Jurnal cu poze, povești, întâmplări cu români și lungi digresiuni personale ale autorului, din timpul ultimei sale călătorii misionare în Islanda (1)

Perete din Reykjavik. © Jurnal Scoțian

Misiunea mea la românii din Islanda avea în capul meu ceva din imaginarul unei expediții arctice în mintea unui copil. Ultima dată îmi lăsasem în grija unei familii din Reykjavik un depozit consistent de echipamente, așa cum exploratorii au grijă să-și îngroape din loc în loc rezerve pentru întoarcere.

E-adevărat, depozitul meu era mai mult liturgic, obiecte de slujire, icoane, veșminte, lumânări, biblii, cărbuni, dar am regăsit în el și o jumătate de sticlă cu vin Kedem, care părea încă bun, vreo șase mii de coroane ascunse într-o carte, ceai de lichen islandez și o ciocolată neagră garantată pe viață. M-am bucurat de toate, ca Robinson Crusoe când a descoperit lădițele din epavă (totuși, am aruncat vinul la chiuvetă, de teamă să nu mă intoxic).

Când eram copil, călătoream cu creionul pe un glob de carton și, după ce ieșeam în Mediterană și nu mai auzeam scandalurile din casă, mă hotăram, în funcție de cărțile pe care le citeam, să o apuc spre India, spre Americi sau mai degrabă spre poli, care mă atrăgeau pentru că iarna era timpul meu preferat, dar și pentru că la poli aș fi putut mânca portocale pe săturate. Pe vremea aceea, portocalele apăreau în magazine doar iarna (dacă mai apăreau) și de aceea credeam că le priesc țările nordice cu zăpezile lor veșnice. Ce, știam eu de țara cu lămâi în floare, cu portocale aprinse-ntre frunzare?

Mai târziu, la Polirom, prima carte pe care am îngrijit-o a fost Întemeierea creștinismului occidental a lui Peter Brown, care se deschide cu exilul Sfântului Columba în Insula Iona. Cunoșteam bine Hebridele, pentru că acolo îmi refăcusem de atâtea ori rezervele de apă și hrană în drumurile spre Islanda și Cercul polar de nord. Și în biroul acela din editură, acum douăzeci de ani, la capătul puterilor înainte de vreme, terminat de depresii alcoolizate care nu mai sfârșeau, am bușit în plâns pentru toate visurile copilăriei și cruzimea neîmplinirii lor, pe care Dumnezeu n-ar trebui să o îngăduie amintirilor unui adult. Dă-Te la o parte, ca să pot să-mi vin puțin în fire, mai înainte ca să plec spre a nu mă mai întoarce din ținutul întunericului și al umbrelor morții… Nu mă dau, mergem amândoi unde vrei tu.

Cu o săptămână înainte am început să-mi fac liste cu multe sublinieri și semne de exclamare, cel mai mare coșmar fiind să nu uit ceva important, pentru că mi s-a mai întâmplat să plec fără moliftelnic, sau fără cruce (am folosit-o pe cea de la gât), odată chiar fără reverendă și atunci chiar a trebuit să mă întorc acasă de la două ore distanță. Ce m-aș fi făcut în Reykjavik fără reverendă, de exemplu? (Dar în coșmarul meu eram pregătit și pentru asta și mă vedeam căutând o mantie neagră pe la magazinele cu recuzită de halloween.)

Skólavörðustígur, stradă comercială în Reykjavik. © Jurnal Scoțian

Mi-am luat de la Decathlon o geacă de iarnă și ghete de munte, dar cel mai inspirat am fost să-mi iau câteva folii de paracetamol, pentru că la Reykjavik bătea crivățul arctic și, cu toată geaca mea, am răcit bocnă încă din prima zi. Îmi ardeau seara obrajii și mi se cojeau nasul și buzele de parcă aș fi stat la schi o zi întreagă.

Apropo de răceala mea, trebuie să vă povestesc o minune pe care a făcut-o pentru mine Sfântul Mina, cum de fapt tot drumul am simțit purtarea de grijă a lui Dumnezeu în cele mai mici detalii, așa cum avea mama grijă, când plecam într-o călătorie, să-mi strecoare în bagaje tot felul de lucrușoare care se dovedeau esențiale la momentul lor.

Eram deci foarte răcit, mă ustura îngrozitor gâtul, abia puteam vorbi și mă certam întruna că nu mă gândisem să-mi iau strepsils de acasă. Desigur, aș fi putut să-mi iau de la o farmacie, dar eu eram pe drumuri, de la o casă la alta, și numai de căutat farmacii n-aveam timp.

Icoan Sfântului mucenic Mina, pictată și dăruită mie de Narcisa Șugar din Cluj și care îmi place foarte mult atât pentru chipul copilăros al sfântului, dar mai ales pentru numele pe care i l-a dat autoarea, de o ingenuă familiaritate: „Sfântul Mina cel Drag”.

Așteptând o mașină care trebuia să mă ducă într-un sat spre nord, mi-am amintit de o fată care, fiind pe nu știu unde și făcându-i-se foame, s-a rugat la Sfântul Mina să-i dea un snickers, iar după cinci minute a intrat în biserică un om care i-a dat un snickers. Cu toată rușinea că eu eram ditamai preotul și n-ar fi trebuit să mă iau după povești din astea, i-am cerut și eu Sfântului niște strepsils sau măcar un termos cu ceai fierbinte. Primul lucru pe care l-am văzut pe bordul mașinii în care am urcat câteva minute mai târziu a fost o cutie de strepsils. Am început să râd, asta a fost reacția, aveți strepsils!, cum de aveți strepsils, pot să iau și eu două-trei pastile, e chiar strepsils, nu?, iar omul mi-a dat toată cutia.

Am decolat spre Islanda la 7 dimineața. Era o geană de răsărit la Edinburgh, dar a rămas repede în urmă, ca o lumină pe care o uiți aprinsă când pleci în fugă de acasă. La Reykjavik am ajuns tot cu noaptea-n cap, cu puțin înainte de ora 10.

Tot drumul am băut cafele și m-am uitat la un documentar despre căluții islandezi, singurii din lume care, în afară de pas, trap și galop, mai au două stiluri de a alerga, unul țopăit, cel mai interesant, ca și cum ar alerga la pas, exact așa cum vă spun. Explicația ar fi genetică, pentru că parlamentele islandeze au interzis sute de ani importul de cai și, astfel, căluțul lor este cea mai pură rasă din lume și merge cum vrea el, mai ales pe câmpurile nesfârșite de bolovani vulcanici, unde și-ar rupe picioarele dacă nu l-ar învăța mama lui cum să sară din piatră în piatră.

Aeroportul Keflavik la 10 dimineața, sfârșit de noiembrie

Până la urmă m-am plictisit de căluți și, după ce mi-am amintit de calul pe care-l aveam la canton când eram pădurar lângă Huși, și care murise în chinuri după ce-l mușcase un bursuc turbat, am început să scriu la jurnalul islandez:

Misiunea mea la românii din Islanda avea în capul meu ceva din imaginarul unei expediții arctice în mintea unui copil. Ultima dată îmi lăsasem în grija unei familii cumsecade…

(va urma)