Există mai multe moduri de a cere iertare, nu doar prin cuvinte. E de-ajuns ca cel care ne-a greșit să arate într-un fel sau altul că-i pare rău, de exemplu să se așeze pe canapea lângă noi, semn că are nevoie de noi, sau să ne ia în brațe în tăcere, semn că ne ocrotește, sau să ne facă un ceai, semn că e atent, sau să ne pună cântecul preferat, sau doar să se țină după noi prin casă, ca un cățeluș, și atât, – e tot „iartă-mă”. Și e chiar mai convingător decât cuvintele. Comunicarea non-verbală e mai sinceră și mai puternică decât cuvintele pe care le așteptăm în tensiune și ar trebui să-i răspundem pe loc cu „te-am iertat” (sau măcar în inima noastră).
***
De fapt, doar atunci când nu suntem siguri pe celălalt avem nevoie să auzim „te rog, iartă-mă”. De la cel pe care-l iubesc (și care mă iubește), n-ar trebui să am nevoie să aud „iartă-mă”, pentru că-l cunosc foarte bine, îi știu deja conștiința și remușcările și, mai ales, iubirea. Dacă i-am cunoscut iubirea, știu că „iubirea nu cade niciodată”.
De aceea, în dialogul cu Mântuitorul, după înviere, Sfântul Petru nu și-a cerut iertare după lepădarea sa, a spus doar „Tu știi că te iubesc” și a fost de-ajuns. Păcătoșii din evanghelii primesc iertarea nu pentru că-și cer iertare, nimeni nu-și cere iertare în felul acesta, ci pentru că Domnul le cunoaște iubirea, credința, pocăința etc., din fapte sau din simpla venire la El: „iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” etc.
***
De aceea, și în taina spovedaniei, preotul trebuie să caute pocăința penitentului nu în cuvintele acestuia sau în semnele exterioare ale unei pocăințe formale, ci în iubirea și credința aceluia, descoperite adesea în lucruri aparent neînsemnate, cum spuneam mai sus: faptul în sine că vine la spovedanie, se simte vinovat, roșește, se recunoaște ca păcătos, îngenunchează înaintea icoanei, e gata să-și primească certarea (ca tâlharul de pe cruce, nici el n-a făcut mai mult).
Cel ce știe să-i „citească” pe oameni din limbajul trupului și comunicarea non-verbală, nu mai are nevoie de niciun cuvânt. Și de nicio amânare a iertării lor. Tatăl aleargă înaintea fiului risipitor și-l îmbrățișează, și-l sărută, și-l iartă numai cât îl vede în lungul drumului, mai înainte de a zice acela vreun cuvânt.
***
De ce-l iartă tatăl pe fiul risipitor, de ce să iertăm pe cei care ne greșesc, cum să iertăm pe cei care ne greșesc capital? Atenție, nu iertăm greșeala în sine, ci pe cel care ne-a greșit (și mă grăbesc să precizez: iertarea se oferă doar în nume propriu, ai dreptul să ierți doar ce ți s-a greșit ție, nu altuia).
Vladimir Jankélévitch*: Nu există o cauză a iertării, așa cum nu există o cauză a iubirii. Așa cum „iubirea face vrednic de iubire ceea ce iubește ea”, iertarea face vrednic de iertare ceea ce vrea ea să ierte. Nu iertăm „pentru că”, așa cum nu iubim „pentru că”. Nu e nimic rațional în iertare, după cum nu e nici în iubire, în spiritul de jertfă sau în sacrificiul suprem. Toate acestea sunt „la granițele eshatologice ale iraționalului”. E inutil să căutăm iertării vreo rațiune. Desigur, avem toate motivele omenești să căutăm dreptatea, reparația, justiția, pedeapsa etc., dar nu există niciun motiv omenesc pentru a ierta. Iertarea este har, grație, gratuitate, iertarea se acordă, se oferă gratuit, nu se merită. Și mai zice Jankélévitch: „Numai Biblia a cunoscut cu adevărat iertarea”. (De aceea, Biblia m-a adus și pe mine la credință, pentru că eram în căutarea unei iertări absolute și nu știam cum să o înțeleg. Biblia, nu Biserica m-a adus la credință. Biserica mi-a dat numai Liturghia și Euharistia.)
***
Cum e cu iertarea, dacă, totuși, țin minte răul? Tot Jankélévitch: „A ierta este un efort ce trebuie întruna reînceput”. Ca și a crede, aș adăuga eu. Dar cum e dacă ofer iertarea numai după ce am satisfacția remușcărilor celuilalt, responsabilizându-l, aruncându-i în obraz vina și consecințele ei ori de câte ori am ocazia, dar amintindu-i, desigur, iertarea mea, cum e dacă îl iert, dar îl las să știe că nu-l uit niciodată? Dacă e așa, dacă fac asta, e una dintre cele mai odioase forme de narcisism, în care iertarea mea nu-l mai eliberează pe celălalt, ci e un fel de a-l lua în stăpânire prin vinovăție, umilință și remușcări interminabile, ca într-o adevărată posesie demonică .
***
Se povesteşte într-un pateric că un frate s-a întors la starețul său, după ce-i făcuse o mare măgărie. Și-a cerut iertare, și-a pus cenuşă în cap, cum se spune, şi acum aştepta să fie certat. Dar părintele l-a îmbrăţişat, spunându-i, „ai făcut pentru mine o mulțime de lucruri bune, iar eu să te cert pentru o greșeală?”.
Dar noi nu suntem aşa. Parcă abia aşteptăm să cântărim toată viaţa unui om doar prin greutatea unei greşeli de moment. Din clipa în care o va face, faptele sale bune sunt uitate pe loc, iar mai departe îi vom păstra amintirea greşelii capitale: „Mda, era un om de treabă, dar să-ţi spun ce mizerie mi-a făcut.”
Nimic nu e mai capital ca greşeala altuia, nicio virtute a aceluia, nicio faptă bună, nicio amintire frumoasă. Facem din greşeala capitală oglinda unui om şi avem grijă să i-o punem în față toată viața, chiar dacă ne prefacem că l-am iertat. Greşeala aproapelui e micul nostru moment de narcisism, în care, prin comparaţie cu el, ne simţim buni și drepţi. Noi n-am face niciodată „aşa ceva”. De aceea suntem atât de necruţători cu el, pentru ca să ne simțim minunat cu noi.
***
Tatăl din evanghelie, așadar părintele ideal, nu poate opri plecarea fiului risipitor, nici măcar el. (Nu poți opri plecarea de acasă a fiului risipitor, iar asta nu înseamnă că nu te iubește, nici că l-ai crescut prost, ci doar că vrea să aibă propriile sale experiențe de viață, așa cum și tu le-ai avut pe-ale tale, indiferent de ce te-au învățat la vremea ta cei din jur.)
Tatăl ideal nu se pune în calea fiului risipitor și nici nu blestemă în urma lui. (Nu te pune în calea sa, nu-l insulta, roagă-te să se întoarcă sănătos și, pe același drum pe care pleacă, se va întoarce la tine.)
Tatăl ideal iese în calea fiului păcătos, care se întoarce. (Nu aștepta să facă singur tot drumul înapoi. Ieși în calea sa și-l îmbrățișează mai înainte de a zice el ceva, pentru că povara greșelii sale e mai grea decât supărarea ta. Iartă mai înainte de a ți se cere iertare.)
Tatăl ideal nu-i mai face nicio morală fiului întors acasă și nici nu i se mai plânge de pagubele pe care i le-a făcut. (Nu-l mai acuza, nu te victimiza, nu-i mai aminti de greșelile sale, nu mai pune remușcări asupra sa.)
Tatăl ideal îl îmbracă pe cel iertat cu „haina lui cea dintâi”. (Privește-l ca și cum nu s-a schimbat nimic, sau măcar străduiește-te, fă un efort, nu te uita la el cu subînțelesuri, nu-l pune la coada mesei, iertarea înseamnă să-l vezi ca înainte.)
Tatăl ideal ia apărarea păcătosului în fața fratelui său și a celor care îl acuză. (Nu-l expune judecății publice, nu te plânge nici la vecini, nici în familie.)
Dar ce face tatăl ideal, dacă fiul risipitor greșește a doua oară? O ia de la capăt, pentru că n-are de ales, dacă vrea ca fiu-său să se întoarcă acasă.
JURNAℓ SCOȚIAN 
Jankélévitch mai precizează că iertarea autentică restabilește relația, este o relație personală. Dar ce putem face în sfâșietoarea situație în care pe celălalt nici nu-l mai interesează dacă este iertat sau nu? Rămâi cu rana deschisă a iertării sau o anesteziezi cu uitarea forțată?
Aș zice că nu acordăm iertarea noastră ca să primim la schimb un gest, o acceptare sau vreo afecțiune și nici ca să corespundem în fața noastră înșine cu înălțimea valorilor pe care le-am îmbrățișat. Cred că tocmai aici se joacă maturitatea și autenticitatea gestului. Iertăm „chiar dacă” și „în ciuda faptului că”. Iertăm oricum, chiar și atunci când pe celălalt nu-l mai interesează. Dacă e adevărat că mânia este pedeapsa pe care ne-o aplicăm nouă înșine pentru greșeala celuilalt, atunci și iertarea este medicamentul pe care ni-l administrăm și vindecarea pe care o îmbrățișăm, independent de răspunsul aproapelui. Vindecarea ta nu stă în mâinile celuilalt ci depinde de tine. Tu iartă cu toată inima și deja ai făcut tot ceea ce trebuia pentru ca rana să se vindece. Doamne ajută!
Superb răspuns, în spiritul lui Jankélévitch, vă mulțumesc mult! Mulțumesc și dvs., Annamaria, pentru întrebare și continuarea discuției începută de mine.
Vă mulțumesc și eu pentru împărtășirile dumneavoastră și pentru opera bună pe care o îndepliniți întru Domnul!
Desigur că orice considerații mercantiliste subminează autenticitatea iertării… poate că și căutarea propriei vindecări tot aici intră. Nelămurirea mea era legată de aspectul relațional, criteriul lui J. Poate că ajută și creativitatea aici… iert ca și cum legătura ar exista. Paul Evdokimov scrie, cutremurător, că cea mai mare taină în iubire este că ea este întotdeauna reciprocă – chiar și când reciprocitatea este refuzată. Pentru că ea naște un dar împărătesc.
Greu!
Vă mulțumesc și eu pentru răspunsul care arată chiar dincolo de orizontul lui Jankélévitch!
Superb ! Ce misterioasă poate fi lumea interiorului nostru, vorba lui Nietzsche ! Poți da peste grădini edenice, dar și peste mlaștini pestilențiale.
Sărut-mâna. Mai risc câteva întrebări pentru lămurire.
1. Când greșesc eu, trebuie să-mi cer iertare? Ar fi frumos să fiu iertată doar pentru că simte cel căruia i-am greșit regretul meu…
2. În continuarea acestei idei spun că fix faptul că fața și trupul mă trădează mă fac să amân sau chiar să evit spovedania atunci când simt nevoia. Nu sunt o fire aplecată spre confesiune, mă deschid greu, dar am nevoie de ajutor și de îndrumare și de mărturisire. Mă inhib complet dacă simt că duhovnicul își dă seama cât de prost mă simt eu. Și nu știu dacă iertarea mai vine, deși dezlegarea o primesc.
3. Întrebare care are legătură cu dilemele exprimate la textul anterior la care nu mi-ați răspuns, dar care se potrivește și cu ceea ce ați scris acum. În ultima vreme am fost nevoită să cer ajutorul și am fost nevoită să-l accept. Și mă simt groaznic. Mulți oameni în jurul meu reușesc totul prin forțe proprii. Aș vrea să fiu ca ei, aș vrea să valorez mai mult. Și chiar mi se pare firesc să fie așa, să fii stăpân pe tine și pe un domeniu, să știi ce ai de făcut și să faci acel lucru bine. Numai că eu am avut eșecuri peste eșecuri în toate compartimentele vieții. Și nu am avut niciodată un sentiment mai crunt decât îl am acum, zi de zi, când îmi merge bine datorită mâinilor întinse spre mine. Pe de o parte, e clar că m-a afectat tot ce am auzit din copilărie până acum – că toți acei oameni care strălucesc au reușit “prin muncă”, prin “efort propriu”, “fără nicio susținere”. Unii chiar Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta (sau pentru copiii lor care se descurcă atât de bine în viață). Pe de altă parte, nu știu exact ce a mai contribuit la senzația oribilă care mă stăpânește. Nici nu știu a cui iertare aș vrea să o primesc. Însă mă simt vinovată și vreau o iertare. Partea proastă, extrem de proastă, e că binele primit cert nu-l voi putea vreodată întoarce.
4. Cred că majoritatea cazurilor la care se gândesc oamenii când vine vorba despre iertare sunt cele ale despărțirilor. Am trecut de câteva ori prin așa ceva, de fiecare dată eu am fost cea “alungată”, de fiecare dată m-a durut, indiferent că ruptura a fost mai “elegantă” sau plină de înjurături. Am suferit ani mulți după fiecare om drag. Mă întreb cine dintre cei doi are de iertat în asemenea cazuri și mă întreb când intervine iertarea.
Atât acum. Îmi cer, iată, iertare, dacă vă obosesc uneori. Mulțumesc oricum pentru răbdare și pentru învățături. După cum v-am spus, îmi dați mereu de gândit și mă bucurați cu textele acestea frumoase. Să mai scrieți.
Foarte grele temele și frământările dumneavoastră, nu mă simt vrednic să vă răspund, dar până o face Părintele sau altcineva, cutez să vă propun două teme de reflecție, prin care sper că puteți înclina puțin balanța trăirilor pe care le-ați menționat.
În primul rând, legat de ajutorul primit, ar trebui să dea o doză similară (dacă nu chiar mai mare) de bucurie, pentru că aveți oameni în jurul dumneavoastră care sunt capabili și dornici să vă ajute, oameni care vă sunt alături în clipele grele (ceea ce, în zilele și timpurile noastre, nu mai este așa de comun, din păcate). Mare bucurie și prilej de recunoștință, gândiți-vă la oamenii care vă ajută și la ajutorul pe care vi-l oferă și din prisma acestui verset: „Mai mare decât această dragoste nu este cu putință să afle cineva, decât să-și pună sufletul pentru aproapele său (Ioan 15, 13)”
Apoi, legat de ajutorul întors. Aici aș extrapola cele scrise în postarea de mai sus, ajutorul (la fel ca iertarea), nu vine cu bilet de retur, nu vine cu așteptarea că trebuie returnat sau oferit ceva la schimb. Ajutorul oferit aduce bucurie și celui care-l oferă, nu doar celui care îl primește.
Bineînțeles, putem să folosim ajutorul primit că pe o sămânță, să-l primim, „să-l creștem”, să-l înmulțim și să-l întoarcem celor din jurul nostru, (mai ales) către alte persoane, nu neapărat celor de la care l-am primit.
Doamne-ajută!
Pentru punctul 3, vă recomand călduros să urmăriți un filmuleț recent în engleză al Părintelui Serafim Aldea (tot din Scoția) pe YouTube, cu titlul: “Everyone wears a mask. Don’t enter this battle of lies.”
Și legat de binele pe care nu-l puteți întoarce: când știți cine vă ajută, vă puteți ruga pentru ei. Și dacă vă veți ruga toată viața pentru ei din inima și mult, veți face mai multe pentru ei decât ceva material.
Minunea Dumnezeului nostru este că ne ascultă pe noi, cei mici și păcătoși și așa cum suntem (cu credință slabă, cu faptele și mai slabe, cu frici și îndoieli și răutăți etc).
Lăudat să fie numele Domnului în veac!
Și aveți valoare, fiindcă aveți chipul lui Dumnezeu în dumneavoastră.
Nu vă lăsați virusată gândirea de Lume, care prețuiește (prețuim…) doar mercantilul și profitul și utilul.
Reușita creștinului este mântuirea. Și NIMENI nu reușește asta “prin forțe proprii”.
Mă iertați că răspund cu poate ce nu aveți nevoie, sau poate păcatul meu se imprimă și în cuvintele astea chiar dacă vreau să ajut.
Doamne-ajută.
Multumim, parinte, pentru cuvinte!
Eu as rezuma toate cele spuse asa: daca exista iubire, dispare conceptul de iertare. (Cand e soarele sus pe cer, nu mai ai nevoie de lumânare.)
Exista dualitatea greseala – iertare, dar daca privim din prisma iubirii, iertarea e doar o confirmare ca legatura iubirii nu a fost rupta sau ca a fost refacuta. Toate exemplele date in textul parintelui vorbesc despre cum iubirea vindeca efectele unor greseli: iubirea tatalui risipitor pentru fiu, a Mantuitorului pentru Sf. Petru si invers, a staretului pentru ucenic etc.
Greseala unui om fata de alt om sau a omului fata de Dumnezeu (pacatul) este intotdeauna un efect al imputinarii iubirii. Daca fiul risipitor l-ar fi iubit cu adevarat pe tata, nu ar fi plecat cu jumatate din avere in tara pacatului, daca Sf. Petru l-ar fi iubit din inima pe Mantuitorul, nu s-ar fi lepadat de el, si in fine, daca ucenicul l-ar fi iubit fara umbra pe staret, nu i-ar fi gresit.
Efortul principal de refacere a legaturii iubirii trebuie depus de cel care a gresit – el trebuie sa revina la starea de iubire. Celalalt, caruia i s-a gresitt, daca il iubeste in continuare pe primul, il va sprijini pe acesta. Acest ajutor, aceasta mana intinsa catre celalalt, are numele tehnic de iertare, insa iertarea e doar o iubire deghizata! 🙂
Balsam și multă luare aminte pentru mine acest articol despre iertare.
MULȚUMESC!