să veniți și voi la slujbă? E noaptea de Paști. Am vrea, au zis ele, dar nu suntem aici de capul nostru.

Atunci părintele a cerut fetelor să-l cheme pe proxenetul lor și le-a cumpărat pe toate pentru o noapte. Au mers cu toții la slujbă, iar dimineață fiecare s-a dus în drumul lui.

Nu s-a întâmplat nimic altceva extraordinar. N-a fost ca în povești, fetele nu s-au pocăit peste noapte și nici părintele n-a devenit făcător de minuni. A fost doar, cum ziceam, o risipă de iubire care a cumpărat pentru o singură noapte trupurile și sufletele unor fete. Dar eu cred că risipa aceea de iubire i-a răscumpărat pe toți și, în noaptea aceea a învierii lui Hristos, s-au mântuit și ele, și părintele.

vino înapoi atât cât te țin puterile, iar restul drumului îl voi face eu ca să te întâmpin

Toate cele trei parabole din Luca 15 (oaia rătăcită, drahma pierdută și fiul risipitor) sunt despre omul pierdut, căutarea lui și bucuria regăsirii sale. În toate e vorba despre pierderea (despărțirea) dintr-un întreg – o „turmă”, o sumă, o familie -, căci omul e un „întreg” numai atunci când este în comuniune cu Dumnezeu și cu frații săi. Cuvintele din Matei 18,20, „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”, ar putea fi întoarse astfel: ești acolo unde Eu și frații tăi suntem adunați în numele Meu.

Altfel, oaia desghinată de turmă se duce în prăpastie, bănuțul pierdut nu poate cumpăra nimic, iar fiul risipitor rămâne veșnic flămând. Știați că o oaie despărțită de turmă, pentru mai mult timp, se dezorientează complet și în cele din urmă înnebunește?

Marea rătăcire a omului postmodern nu este atât păcatul (căci nu există păcate noi!), cât alienarea sa de „întreg” (înțeles ca proiect comun) și, în cele din urmă, de sine însuși. El nu mai este un „întreg” nici cu Mântuitorul său, pe care nu-L mai cunoaște (și ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva îi vorbim mai mult despre Biserică decât despre Hristos!), nici cu frații săi, de care tot mai mult, din familie și până la neamul politic, îl despart dureroase fracturi sociale și culturale. Oaia de azi nu e mai dezorientată decât celelalte 99, doar că fiecare își închipuie că e turma întreagă. Nu doar o drahmă s-a pierdut, ci toate zece, dar fiecare încearcă acum să se vândă cât mai bine pe cont propriu.

***

În pilda turmei de o sută de oi, păstorul cel bun aleargă după oaia rătăcită, o caută și o aduce acasă pe umerii săi. În pilda drahmei pierdute, femeia aprinde o lumină, își mătură casa și „caută cu grijă” până o găsește. Dar pe fiul risipitor cine l-a căutat? Pare că pe el nu l-a căutat nimeni, pentru că, „venindu-și în sine”, s-a gândit singur să se întoarcă la tatăl său. Dar un detaliu din textul Evangheliei ne arată că și el a fost „căutat”, la fel ca oaia rătăcită și ca drahma pierdută. Pentru că în cuvintele „pierdut era și s-a aflat (εὑρέθη)”, verbul εὑρίσκω este la diateza pasivă: așadar, nu „s-a aflat”, ci a fost aflat, a fost găsit, exact asta spune Evanghelia.

Păstorul, Femeia și Tatăl sunt chipurile Sfintei Treimi, Dumnezeul nostru care ne caută încă de la facerea lumii.

Păstorul cel bun este Hristos, vorbind despre El însuși: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10,11).

Femeia este imaginea Duhului Sfânt, substantiv feminin în ebraică (ruah) și în aramaică (ruha). Duhul Sfânt mătură casa omului și o împodobește cu cele șapte daruri ale Sale, dar dacă omul nu-și păzește sufletul, șapte duhuri necurate vin să se înstăpânească peste el (Luca 11,24-26).

Tatăl naște în continuu pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt oriunde se află împărăția Sa (și unde nu este ea?), adică și în inima fiului risipitor, căci „împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17,21). Meritul fiului risipitor este că a primit prin pocăință căutarea pe care Împărăția a inițiat-o în inima lui. De aceea – acum nu mai este niciun mister – Tatăl deja își așteaptă acasă fiul risipitor, „încă departe fiind acesta”, și aleargă înaintea lui ca să-l primească.

***

Nu există niciun om pierdut, care să nu fie deja căutat de Tatăl său. Nu există niciun păcătos, pentru păcatele căruia să nu fi murit Mântuitorul. Nu există nicio inimă căreia Duhul lui Dumnezeu să nu-i dea întâlnirile Sale de credință – și „mișcarea inimii” de care scriam aici. În fiecare inimă, Tatăl naște mereu pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt.

În întâlnirea și îmbrățișarea Tatălui cu fiul risipitor, se luminează versetul din Psalmi 84,11 (după Septuaginta): „Mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat”. Unde se întâmpină mila cu dreptatea lui Dumnezeu, adevărul despre noi cu pacea noastră, fără ca acestea să mai facă raportul unor sfere exclusive? Doar în pocăință.

În cartea sa despre parabolele lui Iisus, pe care fiecare predicator ar trebui să o aibă la îndemână atât pentru prospețimea, bogăția și actualitatea interpretărilor, cât și pentru bibliografia excelentă care le însoțește, Andrei Pleșu reia o poveste din Pesiqta Rabbati, o colecție rabinică de midrașuri la Pentateuh și Profeți, din secolul 9. În cuvintele autorului, „e vorba de un prinț care vrea să se întoarcă, de departe, la tatăl său, dar nu are puterea fizică să o facă. Atunci, tatăl îi trimite următorul mesaj: Vino înapoi atât cât te țin puterile, iar restul drumului îl voi face eu ca să te întâmpin” (Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012, p. 268).

Așa de scump este fiecare om pentru Dumnezeu, pentru că fiecare om din lumea asta este un gând al Său, o rațiune a Sa (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Dumnezeu a făcut lumea, – până la ultimul fir de iarbă! -, din gândurile Sale, și nu numai după om, dar și după ultimul Său fir de iarbă se va întoarce într-o zi, așa că aveți mare grijă cum vă purtați și cu oamenii, și cu iarba.

%d bloggers like this: