Când e întrebat de ce nu postesc ucenicii Săi, Mântuitorul le răspunde, și răspunsul e în toate cele trei evanghelii sinoptice: „Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Va veni vremea când Mirele se va lua de la ei și atunci vor posti”. Și adaugă imediat cele două proverbe binecunoscute: „Nimeni nu coase petic nou la haină veche” și „Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi”.
Vinul nou, Hristos, trebuie cuprins în învățături (burdufuri) noi, inclusiv despre post. Iar haina veche și cernită a postului se cere nu peticită, ci schimbată cu cea nouă și luminoasă, a nunții.
Postul creștin e așadar o învățătură nouă, sau înnoită, sau mai bine zis „împlinită” și ea în Hristos (Matei 5,17), ca toate celelalte ale Vechiului Testament, și nu trebuie să căutăm rațiunile postului în „umbrele” lui Moise și ale profeților, în beneficiile vegetarianismului sau în bioetica alimentației.
„Va veni vremea când Mirele se va lua de la ei și atunci vor posti”. Aici găsim instituirea postirii creștine (nu spun a postului), iar cea dintâi semnificație a sa este memorială (vezi și semnificațiile postirii de miercuri și vineri).
Postul ne amintește că suntem (până la sfârșitul lumii) în mijlocul unei nunți întrerupte brutal și dureros prin răstignirea Mirelui. Nimănui nu-i mai arde acum să se îmbete sau să se îndoape, iar „prietenii Mirelui” îi așteaptă reîntoarcerea, pregătiți în continuare de nuntă. De aceea, cel surprins fără haină de nuntă, cel care și-a pierdut încrederea în întoarcerea Mirelui, va fi lăsat pe-afară (Matei 22,11). Postul este starea de rememorare a nunții cerești și de așteptare a întoarcerii Mirelui.
Cei care postesc sunt prietenii care-i așteaptă venirea, în „cămara cea împodobită” (Biserica), pregătiți ca de nuntă („unge capul tău și fața ta o spală”), dar în stare de priveghere, de înfrânare, de pocăință pentru pierderea Sa.
Iar aici avem a doua dimensiune a postului, cea ascetică, înțeleasă ca priveghere, înfrânare, despătimire, control trupesc și sufletesc, atenție și lucrare duhovnicească (cerute de altfel tot timpul, nu doar în post). Evident că priveghere înseamnă mai mult decât nesomn și slujbe de noapte, de exemplu trezvie, păzire și rescriere a gândurilor, așa cum înfrânare nu înseamnă atât abținere, cât stăpânire, iar duhovnicesc nu este stereotipul cucernic (livresc, vestimentar etc.), ci provocatorul Duhului.
Postul de alimente e doar un aspect tehnic al despătimirii, care ne ajută să ne descoperim demonii și de aceea în post „vin mai multe ispite”. Nu vin din afară, ci din lăuntrul sistemului nostru limbic, care, în starea de alertă provocată de foame sau de insuficiența alimentară, ne descoperă adicții de diferite feluri, stări necontrolate de nervi, furie, agresivitate etc. Cine își înfruntă cu răbdare aceste stări emoționale (ispite) provocate de postul alimentar, dar și mai mult, cine le rescrie în mod rațional ca „patimi”, pentru a se despătimi de ele, cine le recadrează în orizontul vieții duhovnicești are ocazia să le slăbească puterea, să le pună sub control (în toate împrejurările, nu doar în post), dar și să reflecteze la sursa, intensitatea și consecințele lor. În acest sens postul este „mama tuturor virtuților”, cum spun Sfinții Părinți.
Orice aspect „tehnic” al acestei înfrânări alimentare (ajunare, post intermitent, sau doar cu apă etc.) este irelevant din perspectiva scopului descris mai sus, iar Biserica, prin rânduiala ei de post vegetal, așa cum a ajuns azi, ne-a dat numai o formă a sa generală și minimală, potrivită tuturor membrilor Bisericii, dar în interiorul căreia suntem liberi să explorăm orice alte beneficii terapeutice și forme ale postului, atâta vreme cât nu uităm pentru Cine postim și ce urmărim în primul rând prin postirea noastră.
Acestea fiind spuse despre aspectele memorial și ascetic, postirea creștină se mai deosebește de postul strict terapeutic prin latura sa comunitar-eclesiastică. Tocmai prin faptul că este un post al Bisericii întregi, ne aduce, indiferent de performanțe, într-o comuniune de credință cu toată Biserica postitoare: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. Iar în aceste cuvinte e promisiunea unui har mai puternic decât beneficiile terapeutice ale tuturor izvoarelor lumii.
JURNAℓ SCOȚIAN 
Excelsior!
Mulțumim mult Părinte!
Părinte, mulțumim din nou pentru o mai bună înțelegere a ceea ce înseamnă ‘a posti’ și pentru ce, mai bine zis pentru cine! Slavă Domnului pentru acest cuvânt, pe care vi L-a pus în inimă!
Slava lui Dumnezeu pentru “…promisiunea unui har mai puternic decât beneficiile terapeutice…” si dumneavoastra ca ne deschideti ochii in privinta asta.
Cata bucurie sa fii in post “într-o comuniune de credință cu toată Biserica postitoare”. Va multumesc ca m-ati facut sa vad asa.
Bine si atunci de ce postim inainte de marile sărbători?
Doar să nu scoatem terapeutica din Biserică pentru că au mai încercat și alții, nu mai veniți sâmbăta să vă vindecați.
PARINTE, sa stiti ca aveti o contributie esentiala la intarirea credintei mele si cred si a multor persoane care va citesc !
Eu n-am cuvinte sa va multumesc !
Cu stima,
Tatiana Molodoi
Iar oameni ca tine, care-mi spuneți asta, aveți o contribuție esențială la întărirea credinței mele în scris. :)) Mulțumesc, Tatiana.
Părinte, sunteți ca o lumină proaspătă și caldă pentru mine. Mesajele d-voastră sunt limpezi, coerente și le simt întru totul în duhul lui Hristos.
Mulțumesc din suflet!
Am o întrebare legată de aspectul memorial al postirii, întrucât comemorarea morții lui Hristos e deja cuprinsă în porunca euharistiei (1 Cor 11, 26). Cum putem pretinde că aşteptăm întoarcerea Mirelui într-o stare ca pentru pierderea Sa de vreme ce El ne-a spus că e cu noi în fiecare zi (Mt 28, 20)?
Liturghia nu e doar pomenire, e chiar actualizarea jertfei Mântuitorului, trupul și sângele Său aceleași azi, ieri și acum 2000 de ani în urmă. E în răstignire până la sfârșitul lumii, în felul acesta e cu noi, și în felul acesta îl așteptăm și primim în Euharistie în starea „ca pentru pierderea Sa” (fiecare Euharistie e un Paști), dar în același timp e cu noi și din slava Sa. De aceea o numim „taină”, pentru că în ea sunt simultan un aici văzut, și un dincolo nevăzut.
Mulțumesc pentru lămuriri! Într-adevăr, mi-e neclar din textul şi trăirea Liturghiei sau Scripturii care e natura acestei actualizări. Date fiind Rm 6, 9-10 şi In 16, 20-22, nu cred că Hristos ar retrăi fizic moartea Sa. Desigur că e mai mult decât o comemorare, pentru că mâncăm şi bem trup şi sânge trecute prin răstignire şi moarte. Dar aceasta e realitatea nunții (cu Mirele Care, înviat fiind, purta semnele cuielor), nicidecum realitatea întreruperii ei în mod brutal. Ce fel de actualizare poate fi aceea care să Îl țină pe Hristos răstignit fix până la sfârşitul lumii? (Zic “fix” pentru că, revenind la semnul cuielor, răstignirea lui Hristos e o realitate atemporală, a cărei actualizare e chiar nunta)