o propunere pentru Patriarhia Română

 

Cutremurul din aceste zile mi-a adus aminte de o propunere pe care am vrut mai de mult să o fac Patriarhiei Române și care mi-a fost inspirată de exemplul bisericilor scoțiene. Multe dintre acestea dețin stocuri de alimente nealterabile, apă potabilă, medicamente esențiale, pături, saltele și corturi de campanie, pe care sînt gata să le pună la dispoziția populației în orice situație de necesitate. Nu mai spun că asta se întâmplă într-o țară în care administrațiile locale sînt de regulă foarte bine pregătite pentru a interveni și singure în cazul unui dezastru.

Propunerea pe care îndrăznesc să o fac Patriarhiei este de a cere bisericilor mai mari, inclusiv mânăstirilor, mai ales celor de pe raza orașelor, să-și facă astfel de stocuri de prim-ajutor, pe care să le pună la dispoziția oamenilor în eventualitatea unui cutremur puternic care ar lăsa mii de oameni în stradă. Echipe de voluntari (mă gândesc mai ales la tinerii din biserici) ar putea fi instruite din timp cum să acționeze într-o situație de acest fel. Stocurile de alimente pe cale să expire pot fi donate periodic pentru masa săracilor, iar din saltele și pături, ca să nu stea degeaba, se poate încropi, cu puțină bunăvoință și cu concursul unor voluntari, un adăpost de noapte pentru oamenii străzii, în anexele bisericilor și mânăstirilor de oraș. (În orașele scoțiene sînt biserici care, în lunile de iarnă, se transformă pe timp de noapte în adăposturi temporare pentru oamenii străzii.)

Poate e bine ca această pregătire de care vorbesc să fie făcută în colaborare cu Departamentul General pentru Situații de Urgență. Dar o formalitate nu este neapărat necesară. Iar preoții din parohii, la urma urmei, pot să facă și singuri ceea ce este de făcut, nu e cazul să aștepte pentru asta o decizie pe cale ierarhică.

Un cutremur major este o amenințare reală pentru țara noastră și trebuie să fim inconștienți ca să-l așteptăm cu mâinile în sân. Desigur, Biserica nu poate consolida blocurile și nici suplimenta numărul echipajelor specializate de intervenție, dar pregătirea pentru urmările unui cutremur nu se rezumă la atât. Nu știu cât de bine pregătite sînt administrațiile locale pentru a face față acestor urmări (mai degrabă prost, din ce înțeleg chiar din comunicatele IGSU), dar în mod cert Biserica are resurse, și umane și materiale, pentru a iniția și gestiona la nivelul și cu mijloacele instituției un program de acest fel. Nu are obligația, desigur, dar are datoria.

mica impostură și sfânta aroganță

 

Știrea zilei, pentru mine, a fost admiterea doamnei Elena Udrea la cursurile de masterat ale Facultății de Teologie din Cluj, pe locurile de la buget. Și nu la vreo secție oarecare, ci de-a dreptul la „Consiliere pastorală”, adică domeniul prin definiție al psihologilor și îndrumătorilor spirituali. Nu mă miră mica impostură a doamnei Udrea, aproape nevinovată în comparație cu amploarea fenomenului în mediul universitar, cât mica aroganță a conducerii Facultății de Teologie care a încurajat această impostură.

Din câte știu, statul finanțează o singură dată un ciclu de studii, altfel spus, doamna Udrea, care are deja un masterat (la „Universitatea Națională de Apărare”, cel puțin așa pretinde în CV), nu-l poate face pe-al doilea pe locurile de la buget. Dacă doamna Udrea a mințit în CV, atunci are (încă) o problemă. Dar dacă are deja un masterat și totuși a fost admisă pe locurile de la buget, atunci facultatea are o problemă iar domnia sa ar trebui să cedeze locul unui candidat pentru care câteva milioane de lei chiar contează.

Totuși, ce o recomandă pe doamna Udrea, licențiată în Drept și specialistă în Apărare, la un masterat teologic de consiliere pastorală, care, după cum este prezentat pe site-ul Facultății clujene, „are ca scop dezvoltarea de competenţe din domeniile Teologie şi Psihologie”? Nimic din biografia domniei sale nu trădează nici cel mai mic interes pentru pastorala ortodoxă și, în general, pentru practica de psihologie și psihoterapie.

Desigur, legea îi dă voie doamnei Udrea să se înscrie unde poftește. Facultatea de Teologie însă se află sub dublă subordonare, universitară și eclesiastică, iar aprobarea episcopului („binecuvântarea”) este obligatorie pentru înscrierea la masterat. Ar fi interesant de știut ce competențe ale candidatei, ce proiect de cercetare, care anume calități de viitor consilier spiritual au convins un episcop (și pe cine mai exact)* că doamna Udrea merită o diplomă a Bisericii. E vorba, totuși, de un domeniu sensibil, consiliere pastorală și asistență socială, de care te-ai aștepta ca Biserica să aibă o grijă deosebită, inclusiv prin alegerea celor mai potriviți candidați.

Până una alta, doamna Elena Udrea ne împărtășește pe facebook proiectul domniei sale de consiliere pastorală: vrea să întemeieze un „Institut al Fericirii”. Nu, nu e vorba de mașini scumpe și poșete Vuitton. Reclama pe care și-o face viitoarea călăuză spirituală seamănă mai degrabă cu anunțurile vrăjitoarelor de la mica publicitate: domnia sa își propune să rezolve „probleme de orice natură”, să ajute „la dobândirea fericirii” și să intervină pentru „sănătate, succes profesional și iubire”. Grăbiți-vă să prindeți un loc. Și dacă mai era ceva neclar, noua apostoliță a fericirii ne lămurește cu o poză îndrăzneață, în care își expune spatele dezgolit și pe care se vede tatuat de la gât în jos chiar cuvântul FERICIRE.

Ce nu înțeleg, în sfârșit, este de ce nu ne-a dedicat doamna Udrea un institut al fericirii pe vremea când a fost ministru în mai multe rânduri, deputat, consilier de stat, șefa cancelariei prezidențiale și lider al unui partid de guvernământ. De pastorație și psihologie are cine să se ocupe. Țara ar avea urgent nevoie de niște oameni politici, nu de preotese ale fericirii.

* inițial scrisesem numele Înaltpreasfințitului Andrei, însă un cititor mi-a atras atenția că înscrierea la masterat se face cu binecuvântarea episcopului de care aparține candidatul. Nu știu ce binecuvântare a avut doamna Udrea, de aceea, până aflăm, am corectat afirmația. Problema de principiu însă rămâne. Facultatea de Teologie este subordonată episcopului locului, Mitropolitul Andrei, care este și profesor.

alandala

Mă disperă să văd expresii teologice folosite alandala de oameni altfel instruiți. Una pe care o întâlnesc destul de des este „imaculata concepție”. Chiar azi am citit un articol în care autorul, un scriitor, spunea (nu contează contextul): „s-a născut prin concepţie imaculată, n-o fi având, deci, şi el, sărăcuţul, un tată?”

Imaculata concepție nu are legătură cu nașterea fără tată. E o dogmă a Bisericii Catolice care se referă nu la nașterea lui Iisus din Fecioara Maria, fără de tată, ci la nașterea Fecioarei din părinții ei, Ioachim și Ana, o naștere „imaculată”, adică fără să poarte păcatul originar cu care orice om vine pe lume. Bun, nu trebuie să știi teologie, pur și simplu nu folosi un termen dacă nu ești sigur ce înseamnă. Altfel, le spui alandala, adică, din grecește, „una în loc de alta”.

„Păcatul originar”, o altă expresie folosită greșit, cel mai adesea. Păcatul originar sau păcatul strămoșesc nu are nimic de-a face cu sexualitatea pe care o subînțelege imaginea unei Eve seducătoare întinzându-i un măr lui Adam. Nu este „păcatul trupesc”. Păcatul originar a fost neascultarea și despărțirea de Dumnezeu. Urmările sale au fost căderea naturii umane și moartea, nu descoperirea sexualității.

Dar sînt și expresii pe care, de data asta, teologii le înțeleg greșit. „Crede și nu cerceta”, de pildă. Orice preot sare în sus când aude asta și e gata să te convingă de contrariu. E drept că expresia nu se găsește în Biblie, dar și dacă s-ar găsi, mie îmi place foarte mult și nu ar trebui să ne vexeze.

Credința, orice credință, nu provine din cercetarea rațională a lucrurilor. Ce este de cercetat în existența lui Dumnezeu și cum să cercetezi? Ce înțelegere rațională te-ar putea face să te închini Sfintei Treimi ori să te ducă la credința că „Cel neîncăput a încăput în pântecele Fecioarei”? Să fim cuminți.

Pe vremea mea, manualul de dogmatică avea un capitol stupid, chiar cu acest titlu: „Dovezi raționale ale existenței lui Dumnezeu”. O prostie pe care au scornit-o niște oameni probabil nesiguri pe credința lor. Ce sentimente, ce încredințări adânci se pot măsura prin „dovezi raționale”? Atunci, poftim, să se aducă dovezi raționale că avem un suflet, dovezi raționale că iubim, dovezi raționale că ne place Bach și așa mai departe. Nu ai ce cerceta aici. Acesta este domeniul credințelor.

jurnal scoțian. pinochio

 

Într-o sâmbătă seara, pe la 6, mă duc la biserică, să mă întâlnesc cu niște oameni. Găsesc în ușa bisericii o valiză și două perne, făcute ca un culcuș din care tocmai se ridicase cineva. Dar în jur nu era nimeni. O fi fost vreun boschetar? M-am gândit dacă să iau valiza în biserică sau să o las acolo. Am pus mâna pe ea și părea destul de grea. Cum mă gândeam ce să fac, apare un om pus la costum și cravată, cam țigănos, cu o pâine în mână, din care rupea cu gura. Bine că ați venit, părinte, face el. Vă aștept de miercuri. Cum de miercuri, zic. Mă uit la el cu gura căscată. Păi nu v-am scris că ajung miercuri? V-am tot sunat din gară, dar n-ați răspuns.

            Îl iau în biserică și mă lămuresc. E un om care a venit din țară. Îmi scrisese un sms pe numărul vechi de telefon, de aceea nu știam nimic. Și chiar dacă l-aș fi primit, ce-aș fi putut să fac? Omul venea să-i caut ceva de lucru și o „gazdă”. Ajunsese miercuri și cum nu avea decât adresa bisericii românești, iar eu nu răspundeam la numărul vechi, a venit la biserică și s-a culcat la ușă, trei nopți. Nu avea niciun ban, doar niște mărunțiș care-i rămăsese de pe drum.

            Omule, zic, nu te pot ajuta. Unde să-ți găsesc eu de lucru? Și nici gazdă nu cunosc. Cum ai plecat așa de nebun? Am plecat de nevoie, părinte, a lăsat el ochii în jos. Am o fetiță care e bolnavă de autism și îi trebuie tratament. Dar la noi cu ce bani? Am fost paznic de noapte, da’ ce bani sînt ăia. Am auzit că aici se plătește mai bine, nu vreau să stau decât câteva luni, până strâng ceva și apoi mă întorc acasă. Vă rog să nu mă lăsați.

            Ceva nu mi se părea în regulă și am bănuit că omul mă minte. L-am întrebat firma unde a fost paznic de noapte, un magazin, mi-a spus numele, am căutat-o imediat pe internet și am sunat la un număr de contact pe care l-am găsit acolo. Mi-a răspuns un bărbat, administratorul magazinului, care știa toată povestea omului. Într-adevăr, fusese paznic de noapte, până în urmă cu vreo lună, și avea o fetiță bolnavă.

            Și acum ce să fac cu tine? Până-ți găsești de lucru poate să dureze și câteva luni. Unde-ai să stai, din ce-ai să trăiești? Da’ nu aveți ceva de făcut pe la biserică? Orice, părinte, de reparat un gard, de săpat în grădină. Omule, biserica asta pe care o vezi nu e a mea, o închiriem și noi cu ora. Ce gard, ce grădină? Așa, deci, se întristează el. Păi și eu ce fac?

            Mi-am amintit că a doua zi, duminică, trecea pe la biserică șoferul unui microbuz care mergea în țară. Te întorci mâine acasă. Pe urmă, dacă vrei să vii aici, îți cauți mai întâi ceva de lucru. Am să vorbesc și eu cu niște români care lucrează prin construcții. Poate știu ei ceva. Între timp îți cauți și undeva să stai.

            După ce am terminat treaba la biserică, m-am dus cu el să-i caut un loc la un shelter, un adăpost de noapte dintre cele ținute de asociațiile umanitare. Pe drum intrăm într-un magazin să-i iau ceva de mâncare. Bananele îți plac? Îmi plac, da’ să fie mai verzi. Niște salam? Se uită în raftul cu mezeluri. Mai bine niște șunculiță din aia. Și un lapte. Nu, mai bine un iaurt. Și un suc, că așa m-am uscat tot pe dinăuntru, nu știu cum.

            Am ghinion și găsesc adăpostul de noapte închis. După o anumită oră se închid ușile și nu mai este primit nimeni. Poate să fie pe undeva vreun shelter deschis, dar de unde să știu la ora aia.

            Omul parcă simte ceva. Să nu mă lași, părințele. Nu mai pot dormi o noapte pe stradă.

            Simt că mă apucă disperarea. E zece noaptea, aveam atâtea de făcut iar eu umblam pe străzi, trăgând o valiză după mine, că omul ducea punga cu mâncare și pernele. Dar chiar așa, zic, pernele astea de unde le ai? Mi le-a dat un om de lângă biserică. A văzut că dormeam acolo, s-a dus în casă și a venit cu pernele. Mi-a dat și niște ceai și un sendviș.

            Nu am altă soluție decât să-l duc la un hostel. Sun la câteva, e festivalul de la Edinburgh și toate sînt pline, dar până la urmă găsesc undeva, la prețul unei camere de trei stele. În drum spre hostel trecem pe lângă tarabele de la festival, pline cu toate prostiile. Cât ne oprim să ne tragem sufletul, omul cască gura la o tarabă unde se vând niște pinochio colorați, foarte simpatici. Zice, i-aș lua și eu unul fetiței.

            Îi iau un pinochio, cel mai mititel, și plecăm mai departe. Orașul e foarte frumos, plin de oameni care se plimbă veseli printre vitrine și lumini. Mă gândesc că n-am mai ieșit de mult pe străzi, iar acum e festivalul și e și mai frumos. Pe-aproape de hostel îi sună telefonul. Bună tu, s-a rezolvat, l-am găsit pe părinte. Tu, știi că aveam numărul greșit? Ei, uite-așa cum îți spun. Da’ degeaba am venit, cică nu-i de lucru. Ei, uite nu-i. Mă întorc mâine, e-un microbuz de aici. Ei, asta e, ce să facem. O să mai caut, cică ar fi niște români care au de lucru în construcții. Hai, că pe marți ajung acasă. Ce face aia mică? Da, dă-mi-o. Nu s-a culcat? Ce faci, tati? Te pupă și tata. Eu îs bine, acum îs în oraș. Da, e tare frumos. Da’ știi ce ți-am luat? Ți-am luat un pinochio. Ei, o să vezi tu. Bine, hai, te pup, somn ușor. Pup-o și pe mama. Somn ușor.

            L-am lăsat la hostel și m-am întors agale prin centru, să caut o stație de autobuz. Nu-mi mai venea să mă duc acasă, era atâta animație pe străzi și toate gândurile mele se risipeau în mod plăcut în toate părțile, odată cu oamenii ăia. Dacă a doua zi n-ar fi fost să slujesc, m-aș fi oprit la o terasă, mi-aș fi luat o sticlă de vin și aș fi stat toată noaptea.

jurnal scoțian. un pian pe muntele Ben Nevis

Chris Fergusson, un pădurar de pe lângă Fort William, mi-a spus vara asta o poveste halucinantă. Citisem și eu în ziare o versiune a ei, mai demult, dar așa era trasă de păr încât crezusem că e o invenție de presă. Omul însă a fost martorul ei, cel puțin de la un punct încolo, și știa lucruri pe care ziarele nu le mai aflaseră.

Povestea e așa. Niște voluntari de la o asociație ecologistă din Highlands au găsit pe vârful muntelui Ben Nevis un pian îngropat sub o movilă de pietre. În afară că lemnul era binișor putrezit și îi lipseau capacul și niște clape, pianul părea în stare funcțională. Vă dați seama cam ce față au făcut băieții.

Ben Nevis are în jur de 1300 de metri și este cel mai înalt munte din Scoția. Însă aici munții sînt foarte aproape de nivelul mării, încât 1300 de metri înseamnă un versant abrupt și stâncos, destul de greu de urcat, mai ales că dinspre ocean îl bat mereu vânturi puternice. Bineînțeles că zilele următoare povestea a apărut pe prima pagină în gazetele din Highlands, cu un mare semn de întrebare: cine și de ce a dus un pian pe muntele Ben Nevis?

Ziariștii se întreceau în supoziții, de la aceea că pianul făcuse parte din recuzita unui film turnat pe munte (totuși nimeni nu știa să spună care era filmul), până la cea mai fantezistă, că ar fi căzut dintr-un avion de tip cargou care trecuse pe deasupra. Articolul mai atrăgea atenția asupra unui amănunt, pe care un om obișnuit poate l-ar fi trecut cu vederea, dar care nu avea cum să scape unui reporter atent: sub pian fusese găsit și un pachet gol de biscuiți digestivi marca McVitties, purtând pe el mențiunea „a se consuma până în decembrie 1986”. Misterul se adâncea și mai mult. Dacă pachetul de biscuiți aparținuse aceleiași persoane, însemna că pianul ajunsese pe munte înainte de decembrie 1986. Adică zăcuse sub pietre, până în momentul descoperirii sale de către voluntarii ecologiști, în jur de vreo douăzeci de ani. În sfârșit, era dat un număr de telefon și cititorii erau rugați să ofere autorităților montane orice informație care ar fi putut duce la dezlegarea misterului.

După nici o săptămână de la articolul din ziar, Kenny Campbell, un muncitor forestier din Bonar Bridge, bătrân și cam trăznit, știut de localnici ca un cal breaz, a recunoscut că el transportase pianul pe vârful muntelui. Bătrânul era deja personajul mai multor povești pe care le știa toată lumea. Până atunci mai cărase pe munte o butelie, un butoi cu bere și un plug de fier, la care s-a înhămat în ziua când împlinise șaizeci de ani trăgându-l până în vârf. Când l-au întrebat de ce face asta, a pretins că este un artist care creează „instalații” în sânul naturii. Iar pianul, fusese cică al unei mici biserici parohiale care urma să fie desființată. Preotul ar fi încercat să-l vândă, dar cum era cam rablagit și nu i-l cumpăra nimeni, Kenny Campbell s-ar fi oferit să-l ducă pe Ben Nevis. În felul acesta, i-ar fi explicat el parohului, ceva din spiritul vechii biserici ar fi rămas locului pentru totdeauna, iar cine ajungea pe munte ar fi putut cânta la pian un imn, de pildă, dădea el un exemplu, „Loving God, you see us here”.

Cazul părea rezolvat, încât zilele următoare a apărut un articol nou, însoțit de data aceasta de fotografia bătrânului forestier: „A fost dezlegat misterul pianului de pe Ben Nevis”. Ba încă reporterul descoperise, nu se știe cum, și un martor, un alt ziarist, care își amintea că, în urmă cu vreo 20 de ani, în timp ce era în vacanță pe munte, a întâlnit pe drum un om voinic, îmbrăcat în kilt și care ducea în cârcă un pian, legat în corzi.

Nu trec alte două-trei zile și Chris Fergusson primește un telefon de la un tip din Fort William care vorbea repede și peltic. Mă numesc Callum Ogg, zice tipul, pe care Chris Fergusson îl imita la perfecție, și luchez la o firmă de tra’sportat mobilă. Am văzut în ziar t’eaba cu pianul. Acuma, v’eau să vă zic că eu l-am dus pe munte, cu băieții de la firmă. Să vă spun cum a fost. O doamnă ca’e se muta în Noua Zee’andă ne-a lăsat naibii un pian hodo’ogit, ca’e nu mai încăpuse la tra’sport. A stat la noi în depozit v’eo jumate de an și nu știam ce să facem cu el. Acuma, într-o sea’ă, cum e’am noi la o be’e, ne-am luat v’eo câțiva băieți, adică eu, Cormag Fine’all și Glen Morran și ce ne-am zis. Am pus pa’iu cu șefu’ că, dacă v’em, noi t’ei putem să luăm pianul în spate și să-l urcăm pe munte iar până sea’a să cobo’âm cu el înapoi. Am pus ’ămășag pe o sticlă de whisky. Acuma, am mai băut noi ce-am mai băut în sea’a aia, iar pe la cinci dimineața am înșfăcat pianul și până la amiază am fost cu el în vârful muntelui. L-am pus sub o piat’ă ma’e, că începuse să plouă. Acuma, e’am un pic cam obosiți și nu aveam nimic de mânca’e. Așa că am mâncat un pachet de biscuiți pe ca’e-l avea Glen Morran și ne-am sfătuit înt’e noi să lăsăm pianul acolo și să ne întoa’cem după el altă’ată. L-am acope’it cu niște piet’e mari ca să nu-l ia vântu’ și ne-am întors înapoi, dar șefu’ nu ne-a chezut că am fost pe munte și ne-a bănuit că l-am vândut. Acuma, băieții nu mai luchează la firmă, da’ eu, dacă v’eți, mă duc cu doi băieți și aducem pianul înapoi până disea’ă, numa’ să nu-mi dați v’eo amendă.

O să spuneți că povestea lui Callum Ogg pare cusută cu ață albă, dar ziarele au verificat-o și lucrurile stăteau exact așa cum le spusese omul, încât imediat a apărut încă un articol: „Noi precizări în cazul pianului misterios de pe Ben Nevis”. Bine, șeful firmei nu amintise nimic de „pa’iul” cu băieții. El pretindea că acțiunea fusese pusă la cale în cinstea zilei internaționale de luptă împotriva cancerului.

Când povestea chiar părea să se fi terminat aici, Chris Fergusson are parte de o ultimă surpriză. Într-o zi îl caută la canton o femeie cu un aer de adolescentă întârziată, îmbrăcată ca de munte și cu un rucsac în spate. Eu sînt profesoară de pian în Oban, zice, și am venit în problema pianului de pe munte. Pianul este al meu, moștenire de la părinți și l-am dus pe munte acum douăzeci de ani, împreună cu iubitul meu, ca să atragem niște elfi din pădurea Aberfoyle. Știu că pare foarte bizar, dar noi chiar credem în elfi, iar iubitul meu, care este din Callander, a întâlnit elfi în pădure, când era copil, și i-a hrănit cu biscuiți. Elfii adoră biscuiții și muzica clasică. Așa că noi am dus pianul și l-am lăsat sub o stâncă unde se adună elfii din pădurea Aberfoyle. Eu am compus la pian o suită muzicală pentru elfi, pe care le-am cântat-o de mai multe ori, însă de fiecare dată când ajungeam pe munte, găseam pianul în alt loc, probabil după cum se mutau elfii, sau cine știe de ce mutau ei pianul dintr-un loc în altul, până acum vreo zece ani când nu l-am mai găsit deloc. Noroc de dumneavoastră și de băieții de la asociație. Așa că aș dori acum să recuperez pianul iar pe viitor poate facem o înțelegere ca să-l ducem din nou la elfi. E vorba de un Kastner englezesc din 1960, puteți să verificați. De altfel, îi lipsesc ultimele două clape, care s-au rupt la transport și pe care le am cu mine. Și femeia a căutat în rucsac, a scos cele două clape și le-a întins pădurarului.

Chris Fergusson e genul de om care n-ar crede în elfi nici dacă l-ar căuta acasă. Și-a spus că femeia e nebună și a trimis-o să discute cu asociația de ecologiști. Clapele, a aflat ulterior, se potriveau la pianul găsit. Și asta e toată povestea. Însă eu cred că există elfi și chiar dacă femeia era nebună, nu văd nimic imposibil ca doi nebuni să cânte singuri pe un vârf de munte o suită muzicală pentru pian și elfi. O fi posibil, a acceptat Chris Fergusson, dar atunci unde naiba sînt pianele lui Kenny Campbell și Callum Ogg?

împărății și maghernițe

Nu mai ai răbdare să asculți predica. Îmi scrii încă de dimineață și mă întrebi ce înseamnă cuvintele acelui tată disperat din evanghelie: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Îmi spui că și tu însăți le spui adesea, cu frică și cutremur. Am crezut c-ai să mă întrebi, așadar, ce este necredința, dar mai degrabă tu vrei să știi: ce este credința? E foarte bună întrebarea ta. Ca să-ți cunoști necredința, trebuie mai întâi să știi ce este credința.

Sînt sigur că ai mai auzit aceste cuvinte care deschid capitolul 11 din Epistola către Evrei: „Credința”, spune Apostolul Pavel, „este încredințarea celor nădăjduite”. Traducerea sinodală este frumoasă, pentru că a căutat să facă un joc de cuvinte: „credința… este încredințare”. Și cei mai mulți vor pricepe de aici că a crede înseamnă a fi încredințat de lucrurile care acum doar se nădăjduiesc, se speră în devenirea și împlinirea lor. Însă dacă ar fi așa, am avea o definiție banală a credinței, un cerc în care ne învârtim fără ieșire: „credința este încredințare”. În felul acesta, orice credință este o încredințare anticipată, iar Pavel nu ne-ar fi spus nimic nou.

În greacă însă, probabil nu te-ai fi așteptat, cuvântul tradus aici prin „încredințare” (și prost tradus!) este hypostasis, ipostas. Te-ai întâlnit cu el când ți-am dat să citești cartea părintelui Florenski. Hypostasis este „ceea ce stă la bază”, „substanța”, „suportul” sau, în sens figurat, „temeiul” unui lucru, ceea ce îl face să existe în mod individual și concret. Măcar dacă s-ar fi tradus așa versetul din Evrei: „Credința este temeiul celor nădăjduite”. Observi că deja se schimbă sensul propoziției lui Pavel? Și ne-am apropiat de ceea ce vrea el să ne spună: credința este substanța care materializează speranțele noastre, suportul existenței lor, al întemeierii lor viitoare („crezi tu că Eu pot face asta?”) Înțelege de aici, te rog, sensul creator al credinței, puterea ei de a materializa lucruri care, altfel, ar rămâne plutind într-un domeniu al posibilității, într-un univers paralel la care privim doar ca printr-o mică fereastră întunecată și în care nu vom pătrunde niciodată („și n-a putut face acolo minuni, din cauza necredinței lor”).

Credința este însăși împărăția cerurilor coborâtă pe pământ din virtualitatea în care a lăsat-o Dumnezeu: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17,21).

Știu ce ai să mă întrebi acum: și dacă nu credem asta? Ei bine, dacă nu credem asta, credem altceva, orice, de pildă că împărăția cerurilor e o magherniță afumată și plină cu pânze de păianjen, așa cum spunea Svidrigailov. Credem, pentru că ultima noastră formă de cunoaștere este o credință și nimeni nu i se poate sustrage. Sîntem pe veci captivii credințelor noastre, cu care trăim și murim și petrecem în veșnicie.

Așa că am să-ți dau un sfat. Pune-ți credința la treabă. Fă din ea întemeierea lucrurilor pe care le speri, aici și pe lumea cealaltă, substanța care să le aducă existența în viața ta, tăria care le preface din apă în vin, minunea. E prea slabă credința ta? Atunci, roagă-te cu cuvintele tatălui din evanghelie, pentru că acum le-ai înțeles sensul și vei ști pentru ce te rogi: „Ajută, Doamne, necredinței mele!”.

povestea unei „greșeli” de traducere și cu cine între alții aș vrea să mai stau la masă în raiul meu imaginar

 

Prima traducere românească a Vechiului Testament a fost făcută de un boier moldovean, spătarul Nicolae Milescu, pe la anul 1660. Milescu a tradus Biblia după Septuaginta, versiunea grecească a Vechiului Testament, adică textul canonic în Biserica Ortodoxă. Remarcabil e și faptul că nu avusese sub ochi niciun alt model de traducere modern: era prima tălmăcire a Septuagintei nu doar pe românește, ci într-o limbă modernă. Ca să înțelegeți mai bine ce însemna atunci o asemenea ispravă, imaginați-vă că la Septuaginta de la Colegiul Noua Europă au lucrat 21 de traducători timp de 7 ani (nu mai vorbesc de instrumentele de lucru absolut indispensabile – dicționare, enciclopedii, ediții și studii -, de neimaginat în secolul al 17-lea). Nici nu e de mirare că sînt și astăzi „specialiști” care se îndoiesc că Milescu a tradus Biblia de unul singur, în doar 3-4 ani (un profesor de Vechiul Testament se mira, într-un articol, ca țăranul când a văzut girafa: „Așa ceva nu există!”).

        Boierul însă era un om învățat, prea învățat pentru timpurile și locurile nefericite în care i-a fost dat să se nască: cunoștea foarte bine grecește, latinește, slavonă și rusă, fusese publicat la Paris cu un opuscul dogmatic – primul autor român publicat în Occident –, iar în a doua jumătate a vieții, petrecută în exil, în Rusia, va scrie manuale de istorie, aritmetică, teologie și va călători în China, ca ambasador al țarului, lăsându-ne un foarte interesant „Jurnal” al acestei călătorii (pe care aș vrea să o refac, dacă găsesc parteneri și fonduri pentru un asemenea proiect aventurist).

        Din anumite motive, despre care am scris în altă parte și nu este cazul să insist aici, establishment-ul bisericesc nu va pomeni niciodată numele lui Nicolae Milescu, deși traducerea sa a stat, alături de alte câteva surse, la baza Bibliei de la 1688 („Biblia de la București”) și, până în secolul 20, a fost prima și singura traducere a Vechiului Testament în Biserica Ortodoxă românească (toate celelalte fiind reluări mai mult sau mai puțin revizuite ale Bibliei de la București).

        Originalul traducerii lui Milescu s-a pierdut ori zace neștiut prin cine știe ce colț al vreunei biblioteci din lume, mai ales că autorul s-a văzut nevoit să-și ia lumea-n cap destul de repede. Dar înainte de a se pierde, textul său a apucat să fie copiat (și revizuit pe alocuri), de niște cărturari munteni rămași anonimi, însă al căror manuscris, din fericire, ni s-a păstrat. O să-i dau și numele, pentru că în continuare am să mă refer la el: manuscrisul 45, din biblioteca filialei din Cluj a  Academiei Române.

        Pe textul acestui manuscris am avut ocazia să lucrez la Centrul de Studii Biblice al Universității ieșene, când m-am ocupat de ediția critică a Paralipomenelor din Biblia de la 1688. Cu mult mai înainte însă de a ajunge la Universitate, pe vremea când eram doar preot de țară pe lângă Grajduri, m-am întâlnit cu o particularitate a sa de traducere într-o discuție cu starețul Clement, părintele meu duhovnicesc.

fragment din manuscrisul 45

        Starețul, care știa grecește și petrecuse mai mulți ani pe Muntele Athos, mi-a pus odată în față un verset din capitolul 13 al primei cărți a Paralipomenelor (după Septuaginta) și mi-a cerut să i-l traduc. În traducere, versetul suna astfel: „Și a spus David: Să aducem la noi chivotul Dumnezeului nostru, căci nu l-am mai căutat din zilele regelui Saul.”

        – Nu e bine, a clătinat din cap starețul. Acolo nu spune „nu l-am mai căutat”, ci „nu am mai căutat-o”. Ia mai uită-te o dată.

        Într-adevăr, starețul avea, într-un fel, dreptate: în textul grecesc pronumele era feminin. Dar asta pentru că, în limba greacă, kibotos (chivot, ladă, aici cu referire la „chivotul Legii”) este un substantiv feminin, așadar era firesc ca pronumele care îi ținea locul în textul grecesc să fie tot de genul feminin. În traducerea românească însă, pronumele primea genul masculin, altfel s-ar fi produs un dezacord gramatical. Mi se părea simplu și nu înțelegeam ce găsise starețul acolo.

        Starețul a închis cartea și mi-a înapoiat-o zâmbind.

        – Oare când ai să înțelegi că Scripturile nu se citesc doar cu manualul de gramatică?

        Ei bine, aveam să înțeleg la ce se referea abia când am ajuns cercetător, așa cum spuneam, și a trebuit să mă ocup de traducerea lui Nicolae Milescu.

        În manuscrisul 45, copia revizuită a traducerii lui Milescu, de care vorbeam mai sus, pronumele în cauză rămăsese de genul feminin și ducea în text la un dezacord supărător: „Și dzise David: Să înmutăm săcriiul Domnului cătră noi, căci n-au cercatu-o pre ea dentru dzilele lui Saul.” După cum se vede, aici Milescu tradusese kibotos cu „săcriu”, care în epoca lui însemna, simplu, „ladă”, adică sensul exact al cuvântului grecesc („chivot” era încă destul de neologistic, deși Milescu îl folosește prin alte locuri). Dar mai departe nu făcuse acordul gramatical corect. De altfel, dezacordul se repeta sistematic de-a lungul întregului capitol 13 din 1 Paralipomena: „Și au întinsu Oza mâna lui ca să ţie săcriiul, căci au abătut pre ea viţălul” (v. 9), „Şi n-au întorsu David săcriiul cătră sine la cetatea [lui] David şi o abătu pre ea la casa lui Aveddará” (v. 12) etc.

        Cercetătorii care se mai ocupaseră de acest text înaintea mea sesizaseră, la rândul lor, dezacordul și-i dăduseră explicația lor favorită, am observat, în situațiile de acest fel: traducătorul e „neîndemânatic”, traducerea e „servilă”, adică „mecanică”, „literală”, așa se traducea în „evul mediu” și bla-bla, cu alte cuvinte, cei vechi erau cam proști și aveau să aștepte secolul 20 ca să-i lumineze în privința echivalenței funcționale.

        Deși dezacorduri se întâmplă să mai apară în vechile traduceri (inclusiv la Milescu), mie însă mi-a atras atenția faptul că numai în legătură cu „chivotul Legii” (kibotos) dezacordul respectiv era comis cu atâta consecvență, nu doar în Paralipomene, ci și în celelalte cărți biblice. Altfel spus, când termenul kibotos desemna altceva (de pildă, arca lui Noe sau o ladă comună), acordul în propoziție era făcut corect, de fiecare dată.

        Mai mult, înșiși cărturarii munteni care copiaseră și corectaseră textul lui Milescu observaseră dezacordul, dar, fie îl lăsaseră în copia lor (așa cum am arătat în exemplele de mai sus), fie îl corectaseră în text, menționând însă pe marginea paginii forma „greșită”, ca și cum ar fi cunoscut importanța și sensul ei și, astfel, nu ar fi vrut să se piardă.

        Ca să nu mai lungesc vorba. De ce trebuia „chivotul Legii” să suporte într-o traducere românească vecinătatea unui dezacord gramatical? Ce știau cei vechi și nu mai știm noi? Ce vrusese să-mi spună, cu zece ani mai înainte, starețul Clement?

        Departe de a fi fost o simplă greșeală, rostul păstrării pronumelui feminin în traducerea românească, cu prețul unui dezacord strident, era de a atrage atenţia asupra interpretării „chivotului Legii” (kibotos, feminin) ca simbol (typos) al Fecioarei Maria, în hermeneutica Sfinților Părinți. Așa cum chivotul Legii, lada din lemn de salcâm cioplită de Moise purtase în Țara Sfântă cuvântul lui Dumnezeu (tablele Legii), Fecioara a purtat Cuvântul lui Dumnezeu în pântecul ei, iar aceasta, Fecioara-Chivot, este una dintre cele mai vechi interpretări tipologice ale Vechiului Testament. O regăsim la Hipolit, Grigore Taumaturgul, Dionisie al Alexandriei, Atanasie cel Mare ș.a. și va deveni un loc comun atât în exegeza Părinților, cât și în cultul Bisericii, de pildă în cele mai uzuale rugăciuni adresate Fecioarei, precum Acatistul Bunei-Vestiri („Bucură-te, chivot poleit cu Duhul!”) sau litaniile rozariului („Foederis Arca, ora pro nobis!”).

        Așa încât scopul lui Nicolae Milescu a fost, desigur, să atragă atenţia asupra interpretării mariologice a contextelor respective. Dar cum substantivele săcriiu și chivot sunt de genul neutru, această interpretare nu ar fi putut să transpară într-o traducere românească în care toți referenţii din context ar fi fost redați prin termeni de genul neutru sau masculin. Milescu avea nevoie în context de un referent de genul feminin și atunci, în lipsa unuia, a ales să păstreze pronumele feminin, cu prețul forțării traducerii românești. La rândul lor, „dascălii locului” care au revizuit traducerea lui Milescu nu era străini de o exegeză atât de cunoscută a textului biblic. Așa se explică faptul că nu corectează dezacordul sau, atunci când o fac, consideră necesar să noteze în marginea paginii modificarea pronumelui, conștienți de semnificația sa.

        De altfel, Fecioara-Chivot este şi una dintre temele predilecte ale iconografiei creştine.

Mânăstirea Sucevița – fragment de frescă

O astfel de reprezentare se regăsește, de exemplu, nu mai departe de Moldova lui Nicolae Milescu, într-una din scenele pictate, la începutul secolului al XVII-lea, pe faţada de sud a bisericii Mânăstirii Suceviţa. În centrul compoziției se află Cortul Adunării. După cum ştim din Exodul 40,2-3, în mijlocul Cortului Adunării ar fi trebuit să se afle chivotul Legii, în spatele unor perdele menite să-l ferească de orice indiscreţie profană (dar simbolistica trimite la taină, la adevărul încă ascuns). În fresca de la Suceviţa, perdelele Cortului sunt însă ridicate (adevărul s-a revelat), atât cât să descopere chivotul Noului Legământ: Fecioara cu Pruncul.

        Dar tema este, așa cum spuneam, universală. Într-un alt colţ de lume, un secol şi jumătate mai devreme, pictorul italian Piero della Francesca înfățișa o scenă asemănătoare (Madonna del Parto). În compoziția sa, pânzele Cortului adunării sunt ridicate chiar de către cei doi heruvimi care străjuiau chivotul Vechiului Testament, descoperind aici imaginea noului chivot, Fecioara însărcinată cu Pruncul divin.

Piero della Francesca, Madonna del Parto (1460)

        În sfârșit, mai trebuie spus ceva. Episodul povestit în capitolul 13 din 1 Paralipomena precum și cele din pasajele corespondente din 2-3 Regi, al aducerii chivotului Legii la Ierusalim, în timpul regelui David și al depunerii sale în templu, de regele Solomon, au constituit modelul după care Tradiția Bisericii a descris Adormirea Maicii Domnului. Procesiunea biblică a chivotului Legii anunța (simboliza) procesiunea funerară în care racla Fecioarei va fi purtată prin cetatea lui David. Într-o omilie consacrată acestei sărbători, Sfântul Ioan Damaschin reinterpretează figurile din textul biblic, reluând chiar termenii acestuia. De pildă, apostolii poartă prin cetate, spre locul de odihnă, „chivotul inteligibil” (i.e. trupul Fecioarei), așa cum leviţii purtaseră odinioară „chivotul material” pentru a-l duce la „locul de odihnă (Templul), unde îşi aflase odihna” (secvența este din 1Par. 6,31). Şi așa cum în episodul biblic Oza se atinge cu mâna de chivotul Legii, care era gata să se răstorne, iar pentru îndrăzneala sa este „tăiat în două” de Dumnezeu (1Par. 13,11), în procesiunea „chivotului duhovnicesc” un necredincios încearcă să răstoarne racla Fecioarei, dar mâinile îi sunt „tăiate” în aceeași clipă de către îngerul Domnului. Ș.a.m.d.

        Milescu a fost unul dintre cei mai interesanți cărturari români, deși atât de puțin cunoscut. Să traduci Biblia în acea epocă însemna pur și simplu să inventezi limba română! El nu numai că a tradus-o, dar îi cunoștea foarte bine toate interpretările din hermeneutica tradițională a Părinților, în textele la prima mână, nu în traduceri. Am scris despre asta în cartea mea. Am să scriu altădată despre cum a făcut din anumite cuvinte un fel de „cod biblic”, care duce la tâlcuirile adânci din sfinții Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul. În raiul meu imaginar, boierul Milescu e unul dintre cei cu care aș vrea să stau la aceeași masă în împărăția cerurilor și să povestim toată seara.

un parastas de ziua Independenței

Ieri a fost aniversată ziua independenței României. Sau, mă rog, trebuia să fi fost. În arhiva de familie păstrez fotografia unui strămoș, Constantin Anghel, bunicul de pe mamă al bunicului meu, care a luptat în Războiul de Independență. E cea mai veche fotografie a noastră de familie.

Strămoșul meu a fost sergent în Regimentul 13 Dorobanți, care a dus greul luptelor la Plevna. A fost camarad de front cu Peneș Curcanul, un alt sergent din același regiment, pe care poezia lui Alecsandri l-a făcut celebru. Asta e, străbunicul meu n-a avut norocul să-l întâlnească el pe poet. Dar și el a fost rănit în război și a primit „Virtutea militară” și alte decorații.

La vreo câțiva ani după ce s-a liberat de pe front, iscându-se o neînțelegere, și-a pus decorațiile în piept, s-a dus la Iași și s-a pozat într-un atelier de fotografie. I-a cerut meșterului ca jumătatea de sus a pozei să rămână albă.

Cu această fotografie în mână, l-a căutat pe fostul său comandant și l-a rugat să-i scrie pe jumătatea albă a pozei următoarea însemnare:

„Certific că veteranul Anghel C-tin, prevăzut în fotografia de față a luat parte în Campania 1877-1878 ca Sergent din Reg[imen]tul 13 Dorobanți. Comandantul batalionului 13 Rezervă, Căpitan [semnat indescifrabil].”

Cel mai mult îmi place când zice „prevăzut în fotografia de față”.

În războiul de la 1877-1878 au murit vreo 4300 de români, majoritatea țărani. Ceilalți până la 60.000, efectivul trupelor noastre în război, s-au întors acasă ca niște eroi. De ziua lor, de ziua independenței, înțeleg că Președinția și lumea bună au serbat Ziua Europei (ghinion, coincidență!), dar m-aș fi așteptat ca Patriarhia să facă măcar un parastas pentru miile acelea de țărani care au murit pe frontul independenței făcând cruce și zicând „Doamne-ajută”.

fiți trecători

Cel mai mult îmi place când Toma se aprinde și strigă celorlalți apostoli: „Să mergem și noi și să murim cu Iisus!”. Episodul acesta îl povestește Ioan (11,16). Iisus vrea să meargă în Betania, ca să-l învieze pe Lazăr, iar apostolii se sperie: „Doamne, mai ieri căutau iudeii să te ucidă cu pietre și Tu iarăși vrei să te duci acolo?” Iisus însă este hotărât să meargă, iar atunci Toma sare și exclamă: „Să mergem și noi să murim cu el!”

Așa de mare era dragostea „necredinciosului”. Pentru că tot Iisus ne spune: „Nu este dragoste mai mare decât să-și pună cineva sufletul pentru prietenul său.” Chiar, v-ați gândit că iubirea este înaintea credinței? De aceea Scriptura ne cere mai întâi să iubim, nu să credem: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău”, aceasta este cea mai mare poruncă. Iar pe malul mării Galileei, după Înviere, blândul nostru Domn îl întreabă pe Petru: „Mă iubești tu pe mine?”. Iar nu: „crezi tu în mine?”. Pe Iisus trebuie mai întâi să-l iubești, ca apoi să crezi în el. Credința nu se poate naște decât din iubire. Asta spune Evanghelia, de la un capăt la altul. Numai credința fanaticilor se naște direct din legi și dogme. (Or legile și dogmele sînt numai jurământul de iubire, nu iubirea însăși.)

Neîncrezătoare în învierea lui Iisus era iubirea lui Toma, nu credința lui. Păi cum altfel? Iubirea este cea care se teme să nu-l piardă pe iubit. Să-l vezi răstignit, mort și îngropat sub o lespede, apoi să-ți spună cineva: l-am văzut, a înviat. O fi așa pentru ei. Dar tu trebuie să pui mâna în mâinile iubitului, numai așa vei ști că este el. Necredința lui Toma este necredința iubirii, nu a îndoielii raționale. Aici e diferența între el și noi. „Eu sînt Toma necredinciosul”, auzi pe câte unul. Dar îndoiala lui este a minții, nu a sufletului rănit de căutarea iubitului.

De la Toma nu ne-a rămas nimic între scrierile canonice. I se atribuie însă mai multe apocrife, dintre care una, într-un dialect coptic, sub numele „Evanghelia după Toma”. Sfinții Părinți nu au recunoscut-o niciodată ca fiind autentică, pentru că nu a circulat în mediile creștine: nu o citează nimeni decât ca să o respingă. M-am ocupat de o ediție a ei la Polirom, cu mulți ani în urmă. Este o colecție de 114 „ziceri” atribuite lui Iisus, o carte interesantă și foarte diferită de textele gnostice de la Nag Hammadi, în sensul că cele mai multe dintre aceste „ziceri” seamănă sau unele sînt chiar identice cu cele din evangheliile canonice. Or fi fost niște meditații ale unui cărturar pe marginea unui text evanghelic.

Dar unele „ziceri” sînt foarte frumoase și merită amintite. De pildă, pornind de la cuvântul lui Iisus din Luca 17,21, „împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”, cărturarul anonim a scris așa:
„Dacă cei care vă conduc vă zic: „Uitaţi-vă, împărăţia este în cer!”, atunci păsările vor ajunge înaintea voastră în cer; dacă vă spun că împărăţia este în mare, atunci peştii vor ajunge înaintea voastră. Împărăţia însă se află înlăuntrul vostru şi în afara voastră. Când vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi cunoscuţi şi veţi înţelege că sunteţi fii ai Tatălui cel Viu. Dar dacă nu vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi săraci şi voi înşivă veţi fi sărăcie.” (logionul 3)

Mie însă îmi place cel mai scurt cuvânt care se găsește în această apocrifă: „Iisus a spus: Fiţi trecători”. Dacă aș avea 18 ani, mi-aș face un tricou cu inscripția asta.

cum arată astăzi o pagină din Evanghelie și despre legenda Bibliei falsificate

Sînt uimit de fiecare dată când întâlnesc oameni ferm convinși că Biblia a fost falsificată. Unii știu și amănunte: a fost falsificată fie de împăratul Constantin cel Mare, fie la Sinodul de la Niceea, în 325, fie de Sfinții Părinți sau, pur și simplu, a fost falsificată de popi, pentru că știm foarte bine ce le poate pielea. Te minunezi și îi întrebi în ce a constat falsificarea Bibliei. Ei știu și asta: de pildă, a fost „băgată” Învierea, a fost „scoasă” călătoria lui Iisus în India sau căsătoria cu Maria Magdalena, au fost scoase unele „evanghelii” și așa mai departe. Te crucești de-a binelea, îi întrebi unde au auzit asta iar răspunsul este aproape același:

încă un gând și câteva concluzii după cearta despre „focul din cer”

Am pierdut două zile urmărind discuțiile și răspunzând cât am putut la întrebări, dar măcar am învățat multe lucruri despre omul nou. Uite că și feisbucu poate fi o experiență pastorală. Dacă nu cumva cea mai convingătoare despre vremurile de azi. Pe alte vremuri, omul mergea la părintele său și-l întreba despre gândurile lui, dacă sînt bune sau rele. Dar acuma, omul știe cum sînt gândurile sale și nu mai caută la părintele său decât să se îndreptățească pe sine. Iar dacă acela nu-l îndreptățește, este cel mai mare vrăjmaș al său.

Vreți minuni, ca să credeți? O să fie multe minuni. Scripturile spun că în vremurile de pe urmă se vor ridica hristoși mincinoși care vor face „semne mari și minuni”, ca să-i amăgească „chiar și pe cei aleși”. Vai de cel a cărui credință stă în minuni! Când părinții vechi erau întrebați, vrei să vezi o minune, își ascundeau ochii și răspundeau: vrem să ne vedem păcatele, nu minuni. Și atunci? Atunci să ne rugăm să ne dea Dumnezeu dreapta lor socotință, că acesta este cel mai mare dar al omului.

v-aș spune „drum bun”, frații mei, dar nu acesta e drumul cel bun

e incredibil câtă dușmănie mi-au adus articolele mele despre „lumina de la Ierusalim”. Și asta din partea unor oameni care se socotesc credincioși! Argumentele mele nu i-au interesat câtuși de puțin pe agresorii mei. Dacă s-ar aduna cu toții într-o piață, mi-ar fi teamă să trec printre ei. Oameni care nu mă cunosc s-au repezit să mă înjure, să mă caine, să mă ia la rost, să mă întrebe de păcate, să mă acuze de lepădare și de toate nefăcutele. Dar au făcut-o și dintre cei care înainte mă lăudau. Când am spus ce-au vrut să audă, le-am plăcut. Oamenii vor să audă numai ce le place. Cât trebuie să mai îmbătrânesc ca să înțeleg asta?

Și ce am făcut acum? Nu am făcut decât să mă îndoiesc de o „minune istorică”, despre care Sfinții Părinți ai Bisericii nu au dat nicio mărturie. Atât este ea de „istorică”.

o paralelă cu lumina de la Ierusalim, în manuscrisul românesc apocrif despre focul de la Edinburgh

[autorul textului este necunoscut, dar stilul românesc arhaizant și limbajul presărat cu unele slavonisme târzii trădează mâna unui preot ortodox român, probabil un emigrant ajuns la Edinburgh. Transcrierea textului urmează cu fidelitate particularitățile sale lingvistice. Prima parte a manuscrisului este deteriorată. Totuși, din cele câteva fragmente care se mai pot desluși pe alocuri, se înțelege că autorul începe prin a-și enumera și deplânge multele sale păcate. De la pagina 100, textul continuă astfel:]

câteva cuvinte despre semnificația de „trecere” a Paștelui

Cuvântul „paște” este de origine biblică, din verbul ebraic pasah (a trece). Așadar, un termen comun, dar care primește o semnificație excepțională, în episodul eliberării evreilor din robia egipteană, povestit în Exodul. După cum se știe, Dumnezeu lovește casele egiptenilor, omorându-i pe întâii lor născuți, dar trece mai departe și cruță casele evreilor, însemnate din timp cu sângele mielului jertfit. Acest eveniment, „trecerea / pesah”, a dat apoi numele sărbătorii evreiești. „Acesta este paștele (pesah, trecerea) Domnului. În noaptea aceasta, voi străbate pământul Egiptului și voi lovi pe orice întâi-născut, de la oameni până la dobitoace, și voi face judecată asupra tuturor dumnezeilor… Dar sângele mielului va fi pentru voi semnul casei unde locuiți. Eu am să văd sângele și am să trec (vb. pasah) mai departe și asupra voastră nu va fi nicio atingere… Să fie ziua aceasta de pomenire pentru voi și să țineți sărbătoarea Domnului din neam în neam.” (Exodul 12,11-14)
Am auzit de nenumărate ori explicația, greșită, că pesah, „trecerea”, s-ar referi la trecerea evreilor prin Marea Roșie (vezi și wikipedia). Dacă ar fi fost așa, Paștele ar fi rămas doar o sărbătoare a evreilor.
Iar dacă Paștele a ajuns și sărbătoarea creștinilor sub același nume, este pentru că, dincolo de istoricitatea evenimentului, Părinții Bisericii au înțeles această „trecere” în sens alegoric: este răscumpărarea din Egiptul nostru spiritual și împăcarea cu Dumnezeu. Trecerea care iartă „casele” păcatelor noastre, însemnate acum cu sângele Mielului Hristos, „cel ce ridică păcatele lumii”. Trecerea care, și astăzi, face să moară întâii-născuți, în apa botezului, căci aceasta simbolizează afundarea pruncului, moartea omului vechi. Trecerea de la moarte la viață, în Hristos: „Ziua Învierii! Să ne luminăm, popoare! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi…”
Paștele creștin a fost la origine o slujbă a Botezului, reamintea părintele Alexander Schmemann (de aici și elementele identice în ritualurile celor două slujbe, astăzi separate: aprinderea lumânărilor, cântarea „Câți în Hristos”, lecturile biblice, care sînt cele din Sâmbăta Mare, procesiunea în jurul bisericii, respectiv al cristelniței, până și numele de „Săptămâna Luminată”, în care cei „luminați” prin botez purtau veșminte albe). Paștele este reamintirea botezului, a trecerii noastre, a Egiptului din care Hristos ne-a răscumpărat, prin moartea și învierea sa, pentru o altă împărăție. Iar Învierea Sa este cea mai mare sărbătoare doar pentru că este și învierea noastră.

Prohodul Domnului și cenzura bisericească sau despre răfuiala mozavirilor cu evreii

Ca în fiecare an în Săptămâna Mare, o să apară corul de bocitoare să acuze Patriarhia de cenzurarea Prohodului. Într-adevăr, Prohodul Domnului a fost modificat în câteva locuri, în ultimele ediții ale Patriarhiei (eu o am pe ultima, cea din 2011). Este însă asta ceva neapărat rău? Cred că cel puțin o parte dintre modificări sînt binevenite, altele doar neinspirate (și nu mă mir, căci Patriarhia pare să aibă astăzi mai mulți contabili decât teologi), dar niciunele nu au nimic de-a face cu cenzura. Argumentul că textul a fost cenzurat „ca să nu-i deranjeze pe evrei” sau, mai rău, „ca să ascundă vina evreilor pentru răstignirea Domnului” este complet ridicol, cel puțin atâta vreme cât un an întreg se citesc în biserici Evangheliile și Apostolul neschimbate (iar în Joia Mare, când bisericile sînt la fel de pline ca la Prohod, nu una, ci douăsprezece Evanghelii ale Patimilor, din care nu lipsește un singur rând despre trădarea, judecata și răstignirea Domnului).